Avansând față de începutul considerațiilor noastre din urmă cu opt zile referitoare la formele de boli și sănătatea omului, vom pătrunde în cursul acestei ierni din ce în ce mai precis în chestiunile legate de aceste lucruri. Toate considerațiile noastre vor culmina apoi printr-o cunoaștere a naturii omenești în general, mai exactă decât am putut-o avea cu mijloacele de până acum ale Antroposofiei. Astăzi trebuie să intercalăm în considerațiile noastre o expunere despre esența și importanța celor Zece Porunci ale lui Moise, căci vom avea nevoie de aceasta mai târziu. Va trebui să vorbim în continuare despre semnificația profundă a unor noțiuni, precum Păcatul originar, mântuire/eliberare și altele asemenea, și vom vedea că aceste noțiuni își vor căpăta din nou însemnătatea lor în lumina celor mai noi cuceriri ale noastre, chiar și a celor științifice. Pe lângă acestea va trebui însă să cercetăm mai îndeaproape esența profundă a acestui document curios, care a răzbit până la noi venind din străvechimea istoriei israelite, și care ne apare ca una din pietrele de construcție cele mai importante de la Templu, care a fost pusă ca un fel de pronaos/antecameră la Creștinism. Tocmai printr-un astfel de document poate deveni tot mai limpede cât de puțin corespunde de fapt acea formă în care omul poate cunoaște astăzi Biblia, acestui document. Din detaliile discutate în ultimele două conferințe publice [Nota 21] despre „Biblie și înțelepciune”, dumneavoastră veți fi căpătat sentimentul că nu ar fi corect ca cineva să creadă: Ah, dar toate acestea nu sunt totuși decât niște comentarii pe marginea traducerilor, la asemenea exactități nu se poate totuși ajunge! Ar fi o judecată foarte superficială să tratăm astfel lucrurile! Amintiți-vă doar că despre aceasta s-a putut atrage atenția [Nota 22], că versetul patru din capitolul al doilea din Geneză, corect tradus, sună de fapt astfel: „Cele ce urmează descriu neamurile* sau [Nota 23] ceea ce provine din Cer și de pe Pământ”, și că în Geneză se folosește același cuvânt, aici pentru, să zicem așa, „urmașii** Cerului și Pământului”, iar mai departe, pentru „urmașii lui Adam”: „Iată acum cartea neamurilor [Nota 24] – sau a urmașilor – lui Adam”***. În ambele cazuri avem același cuvânt (neamurile). Și înseamnă foarte mult, că acolo unde se descrie proveniența omului din Cer și de pe Pământ se folosește același cuvânt ca și mai departe, unde este vorba despre urmașii lui Adam. Asemenea lucruri nu sunt pur și simplu o corectură de tip pedant, care ar vrea să pună puțin în ordine traducerea, ci ele merg până la nervul nu numai al traducerii, ci al înțelegerii însăși a acestui document străvechi al omenirii. Iar atunci când se spune că face parte din sarcinile cele mai importante ale concepției antroposofice despre lume, ale Antroposofiei însăși, a reda Biblia omenirii într-o formă adevărată, se vorbește de fapt din izvoarele de viață, să zicem așa, ale concepției noastre antroposofice despre lume. Înainte de toate, pe noi ne interesează aici cele ce s-au spus în general, în cazul nostru despre cele Zece Porunci.
* germ.= die Geschlechter = neamurile
** germ.= die Nachkommen = urmașii
*** Dies ist das Buch über die Geschlechter – oder die Nachkommenschaft – des Adam
Aceste Zece Porunci sunt luate astăzi de majoritatea oamenilor ca și când ele ar fi niște prescrieri de legi, precum legile date de către un stat modern oarecare. Se admite că aceste legi, cuprinse în cele Zece Porunci, sunt mai cuprinzătoare, mai generale și că ele sunt valabile independent de loc și timp. Ele se iau așadar drept niște legi generale, dar se are totodată în conștiență că ele au totuși doar efectul sau același scop ca și legile care sunt date astăzi de către o autoritate legiuitoare. Prin aceasta se nesocotește însă nervul vital propriu-zis care trăiește în aceste Zece Porunci. Modul în care acest nerv a fost nesocotit se observă în aceea că toate traducerile care sunt accesibile azi omenirii au primit deja în ele, inconștient, o explicație a chestiunii extrem de superficială, care nu pătrunde până la spiritul acestor Zece Porunci. Dacă intrăm în acest spirit, veți vedea că sensul acestor Zece Porunci se inserează în rândul chestiunilor pe care noi tocmai am început să le analizăm și în legătură cu care cele Zece Porunci nu par deloc a face un pas alăturea, ca și când nu ar avea nicio legătură cu cele ce ne interesează pe noi.
În primul rând permiteți-ne, ca un fel de introducere, să facem o încercare de a reda, într-un mod cât de cât corespunzător, cele Zece Porunci în limba germană, și abia apoi să trecem la chestiune. La această traducere, dacă poate fi numită astfel, a celor Zece Porunci va trebui să se mai cizeleze anumite lucruri. Însă în primă instanță, cu această formă în limba germană a celor Zece Porunci pe care o vom vedea imediat, urmează a fi atins nervul vital, sensul propriu-zis al lor. Dacă le traducem în spiritul lor și nu deschidem la fiecare cuvânt dicționarul pentru aceasta – fapt prin care, bineînțeles, nu poate rezulta decât ceea ce poate fi mai rău, căci importantă este valoarea semantică a cuvântului și întreaga valoare sufletească pe care chestiunea a avut-o la timpul tău – dacă deci extragem sensul lor, atunci cele Zece Porunci s-ar prezenta astfel:
Prima Poruncă. Eu sunt Dumnezeul veșnic, pe care tu îl simți în tine. Eu te-am scos din țara Egiptului, unde tu n-ai putut să Mă urmezi în tine. De aici înainte să nu așezi alți Dumnezei deasupra Mea. Să nu recunoști drept Zei mai înalți ceva ce ție îți arată o imagine a ceva ce strălucește sus pe Cer, care acționează din interiorul Pământului sau între Cer și Pământ. Să nu te închini la nimic din tot ceea ce este mai prejos de Divinul din tine. Căci Eu sunt în tine Veșnicul, care acționează în lăuntrul trupului, și de aceea și asupra generațiilor următoare. Eu sunt un Dumnezeu care lucrează continuu. Dacă tu nu Mă recunoști în tine, voi dispărea ca Dumnezeu al tău la copii, nepoți și strănepoți, iar trupul lor se va pustii. Dacă tu Mă recunoști în tine, Eu voi trăi drept Tu până la a mia generație, iar trupurile poporului tău vor prospera.
Porunca a doua. Să nu vorbești greșit de Mine în tine; căci orice greșeală despre Eul din tine va altera/perverti trupul tău.
Porunca a treia. Să desparți ziua de lucru de ziua de sărbătoare, pentru ca existența ta să devină imaginea existenței Mele. Căci ceea ce trăiește în tine ca Eu a creat lumea în șase zile și într-a șaptea a trăit în sine. Așadar, lucrarea ta și lucrarea fiului tău și lucrarea fiicei tale și lucrarea slugilor tale și lucrarea vitei tale și a celor ce sunt cu tine, să fie îndreptată doar șase zile spre exterior; într-a șaptea zi însă privirea ta să mă caute pe Mine în tine.
Porunca a patra. Acționează mai departe în sensul/spiritul tatălui tău și a mamei tale, pentru ca să rămână în posesia ta proprietatea/averea pe care ei și-au câștigat-o prin forța pe care Eu am creat-o în ei.
Porunca a cincea. Să nu ucizi.
Porunca a șasea. Să nu rupi căsătoria.
Porunca a șaptea. Să nu furi.
Porunca a opta. Să nu diminuezi/înjosești valoarea aproapelui tău, vorbind despre el lucruri neadevărate.
Porunca a noua. Să nu privești cu invidie proprietatea pe care aproapele tău o posedă.
Porunca a zecea. Să nu privești cu invidie pe femeia aproapelui tău, și nici pe ajutoarele sale și pe ceilalți prin care el își găsește mijloacele de trai.
Ne întrebăm acum: Ce ne arată înainte de toate aceste Zece Porunci? Vom vedea că ele ne arată peste tot, nu numai în prima parte, ci și în ultima parte, unde aparent acest lucru este ascuns, că prin Moise, poporului evreu îi vorbește acea Putere care urmează să rămână pe mai departe la poporul evreu, care lui Moise i s-a vestit în rugul aprins prin cuvintele ce desemnau numele ei: „Eu sunt Eu sunt-ul!” [Nota 25] – „Ehjeh asher ehjeh!” Prin aceasta se arată că celelalte popoare, în cadrul evoluției Pământului nostru, nu au putut recunoaște la fel de intens, la fel de clar precum poporul evreu acel „Eu sunt”, originea propriu-zisă, originea primordială a celei de a patra componente a ființei omenești. Acel Dumnezeu, care a picurat o picătură din ființa sa în om, astfel încât al patrulea mădular al ființei omenești a devenit purtătorul acestei picături, purtătorul Eului, acel Dumnezeu îi devine pentru prima dată conștient poporului său prin Moise. De aceea noi putem spune: La baza celor Zece Porunci stă concepția, că acel Dumnezeu-Jahve a lucrat și acționat de fapt și până atunci la evoluția ascendentă a omenirii. Dar ființele spirituale acționează mai înainte ca ele să fie recunoscute cu claritate. Ceea ce a acționat la vechile popoare ale perioadei premozaice era un factor activ, lucrativ; însă ca noțiune, ca reprezentare, ca forță propriu-zis activă în interiorul sufletului omenesc a fost de fapt pentru prima dată vestit prin Moise poporului său. Și se punea acum problema să i se spună clar acestui popor, care ar fi efectul general, efectul mai cuprinzător al faptului de a se simți un Eu, așa cum era el simțit la poporul evreu. La acest popor noi trebuie să privim ființa-Jahve ca un fel de ființă tranzitorie: Jahve este pe de o parte acea entitate care varsă picătura în propria individualitate a omului. El este totodată și un Dumnezeu al poporului. Fiecare evreu se simțea încă unit, sub un anumit raport, cu Eul care a trăit și în Avraam și care s-a revărsat în toți membrii poporului evreu. Poporul evreu se simțea unit cu Dumnezeul lui Avraam, Isac și Iacov [Nota 26]. A fost o epocă de tranziție. Aceasta urma să se schimbe abia prin propovăduirea Creștinismului. Însă ceea ce urmează să vină pe Pământ prin Christos este prevestit prin profețiile vechi testamentare, în primul rând prin ceea ce a spus Moise poporului său. Vedem astfel scurgându-se încet în poporul evreu în cursul acelei istorii pe care ne-o zugrăvește Vechiul Testament, întreaga forță a cunoașterii Eului. Trebuia să se aducă la deplina conștiență poporului evreu efectul care se răsfrângea asupra întregi vieți a omului dacă el nu mai trăiește într-o anumită inconștiență în privința Eului, ci a învățat să simtă în el Eul, numele lui Dumnezeu, „Eu sunt Eu sunt-ul”, în efectul său asupra interiorului cel mai profund al sufletului său.
Astăzi se gândește abstract asupra acestor lucruri. Astăzi se rămâne la un simplu cuvânt, când se vorbește despre Eu și despre ceea ce are legătură cu el. În epoca în care acest Eu a fost vestit pentru prima dată poporului evreu sub forma vechiului Dumnezeu-Jahve, acest Eu era resimțit drept iradierea unei forțe ce intră în om și modifică întreaga structură, întreaga alcătuire a corpului său astral, a corpului său eteric și a corpului său fizic. Iar acestui popor trebuia să i se spună: Condițiile vieții tale și ale sănătății tale au fost diferite, pe când Eul nu trăia în sufletul tău ca o cunoaștere; anterior, condițiile de boală și sănătate pentru întreaga ta viață erau altele decât sunt acum. De aceea era important să se spună poporului evreu în ce condiții noi a intrat prin faptul că nu trebuia să mai privească în sus, spre cer, că nu trebuia să mai privească spre Pământ atunci când vorbește de Dumnezei, ci trebuia să privească în interior, în propriul suflet. Privirea luminată de adevăr în lăuntrul sufletului propriu, aduce o viață justă chiar până la nivelul sănătății. Această conștiență stă funciarmente la baza celor Zece Porunci, în timp ce o concepție falsă despre ceea ce și-a făcut intrarea în suflet drept Eu sfrijește sufletul și trupul omului, distruge omul. Nu trebuie decât să facem o documentare reală, pentru a observa cât de puțin aceste Zece Porunci sunt niște simple legi exterioare, că ele trebuie să fie realmente ceea ce tocmai a fost expus: ceva de cea mai evidentă importanță pentru sănătatea și bunăstarea corpurilor astral, eteric și fizic. Dar unde se mai citesc astăzi cărțile corect și exact? Nu trebuie decât să dăm câteva pagini mai departe și vom găsi, într-o altă formulare a celor Zece Porunci, ce i s-a spus poporului evreu despre efectul celor Zece Porunci asupra întregului om: „Eu voi abate orice boală de la voi [Nota 27]; în țara ta nu va fi femeie care să nască înainte de vreme sau să fie stearpă și voi umple numărul zilelor tale.”
Aceasta înseamnă: Dacă Eul se dezvoltă în așa fel încât se pătrunde cu esența celor Zece Porunci, se va întâmpla, printre altele, că tu nu vei mai muri în floarea vârstei tale, ci, prin Eul just înțeles, în cele trei corpuri, corpul astral, corpul eteric și corpul fizic, va curge năvalnic ceva care va umple numărul anilor tăi, care te va face să trăiești sănătos până la cea mai înaintată vârstă. Acest lucru se spune foarte clar. Dar este nevoie să se pătrundă foarte profund în aceste lucruri. Desigur, teologii moderni nu vor reuși aceasta foarte ușor. Căci o cărticică populară, care și în alt fel are toate șansele să stârnească scandal, deoarece poate fi procurată în schimbul a câțiva pfenigi, spune printre altele despre cele Zece Porunci [Nota 28] și fraza: Se poate ușor vedea că în cele Zece Porunci sunt date principalele legi omenești, într-una din jumătăți poruncile relativ la Dumnezeu, în cealaltă jumătate poruncile relativ la om. Pentru a nu nimeri prea tare pe delături, autorul respectiv spune că porunca a patra trebuie să se numere și ea în prima jumătate, care se referă la Dumnezeu. Cum se descurcă domnul mai departe, că patru constituie prima jumătate și șase cealaltă jumătate, acesta ar fi doar un mic semn pentru felul în care se procedează astăzi. Tot restul în această carte corespunde de asemenea frumoasei egalități: patru este egal cu șase.
În cele zece Porunci se dă o explicație poporului evreu privitoare la familiarizarea corectă a Eului cu cele trei corpuri ale omului. Aici este vorba în primul rând că se spune – și asta chiar de la prima Poruncă -: Dacă tu devii conștient de acest Eu ca de o scânteie a Divinității, atunci ai ajuns să presimți în Eu o scânteie, o emanație a celei mai înalte, a celei mai puternice Divinități, aceea care a luat parte la crearea Pământului.
Să ne amintim cele ce noi am putut spune în legătură cu istoria evoluției omului. Am putut spune că trupul fizic al omului a luat naștere în timpul străvechii existențe saturniene. Zeii au lucrat pe atunci la aceasta. Ulterior, pe Soare, s-a adăugat corpul eteric. Modul în care au fost prelucrare cele două corpuri în continuare este de asemenea opera entităților spiritual-divine. Apoi pe Lună s-a alipit corpul astral, totul ca operă a entităților divin-spirituale. Ceea ce l-a făcut apoi pe om, omul în sensul zilelor noastre, a fost încorporarea pe Pământ a Eului. La aceasta a participat Divinitatea cea mai înaltă. Atât timp cât omul nu a putut deveni deplin conștient de acest al patrulea mădular al ființei sale, el nici nu putea avea vreo bănuială privitor la cea mai înaltă Divinitate care a participat la devenirea lui și care este prezentă în el. Omul trebuie să-și spună: La corpul meu fizic au lucrat Divinități, care însă sunt inferioare aceleia care mi-a dăruit acum Eul. La fel se întâmplă și cu corpul eteric și cu corpul astral. A trebuit deci să i se spună poporului evreu, care a primit primul vestirea profetică despre Eu: Devino conștient că popoarele din jurul tău venerează Zei, care pot acționa, conform nivelului lor actual, asupra corpului astral, asupra corpului eteric și asupra corpului fizic. Ei nu pot însă acționa asupra Eului. Acest Dumnezeu care acționează în Eu, a existat de fapt întotdeauna; el s-a vestit prin acțiunea și creația sa. Numele său el ți-l vestește însă acum.
Prin recunoașterea celorlalți Zei omul nu este o ființă liberă. El este prin aceasta o ființă care venerează Zeii mădularelor sale inferioare. Dacă însă omul îl recunoaște conștient pe Dumnezeu, din care are o parte în Eul său, atunci el este o ființă liberă, care se contrapune ca ființă liberă semenilor săi. Poziția omului față de corpul său astral, corpul său eteric și corpul său fizic nu este asemănătoare cu cea față de Eul său. El este în interiorul acestui Eu. Eul îi este nemijlocit cel mai apropiat mădular față de care se află. El va avea aceeași poziție față de corpul său astral abia după ce l-a transformat în Manas, și față de corpul său eteric abia după ce l-a transformat în Budhi, după ce l-a dezvoltat, pornind din Eu, într-o Divinitate.
Chiar dacă Eul este ultimul care a luat naștere, el este totuși mădularul în care trăiește omul. Iar dacă omul cuprinde Eul, el cuprinde acel lucru în care Divinul i se înfățișează în forma sa nemijlocită, în forma sa ancestrală, care îi este proprie, în timp ce formele corpurilor sale astral, eteric și fizic pe care le posedă astăzi, au fost create de Zeii anteriori. Așa se făcea că popoarele din jur, în opoziție cu poporul israelit, venerau acele Divinități care au lucrat la aceste mădulare ființiale inferioare ale omului. Iar dacă s-a ajuns la o imagine a acestor Divinități inferioare, ea era asemănătoare unei forme oarecare existentă pe Pământ sau în Cer sau între Cer și Pământ. Căci tot ceea ce omul are în sine este răspândit în întreaga natură înconjurătoare. Dacă oamenii își creează chipuri împrumutate din regnul mineral, acestea nu-i vor putea înfățișa lui decât acele Divinități care au lucrat la corpul fizic. Dacă își face chipuri corespunzătoare regnului vegetal, ele nu-i vor putea sugera decât Divinitățile care au lucrat la corpul eteric, căci omul are corpul eteric în comun cu cel al lumii vegetale. Iar chipurile din regnul animal nu-i pot simboliza decât acele Divinități care au lucrat la corpul astral. Acel element însă, prin care omul este coroana creațiunii pământești, este ceea ce el cuprinde în Eul său. Pentru acesta nu există nicio imagine exterioară care să o exprime. De aceea, poporului evreu a trebuit să i se explice în mod cât se poate de clar și să se accentueze: În tine există ceva care este emanația nemijlocită a Zeului care în prezent este cel mai înalt dintre Zei. Acesta nu poate fi reprezentat printr-o imagine sau simbol luate din regnurile mineral, vegetal sau animal, oricât ar fi el de sublim. Toți Zeii cărora li se slujește în acest fel sunt Zei mai prejos decât Zeul care trăiește în acest Eu. Dacă tu vrei să venerezi în tine pe acest Zeu, atunci ceilalți trebuie să se retragă, atunci tu vei avea în tine forța adevărată, sănătoasă a Eului tău.
Așadar, ceea ce ni se spune chiar în prima din cele Zece Porunci: „Eu sunt Dumnezeul veșnic, pe care tu îl simți în tine. Forța pe care Eu am pus-o în Eul tău, a devenit factorul motor, forța prin care tu ai putut să evadezi din țara Egiptului, unde tu n-ai putut să mă urmezi pe Mine în tine”.
Moise, la indicația lui Jahve, a condus poporul său afară. Și pentru a face complet clar aceasta, se dă o indicație și mai precisă, cum că Dumnezeul-Jahve ar vrea să facă din poporul său un popor de preoți. La celelalte popoare, cei care se situau față de popor ca persoane libere, erau preoții-înțelepți. Aceștia erau „Cei liberi”, care cunoșteau marele secret al Eului, care cunoșteau, de asemenea, pe Eul-Dumnezeu ce nu poate fi figurat/simbolizat. Așa încât în aceste țări se aflau în frunte acești puțini preoți-înțelepți conștienți de Eu, vizavi de marea masă neliberă, care, să spunem așa, nu puteau decât asculta ceea ce lăsau să se scurgă afară din Misterii, sub cea mai severă autoritate, acești preoți-înțelepți. Nu un individ din rândul poporul avea un astfel de raport nemijlocit, ci preoții-înțelepți mijloceau aceasta pentru toți ceilalți. De aceea, întreg binele, întreaga fericire atârna de acești preoți-înțelepți: de modul în care ei organizau totul, depindea fericirea și sănătatea. Ar trebui să vă povestesc o mulțime, dacă ar fi să vă descriu sensul mai profund al somnului din Templu în Egipt și efectul lui asupra sănătății poporului, dacă ar fi să vă descriu ce remedii/medicamente pentru sănătate izvorau pentru popor pur și simplu dintr-un astfel de cult, precum cultul Apis, de exemplu. Într-un astfel de popor, întreaga dirijare și conducere a poporului era astfel concepută, încât din aceste lăcașe de cult să iasă, sub conducerea Inițiaților, fluidele/emanațiile pentru sănătate. Aceasta trebuia să se schimbe acum. Evreii trebuiau să devină un popor de preoți. Fiecare individ urma să simtă în sine o scânteie a acestui Dumnezeu-Jahve și să primească un raport nemijlocit cu el. Preotul-înțelept nu trebuia să mai fie singurul mijlocitor. În acest scop trebuia să se dea poporului o indicație. Trebuia să i se atragă atenția că chipurile/simbolurile false, așadar chipurile inferioare Dumnezeului suprem, acționează de asemenea nesănătos. Ajungem aici la un capitol, despre care omul din ziua de azi cu greu devine conștient. Astăzi se păcătuiește enorm în această privință.
Doar acela care poate pătrunde în Știința spiritului știe pe ce cale misterioasă se dezvoltă sănătatea și boala. Dacă mergeți pe străzile unui oraș și aduceți în fața sufletului hidoșeniile de pe stâlpii de afișaj și din vitrine, aceasta exercită o influență înfiorătoare. Știința materialistă nici nu bănuiește ce mulți germeni de boală se află în aceste oribilități. Se caută factorii favorizanți de boală doar în bacili, fără să se știe că sănătatea și boala sunt introduse în corpuri pe cale ocolită, prin suflet. Importanța pe care o au aceste reprezentări plastice/grafice sau altele, pe care omul le primește în el, o poate ști doar cineva familiarizat cu știința spiritului.
În prima Poruncă se spune înainte de toate, că omul ar trebui pe viitor să-și poată face o reprezentare a faptului că dincolo de ceea ce se exprimă spiritual printr-o imagine plastică/simbolică, mai poate exista încă un impuls, nesimbolic, nefigurativ, care în acest punct al Eului se învecinează cu suprasensibilul. „Simte cu putere acest Eu în tine și simte că în acest Eu te întrețese și te străbate un factor dumnezeiesc, care este superior față de tot ceea ce tu poți să exprimi printr-o imagine, printr-un simbol; într-un astfel de sentiment tu ai atunci o forță de sănătate, care va vindeca corpul tău fizic, corpul tău eteric și corpul tău astral!” A trebuit să se împărtășească poporului evreu un puternic impuls al Eului care vindecă. Dacă acest Eu este recunoscut în mod just, prin aceasta corpurile astral, eteric și fizic vor fi bine clădite, și asta creează o forță vitală puternică și o forță de însănătoșire puternică, care, pornind din lăuntrul fiecăruia, se împărtășește întregului popor. Întrucât un popor s-ar constitui dintr-o mie de generații, Dumnezeul-Jahve spunea că prin încorporarea justă a Eului, omul însuși devine un izvor de sănătate radiantă, astfel încât întregul popor va fi, după cum se spune textual, un popor sănătos „până la a mia generație”. Dacă însă Eul nu va fi înțeles în mod just, atunci corpul se usucă, devine suferind și bolnav. Dacă tatăl nu își plasează în mod just ființa Eului în sufletul său, atunci corpul său devine infirm și bolnav, Eul său se retrage încet; fiul devine și mai slăbănog, nepotul și mai slăbănog, iar la sfârșit nu mai rămâne decât o carcasă, din care Dumnezeul-Jahve s-a retras. Ceea ce înăbușă impulsul Eului, ceea ce nu-i permite să se dezvolte, aceasta aduce treptat corpul, până la al patrulea mădular, la atrofiere.
Vedem astfel că prima dintre cele Zece Porunci care au fost prezentate înaintea poporului lui Moise, este învățătura privitoare la efectul just al Eului:
„Eu sunt Dumnezeul veșnic, pe care tu îl simți în tine. Eu te-am scos din țara Egiptului, unde tu n-ai putut să mă urmezi pe Mine în tine. De aci înainte să nu așezi alți Dumnezei deasupra Mea. Să nu recunoști drept Zei mai înalți ceva ce îți arată o imagine a ceva ce strălucește sus pe Cer, care acționează din interiorul Pământului sau între Cer și Pământ. Să nu te închini la nimic din tot ceea ce este mai prejos de Divinul din tine. Căci Eu sunt în tine Veșnicul, care acționează în lăuntrul trupului, și de aceea și asupra generațiilor următoare. Eu sunt un Dumnezeu continuu activ – și nu «Eu sunt un Dumnezeu zelos», căci aceasta nu spune nimic aici. – Dacă tu nu Mă recunoști drept Dumnezeul tău, Eu voi dispărea ca Eu al tău la copii, nepoți și strănepoți, iar trupul lor se va pustii. Dacă tu Mă recunoști în tine, Eu voi trăi drept Tu până la a mia generație, iar trupurile poporului tău vor prospera.”
Vedem aici că nu se are în vedere un lucru abstract, ci un factor activ viu, care acționează până la nivelul sănătății poporului. Procesul sănătății exterioare se atribuie spiritualului existent în el și care se vestește treptat omenirii. Asupra acestui lucru se face trimitere în special în a doua Poruncă, unde se spune explicit: Să nu-ți faci reprezentări false despre numele Meu, despre ceea ce trăiește în tine ca Eu; căci o reprezentare justă te face sănătos și viguros și este spre mântuirea ta, iar o reprezentare falsă îți pustiește trupul! — Astfel, orice apartenent la poporul mozaic era în mod special atenționat, că de fiecare dată când se pronunță numele lui Dumnezeu, el să ia în considerație această avertizare: Eu trebuie să recunosc numele celui care și-a făcut intrarea în mine, așa cum trăiește el în mine, căci aceasta este un stimulent pentru sănătate.
„Să nu vorbești greșit de Mine în tine; căci orice greșeală despre Eul din tine va altera/perverti trupul tău!”
Și apoi, în a treia Poruncă, indicația severă, clară, ca omul, dacă este un Eu activ, creator, un microcosmos adevărat, să imite în creația sa modelul prezentat de Dumnezeul-Jahve, care șase zile a lucrat, și într-a șaptea s-a odihnit. Într-a treia Poruncă se spune explicit: Tu, omule, dacă tu ești un Eu adevărat, trebuie să fii de asemenea o copie a Dumnezeului tău suprem și să acționezi în faptele tale precum Dumnezeul tău! — Este deci cererea de a deveni tot mai asemănător Dumnezeului care i s-a revelat lui Moise în rugul aprins.
„Să desparți ziua de lucru de ziua de sărbătoare, pentru ca existența ta să devină imaginea existenței Mele. Căci ceea ce trăiește în tine ca Eu a creat lumea în șase zile și într-a șaptea a trăit în sine. Așadar, lucrarea ta și lucrarea fiului tău și lucrarea fiicei tale și lucrarea slugilor tale și lucrarea vitei tale și a celor ce sunt cu tine să fie îndreptată doar șase zile spre exterior; într-a șaptea zi însă privirea ta să mă caute pe Mine în tine.”
Opera celor Zece Porunci se îndreaptă acum din ce în ce mai mult spre individual. Însă în fundal stă întotdeauna ideea că forța care acționează este forța continuu activă a lui Jahve sau Jehova. În Porunca a patra omul este îndreptat de la relațiile față de suprasensibil la senzorialul exterior. În această a patra poruncă se face trimitere la ceva foarte important, și acest lucru trebuie înțeles. Acolo unde omul intră în existență ca un Eu conștient de sine, el intră în această existență astfel încât el are nevoie de mijloace exterioare pentru a pune în operă această existență. El dezvoltă ceea ce se cheamă proprietate și posesie individuală. Dacă ne-am duce înapoi în epoca egipteană veche, nu am găsi încă la marea masă a poporului o astfel de proprietate individuală. Am găsi că cei care trebuie să hotărască în privința proprietății sunt tot preoții-înțelepți. Acum însă, când fiecare trebuie să dezvolte un Eu individual, omul este silit să se angreneze în cele exterioare, să aibă ceva propriu împrejurul său, pentru a prezenta Eul său în lumea exterioară. De aceea, în a patra Poruncă se arată că acela care lasă să acționeze în el Eul individual, dobândește o proprietate, că însă această proprietate rămâne legată de forța Eului, care trăiește mai departe în poporul evreu și se perpetuează de la tată la fiu și la nepot, și că proprietatea pe care tatăl a avut-o nu ar mai sta sub oblăduirea forței puternice a Eului dacă fiul nu continuă opera tatălui său în spiritul forței tatălui. De aceea se spune: Fă ca Eul din tine să devină atât de puternic, încât să dăinuie mai jos și fiul să poată obține, cu mijloacele (materiale) moștenite de la tatăl său, mijloacele pentru acomodarea exterioară în mediul exterior.
Conservatorismul spiritului de proprietate este dat în mod conștient poporului lui Moise în acea perioadă. De asemenea, și la baza următoarelor legi stă încă puternic exprimată conștiența că în spatele a tot ceea ce se întâmplă în lume stau forțe oculte, în timp ce astăzi se privește doar pur exterior, abstract dreptul ereditar, cei care înțelegeau în mod just a patra Poruncă erau conștienți că odată cu proprietatea se perpetuează din generație în generație forțe spirituale, că ele supraviețuiesc de la o generație la alta, că ele măresc forța Eului și prin aceasta forței-Eu a unei individualități i se insuflă ceva ce parvine de la forța-Eu a tatălui. Nu se poate traduce mai grotesc porunca a patra decât se face de obicei; căci sensul este următorul: Forța-Eu puternică din tine, care supraviețuiește dincolo de tine, trebuie dezvoltată, iar aceasta trebuie să se transmită fiului, pentru ca forței sale-Eu să îi parvină ceva care să poată acționa mai departe în el drept proprietatea strămoșilor săi.
„Acționează mai departe în sensul/spiritul tatălui tău și al mamei tale, pentru ca să rămână în posesia ta proprietatea, pe care ei și-au câștigat-o prin forța pe care Eu am creat-o în ei.”
Și mai departe, la baza tuturor legilor care urmează stă această cerință, ca forța-Eu a omului să fie amplificată prin utilizarea corectă a impulsului Eului, ca ea să nu fie greșit utilizată, căci prin aceasta se autodistruge. A cincea poruncă spune ceva ce, propriu-zis, poate fi înțeles în sensul just doar cu ajutorul Științei spirituale. Tot ceea ce are legătură cu omorârea, cu nimicirea unei alte vieți, slăbește forța-Eu din om. Poți spori prin aceasta forțele de magie neagră din om; se măresc atunci forțele astrale din om, însă doar prin ocolirea/nesocotirea forței-Eu. Prin orice omorâre se nimicește ceea ce este divin în om. De aceea, această lege face aluzie nu numai la ceva abstract, ci și la ceva prin care omul primește în impulsul său de Eu, dacă înmulțește viața, dacă o face să prospere, dacă nu o nimicește, forțe oculte. Acest lucru este prezentat ca un ideal pentru mărirea forței-Eu individuale, și el este cerut doar în domenii mai puțin conturate, în Poruncile a șasea și a șaptea.
Prin căsătorie se întemeiază un centru pentru forța-Eu. Cel care distruge căsătoria este diminuat în ceea ce urmează să-i sporească forța-Eu. La fel își slăbește forța sa-Eu acela care vrea să ia ceva de la forța-Eu a celuilalt și să dobândească un bun prin confiscare, furt și așa mai departe. Și aici stă, evident, ideea conducătoare, ca Eul să nu se slăbească. Și acum, în ultimele trei Porunci, se indică chiar cum poate ajunge omul, printr-o greșită orientare a poftelor sale, să slăbească forța sa-Eu. Viața de dorințe are o mare importanță pentru forța-Eu. Iubirea mărește forța Eului, invidia, ura, o atrofiază. Dacă deci omul îl urăște pe semenul său, dacă îl discreditează spunând despre el ceva fals, prin aceasta el slăbește forța-Eu, diminuează tot ceea ce este sănătate și forță de viață în jurul lui. La fel este și cu invidierea posesiunilor celuilalt. Deja pofta, sau faptul de a tânji după bunul aproapelui, face ca forța sa-Eu să devină slabă. Și tot așa este în Porunca a zecea: dacă omul privește cu invidie la felul în care celălalt își procură mijloacele de trai și nu urmărește iubirea față de aproape, el nu-și poate lărgi sufletul și nu lasă să răsară forța Eului său. Putem înțelege ceea ce vrea să se reverse acum în popor ca o conștiență aparte, doar dacă presimțim printre rânduri forța deosebită a Dumnezeului-Jahve și felul în care el s-a revelat lui Moise. Vom descoperi pretutindeni că nu se dau niște legi abstracte, ci niște prescripții sănătoase pentru trup, suflet și spirit, benefice în sensul cel mai larg. Cine ia aceste Porunci nu într-un mod abstract, ci într-unul viu, acela acționează întru salvarea și propășirea întregii vieți. La acea dată, aceste lucruri nici nu puteau fi altfel revelate decât ca niște porunci, în care să se prescrie totodată în ce mod trebuie ele urmate. Căci celelalte popoare trăiau în cu totul alt mod decât poporul evreu; ele nu aveau nevoie de astfel de porunci cu un astfel de sens.
Dacă savanții noștri astăzi iau cele Zece Porunci, le traduc lexical și le compară cu alte legi, de exemplu cu codul lui Hammurabi, asta arată tocmai că ei nu au habar de impulsul despre care este vorba aici. Important nu este că se spune „Să nu furi!” sau „Să respecți cutare sau cutare zi de sărbătoare!”, ci spiritul care străbate aceste Zece Porunci și că acest spirit are legătură cu spiritul acestui popor, din care a fost creat Creștinismul. În felul acesta ar trebui retrăit tot ceea ce se poate simți și presimți în actul de a deveni autonom al fiecărui membru al poporului, de a deveni el însuși preot, dacă vrei să înțelegi cu adevărat această operă a celor Zece Porunci. Astăzi acestea nu mai trebuie simțite atât de concret, cum le-au simțit membrii acelui popor. De aceea se și pun în traduceri tot felul de cuvinte pe care le găsim în dicționar, care însă nu corespund spiritului respectiv. Mai poți citi mereu că poporul lui Moise ar fi provenit dintr-un popor de beduini și că ar fi fost imposibil să se dea niște porunci ca pentru un popor care practică agricultura. Și de aceea — așa conchid savanții — cele Zece Porunci trebuie că ar fi fost concepute mai târziu și, ulterior, antedatate. Dacă cele zece Porunci ar fi fost ceea ce înțeleg domnii respectivi prin ele, atunci ar fi avut dreptate să spună ce-au spus. Dar ei nu le înțeleg deloc. Desigur, evreii fuseseră înainte un fel de popor de beduini. Însă aceste Porunci i-au fost date tocmai pentru ca poporul, sub impulsul forței-Eu, să se îndrepte spre o epocă complet nouă. Faptul că popoarele se creează din spirit, pentru aceasta cea mai bună dovadă sunt cele Zece Porunci. Nu există idee preconcepută mai mare decât să spui: Da, pe vremea lui Moise poporul evreu era încă un popor nomad, de beduini; ce sens ar fi avut să dai acestui popor cele Zece Porunci! – Sensul pentru care s-au dat aceste legi poporului evreu a fost tocmai acela de a se impregna poporului cu toată forța impulsul Eului. Ele i-au fost date deoarece aceste Porunci urmau să dea vieții lui exterioare o cu totul altă formă, deoarece din spirit urma a fi creată o viață cu totul nouă.
Așa au acționat de fapt cele Zece Porunci și în continuare, și în acest sens vorbesc și apartenenții cu o înțelegere pătrunzătoare ai Creștinismului timpuriu despre Legea lui Moise. Ei găsesc de aceea că impulsul Eului devine altceva prin Misterul de pe Golgota, decât era pe vremea lui Moise. Ei își spuneau: impulsul Eului a fost impregnat prin acțiunea celor Zece Porunci; prin faptul că le-a urmat, poporul a devenit puternic. Acum avem o altă situație. Acum avem aici ființa care stă la baza Misterului de pe Golgota. Acum acest Eu poate privi contemplativ spre ceea ce a mers de-a lungul timpului în mod ascuns, el poate privi spre lucrul cel mai măreț care poate fi dobândit, care îl face tare și puternic dacă îl urmează pe acela care a suferit pe Golgota și care este prototipul cel mai mare al omului viitor. Prin aceasta, pentru aceia care au înțeles într-adevăr Creștinismul, Christos a trecut în locul acelor impulsuri care au acționat pregătitor în Vechiul Testament.
Vedem așadar că există realmente o înțelegere mai profundă a celor Zece Porunci.
