Conferința noastră de astăzi urmează să trateze condițiile pe care trebuie să le îndeplinească omul, dacă vrea să dezvolte forțele și capacitățile care dormitează în el și dacă vrea să ajungă el însuși să experimenteze și să observe lumile superioare. În articolele „Cum se dobândesc cunoștințele despre lumile superioare?” [Nota 12] dumneavoastră aveți o imagine despre cele ce trebuie să îndeplinească omul dacă vrea să urmeze calea cunoașterii, dacă vrea să pătrundă în lumile superioare. Totuși, aceste articole nu pot da decât niște detalii. Chiar dacă ele pot fi făcute de trei ori, chiar de zece ori mai mari ca volum despre tot ceea ce intră în acest domeniu este de spus infinit mai mult! De aceea va fi întotdeauna util dacă se dau și alte explicații într-o direcție sau alta. De fiecare dată lucrurile pot fi iluminate numai dinspre o anumită latură, și trebuie menținut principiul, ca ceea ce s-a dobândit dinspre o latură să fie completat prin aceea că este luminat dinspre o altă latură. Astăzi ne propunem ca sarcină să aducem, schematic, lumină dintr-o anumită latură în unele chestiuni ce țin de condițiile căii cunoașterii, de condițiile urcării în lumile superioare.
Vă amintiți indicațiile și interpretările care au fost date cu privire la „Basmul” lui Goethe [Nota 13]. Este vorba de faptul că omul are în el forțe sufletești de tipuri diferite și că de dezvoltarea acestora: a gândirii în el însuși, a simțirii în el însuși, a voirii în el însuși, depinde pe de o parte înălțarea sa, iar pe de altă parte că prin metoda exercițiilor omul aduce aceste trei forțe în raportul just una față de alta. Voirea, simțirea și gândirea trebuie, în cadrul cunoașterii scopurilor spirituale ale vieții, întotdeauna dezvoltate exact în măsura justă. Pentru un anumit scop, voința, de exemplu, trebuie să facă un pas înapoi, în schimb simțirea să treacă pe primul plan; pentru un alt scop gândirea trebuie să rămână în urmă, iar pentru un alt scop simțirea. Toate aceste forțe sufletești trebuie dezvoltate într-o proporție justă prin exercițiile oculte. Înălțarea în lumile superioare este într-o strânsă legătură cu dezvoltarea gândirii, simțirii și voirii.
În primul rând este vorba de o limpezire, de o purificare a gândirii. Acest lucru este necesar pentru ca gândirea să nu mai fie dependentă de observația senzorială exterioară care se poate câștiga pe planul fizic. Dar nu numai gândirea, ci și simțirea și voirea pot deveni forțe de cunoaștere. Ele merg în viața obișnuită pe căi personale. Simpatia și antipatia merg pe căile croite pentru fiecare persoană în parte. Ele pot deveni însă forțe de cunoaștere obiective. Aceasta poate părea de necrezut pentru știința actuală. Despre gândire, în special despre gândirea de reprezentare îndreptată spre observația senzorială, poți să crezi aceasta, însă cum ar putea să accepte oamenii că sentimentul ar putea deveni o sursă de cunoaștere, când ei văd că despre unul și același lucru unul simte într-un fel, celălalt simte altfel? Cum ai putea să presupui că un lucru atât de instabil, de fluctuant precum simpatia și antipatia, care depind în așa mare măsură de persoană, ar putea deveni hotărâtor pentru o cunoaștere și că ar putea fi disciplinate, astfel încât să poată cuprinde esența cea mai intimă a unui lucru? Faptul că gândul poate face așa ceva, este ușor de înțeles; dar că sentimentul trezit în noi de un obiect care se află în fața noastră nu exprimă simpatia sau antipatia individului, ci poate deveni el însuși un mijloc de exprimare a ceea ce se află în lăuntrul cel mai ascuns al obiectului, pare greu de crezut. A mai presupune în continuare că și forța voinței și a dorinței poate deveni un mijloc de exprimare pentru interior, pare de-a dreptul frivol.
Dar după cum gândirea poate să fie purificată și să devină prin aceasta obiectivă, astfel încât să servească drept mijloc de exprimare a realităților atât în lumea senzorială cât și în lumile superioare, tot astfel și simțirea și voirea pot deveni obiective. Totuși această chestiune nu trebuie înțeleasă greșit. După cum se prezintă sentimentul în omul de azi în viața obișnuită, în cuprinsul său de simțiri nemijlocit, el nu devine un mijloc de exprimare al unei lumi superioare. Acest sentiment este ceva personal; exercițiile oculte pe care le primește elevul țintesc o cultivare a acestui sentiment, adică o transformare, o metamorfozare a lui. Prin aceasta sentimentul devine, ce-i drept, altceva decât era înainte, atunci când era ceva personal. Nu trebuie să se creadă însă că dacă pe cărarea ocultă s-a atins prin dezvoltarea sentimentului o anumită treaptă, am putea spune, privit din punctul de vedere al omului cunoscător: Eu am în față o ființă și simt venind ceva de la această ființă –, și că ceea ce există acolo în sentiment ar fi un adevăr, o cunoaștere. Procesul care metamorfozează sentimentul pe baza exercițiilor oculte este unul mult mai intim, mult mai interior. Aceasta se exprimă prin faptul că omul care și-a metamorfozat prin exerciții simțirea, ajunge la cunoașterea imaginativă, astfel încât lui, un conținut spiritual i se revelează în simboluri, care sunt expresia faptelor și ființelor existente în lumea astrală. Sentimentul devine altceva, devine imaginație, astfel încât în om apar tablourile astrale, care lui îi exprimă cele ce se întâmplă în spațiul astral. Omul nu vede precum în lumea fizică, de exemplu, un trandafir în culori, ci niște imagini simbolice, cum ar fi imaginile expuse în Știința ocultă. Așa de exemplu, crucea neagră împodobită cu trandafiri. Toate asemenea simboluri trebuie să exprime o anumită realitate și ele corespund de asemenea unor realități astrale, după cum ceea ce noi vedem în lumea fizică exterioară corespunde unor realități fizice. Se dezvoltă așadar sentimentul, se cunoaște însă în imaginațiuni.
La fel este și cu voința. Dacă ai atins acea treaptă care poate fi atinsă până la un anumit nivel prin educarea voinței, nu spui, atunci când o ființă îți iese în întâmpinare: ea trezește în mine o capacitate de a vrea, ci, dacă s-a dezvoltat în suficientă măsură voința, începi să percepi/auzi ceva ce este un obiect al manifestării sonore în Devachan.
Prin dezvoltarea simțirii în noi se ajunge la privirea astrală în imaginațiuni. Prin dezvoltarea voinței în noi, se ajunge la viețuirea activității devachanice prin muzica spirituală, muzica sferelor, din care ne răsună natura cea mai intimă a lucrurilor. După cum prin dezvoltarea gândirii se ajunge la gândirea obiectivă, care înseamnă prima treaptă, exact la fel se dezvoltă simțirea și se urcă la treapta imaginației, unde se deschide o nouă lume. Tot astfel prin dezvoltarea voinței se ajunge la cunoașterea lumii devachanice inferioare în inspirație, și în cele din urmă a lumii devachanice superioare în intuiție.
Astfel că putem să spunem: Atunci când omul se ridică la treapta următoare a existenței, îi apar imagini-tablou, pe care el nu le va mai utiliza așa cum utilizează acum gândurile, când se întreabă: care este corespondența dintre aceste imagini și realitate? Ci lucrurile i se vor arăta în imagini-tablou constând din forme și culori, iar prin imaginație omul trebuie să descifreze singur ființele care i se arată în felul acesta simbolic, în inspirație lucrurile ne vorbesc ele nouă. Atunci nu vom mai avea nevoie să ne întrebăm, să descifrăm sensul prin noțiuni – aceasta ar însemna o transcendere a teoriei cunoașterii de pe planul fizic – ci atunci însăși ființa cea mai lăuntrică a lucrurilor va vorbi către noi. Când ne întâmpină un om care ne exprimă ființa sa cea mai intimă, aceasta este altceva decât atunci când ne aflăm în fața unei pietre. Piatra noi trebuie să o descifrăm și să cugetăm asupra ei. La om există ceva pe care nu îl aflăm în felul acesta, ci noi cunoaștem ființa sa prin ceea ce el ne spune: el ne vorbește. La fel este și cu inspirația. Acolo nu mai avem o gândire națională, discursivă, ci acolo ascultăm ceea ce ne spun lucrurile; ele însele își spun ființa lor. N-ar avea niciun sens dacă ai vrea să întrebi: Dacă cineva moare și eu îl reîntâlnesc în Devachan, voi ști pe cine întâlnesc, căci ființele devachanice trebuie că arată altfel și nu pot fi comparate cu ceea ce există aici pe planul fizic? – În Devachan ființa însăși ne spune ce fel de ființă este, după cum un om nu ne spune doar numele său, ci lăsă continuu să emane către noi ființa sa. Aceasta vine spre noi pe undele muzicii sferelor; acolo nu mai este posibilă o confuzie sau să nu recunoști o ființă.
Acesta este un anume punct de sprijin întru a răspunde la o întrebare. Prin diferitele descrieri spiritual-științifice poți ajunge foarte ușor la înțelegeri greșite și să crezi că lumile fizică, astrală și devachanică se deosebesc spațial una de alta. Noi știm: lumea astrală și cea devachanică sunt în același loc în care se găsește și lumea fizică; ele sunt întrepătrunse. Se poate ridica acum întrebarea: Dacă toate sunt întrepătrunse, atunci nu mai pot deosebi cele trei lumi una de alta, precum în spațiul fizic, unde lucrurile stau unul lângă celălalt. Dacă lumea de dincolo și lumea de dincoace sunt vârâte una într-alta, cum mai deosebesc eu între ele lumea astrală de cea devachanică? — Le deosebim prin aceea că atunci când urcăm de la Astral la Devachan, pe măsură ce urcăm în Devachan imaginile/tablourile și culorile încep să fie pătrunse sonor în formele lor. Ceea ce anterior lumina spiritual, acum răsună spiritual. În viețuirea lumilor spirituale există de asemenea o deosebire, astfel încât cel care se ridică cu trăirea în lumile superioare poate întotdeauna, pe baza anumitor viețuiri, să recunoască dacă se află într-o lume sau alta.
Astăzi urmează să caracterizăm deosebirile care există în ce privește viețuirea lumii astrale și a celei devachanice. Așadar, nu numai prin aceea că lumea astrală o recunoaștem prin imaginație și lumea devachanică prin inspirație știm în ce lume ne aflăm ci și prin alte viețuiri.
O parte componentă a lumii astrale este acea perioadă pe care omul o parcurge imediat după moarte și care în literatura spiritual-științifică este numită perioada Kamaloka. Ce înseamnă să te afli în Kamaloka? Am încercat adesea, prin diferite descrieri, să circumscriem starea de a te afla în Kamaloka. Deseori am dat drept exemplu caracteristic un gurmand care tânjește după savoarea plăcerii pe care i-o poate procura doar simțul gustului. Corpul fizic a fost lepădat și abandonat la moarte pe Pământ. Corpul eteric, în cea mai mare parte, a fost și el abandonat, însă corpul astral continuă să existe, iar omul rămâne în posesia facultăților și forțelor pe care și le-a însușit în viața în corpul său fizic. Acestea nu se modifică imediat după moarte ci abia treptat, treptat. Dacă omul a tânjit după mâncăruri gustoase, el rămâne cu acest dor, cu această poftă arzătoare de a savura, însă după moarte lui îi lipsește instrumentul de a-și satisface această poftă, căci corpul fizic cu organele sale nu mai există acolo. El trebuie să se lipsească de plăcere, și tânjește după ceva de care trebuie să se lipsească. Acest lucru este valabil pentru toate viețuirile din Kamaloka, iar acestea nu constau în altceva decât din viața, din starea din lăuntrul corpului astral, în care omul mai are dorința satisfacerii unor pofte ce nu pot fi satisfăcute decât prin intermediul corpului fizic. Și întrucât el nu-l mai are, este nevoit să-și reprime tendința și pofta arzătoare după plăceri: aceasta se cheamă perioada de dezobișnuire. El este eliberat abia după ce a eliminat complet din corpul său astral acest dor.
În toată această perioadă de Kamaloka, în corpul astral trăiește ceva ce s-ar putea numi lipsă/frustrare, lipsă sub cele mai diferite forme, nuanțe și diferențieri; acesta este conținutul Kamalokăi. După cum lumina se poate diferenția în nuanțe de roșu, galben, verde, albastru, tot așa și lipsurile se pot diferenția în cele mai diverse calități, iar lipsa este semnul distinctiv al omului care trăiește în Kamaloka. Dar planul astral nu înseamnă numai Kamaloka, ci el este mult mai cuprinzător. Însă niciodată un om care a trăit doar în lumea fizică și care a viețuit doar cuprinsul ei, nu ar putea de la bun început – fie după moarte, fie prin alt mijloc – să viețuiască lumea astrală, dacă nu s-a pregătit să poată viețui și celelalte părți ale lumii astrale. În primă fază el nu poate viețui lumea astrală altfel decât prin lipsuri.
Cel care se ridică în lumi mai înalte și știe: eu duc lipsă de un lucru sau altul și nu există nicio perspectivă în a-l obține – acela viețuiește conținutul conștienței lumii astrale. Chiar dacă cineva, ca om, și-ar putea însuși niște mijloace oculte, astfel încât să poată ieși din corpul său fizic și să pășească pe planul astral, întotdeauna el va trebui să sufere aceste lipsuri din lumea astrală.
Cum ne-am putea deci dezvolta, astfel încât să luăm cunoștință nu numai de acea parte a lumii astrale care se exprimă prin lipsă, prin faza de lipsuri, ci de a viețui lumea astrală în sensul cel mai bun, de a viețui acea parte care într-adevăr exprimă această lume în sensul bun și cel mai bun? Prin dezvoltarea laturii opuse lipsei, omul poate ajunge în partea cealaltă a lumii astrale. De aceea, metodele care deșteaptă în om forțele contrare lipsei, vor fi metodele care îl introduc pe om în cealaltă parte a lumii astrale. Acestea trebuie să i se dea. Acestea sunt forțele de renunțare. După cum lipsa ne-o putem imagina sub cele mai diferite aspecte, la fel este și cu renunțarea. Cu cea mai mică renunțare pe care ne-o impunem noi facem un pas înainte, în sensul că ne dezvoltăm ascendent către latura bună a lumii astrale. Dacă ne-am refuzat chiar și cel mai neînsemnat lucru, aceasta este o modalitate de a ne forma deprinderi pentru ceva ce contribuie substanțial la aflarea/ experimentarea laturilor bune ale lumii astrale. De aceea se pune un atât de mare accent în tradițiile oculte pe necesitatea ca elevul, cu titlul de probă, să se priveze de un lucru sau altul, să exerseze renunțarea. Prin aceasta el capătă accesul la latura bună a lumii astrale.
Ce se realizează prin aceasta? Să ne imaginăm mai întâi experiențele din Kamaloka. Să ne imaginăm că cineva iese, prin moarte sau prin alte modalități, afară din corpul fizic. În felul acesta lui îi vor lipsi instrumentele fizice ale corpului. Astfel, lui îi va lipsi orice instrument pentru orice fel de satisfacere a unei pofte. Intervine imediat starea de lipsă, iar aceasta apare în lumea astrală ca un tablou imaginativ. De exemplu, apare un pentagon roșu, sau un cerc roșu. Acestea nu sunt altceva decât imaginea care apare în câmpul vizual al omului și corespunde stării de lipsă, exact cum în lumea fizică un obiect de pe planul fizic corespunde reprezentării pe care o viețuim în suflet în raport cu acesta. Dacă avem dorințe inferioare sau pofte foarte rudimentare, atunci pe om îl întâmpină, dacă a ieșit afară din corp, niște animale înfiorătoare. Aceste animale înspăimântătoare sunt simbolul dorințelor inferioare. Dacă ai învățat însă să renunți, în momentul în care, prin moarte sau inițiere, ai ieșit afară din corp, cercul roșu, pătrunzându-se cu sentimentul renunțării, dispare, și ia naștere un cerc verde. La fel și animalul va dispărea ca urmare a forțelor renunțării și va apărea o ființă nobilă a lumii astrale.
Atunci omul trebuie, prin forțele de renunțare pe care și le-a cultivat, să transforme mai întâi în contrariul său ceea ce i se arată în mod obiectiv, cercul roșu sau animalul hidos. Renunțarea scoate prin vrajă din adâncimi necunoscute făpturile adevărate ale lumii astrale. Astfel, niciun om nu ar trebui să creadă, dacă vrea să se avânte în adevăratul sens al cuvântului în lumea astrală, că pentru aceasta n-ar fi necesară coparticiparea forțelor sale sufletești. În caz contrar el ar ajunge doar într-o parte a lumii astrale. El trebuie să renunțe și la orice imaginațiune. Cel care renunță, acela se resemnează, iar aceasta este ceea ce scoate la iveală ca prin farmec forma adevărată a lumii astrale.
În Devachan ai inspirația. Și aici există o deosebire lăuntrică pentru părțile Devachanului, pe care omul nu le poate viețui pasiv dacă le viețuiește după moarte. În Devachan, deocamdată, printr-o anumită conjunctură cosmică, se întâmplă că nu poți cauza un dezastru prea mare. Lumea astrală are în ea îngrozitoarea Kamaloka, Devachanul nu are încă aceasta. Aceasta va fi cazul abia în starea de Jupiter și Venus, când prin utilizarea magiei negre și altele asemenea, aceste stări vor ajunge în decadență. Atunci, în Devachan se va produce, desigur, ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă acum în lumea astrală. Aici, în Devachan, în actualul ciclu de dezvoltare situația este deci puțin diferită.
Ce apare mai întâi în fața omului atunci când, pe cărarea cunoașterii, urcă din lumea astrală în Devachan sau când, ca simplu om, este condus după moarte sus? Ce viețuiește el atunci în Devachan? El trăiește o stare de fericire! Ceea ce din nuanțele de culoare se diferențiază în sunete distincte, este în toate cazurile fericire. În Devachan, pe actuala treaptă de evoluție, totul este o activitate productivă, iar în privința cunoașterii o audiție spirituală. Și orice activitate productivă este fericire, fericire este orice ascultare a armoniei sferelor, în Devachan omul va resimți doar fericire, pură fericire. Când prin intermediul cunoașterii spirituale, prin intermediul conducătorilor evoluției omenirii, ai Maeștrilor înțelepciunii și armoniei sentimentelor, sau în cazul omului obișnuit după moarte el este condus sus, întotdeauna el va viețui acolo fericire. Aceasta este ceea ce trebuie să viețuiască Inițiatul dacă a avansat suficient de mult pe calea cunoașterii. Însă în evoluția pe mai departe a lumii este înscris că nu ai voie să rămâi la simpla fericire. Aceasta n-ar însemna altceva decât o exacerbare a celui mai rafinat egoism spiritual. Individualitatea omului ar acumula mereu doar în sine căldura fericirii, lumea însă n-ar putea progresa astfel. S-ar dezvolta astfel niște ființe care s-ar închista sufletește în ele însele. De aceea, cel care prin exerciții intră în Devachan trebuie, spre salvarea și progresul lumii, nu numai să găsească posibilitatea de a viețui în muzica sferelor toate nuanțele de fericire, ci și să dezvolte în sine sentimente contrare fericirii. După cum renunțarea se raportează la lipsă, așa se raportează sentimentul de jertfă la fericire, acea jertfă care este gata să deșerte în lume ceea ce a primit drept fericire.
Acest sentiment de jertfă de sine l-au avut acele spirite divine pe care noi le numim Tronuri, atunci când au început să-și aducă partea lor de contribuție la Creațiune. Când au deversat pe Saturn propria lor substanță, ele s-au jertfit pentru omenirea în devenire. Ceea ce noi avem astăzi ca materie este unul și același lucru cu ceea ce ele au revărsat pe Saturn. Și tot așa s-au jertfit Spiritele înțelepciunii pe vechiul Soare. Aceste spirite divine s-au ridicat în sferele superioare. Ele au preluat viețuirea fericirii nu doar pasiv, ci au învățat, la trecerea prin Devachan, să se jertfească. Prin această jertfă ele nu au devenit mai sărace, ci mai bogate. Doar o ființă care trăiește complet în materie crede că prin jertfire dispare, piere. – Nu, o dezvoltare de sine superioară, o îmbogățire a Sinei este strâns legată de jertfirea în slujba evoluției universale.
Vedem astfel cum omul se ridică la imaginație și inspirație și intră în acea sferă, în care întreaga sa ființă se pătrunde cu nuanțări mereu noi ale sentimentului de fericire, în care el viețuiește tot ceea ce este în jurul lui în așa fel încât aceasta îi vorbește, nu doar lui ci totul în jurul lui devine să zicem așa, o aspirare a sunetelor spirituale ale fericirii. Urcarea spre o capacitate de cunoaștere mai înaltă constă în transformarea tuturor sentimentelor pe care le are omul, iar instruirea ocultă nu constă în altceva decât în reguli și metode pe care ni le-au dat Maeștrii înțelepciunii și armoniei sentimentelor, care au fost verificate de-a lungul mileniilor, reguli și metode prin care simțirea și voința omului se transformă și îl conduc în sus, spre cunoștințe și viețuiri superioare. Discipolul atinge aceste facultăți superioare prin faptul că treptat, treptat el și-a cultivat și metamorfozat ocult conținutul său de simțire și voire.
Cel care se află în lăuntrul Mișcării spiritual-științifice nu are voie să rămână indiferent la faptul că face parte din aceasta de trei sau șase sau șapte ani. Aceasta trebuie să însemne ceva. Discipolului trebuie să-i devină clar sentimentul participării la viețuirea acestei creșteri interioare prin legitatea ei interioară. Se pune problema să ne îndreptăm atenția asupra acestui lucru, în caz contrar efectele acestuia trec pe lângă noi.
