Astăzi aș vrea să abordăm unul dintre acele subiecte spiritual-științifice, care ne arată că știința pe care noi o dobândim prin concepția antroposofică despre lume este aptă să ne dea explicații despre viață, în sensul cel mai larg. Prin această știință înțelegem nu doar viața realității de zi cu zi, ci primim lămuriri și despre viața în acea mare și largă sferă ce ne apare în față atunci când o urmărim dincolo de moarte, până în timpurile care se scurg între moarte și o nouă naștere pentru om. Știința spirituală ne poate aduce însă mari foloase chiar pentru viața zilnică, ea ne poate dezlega multe enigme, ne poate arăta cum o putem scoate la capăt, să zicem așa, cu viața. Căci pentru omul care nu are posibilitatea să privească în dedesubturile existenței, multe din lucrurile care îl întâmpină zilnic, chiar la fiecare oră în viață, îi rămân de neînțeles. În el se acumulează tot felul de întrebări, ce nu pot primi răspuns dintr-o experiență senzorială și care, dacă rămân fără răspuns, rămân enigme și intervin perturbator în viață, producând insatisfacție. Insatisfacția în viață nu poate servi însă niciodată la evoluția și la adevărata fericire a omenirii. Noi am putea prezenta sute de astfel de enigme ale vieții, care iluminează mult mai în profunzime viața decât și-ar putea imagina cineva în mod obișnuit.
Un cuvânt, care ascunde multe taine, este cuvântul „uitare”. Îl cunoașteți cu toții drept un cuvânt care exprimă contrariul a ceea ce noi numim memorarea unei anumite reprezentări, a unui anumit gând, a unei anumite impresii. Cu toții ați făcut, cu siguranță, tot felul de experiențe tulburi cu ceea ce se ascunde în spatele cuvântului uitare. Cu toții ați cunoscut sentimentul chinuitor ce ia naștere adesea atunci când ți se șterge din memorie, așa cum spunem noi, o reprezentare sau alta, o impresie sau alta. Probabil ați stat să cugetați atunci: La ce servește în viață un astfel de fenomen precum uitarea?
Nu putem obține o explicație, o explicație la modul fertil, într-o astfel de chestiune, decât din realitățile vieții oculte. După cum știți, memoria, amintirea, are ceva de-a face cu ceea ce noi numim corpul eteric omenesc. Putem presupune atunci și că opusul memoriei, al amintirii, uitarea, va avea ceva de-a face cu corpul eteric. Întrebarea este probabil îndreptățită: Are vreun sens în viață ca omul să poată uita niște lucruri, pe care el le-a avut odată în viața sa de reprezentare? Sau trebuie să ne mulțumim doar cu o caracterizare negativă, să zicem așa, a acestei atât de des folosite reprezentări, cum că este o deficiență a sufletului omenesc, care nu poate fi în orice clipă prezent și să rețină totul. – Nu putem obține o explicație în legătură cu uitarea, decât dacă vom aduce în fața sufletului importanța opusului ei, importanța și esența memoriei.
Atunci când spunem că memoria are ceva de-a face cu corpul eteric, trebuie bineînțeles să ne întrebăm: Cum se face că la om corpul eteric primește această sarcină, de a păstra impresiile și reprezentările, căci corpul eteric există și la plantă, iar acolo el are de fapt o sarcină complet diferită? Noi am vorbit de mai multe ori în legătură cu faptul că ființa plantei, în opoziție cu piatra moartă, are întreaga sa materialitate pătrunsă de corpul eteric. Iar corpul eteric este în plantă într-un sens mai restrâns principiul vieții, decât principiul repetării. Dacă planta ar fi supusă doar activității corpului eteric, atunci, începând de la rădăcina plantei, ar trebui să se repete la nesfârșit principiul frunzei. Faptul că într-un organism viu niște componente se repetă mereu, de aceasta se face răspunzător corpul eteric, căci el vrea să reproducă mereu și mereu același lucru. De aceea și există în viață ceea ce noi numim perpetuare, reproducerea semenului. Ea se bazează în principal pe o activitate a corpului eteric. Tot ceea ce la om, și chiar și la animal, se bazează pe repetare, se revendică de la principiul eteric. Faptul că la coloana vertebrală se repetă inel după inel, provine din activitatea corpului eteric. Că în partea de sus planta se oprește din creșterea ei, că în floare ne apare un rezumat al întregii creșteri, aceasta provine din faptul că în creșterea plantei coboară din exterior astralitatea Pământului. Că la om inelele coloanei vertebrale se lățesc în sus formând cutia craniană, devenind acolo oase plate, cave își are originea în activitatea corpului astral al omului. Putem spune astfel că tot ceea ce duce la o încheiere se datorează astralului și că orice repetare provine de la principiul eteric. Planta are acest corp eteric, și omul îl are de asemenea. La plantă, desigur, nu poate fi vorba de o memorie. Căci a afirma cumva că planta, printr-o anumită memorie inconștientă [Nota 16], ține minte cum era frunza pe care ea a produs-o și că ea crește puțin mai departe și produce apoi după modelul primei frunze următoarea frunză, aceasta conduce la ideile fanteziste către care înclină astăzi o știință mai nouă a naturii. Se spune acolo, de exemplu, că ereditatea ar proveni de la un fel de memorie inconștientă. Aceasta a creat acum, am putea spune, chiar un fel de scandal în literatura naturalist-științifică, căci a vorbi de memorie la plantă este de fapt diletantism pur, în sensul cel mai înalt.
Avem de-a face deci cu corpul eteric, care este principiul repetării. Pentru a putea sesiza deosebirea între corpul eteric vegetal și cel omenesc, care pe lângă proprietățile corpului eteric vegetal mai are și însușirea de a dezvolta memoria, trebuie să ne lămurim prin ce anume se deosebesc în general planta și omul. Imaginați-vă că dumneavoastră introduceți în pământ o sămânță a unei plante; din această sămânță de plantă ia naștere apoi o plantă anume, bine precizată. Dintr-o sămânță de grâu ia naștere un pai de grâu și un spic de grâu, dintr-o sămânță de fasole, o plantă de fasole. Și dumneavoastră va trebui să vă spuneți: Într-un anume fel, prin natura seminței este stabilit în mod irevocabil cum se va dezvolta această plantă. Este adevărat, desigur, că grădinarul poate interveni prin tot felul de artificii grădinărești ca să înnobileze planta, să o transforme într-un anumit mod. Aceasta este însă, în fond, o excepție, și în afară de asta are o relevanță redusă în comparație cu ceea ce spuneam înainte, că dintr-o sămânță se dezvoltă o plantă cu o formă bine precizată, cu o creștere bine precizată și așa mai departe. Se întâmplă și la om așa ceva? Desigur, până la un anumit punct acesta este cazul, însă numai până la un anumit punct. Când un om ia naștere din embrion, vedem că și el se încadrează într-o anumită limită de dezvoltare. Vedem că din părinți de negri ia naștere un negru, că din albi se naște un alb, și tot așa se pot menționa și alte exemple, care ne arată că după cum la plantă dezvoltarea se încadrează în anumite limite, la fel se întâmplă și la om. Aceasta însă până la o anumită limită, până la limita naturii fizice, a naturii eterice și chiar și a celei astrale. Aceasta se poate verifica de multe ori prin obișnuințele și pasiunile unui copil, care rămân constante de-a lungul întregii vieți, care sunt asemănătoare, să zicem așa, pasiunilor și instinctelor strămoșilor. Dar dacă și omul ar fi închis, ca și planta, în granițele unei anumite creșteri, atunci nu ar mai exista așa ceva precum educația, precum dezvoltarea însușirilor sufletești și a însușirilor spirituale. Dacă dumneavoastră vă închipuiți doi copii, de la două perechi de părinți diferite, care în privința dotărilor și a însușirilor exterioare sunt foarte înrudiți, și vă închipuiți apoi că unul dintre copii ar fi fost neglijat, că nu s-ar fi acordat mult timp educației lui, însă celălalt ar fi fost atent educat, trimis la o școală bună, că el ar fi parcurs o evoluție cu conținut bogat, nu veți putea spune atunci în niciun caz că această educație, plină de conținut ar fi existat deja în germene la copil, precum, să zicem, la fasole. Fasolea iese în orice caz din sămânță, dumneavoastră nu trebuie să o educați în mod special. Aceasta ține de natura ei. Noi nu putem educa plantele, pe om însă îl putem educa. Omului îi putem transmite ceva, putem veni cu ceva nou pe care să-l implantăm în el, în timp ce la plantă nu putem face ceva asemănător. De unde provine aceasta? Motivul rezidă în aceea că corpul eteric al plantei are în orice caz o anumită legitate interioară, o legitate desăvârșită în sine, care se transmite de la sămânță la sămânță și care are o anumită zonă, dincolo de care nu poate trece. Altfel este situația la corpul eteric al omului. Aici lucrurile stau astfel încât în afara acelei părți a corpului eteric utilizată pentru creștere, pentru dezvoltare, pe care și omul o are, ca și planta, înscrisă în anumite limite, mai există în corpul eteric al omului și o altă parte, liberă, nelegată, care nu are de la bun început vreo utilizare, dacă noi nu am introduce prin educație o serie de lucruri, dacă nu am insera în sufletul omenesc niște elemente care să prelucreze ulterior această parte liberă a corpului eteric. Așadar, în om există realmente o parte a corpului eteric nefolosită în mod natural. Această parte a corpului eteric omul și-o păstrează; el nu o folosește pentru creștere, pentru dezvoltarea sa organică naturală, ci o reține în sine ca ceva liber, prin care poate primi reprezentările ce intră în el prin educație.
Această asimilare de reprezentări are loc însă prin recepționarea mai întâi a unor impresii. Impresii, omul trebuie să primească întotdeauna, căci și educația, în totalitate, se bazează pe impresii și pe conlucrarea dintre corpul eteric și corpul astral. Căci recepționarea impresiilor ține de corpul astral. Pentru ca dumneavoastră să păstrați această impresie, pentru ca ea să nu dispară iarăși, este necesar corpul eteric. Chiar și pentru cea mai mică și aparent nesemnificativă amintire este necesară activitatea corpului eteric. Dacă dumneavoastră priviți, de exemplu, un obiect, pentru aceasta este nevoie de corpul astral. Pentru a-l păstra însă în memorie după ce întoarceți capul, pentru aceasta dumneavoastră aveți nevoie și de corpul eteric. Pentru privit folosim corpul astral; pentru a avea reprezentarea, este nevoie deja de corpul eteric. Așadar, chiar dacă această activitate a corpului eteric este încă una foarte redusă pentru o astfel de păstrare a reprezentărilor, chiar dacă de fapt ea intră în discuție abia după ce s-au format obișnuințe durabile, înclinații durabile, modificări temperamentale și așa mai departe, este nevoie totuși aici de corpul eteric. El trebuie să fie prezent, dacă vrem să păstrăm în amintire chiar și cea mai simplă reprezentare. Căci orice păstrare de reprezentări se bazează într-un anumit mod pe amintire.
Așadar, prin impresiile condiționate de educație, prin dezvoltarea spirituală a omului, noi am inoculat componentei sale eterice libere tot felul de lucruri, și acum ne putem întreba: Rămâne oare această componentă eterică liberă complet fără vreo importanță pentru creșterea și dezvoltarea omului? Nu, nu acesta este cazul. Treptat, treptat, pe măsură ce omul îmbătrânește – mai puțin în anii de tinerețe –, ceea ce a fost încorporat corpului său eteric prin impresiile condiționate de educație, participă la întreaga viață a corpului omenesc și interior. Cel mai bine vă puteți face o reprezentare a modului în care are loc această participare, dacă dați atenție unui fapt care, în mod obișnuit, nu este luat în considerație. Se crede că sufletescul nu ar avea o așa mare importanță pentru viața omului în general. Cu toate acestea, se pot întâmpla următoarele: Imaginați-vă că un om s-ar îmbolnăvi prin simplul fapt că a fost expus unor condiții nepotrivite de climă. Noi trebuie acum, măcar ipotetic, să ne reprezentăm că acest om se poate îmbolnăvi din două motive: de exemplu, pentru că nu a lucrat prea mult la partea liberă a corpului său eteric. Să presupunem că el este un om indolent, asupra căruia lumea exterioară face puțină impresie, care s-a opus educației creând mari greutăți, la care vorbele intră pe o ureche și ies pe cealaltă. Un astfel de om nu va avea drept mijloc de însănătoșire ceva pe care, de exemplu, îl are un altul, căruia îi este proprie o minte vioaie, însuflețită, care în tinerețe a asimilat mult, care a prelucrat mult și care în concluzie a acordat mare atenție elementului liber al corpului său eteric. De ce cineva întâmpină greutăți mai mari în procesul de vindecare decât un altul, aceasta va fi, desigur, ceva ce medicina exterioară abia urmează să constate. Tocmai această componentă liberă a corpului eteric, care s-a fortificat energic prin impresii foarte variate, se impune, se implică aici, prin mobilitatea sa interioară, în procesul de vindecare. În numeroase cazuri oamenii își datorează însănătoșirea lor rapidă sau fără să simtă dureri, împrejurării de a fi asimilat sârguincios în tinerețe, printr-o participare spirituală însuflețită, impresiile care le-au ieșit în cale. Aici vedeți influențele spiritului asupra corpului! Cu totul altceva avem în cazul vindecării unui om care a trecut prin viață obtuz/insensibil, față de cineva la care această parte liberă a corpului eteric nu este letargică sau atârnă greu, ci a rămas vioaie, agilă. Dumneavoastră vă puteți convinge și în mod exterior de acest fapt dacă priviți lumea cu ochii deschiși, dacă observați cum se comportă în confruntare cu boala niște oameni indolenți și niște oameni activi spiritual.
Vedeți astfel că la om corpul eteric este totuși, deocamdată, ceva complet diferit decât la planta obișnuită. Plantei îi lipsește acest element liber al corpului eteric, care pe om îl dezvoltă în continuare și pe care se bazează în fond întreaga evoluție a omului. Dacă dumneavoastră veți compara boabele de fasole de dinainte cu o mie de ani cu boabele de fasole de azi, veți percepe o anume deosebire, dar de fapt ea este în esență foarte mică; boabele de fasole și-au păstrat aceeași formă. Comparați însă oamenii din Europa din epoca lui Carol cel Mare cu oamenii de astăzi: de ce oamenii au astăzi cu totul alte reprezentări și cu totul alte sentimente/senzații? Deoarece ei au avut întotdeauna o componentă liberă a corpului eteric prin care au putut asimila ceva și și-au putut metamorfoza natura lor. Acestea toate sunt valabile în general. Să analizăm acum însă în detaliu cum se prezintă tot acest comportament pe care l-am caracterizat mai sus.
Să luăm cazul în care un om, după ce a primit o impresie, nu ar putea să șteargă din amintirea sa această impresie, ci ea ar rămâne imprimată acolo. În primă instanță ar fi o chestiune curioasă dacă ar trebui să vă gândiți că tot ceea ce a făcut o impresie asupra dumneavoastră de dimineață până seara, în fiecare zi a vieții dumneavoastră, din tinerețe și până acum, ar fi mereu prezent în amintire. După cum știți, acest lucru se întâmplă doar o anumită perioadă de timp după moarte. Acest lucru își are bunul său temei. Însă în viață omul uită ceea ce i s-a întâmplat. Dumneavoastră cu toții ați uitat nu numai o mulțime de lucruri pe care le-ați trăit în copilărie, ci și multe care s-au întâmplat mai aproape de dumneavoastră, de exemplu anul trecut – și cu siguranță câte ceva și din cele ce s-au întâmplat ieri. O reprezentare care s-a șters din memorie, pe care dumneavoastră ați „uitat-o”, nu a dispărut nicidecum cu totul din întreaga dumneavoastră ființă, din întregul dumneavoastră organism spiritual. Nu acesta este cazul. Dacă ieri ați văzut un trandafir și acum l-ați uitat, imaginea trandafirului continuă totuși să fie prezentă în dumneavoastră, și în mod asemănător și celelalte impresii pe care le-ți receptat, chiar dacă pentru conștiența dumneavoastră imediată ele sunt uitate.
Există apoi o mare, o puternică deosebire între o reprezentare care continuă să existe în amintirea noastră și aceeași reprezentare dacă ea a dispărut din amintirea noastră. Să luăm deci în atenție o reprezentare pe care ne-am format-o printr-o impresie exterioară și care acum trăiește în conștiența noastră. Să privim apoi cu ochii sufletești cum ea dispare încet, încet și este uitată treptat. Ea însă este acolo, rămâne în întregul organism spiritual. Ce face ea acolo? Cu ce se îndeletnicește această așa-zisă reprezentare uitată? Ea are funcția ei cu totul specială. Și anume, ea începe să lucreze la acea componentă liberă a corpului eteric care v-a fost descrisă și să facă cu adevărat utilizabilă pentru om această componentă liberă a corpului eteric abia după ce ea a fost uitată. Este ca și când abia atunci ea ar fi digerată. Atâta timp cât omul o folosește pentru a cunoaște cu ajutorul ei ceva, ea nu lucrează interior la libera mobilitate, la organizarea componentei libere a corpului eteric. În clipa în care se cufundă în uitare, ea începe să lucreze. Așa încât noi putem spune: În componenta liberă a corpului eteric omenesc se lucrează continuu, se creează tot timpul ceva la ea. Și cine lucrează acolo la acea componentă? Acestea sunt reprezentările uitate. Aceasta este marea binecuvântare a uitării! Atât timp cât o reprezentare rămâne fixată în memoria dumneavoastră, dumneavoastră raportați această reprezentare la un obiect. Dacă priviți un trandafir și aveți în memorie reprezentarea lui, dumneavoastră raportați reprezentarea „trandafir” la obiectul exterior. Prin aceasta reprezentarea este încătușată de obiectul exterior și trebuie să-i trimită forța ei interioară. Însă în clipa în care reprezentarea este uitată de dumneavoastră, ea este, interior, descătușată. Atunci ea începe să dezvolte forțe-germen, care lucrează interior la corpul eteric al omului. Astfel că reprezentările noastre uitate au o importanță absolut esențială pentru noi. O plantă nu poate să uite. Ea nu poate, desigur, nici să primească impresii. Ea însă nu poate să uite, întrucât întregul ei corp eteric este deja utilizat spre creșterea ei, întrucât din el nu mai rămâne niciun rest neconsumat. Dacă în ea ar intra reprezentări, ea n-ar mai avea nimic care să poată fi dezvoltat acolo spre creștere.
Însă tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă dintr-o necesitate legică. Peste tot unde există ceva ce urmează a se dezvolta și nu este sprijinit în dezvoltarea sa, se creează un obstacol în dezvoltare. Tot ceea ce într-un organism nu este integrat în dezvoltare, devine o piedică pentru dezvoltare. Presupuneți că în interiorul ochiului s-ar desprinde tot felul de incluziuni, de substanțe ce nu ar putea fi asimilate în substanța apoasă generală a ochiului; atunci ochiul ar fi deranjat în capacitatea sa de a vedea. Nu trebuie să rămână nimic care să nu fie întrețesut, care să nu fie asimilat. La fel se întâmplă și cu impresiile spirituale. De exemplu, un om care ar putea primi impresii și aceste impresii ar fi păstrate permanent în conștiența sa, ar putea foarte ușor ajunge până acolo încât componenta care ar trebui să se hrănească din reprezentările uitate să primească prea puțin din aceste reprezentări uitate și să deranjeze, ca un element paralizat, dezvoltarea, în loc să o favorizeze. Aici aveți totodată motivul pentru care este nociv ca un om, care stă noaptea lungit în pat și este muncit de anumite griji, să nu poată șterge deloc impresiile din conștiența sa. Dacă le-ar putea uita, ele ar putea deveni ajutoare binefăcătoare pentru prelucrarea corpului său eteric. Aici aveți în mod palpabil binecuvântarea pe care o reprezintă uitarea și totodată aici aveți o indicație asupra necesității de a nu încerca să rețineți în mod forțat o reprezentare sau alta, ci mai degrabă de a învăța să uitați una sau cealaltă. Este în cel mai înalt grad dăunător pentru sănătatea interioară a unui om să nu poată uita deloc anumite lucruri.
Ceea ce noi putem spune aici pentru lucrurile cele mai cotidiene ale momentului, se aplică și în ceea ce privește raporturile etic-morale. Ceva ce noi putem numi acțiune binefăcătoare a unui caracter, care nu poartă ranchiună nimănui, se bazează realmente și pe aceasta. Dacă suntem o fire răzbunătoare, aceasta sleiește sănătatea unui om. Dacă cineva ne-a cauzat un prejudiciu și noi am înregistrat în noi impresia a ceea ce el ne-a făcut și revenim de fiecare dată la ea, atunci când noi îl vom vedea din nou vom raporta această reprezentare a prejudiciului la omul respectiv, o vom lăsa să se reverse în exterior. Să presupunem însă că am ajuns până acolo încât omului care ne-a cauzat un prejudiciu să-i strângem mâna atunci când îl întâlnim din nou, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic; acest lucru este cu adevărat salutar. Și nu este nicidecum o metaforă faptul că este salutar, ci o realitate. O astfel de reprezentare care se dovedește ștearsă și inactivă către exterior, cum că un om ne-a lezat cu ceva, se revarsă în aceeași clipă spre interior ca un balsam liniștitor, alinător chiar și pentru multe alte lucruri din om. Aceste lucruri sunt realități, iar de aici noi putem vedea într-un sens și mai larg binecuvântarea uitării. Uitarea nu este pur și simplu un defect, un cusur pentru om, ci unul din lucrurile cele mai benefice care i se pot întâmpla în viață. Dacă omul n-ar face decât să-și dezvolte memoria și tot cea ce a făcut asupra lui o impresie i-ar rămâne în memorie, atunci corpul lui eteric va avea din ce în ce mai mult de suferit, ar dobândi un conținut tot mai bogat, însă în același timp s-ar usca/sfriji interior din ce în ce mai mult. Faptul că el devine apt de a evolua, îl datorează uitării. Oricum, nicio reprezentare nu dispare cu totul din om. Aceasta se arată cel mai bine la acea mare retrospectivă pe care o avem în față imediat după moarte. Atunci se arată că nicio impresie nu se pierde complet.
După ce am atins puțin problema binefacerii uitării pentru viața cotidiană în domeniile neutre, dar și în cele morale, putem lua acum în considerare această uitare în ce privește repercusiunea ei asupra domeniului mai vast al vieții, din perioada dintre moarte și o nouă naștere. Ce este în fond Kamaloka, acea perioadă de tranziție a omului situată înainte de intrarea lui în Devachan, în lumea spirituală propriu-zisă? Această Kamaloka este acolo deoarece omul nu poate uita imediat după moarte înclinațiile sale, poftele sale, plăcerile sale, pe care le-a avut în viață. Prin moarte omul își părăsește mai întâi corpul său fizic. După aceea, în fața sufletului dumneavoastră stă acel tablou al amintirilor care v-a fost zugrăvit adesea. Aceasta încetează complet după două, trei, maximum patru zile. Apoi rămâne un fel de extract al corpului eteric. În timp ce partea mai consistentă, propriu-zisă a corpului eteric, se desprinde și se dizolvă în eterul cosmic general, rămâne un fel de esență, de schelă sau schelet al corpului eteric, însă foarte comprimată. Corpul astral este purtătorul tuturor instinctelor, impulsurilor, poftelor, pasiunilor, simțirilor/senzațiilor, sentimentelor și plăcerilor. Corpul astral nu ar putea ajunge în niciun caz în Kamaloka la conștiența lipsurilor chinuitoare, dacă n-ar avea în permanență posibilitatea, prin faptul că mai este încă unit cu resturile corpului eteric, să-și amintească ceea ce a savurat în viață și și-a dorit cu intensitate. Iar dezobișnuirea nu este în fond altceva decât o uitare treptată a lucrurilor care îl încătușează pe om de lumea fizică. Așadar, dacă omul vrea să intre în Devachan, el trebuie mai întâi să învețe uitarea, să învețe să uite lucrurile care îl țintuiesc de lumea fizică. Vedem deci și aici că omul, datorită faptului că încă își mai amintește de lumea fizică, este chinuit. După cum grijile pot deveni chinuitoare pentru om dacă nu vor să dispară din memorie, tot atât de chinuitoare devin și înclinațiile și instinctele ce rămân după moarte, iar această amintire chinuitoare a legăturii cu viața se exprimă în tot ceea ce omul trebuie să îndure în timpul perioadei sale de Kamaloka. În momentul în care a reușit să uite toate dorințele și poftele arzătoare legate de lumea fizică, abia atunci ies la iveală realizările și fructele vieții precedente, în modul în care trebuie ele să acționeze în Devachan. Atunci ele devin sculptori și maiștri-lucrători la plăsmuirea noii vieți. Căci în fond, se întâmplă, desigur, că în Devachan omul lucrează la noua formă, la noua ființă pe care urmează să o aibă atunci când intră din nou în viață. Această muncă, această pregătire a ființei sale viitoare, îi dă acea fericire pe care o resimte în timpul Devachanului. După ce a trecut prin Kamaloka, omul începe deja munca pregătitoare pentru configurația sa viitoare. Viața în Devachan este întotdeauna dedicată desăvârșirii arhetipului următoarei sale forme/ființe, folosind pentru aceasta acel extract pe care l-a luat cu el. Acest arhetip sau model ideal el îl formează introducând în el fructele vieții tocmai scurse. Acest lucru îl poate face însă tocmai prin faptul că uită cât de greu i-a fost în Kamaloka.
Când vorbim deci de suferință și de lipsuri în Kamaloka, vedem că aceasta provine din faptul că omul nu este în stare să uite anumite legături cu lumea fizică, că lumea fizică plutește ca o amintire în fața sufletului său. Apoi însă, după ce a trecut „râul Letei”, după ce a trecut prin râul uitării, după ce a învățat această uitare, sunt utilizate realizările și viețuirile încarnării precedente pentru a forma, puțin câte puțin, arhetipul următoarei sale vieți. Și apoi, în locul suferinței începe să apară bucuria ferice a Devachanului. După cum în viața obișnuită grijile care ne chinuie, anumite reprezentări care nu vor să iasă din memoria noastră, corpul nostru eteric căruia noi îi inoculăm un element lignificat, contribuie la debilitarea și îmbolnăvirea noastră, tot astfel noi avem după moarte în ființa noastră, cât timp nu am lichidat prin uitare orice legătură cu lumea fizică, un element care contribuie la suferințele și sentimentele noastre de lipsă/frustrare. După cum aceste reprezentări uitate pot deveni pentru om un germene de însănătoșire, tot astfel experiențele vieții precedente pot deveni o sursă de bucurie în Devachan după ce s-a traversat fluviul uitării, dacă omul a uitat tot ceea ce îl leagă de viața în lumea senzorială.
Vedem așadar că aceste legi ale uitării și amintirii sunt perfect valabile și pentru sfera mare a vieții (de după moarte).
Dumneavoastră, probabil, ați putea ridica următoarea întrebare: Cum este oare posibil ca omul, după moarte, să aibă reprezentări despre ceea ce s-a întâmplat în viața de curând scursă, de vreme ce el trebuie să uite această viață? Cineva ar putea spune: Mai putem totuși vorbi de amintire și uitare după ce omul și-a depus corpul eteric, căci amintirea și uitarea au de-a face cu corpul eteric? Desigur, amintirea și uitarea capătă după moarte o nouă formă. Ele se transformă, astfel încât în locul amintirii obișnuite intervine citirea în Cronica Akasha. Tot ceea ce s-a întâmplat în lume nu a dispărut, există în mod obiectiv acolo. În timp ce în Kamaloka amintirea privitoare la legătura cu lumea fizică dispare, aceste amintiri apar într-un mod cu totul diferit atunci când îi vin în întâmpinarea omului din Cronica Akasha. El nu mai are deci nevoie atunci de legătura cu viața care i se arată prin amintirea obișnuită. Toate întrebările de genul acesta primesc un răspuns. Pentru aceasta însă este nevoie să ne rezervăm timp, pentru că aceste lucruri se rezolvă încet, încet, căci nu este posibil să avem imediat la îndemână tot ceea ce poate lămuri o chestiune.
De asemenea, multe probleme din viața cotidiană ni se vor lămuri dacă cunoaștem aceste lucruri, așa cum au fost ele discutate acum. Aici ni se arată o serie de lucruri care aparțin de corpul eteric omenesc, de exemplu repercusiunea particulară a temperamentelor asupra omului. Am spus deja că această particularitate durabilă de caracter, pe care noi o numim temperament, își are originea tot în corpul eteric. Să luăm de exemplu un om cu un temperament melancolic, care nu poate nicidecum trece dincolo de anumite reprezentări, asupra cărora el trebuie să cugete mereu. Este ceva cu totul diferit decât la un temperament sanguin sau la unul flegmatic, unde reprezentările dispar imediat. Un temperament melancolic va fi, în sensul pe care tocmai l-am văzut, dăunător sănătății, în timp ce un temperament sanguin poate fi, într-un anumit sens, extraordinar de favorabil sănătății. Bineînțeles, aceste lucruri nu trebuie luate în așa fel încât să spunem: Omul trebuie să se străduiască să uite totul. Însă după cum vedeți, tocmai prin aceste lucruri, așa cum le-am cunoscut noi, se explică latura sănătoasă și benefică a unui temperament sanguin sau flegmatic și latura nesănătoasă a unui temperament melancolic. Desigur, întrebarea care se pune este dacă un asemenea temperament flegmatic și acționează în mod just. Un flegmatic care înregistrează doar reprezentări banale, le va uita ușor. Aceasta nu poate decât să-l facă sănătos. Dacă însă el înregistrează numai astfel de reprezentări, se poate, de asemenea, să fie foarte rău pentru el. Aici lucrurile se amestecă unul cu altul.
La întrebarea: Este uitarea exclusiv o deficiență a naturii omenești, sau este totuși ceva folositor? – cunoașterea spiritual-științifică ne dă un răspuns. Mai vedem pe de altă parte, că din cunoașterea acestor lucruri pot urma și impulsuri morale puternice. Dacă omul crede că este spre binele lui – analizat însă foarte obiectiv – dacă uită jignirile și rănirile suferite, va exista un cu totul alt impuls acolo. Dacă însă el crede că aceasta nu are nicio importanță, nicio predică morală nu ajută la ceva. Dacă însă el știe că trebuie să uite și că fericirea lui depinde de aceasta, va lăsa să acționeze în cu totul alt fel asupra sa acest impuls. Nu trebuie să catalogăm imediat drept egoist un asemenea impuls, ci trebuie să spunem: Dacă sunt bolnav și suferind, dacă îmi pervertesc interiorul meu spiritual și sufletesc și trupesc, nu voi fi nici pentru lume de vreun folos. Întrebarea privitoare la starea de sănătate poate fi privită și dintr-un cu totul alt punct de vedere. Pentru un egoist patentat, asemenea considerații nu vor fi de mare ajutor. Pentru acela însă care are în vedere binele omenirii și, de asemenea, este preocupat să poată face ceva, să-și aducă și el aportul și, în mod indirect, are în vedere și propriul lui bine – dacă omul este în stare să gândească aceasta, atunci el va putea culege din aceste considerații și niște roade morale. Și dacă Știința spirituală va interveni în viața omului arătându-i adevărul privitor la anumite raporturi spirituale, se va vedea fără dubii că ea îi va furniza impulsurile etico-morale cele mai mari, așa cum nicio altă cunoaștere și nicio poruncă morală pur exterioară nu i le poate oferi. Cunoașterea faptică a lumii spirituale, așa cum ne-o mijlocește Știința spiritului, este de aceea un impuls puternic, care și în privința moralei poate produce cele mai mari progrese în viața omenească.
