Astăzi urmează să pornim de la forme simple ale durerii, de la formele elementare ale acestora. Când te tai la un deget și simți durere sau ai o contuzie sau când ți se retează mâna și simți durere, aceasta este forma cea mai simplă, cea mai primitivă a durerii; cu aceasta urmează să înceapă această considerație de azi. Dacă întrebăm savanții cunoscători în ale sufletului, psihologii, ce pot aduce ei spre explicarea celei mai simple dureri, ei devin în prezent de-a dreptul caraghioși. Ei au făcut o descoperire ciudată: căci au găsit că durerea nu poate fi explicată altfel decât dacă la simțurile obișnuite, simțul mirosului, al văzului și auzului adăugăm și un simț al durerii, astfel încât omul percepe cu acest simț durerea, exact așa cum cu ochii percepe lumina și cu urechea sunetele. Ei spun că omul ar simți durerea fiindcă el are un simț al durerii. Experiența exterioară nu ne oferă de fapt un punct de sprijin întru susținerea acestui punct de vedere. În ciuda acestui fapt, știința care se sprijină pe observația pură nu se sfiește câtuși de puțin să presupună așa ceva. Ea inventează pur și simplu simțul durerii. Dar să nu mai luăm notă de cele spuse, ci să ne întrebăm: Cum se ajunge la o astfel de durere simplă, primitivă, cum este ea simțită atunci când te tai la un deget?
Degetul este o parte a corpului fizic. În acest corp există substanțele lumii fizice exterioare. Degetul este străbătut de partea eterică și de cea astrală a corpului de care aparține degetul. Ce menire au aceste părți superioare, etericul și astralul? Această construcție fizică a degetului care constă din carbon, hidrogen, oxigen, azot și așa mai departe, aceste celule care sunt dispuse în el, nu ar putea fi ceea ce sunt dacă în spatele lor nu s-ar afla personajul activ, sculptorul și constructorul – corpul eteric, care a acționat atât în dezvoltarea degetului, astfel încât celulele să se compună spre a lua forma degetului, cât și în păstrarea îmbinării acestor celule în actuala lor configurație, căci corpul eteric împiedică cangrenarea și căderea lui. Acest corp eteric străbate, eterizează întregul deget, el există în același spațiu ca și degetul fizic. Dar acolo se află și degetul astral. Atunci când în deget avem o senzație oarecare, o apăsare sau o altă percepție, atunci, desigur, corpul astral al degetului este mijlocitorul acesteia, căci senzația este localizată în corpul astral.
Nu există însă nicidecum o legătură pur mecanică între degetul fizic, degetul eteric și cel astral, ci această legătură este una permanent vie. Degetul eteric străbate permanent cu căldură și forță degetul fizic, el lucrează continuu la plăsmuirea părților interioare ale acestuia. Ce interes concret să aibă oare degetul eteric față de degetul fizic? Interesul lui este de a aduce peste tot la locul potrivit, în raportul just, toate acele părți, până la cele mai mici dintre ele, cu care este unit.
Să ne imaginăm deci că ne-am face o mică zgârietură pe piele și prin aceasta am răni-o: prin această incizie noi împiedicăm degetul eteric să organizeze, să așeze în mod just părțile. Această tăietură mecanică le ține despărțite, degetul eteric nu mai poate face ceea ce trebuie să facă. El se află în aceeași situație în care ne-am afla dacă noi înșine ne-am fi meșterit un aparat, o unealtă care să slujească, de exemplu, la lucrul în grădină, iar cineva ar distruge-o. Atunci nu-ți mai poți face treaba așa cum ai dori. Trebuie să te lipsești de ceea ce te-ai apucat să faci. Această imposibilitate de a interveni, partea astrală a degetului o simte drept durere.
Dacă tăiem mâna, îndepărtăm doar mâna fizică, nu și mâna eterică, care atunci nu mai poate acționa/lucra; Această absență majoră, mâna astrală o resimte ca durere. Astfel, prin această cooperare a etericului și a astralului noi am făcut cunoștință cu esența celei mai primitive, mai elementare dureri. Așa ia naștere de fapt durerea, iar ea durează până ce astralul din această parte a corpului s-a obișnuit de acum că această activitate nu se mai efectuează.
Să comparăm acum cu aceasta durerea din Kamaloka. Acolo omului i se smulge brusc întregul său corp, corpul nu mai există, iar forțele eterice nu mai pot interveni. Corpul astral presimte că întregul nu mai poate fi organizat, el râvnește după activitate, care nu se poate efectua decât cu ajutorul corpului fizic, și resimte această lipsă drept durere. Orice durere este o activitate reprimată. Orice activitate din Cosmos reprimată conduce la durere, și întrucât activitatea în Cosmos trebuie adesea reprimată, durerea este ceva necesar în Cosmos.
Mai poate interveni însă și altceva. Se poate ca mâna, prin anumite procese de atrofiere și altele de acest gen, să fie, într-un anumit grad încetinită treptat în activitatea ei deosebit de vie, și prin aceasta să se reprime funcțiile ei. Acesta este, de exemplu, cazul atunci când omul începe să se mortifice. Atunci el aduce organele, anterior mobile și active ale corpului, în stare de repaus. Atunci partea astrală, la mână de exemplu, se retrage din mâna eterică. Ea are atunci un surplus de forțe, și-a pierdut o parte din atribuții, cu toate că și-ar putea continua la fel de vioi și însuflețit activitatea. În acest mod, deși aici nu avem o rănire propriu-zisă, ea și-a pierdut sarcina pe care o avea. Dacă omul se tratează acum, astfel încât începe să presimtă această forță suplimentară din corpul astral și își poate spune: Am aici rămasă o forță excedentară; mai înainte eu am utilizat întreaga forță pentru a regulariza corpul fizic, acum am înfrânat corpul fizic. – El nu mai solicită la fel de multă forță –, atunci corpul astral resimte forța suplimentară astfel obținută drept fericire. Căci după cum activitatea reprimată cauzează durere, tot astfel forța acumulată produce sentimentul de fericire. Posibilitatea de a face mai mult decât a fost înzestrat să facă din capul locului, înseamnă pentru corpul astral fericire. Conștiența de a avea o forță plină de vigoare, care poate deveni productivă, care poate fi dirijată dinspre interior, întrucât, exterior, corpul nu o mai solicită, aceasta înseamnă fericire.
Care este sensul că în anumite ordine călugărești există practica de a mortifica corpul fizic? Ce înseamnă acest lucru? Aceasta înseamnă să nu mai soliciți atât de mult funcțiile corpului fizic, să le aduci prin aceasta în repaus și să reții astfel în corpul eteric mai multă forță. Să punem unul alături de celălalt un om care a trăit în lipsuri și sărăcie, care a ajuns treptat, treptat să facă astfel încât metabolismul corpului fizic să-și reducă activitatea, să nu mai solicite prea mult corpul eteric, și un alt om care vrea să mănânce cât mai mult, care face totul anapoda, care digeră multă mâncare. La unul la care totul decurge liniștit, la care funcțiile fizice prezintă chiar o inerție și nu consumă prea mult forțele corpului eteric, acolo corpului eteric îi rămâne un surplus de forță. La celălalt însă, întreaga forță a corpului eteric trebuie folosită pentru necesitățile cerului gurii și ale stomacului; aici toate forțele corpului eteric sunt consumate pentru a menține corpul fizic în funcțiune. Urmarea acestui fapt este că acela care și-a obișnuit corpul cu liniște și modestie are în corpul său eteric forțe excedentare, iar corpul astral oglindește aceste forțe ca forțe de cunoaștere, nu pur și simplu ca fericire. Unui astfel de om îi trec prin față tablourile imaginative ale lumii astrale. Savonarola [Nota 14], de exemplu, nu avea un corp fizic care să-l solicite în mod deosebit; el avea o constituție slabă, în permanență bolnăvicioasă chiar. În corpul său eteric, o bună parte a forțelor rămânea disponibilă, nu era consumată în corpul fizic, și el putea utiliza aceste forțe pentru a găsi puternicele sale idei-forță și impulsuri care i-au slujit în acele discursuri puternice prin care își entuziasma ascultătorii. Prin viziunile pe care, de asemenea, le avea, el putea să înfățișeze cu putere auditoriului său tabloul cu ceea ce urma să se întâmple în viitor.
Și acum noi putem transpune aceasta asupra lumilor spirituale. După cum în Kamaloka o activitate înfrânată conduce la sentimentul de lipsă – și în Kamaloka avem mereu această lipsă sau imposibilitate de satisfacere a unei dorințe – când omul ajunge în Devachan, orice activitate împiedicată dispare, deoarece acolo nu mai există nimic care să aibă vreo legătură cu fizicul, care să ducă dorul după vreo dorință pe care a avut-o în fizic. Aici omului i se conferă substanțialitate spirituală, care construiește treptat forma încarnării sale viitoare. Aici este activitate pură, lipsită de orice înfrânare, iar pe aceasta omul o simte ca fericirea cea mai pură. În timpul vieții omul învață continuu prin tot ceea ce există în jurul său. Corporalitățile pe care le are acum, el le-a construit însă conform forțelor din încarnările sale anterioare, și le-a construit prin intermediul acestor forțe. Lucrurile de care ia cunoștință acum în această viață, nu sunt încă în corpul său. În decursul vieții sale omul se schimbă, sentimentele și senzațiile sale se modifică, idealurile sale cresc, în om se strânge o cantitate mare de impulsuri spre activitate înfrânate – corpul său însă nu și-l poate transforma, el trebuie să lase corpul așa cum a fost el făcut conform experiențelor din încarnările anterioare. În Devachan el este scutit de aceste limitări, urmarea fiind aceea că impulsul nestăvilit spre activitate îl face să trăiască într-o fericire deplină. El își creează acolo corpul astral, corpul eteric și corpul fizic pentru noua viață. Ceea ce aici rămâne neconsumat, este valorificat în Devachan. El ia cu sine sus în Devachan nu doar conștiența sa actuală, din prezent, ci și ceea ce se ridică dincolo de personalitatea sa. Aceasta îi conferă în Devachan o existență pe un plan superior, astfel încât, în plus față de ceea ce este aici individualitatea sa, el viețuiește în Devachan și ceea ce a cucerit în cursul vieții sale și nu a dus până la nivelul la care să se poată exprima. În felul acesta înțelegem noi durerea și lipsa, de la treptele cele mai de jos, până sus spre fericire. Într-o lume noi putem regăsi întotdeauna urmele realităților care traversează toate lumile.
Putem astfel să apreciem la justa valoare și metodele ascetice de dezvoltare. Noi putem spune: După cum durerea se asociază cu o rănire exterioară a corpului fizic, tot astfel fericirea pe care o resimți se asociază cu o diminuare a activității exterioare, și prin acesta cu o amplificare a activității interioare. Aceasta este latura rațională a vechii asceze, iar noi putem înțelege de ce în lipsuri/sărăcie este căutat acel lucru care ar trebui să conducă sus, în lumile superioare. Adesea noi trebuie să ne clarificăm cele mai rudimentare laturi ale unei chestiuni, pentru a învăța într-un anume fel să înțelegem că prin lucrurile cele mai simple, cum ar fi rănirea unui deget, Știința spirituală ne explică drumul de la lipsă/sărăcie și renunțare la fericire și, de asemenea, că suportarea durerii corporale poate deveni un fel de drum al cunoașterii. Căci totul este doar un simbol, iar dacă noi ne explicăm lucrul mărunt din fața noastră, așa cum ne face să-l cunoaștem Știința spirituală, atunci ne ridicăm treptat la o înălțime spirituală care ne face să înțelegem și lucrul cel mai măreț.
Dacă comparăm aceasta cu ceea ce s-a spus ieri, devine explicabil faptul că suportarea durerilor corporale poate fi un fel de școală, un fel de drum al cunoașterii. Să ne imaginăm un om care nu a avut încă niciodată dureri de cap. El poate spune: Eu nu știu nimic de faptul că am un creier, căci eu nu l-am simțit până acum niciodată. Să ne imaginăm că nu ajungem să realizăm printr-o influență exterioară ce înseamnă o astfel de durere de cap, ci printr-o anumită treaptă a inițierii creștine, care se numește „încununarea cu spini”. Omul ajunge atunci să viețuiască sentimentul: Oricâtă suferință și durere și stavile mi se ivesc în cale, care vor să submineze lucrul cel mai important pentru mine, misiunea mea, eu vreau să stau drept, chiar dacă stau singur! – Dacă cineva și-ar exersa luni, chiar ani în șir în aceste sentimente, în cele din urmă ar putea ajunge la o astfel de senzație a durerii de cap, ca și cum niște ghimpi s-ar înfige în capul său. Aceasta este o etapă tranzitorie spre cunoașterea acelor forțe oculte care au creat creierul. Dacă forțele eterice ale creierului fac exact ceea ce trebuie să facă, atunci ele nu găsesc nimic care ar putea aduce omului spre conștiență aceste forțe. Însă în clipa în care, într-un anumit mod, creierul fizic este rănit sub influența acestor sentimente, corpul eteric trebuie să se desprindă, el trebuie să se retragă din creier, el este expulzat afară din creier, iar urmarea acestei independizări a corpului eteric este cunoașterea. Această durere trecătoare este doar o fază tranzitorie spre obținerea forțelor de cunoaștere, iar aceasta nu este altceva decât obiectivarea a ceea ce anterior omul nu știa. Mai înainte omul nu știa că ar avea un creier, acum el învață să cunoască forțele eterice și lucrarea lor, care au dus la construirea creierului său și care îi mențin structura.
S-ar mai putea spune încă multe. Atunci când un organ fizic este despărțit de componenta sa eterică, astfel încât corpul eteric nu mai poate interveni, se simte durere. Apoi, când corpul astral s-a obișnuit cu ea, când intervine cicatrizarea, care înseamnă o eliberare a corpului eteric, când deci nu mai sunt utilizate toate forțele corpului eteric, intervine opusul, și anume sentimentul de plăcere și fericire.
