Vom rămâne fideli programului indicat de noi și vom strânge unele după altele în cursul acestei ierni aici, în aceste întâlniri de Ramură, o serie de detalii, aparent fără legătură între ele, despre viața sănătoasă și viața bolnavă a omului. Aceste date se vor închega mai târziu într-un întreg, pentru ca apoi să culmineze într-o anumită cunoaștere, la care noi ne vom ridica treptat. În prima dintre conferințele din această serie avută aici în vedere [Nota 29], noi am dat un fel de introducere privitoare la esența/ființa bolii, iar apoi, ultima dată, ne-am străduit să aducem înaintea sufletului [Nota 30] ceea ce, propriu-zis, noi nu putem numi decât litera textului celor Zece Porunci. Tot ceea ce urmează și depășește litera textului ni se va dezvălui în cuprinsul următoarelor adunări de Ramură. Ultima dată a fost vorba în primul rând să facem cunoștință cu cuprinsul și cu sensul propriu-zis al Poruncilor. Astăzi vom aborda alte detalii, care nu vor prezenta o legătură nemijlocită cu cele precedente și viitoare, căci mai întâi facem o compilare de date, al căror sens mai cuprinzător va ieși la iveală abia mai târziu.
Astăzi vom încerca să aruncăm o privire asupra unui moment plin de importanță pentru evoluția omului pe Pământ. Aceia care lucrează deja de mai mult timp în cadrul Mișcării antroposofice sunt demult familiarizați cu cele ce vom spune; ceilalți vor intra încet, încet în atmosfera evocată de aceste gânduri.
Momentul din cadrul evoluției omenești despre care vreau să ne amintim astăzi, se află departe în urmă. Dacă trecem de era postatlanteeană și era atlanteeană ajungem înapoi în vechea eră lemuriană, unde ne vom întâlni cu acel moment în care pentru regnul uman al Pământului nostru a intervenit divizarea în funcție de sex. După cum știți, anterior nu puteam vorbi despre o astfel de împărțire pe sexe în regnul omenesc. Atrag în mod expres atenția că nu vorbim acum de prima și cea dintâi apariție a ființei bisexuate în cadrul evoluției pământești sau în general, în întreaga noastră evoluție, care cuprinde și regnurile care ne înconjoară. Fenomene care trebuie socotite ca aparținând de bisexualitate apar deja și mai înainte. Însă ceea ce numim noi astăzi regn omenesc se divide în cele două sexe abia în epoca lemuriană. Anterior aveam de-a face cu o făptură omenească de o altă formă, care într-un anume mod conținea în sine, nediferențiate, ambele sexe. Ne putem reprezenta exterior tranziția de la un ambigen la separarea în două sexe, imaginându-ne că din forma omenească androgină inițială s-a dezvoltat treptat o grupă de indivizi ce prezentau mai mult caracteristicile unuia dintre sexe, a celui feminin, cealaltă grupă în schimb, mai mult caracteristicile sexului masculin. Cu aceasta suntem însă departe de a se fi produs împărțirea pe sexe la care ne referim, care s-a produs printr-o tot mai pronunțată dezvoltare a unilateralității, într-o epocă în care omenirea trăia încă într-o materialitate extrem de fină.
Dacă am adus în fața sufletului acest moment inițial, acest lucru se întâmplă în special din cauză că vrem să răspundem astăzi la întrebarea privitoare la rostul formării celor două sexe. Putem răspunde la o astfel de întrebare doar dacă ne situăm pe solul științei spirituale, căci rostul evoluției fizice este o chestiune ce aparține lumilor superioare. Atât timp cât stăm în lumea fizică și privim lumea fizică, fie chiar și filosofic, este o concepție oarecum copilărească să vorbim aici de scopuri sau țeluri. Goethe s-a distrat, și pe bună dreptate, pe seama unora care puneau problema scopului în natură, de genul că natura, în înțelepciunea ei, a creat arborele de plută pentru ca omul să-și facă dopuri din el. Un astfel de mod de a privi este ceva copilăresc și el nu poate conduce la alt rezultat decât să ne abată de la esența problemei de care ne ocupăm acum. Ar fi un punct de vedere, ca și cum noi ne-am uita la un ceas și neam imagina în spatele lui mici ființe demonice care ar mișca înțelept arătătoarele ceasului înainte. În realitate noi trebuie, dacă vrem să cunoaștem ceasul, să mergem la spiritul care a creat ceasul, la ceasornicar. La fel trebuie să procedăm și dacă vrem să pătrundem înțelesul finalității din lumea noastră; trebuie să transcendem lumea fizică și să intrăm în lumea spirituală. Așadar, scop și rost și țel sunt niște cuvinte, pe care le putem aplica la termenul de evoluție doar dacă le privim de pe solul Științei spirituale. Vom formula întrebarea astfel: Ce rost are faptul că cele două sexe s-au dezvoltat treptat, treptat și au ajuns într-o interacțiune reciprocă?
Rostul vă va deveni clar dacă se ia în considerație modul în care ceea ce noi numim fecundare, ceea ce poate fi numit influența reciprocă a sexelor, existentă anterior, s-a înlocuit cu altceva. Nu trebuie să credem că ceea ce se numește fecundare ar fi apărut abia odată cu ivirea momentului în care în evoluția omenirii s-a produs împărțirea pe sexe. Nu acesta este cazul. Trebuie să ne reprezentăm doar că pe timpurile care au precedat bisexualitatea, acea fecundare se făcea în cu totul alt mod. Privirii clarvăzătoare i se arată, atunci când privește în urmă, că în evoluția pământească a omenirii a existat o vreme în care fecundarea se făcea în legătură cu hrănirea, astfel încât ființele care anterior erau simultan masculine și feminine, primeau odată cu hrana și forțele de fecundare. Așadar, atunci când în acea vreme ființele omenești se hrăneau – pe atunci, desigur, hrănirea era încă una mult mai fină –, în sucurile de hrănire era conținut totodată ceea ce dădea posibilitatea ființelor de a da naștere din sine înseși unor ființe de același tip. Un singur lucru trebuie să aveți aici în vedere, că sucurile de hrănire, care erau luate din materia înconjurătoare, nu conțineau întotdeauna aceste sucuri de fecundare, ci doar la anumite intervale. Aceasta depindea de modificările ce se petreceau acolo și pe care astăzi le putem compara cu modificările din cursul anului, cu schimbările climaterice și așa mai departe. La momente bine precizate, sucurile hrănitoare, pe care ființele ambigen le preluau din mediul înconjurător, aveau totodată forța de fecundare.
Dacă privim și mai departe în urmă cu conștiența clarvăzătoare, găsim în acele timpuri o altă particularitate în modul de reproducere. Ceea ce dumneavoastră cunoașteți astăzi drept varietate a tipurilor de oameni, care astăzi se reflectă în individualitatea diferiților oameni și care se bazează multitudinea aspectelor vieții pentru actualul ciclu de evoluție al omenirii, această multitudine de forme nu exista înainte de apariția sexelor. Pe atunci era o mare uniformitate. Ființele care luau naștere erau asemănătoare între ele, și totodată asemănătoare predecesorilor. Toate aceste ființe, care încă nu erau împărțite în două sexe, prezentau la exterior o înfățișare asemănătoare, și chiar și interior aveau toate un caracter aproximativ același. Iar faptul că oamenii erau atât de asemănători unii altora, nu avea în acele timpuri același dezavantaj pe care l-ar avea în prezent. Gândiți-vă puțin ce ar însemna dacă oamenii care ar veni pe lume astăzi ar avea toți aceeași formă și, de asemenea, același caracter, ce enorm de plictisitoare ar fi viața omului atunci, cât de puține lucruri s-ar putea întâmpla propriu-zis în viața omenească, pentru că fiecare și-ar dori atunci ceva similar cu un altul. Însă nu acesta era cazul și în vechile timpuri. Pe când omul era, să zicem așa, mai eteric, mai spiritual, pe când încă nu se împletise atât de strâns în materialitate, pe atunci oamenii, după ce se nășteau și, de asemenea, încă o perioadă din copilărie, erau foarte asemănători între ei, iar educatorii nu ar fi avut deloc nevoie pe atunci să fie atenți dacă unul era o pușlama sălbatică, iar altul o ființă blândă. În perioade diferite oamenii aveau caractere diferite, însă într-un fel ei erau funciarmente asemănători. În decursul vieții fiecărui om lucrurile nu rămâneau la fel. Omul, prin faptul că era încă într-o corporalitate mai puțin densă, mai spirituală, era mult mai susceptibil la influențele permanente care veneau din mediul său înconjurător, astfel încât sub aceste influențe el s-a schimbat enorm în acea veche perioadă pământească. Omul s-a individualizat într-un numit fel, prin faptul că avea o consistență moale, ca de ceară am putea spune. El a devenit prin aceasta, mai mult sau mai puțin, o amprentă a mediului său înconjurător. În special la un anumit moment al vieții, care astăzi ar coincide cu maturitatea sexuală, a intervenit posibilitatea de a lăsa să acționeze asupra sa ceea ce se petrecea în mediul său înconjurător. Diversitatea diferitelor perioade, pe care astăzi o putem compara cu diversitatea anotimpurilor, era pe atunci una foarte mare și, indiferent dacă omul trăia pe o porțiune a Pământului sau pe alta, era de o mare importanță pentru el. Dacă omul făcea pe atunci doar un drum scurt pe Pământ, aceasta avea o mare influență asupra lui. Astăzi, dacă oamenii fac călătorii lungi și văd cu atât mai multe lucruri, ei se întorc totuși, groso modo, așa cum au plecat sau, ca să nu se întâmple așa, ar trebui să aibă deja o impresionabilitate cu totul deosebită. În timpurile vechi nu era așa. Toate acestea aveau cea mai mare influență asupra omului, astfel încât oamenii, cât timp trăiau în materialitatea moale, se puteau individualiza încet, încet în viață. Această posibilitate a încetat apoi.
Un alt aspect care ni se arată este acela că Pământul însuși capătă o densitate din ce în ce mai mare, iar pe măsură ce materialitatea, pământescul Pământului spunem noi, devenea tot mai intensivă, această uniformitate a oamenilor a devenit dăunătoare. Căci odată cu aceasta pentru oameni a scăzut din ce în ce mai mult posibilitatea de a se schimba încă în timpul vieții. El era născut extraordinar de rigid, de dens. Acesta este și motivul pentru care oamenii se schimbă atât de puțin în timpul vieții. Aceasta l-a făcut pe Schopenhauer [Nota 31] să afirme că, în mare, oameni nu ar putea să se schimbe în ce privește caracterul lor. Motivul pentru care se întâmplă aceasta, este acela că oamenii sunt inserați într-o materie așa de densă. Ei nu pot prelucra așa de ușor materia și să o schimbe. Dacă oamenii ar mai putea să-și modifice membrele, așa cum se întâmpla odinioară, de exemplu să-și lungească sau să-și scurteze după dorință un membru după cum aveau ei nevoie, atunci omul, bineînțeles, ar fi încă capabil de impresii foarte puternice. Atunci el ar primi în fond în propria sa individualitate, ceea ce i-ar permite să întreprindă în el însuși o schimbare a lui. Omul stă întotdeauna într-un contact intim cu mediul înconjurător, îndeosebi cu mediul înconjurător omenesc. Ca să ne înțelegem foarte exact, aș vrea să vă spun ceva, la care dumneavoastră probabil nu ați dat încă atenție, dar care este neapărat nevoie s-o faceți.
Presupuneți că vă aflați în fața unui om și vorbiți cu el. Ceea ce povestim acum este valabil pentru mersul obișnuit, normal al vieții și pentru comunicarea oamenilor între ei în viața obișnuită, deci nu pentru cazul în care cineva este instruit profund ocult. Așadar, doi oameni stau față în față; unul vorbește, celălalt doar ascultă. Se crede în mod obișnuit că celălalt, care ascultă, nu face nimic. Nu este adevărat. Prin astfel de lucruri se vădește întotdeauna influența mediului înconjurător. Pentru percepția exterioară ea nu este vizibilă, însă pentru viața interioară este foarte clar, izbitor chiar, că unul, cel care doar ascultă, ia parte la tot ceea ce face celălalt, imită chiar mișcările corzilor vocale fizice ale celui care vorbește, iar cel care ascultă rostește în același timp ceea ce spune celălalt. Tot ceea ce dumneavoastră auziți, este reprodus de dumneavoastră cu o mișcare ușoară a corzilor vocale și a restului aparatului care intră în discuție în cazul vorbirii. Și este o mare deosebire dacă cel care vorbește are o voce răgușită și dumneavoastră faceți odată cu el mișcările corespunzătoare, sau dacă el are o voce plăcută. În această privință omul reproduce tot, și întrucât aceasta se întâmplă în fond în permanență, ea are o mare influență asupra întregii constituții a omului; desigur, doar în aceste raporturi restrânse. Dacă acum dumneavoastră vă imaginați acest ultim rest al viețuirii împreună cu mediul înconjurător, însă la o dimensiune considerabil mai mare, aveți o reprezentare de felul în care omul trăia și simțea împreună cu mediul său înconjurător în timpurile de demult. Pe atunci, capacitatea lui de imitare, de exemplu, era dezvoltată la nivel grandios. Dacă cineva făcea o mișcare, toți făceau fără excepție acea mișcare. Astăzi, din toate acestea n-au mai rămas decât niște lucruri nesemnificative, în niște domenii bine precizate: dacă cineva cască, cască odată cu el și ceilalți. Însă amintiți-vă, că în acele timpuri de demult avem de-a face cu o conștiență crepusculară, iar această capacitate de imitare este legată de aceasta.
Pe măsură deci ce Pământul, împreună cu tot ceea ce este pe el, s-a densificat tot mai mult, omul a devenit din ce în ce mai puțin capabil să se transforme sub influența mediului său înconjurător. Un răsărit de soare, de exemplu, era în timpuri relativ apropiate, în Atlantida, o forță plăsmuitoare puternică pentru om, deoarece acesta se afla sub totala sa influență și avea interior viețuiri grandioase, care dacă apăreau în mod repetat, îl schimbau foarte mult în cursul vieții. Toate acestea s-au diminuat tot mai mult și au dispărut pe măsură ce omenirea înainta în evoluție.
În epoca lemuriană, înainte ca Luna să se desprindă de Pământ, a existat un mare pericol pentru oameni. A existat pericolul de încremenire/anchilozare, de mumifiere. Prin treptata eliminare a Lunii din evoluția noastră pământească, acest pericol a fost înlăturat. Dar odată cu plecarea Lunii a avut loc și separarea sexelor, prin această separare a sexelor fiind dat și un nou impuls pentru individualizarea oamenilor. Dacă ar fi fost posibil ca omenirea să se perpetueze altfel decât prin cele două sexe, ea nu ar fi intrat în acest proces de individualizare. Datorăm genul de diversificare al oamenilor pe care îl avem în ziua de zi, colaborării dintre cele două sexe. Dacă ar acționa doar femininul, individualitatea oamenilor ar dispărea, s-ar stinge, oamenii ar deveni toți la fel. Prin contribuția masculinului oamenii se nasc de la bun început drept caractere individuale. Astfel, rostul cooperării sexelor este dat propriu-zis prin acea că odată cu apariția, cu detașarea elementului masculin, individualizarea intervine încă de la naștere, în locul vechii individualizări. Ceea ce mai înainte era datorat acțiunii întregului mediu înconjurător, a fost concentrat în interacțiunea reciprocă a sexelor, astfel încât individualizarea a fost împinsă până spre momentul venirii pe lume a omului fizic, până spre nașterea lui. Acesta este rostul conlucrării celor două sexe. Individualizarea se întâmplă prin acțiunea sexului masculin asupra celui feminin.
Prin aceasta s-a luat însă în calcul ceva diferit pentru om, iar dacă este descris ceea ce a fost luat aici în calcul, vă rog ca dumneavoastră să o priviți cât mai exact, ca ceva valabil doar pentru oameni, căci dacă stăm pe solul Științei spirituale, nu trebuie să privim în același mod omul și animalul. Sănătatea și boala, sub aspectul forțelor lor mai fine, se supun unor cauze cu totul diferite la animale față de oameni. Așadar, ceea ce urmează a fi spus este valabil exclusiv pentru oameni, și vom lăsa mai întâi să apară în fața sufletului raporturile mai fine.
Transpuneți-vă deci în acea epocă veche, în care omul era dăruit cu totul și cu totul mediului său înconjurător, în care mediul înconjurător, îl pătrundea și îmbiba pe om și în care, pe de o parte, prin sucurile hrănitoare pe care i le oferea îi asigura fecundarea, iar pe de altă parte, prin acțiunea mediului înconjurător, era individualizat. Noi mai știm, de asemenea, dacă ne situăm pe solul Științei spirituale, că tot ceea ce există în jurul nostru, care acționează asupra noastră, lumină, sunet, căldură sau frig, duritate sau moliciune, o culoare sau alta, toate acestea sunt revelarea, expresia exterioară a unui spiritual. Iar în acele timpuri de demult omul nu percepea câtuși de puțin impresiile senzoriale exterioare, ci spiritualul. Dacă își ridica privirea în sus, spre Soare, el nu zărea globul solar fizic, ci pe acel „Ahura Mazdao”, „Marea aură”, care s-a păstrat în religia persană. Lui îi apărea spiritualul, totalitatea ființelor spirituale solare. Și la fel era cu cele din aer și apă și din întregul mediu înconjurător. Dacă astăzi savurați frumusețea unui tablou, dumneavoastră nu aveți decât un distilat din ceea ce a fost cândva suculent, plin de viață. Dacă am vrea să vorbim în sensul vechi, n-ar trebui să spunem: Lucrul acesta sau acela are cutare sau cutare gust; ci ar trebui să spunem: Cutare sau cutare spirit îmi face bine! – După cum oamenii, atunci când mâncau – ceea ce era o cu totul altă activitate decât astăzi –, se expuneau mediului înconjurător, tot astfel a venit o vreme în care din mediul înconjurător erau asimilate forțele fecundatoare; erau fenomene ale mediului înconjurător spiritual. Spiritele se aplecau asupra oamenilor, îi adumbreau și îi îmboldeau să zămislească semeni de-ai lor, iar acest proces era de asemenea viețuit și observat ca un astfel de fenomen spiritual.
Și a intervenit apoi din ce în ce mai mult imposibilitatea ca omul să vadă spiritualul din mediul său înconjurător. Acesta s-a voalat tot mai mult, în special în conștiența diurnă. Încet, încet omul nu a mai perceput substraturile spirituale aflate în spatele lucrurilor, ci doar obiectele exterioare, care sunt doar expresia exterioară pentru acest spiritual, și el a învățat să uite spiritualul aflat în fundal. Și pe măsură ce el se densifica tot mai mult în formă, și influența spirituală devenea tot mai redusă. Prin această întărire omul devenea o ființă din ce în ce mai autonomă, izolându-se din mediul său înconjurător spiritual. Cu cât mergem mai departe în urmă în acele timpuri vechi, cu atât mai mare este și această influență ce provine de la mediul înconjurător, un mediu spiritual-divin. Oamenii erau astfel structurați, încât erau un chip și o copie/asemănare a mediului înconjurător, a ființelor spirituale ce pluteau în jurul lor, cópii ale Zeilor care au existat în timpurile de demult ale Pământului.
Acest lucru s-a pierdut tot mai mult, în special prin interacțiunea celor două sexe. Prin aceasta lumea spirituală s-a retras din fața privirii oamenilor. Oamenii priveau tot mai mult în interiorul lumii senzoriale. Acest raport noi trebuie să ni-l reprezentăm cât mai viu: Imaginați-vă cum în acele timpuri vechi omul era fecundat din lumea divin-spirituală. Zeii înșiși erau cei care remiteau forțele lor și se făceau asemănători oamenilor . De aceea, în acele timpuri vechi nu exista ceea ce se cheamă boală. Nu exista o predispoziție interioară pentru boală, ea nu avea ce căuta acolo, deoarece tot ceea ce exista în om și lucra la ființa sa provenea de la Cosmosul divin-spiritual sănătos. Ființele divin-spirituale sunt sănătoase și ele l-au făcut atunci pe om drept copia lor. Omul era sănătos. Însă cu cât el se apropia de momentul în care a intervenit cooperarea sexelor și odată cu aceasta retragerea lumilor spirituale, cu cât omul devenea mai independent și mai individual, s-a retras de la el și sănătatea ființelor divin-spirituale, iar în locul acesteia a apărut altceva. S-a întâmplat ca această interacțiune a sexelor să fie în fapt învăluită, însoțită de pasiuni și instincte, așa cum erau ele stimulate în lumea fizică. Această stimulare venită din lumea fizică noi trebuie s-o căutăm în special după ce oamenii au ajuns în stadiul ca cele două sexe să se placă, să se placă fizic-senzorial. Nici aceasta nu s-a întâmplat, mult timp după ce sexele existau deja. Acțiunea celor două sexe unul asupra celuilalt – chiar și în era atlanteeană – se întâmpla atunci când conștiența fizică dormea de fapt, în perioada somnului de noapte, să zicem așa. Ceea ce noi am putea numi plăcutul dintre sexe, iubirea pasională, așadar tot ceea ce s-a amestecat ca iubire senzorială în iubirea suprasenzorială pură, iubirea platonică, ca s-o numim așa – expresia este astăzi uzată, însă n-ar trebui să fie așa — a intervenit abia către mijlocul erei atlanteene. Iubirea platonică ar fi existat într-o măsură mult mai mare dacă nu s-ar fi amestecat iubirea senzorială. Iar în timp ce înainte tot ceea ce acționa plăsmuitor asupra omului era o consecință a mediului înconjurător spiritual-divin, a devenit acum mai mult o consecință a pasiunilor și instinctelor celor două sexe, ce acționau unul asupra celuilalt. De interacțiunea celor două sexe se leagă și pofta sau dorința senzorială, care a fost insuflată prin intermediul ochiului exterior, prin vederea exterioară a ființei de sex opus. De aceea, omului i s-a încorporat odată cu nașterea ceva, ce are legătură cu tipul aparte de pasiuni și sentimente ale oamenilor existente în viața fizică. În timp ce înainte omul mai primea încă ceea ce era în el de la ființele spiritual-divine ale mediului său înconjurător, acum, odată cu actul de fecundare, el primea ceva ce primise în sine din lumea senzorială ca ființă autonomă, izolată de restul lumii.
După ce oamenii și-au făcut intrarea în bisexualitate, ei au predat mai departe urmașilor lor ceea ce ei înșiși viețuiseră în lumea senzorială. Avem deci aici doi oameni. Aceste două ființe omenești trăiesc în lumea fizică și percep lumea prin simțuri, dezvoltă prin aceasta un impuls sau altul, o poftă sau alta stimulate din afară, dezvoltă în special impulsuri și pasiuni provocate de propriile înclinații senzoriale provocate din afară a unuia față de celălalt. Ceea ce se apropie acum din afară de oameni, este atras în jos în sfera omului independent, nu mai este în deplină armonie cu Cosmosul divin-spiritual. Acest lucru îi este dat omului odată cu actul de fecundare fizică, acesta se inoculează în oameni. Iar această viață lumească proprie, pe care ei nu o au din lumile divine, ci din exteriorul lumii divin-spirituale, oamenii o transmit mai departe prin fecundare urmașilor. Dacă un om este în această privință mai rău, va transmite urmașilor săi calități mai rele decât un altul care este pur și bun.
Prin aceasta avem acum ceea ce noi trebuie să ne reprezentăm în sensul veritabil, adevărat, drept „Păcat originar”. Aceasta este noțiunea de Păcat originar. Păcatul originar este pricinuit prin faptul că omul ajunge în situația de a transplanta viețuirile sale individuale avute în lumea fizică, în urmași. De fiecare dată când sexele sunt cuprinse de focul pasiunilor, în oamenii care coboară din lumea astrală se amestecă ingredientele de la ambele sexe. Atunci când un om se încarnează, el coboară din lumea devachanică și își formează sfera sa astrală după caracteristica individualității sale. Acestei sfere astrale proprii i se adaugă ceva din ceea ce a aparținut corpurilor astrale, impulsurilor, pasiunilor și poftelor părinților, astfel încât prin aceasta omul primește ceea ce au viețuit strămoșii săi. Ceea ce trece astfel din generație în generație, ceea ce s-a dobândit în mod pur omenesc în cursul generațiilor și se moștenește ca atare, aceasta este ceea ce se înțelege prin noțiunea de Păcat originar. Și acum ajungem la încă ceva: un moment complet nou și-a făcut intrarea în omenire prin individualizarea omului.
Înainte entitățile divin-spirituale – și ele erau complet sănătoase – l-au plămădit pe om drept o copie a lor. Acum însă omul a ieșit din armonia generală a sănătății divin – spirituale, izolându-se ca o ființă independentă. El a contrazis, sub un anumit aspect, prin particularitatea sa întreg acest mediu înconjurător spiritual-divin. Imaginați-vă că aveți o ființă care se dezvoltă doar sub influențele mediului înconjurător. Atunci ea arătă ceea ce este acest mediu înconjurător. Gândiți-vă însă că ea se izolează cu o piele. Ea va avea atunci, pe lângă însușirile mediului său înconjurător, propriile sale însușiri. Când oamenii, prin divizarea în sexe, au devenit individuali, ei au dezvoltat în ei înșiși propriile lor însușiri. Prin aceasta a existat o contradicție între marea armonie divin-spirituală, sănătoasă în sine, și ceea ce era individual în om. Iar pe măsură ce acest individual continuă să acționeze, să devină un factor activ real, în evoluția umanității se atașează pentru prima dată posibilitatea unei îmbolnăviri interioare. Noi am cuprins acum cu înțelegerea momentul în care în evoluția omenirii intervine posibilitatea îmbolnăvirii, căci ea este legată de individualizarea omului. Înainte, când omul mai stătea încă în legătură cu lumea divin-spirituală, această posibilitate de îmbolnăvire nu exista. Ea a intervenit odată cu individualizarea, iar momentul acesta coincide cu cel al separării sexelor. Acest lucru este valabil pentru evoluția omenească, și dumneavoastră nu trebuie să extrapolați aceasta în același mod la lumea animală.
Boala este de fapt un efect al acestor procese care tocmai v-au fost înfățișate, iar dumneavoastră puteți vedea îndeosebi, că corpul astral este în fond acela care este la origini influențat în acest fel. Corpului astral, pe care omul și-l atașează inițial singur atunci când coboară din lumea devachanică, îi vine în întâmpinare ceea ce se infiltrează în el prin acțiunea celor două sexe. Corpul astral este deci partea care imprimă cel mai pregnant nedivinul. Corpul eteric este deja mai divin, căci asupra lui omul nu are o influență așa mare, iar cel mai divin este corpul fizic, acest templu al lui Dumnezeu, căci acesta este în același timp sustras complet influenței omului. În timp ce omul, în corpul său astral, caută tot felul de plăceri și satisfacerea tuturor poftelor posibile, care acționează dăunător asupra corpului fizic, el are încă corpul său fizic ca un instrument minunat, atât de minunat încât el poate rezista decenii la rând substanțelor ce otrăvesc inima și altor influențe perturbatoare ale corpului astral. Și trebuie astfel să spunem că corpul astral al omului a devenit, prin toate aceste procese, partea cea mai rea din om. Cine intră mai adânc în natura omenească va găsi cauzele cele mai profunde ale bolilor în corpul astral și în influențele nefaste ale corpului astral asupra corpului eteric, și abia apoi, pe calea ocolită a corpului eteric, în corpul fizic. Acum vom înțelege multe din lucrurile, care în mod obișnuit nu pot fi înțelese. Acum aș vrea să vorbesc despre medicamentele minerale obișnuite.
Un medicament din regnul mineral acționează mai întâi asupra corpului fizic al omului. Ce rost are să i se administreze omului un medicament mineral? Așadar rețineți, că acum nu urmează să vorbim despre cine știe ce medicamente din plante, ci de niște medicamente pur minerale, de metale, săruri și altele care se administrează. Închipuiți-vă că omul ia un medicament mineral oarecare. Conștienței clarvăzătoare i se arată atunci ceva foarte curios. Conștiența clarvăzătoare poate efectua atunci următorul truc: Ea are întotdeauna capacitatea de a-și abate atenția de la ceva. Dumneavoastră puteți să vă abateți atenția de la întregul corp fizic omenesc. Veți mai vedea atunci corpul eteric, corpul astral și aura Eului. Ați eliminat deci prin autosugestie, printr-o atenție puternic negativă, corpul fizic. Atunci când cineva a luat un medicament mineral, dumneavoastră puteți elimina totul din atenția dumneavoastră și să vă îndreptați atenția clarvăzătoare doar asupra mineralului sau a metalului care este acum în el. Așadar, dumneavoastră eliminați prin autosugestie ceea ce există în el ca oase, mușchi, sânge și așa mai departe și vă îndreptați atenția doar asupra a ceea ce l-a străbătut și l-a pătruns ca substanță minerală de un anumit fel. Atunci, pentru conștiența clarvăzătoare apare ceva cu totul curios: Această substanță s-a divizat foarte fin și s-a împrăștiat peste tot, luând ea însăși forma omului. În fața dumneavoastră aveți o formă omenească, o fantomă omenească, constând din substanța pe care omul a înghițit-o. Presupuneți că omul ar fi luat metalul antimoniu. Dumneavoastră veți avea atunci în fața dumneavoastră o făptură omenească din antimoniu foarte fin distribuit. Și la fel se întâmplă pentru fiecare medicament mineral pe care îl ia omul. Dumneavoastră faceți în dumneavoastră înșivă un om nou, care constă din această substanță minerală; pe aceasta vi-o încorporați. Ne întrebăm acum: Ce scop și ce sens are aceasta?
Sensul este următorul: Dacă ați lăsa omul, care are nevoie de așa ceva, la fel precum înainte, dacă nu i-ați fi prescris medicamentul și el are realmente nevoie de acesta, este posibil, întrucât în corpul său astral există anumite forțe rele, ca corpul astral să acționeze asupra corpului eteric și corpul eteric asupra corpului fizic și treptat, treptat să-l distrugă. Acum dumneavoastră ați îmbibat corpul fizic cu un „dublu”. Acesta acționează în așa fel, încât corpul fizic nu mai urmează influențele corpului astral. Imaginați-vă că aveți o plantă de fasole. Dacă îi puneți alături un arac, ea se va răsuci în sus pe el și nu va mai urma mișcările vântului. Un astfel de arac este pentru om acest dublu format din substanța încorporată. Acesta menține corpul fizic în sine și îl sustrage influențelor corpului astral și ale corpului eteric. În acest mod dumneavoastră îl faceți pe om, corpul lui fizic, să fie independent de corpul său astral și de corpul său eteric. Acesta este efectul unui medicament mineral. Dar dumneavoastră veți recunoaște imediat și partea rea a chestiunii, căci ea are, de asemenea, și o latură foarte rea. Întrucât dumneavoastră ați sustras în mod artificial corpul fizic din legătura cu celelalte corpuri, ați slăbit influența corpului astral și a corpului eteric asupra corpului fizic, ați autonomizat corpul fizic. Cu cât dumneavoastră administrați corpului dumneavoastră mai multe astfel de medicamente, cu atât mai mult descrește și influența corpurilor astral și eteric, corpul fizic devenind o ființă durificată în sine și autonomizată în sine, care se supune apoi propriilor lui legi. Gândiți-vă deci ce fac oamenii care administrează o viață întreagă corpului lor tot felul de astfel de medicamente minerale. Un om care treptat, treptat a acumulat în el multe medicamente minerale, poartă apoi în sine fantoma acestor minerale; el are în sine o duzină întreagă de medicamente minerale. Acestea țin corpul fizic ca în niște pereți rigizi. Da, ce influență să mai aibă atunci corpul astral și corpul eteric asupra lui? Un astfel de om își târăște de fapt corpul fizic după sine și este relativ neputincios față de el. Dacă un astfel de om, care s-a medicamentat așa un timp îndelungat, vine apoi la un alt medic, care vrea să îl trateze fizic dar care vrea să acționeze mai mult asupra corpurilor mai fine, atunci respectivul om află că a devenit, mai mult sau mai puțin, insensibil pentru influențele fizice. Căci el și-a făcut înainte independent corpul său fizic și i-a sustras posibilitatea ca ceea ce ar trebui să se întâmple în corpurile mai fine să acționeze până în corpul fizic. Iar acest lucru se datorează în special faptului că omul are în el atâtea fantome, încât ele nu se mai armonizează, nu se mai pot pune de acord, una îl trage într-o parte, alta în cealaltă. Dacă omul și-a retras posibilitatea de a acționa dinspre partea spiritual-sufletească, el nu trebuie să se mai mire atunci că ulterior un tratament spiritual dă puține rezultate. De aceea dumneavoastră trebuie, atunci când se pune problema de a exercita o influență fizică, să luați în considerație ce fel de om este cel ce urmează a fi tratat. Dacă omul respectiv și-a adus corpul său astral sau corpul său eteric în stare de neputință prin faptul că a făcut autonom corpul fizic, va fi foarte greu să-i veniți în ajutor unui astfel de om printr-o cură spirituală.
Înțelegem așadar acum felul cum acționează substanțele minerale asupra omului. Ele creează în el dubli (Doppelgänger), care conservă corpul său fizic și îl sustrag influențelor corpului său astral sau eteric și pot fi dăunători. Aproape întreaga noastră medicină se reduce la aceasta, deoarece această medicină materialistă nu cunoaște componentele mai fine ale omului, ea nu știe decât să trateze într-un mod oarecare corpul fizic.
Astăzi ne-am ocupat în primul rând de influențele substanțelor minerale. Va trebui să mai vorbim odată despre influențele forțelor terapeutice vegetale și despre influențele substanțelor animale asupra organismului omenesc, iar apoi să trecem la acele influențe, la acele remedii ce pot acționa de la ființă la ființă psihic, deci spiritual. Vedeți însă că este necesar să primim din nou, pentru considerațiile pe care le avem de făcut, niște noțiuni precum aceea a Păcatului originar și să le înțelegem în mod just. Anumite lucruri sunt astăzi de așa manieră, încât oamenii nu citesc despre aceste lucruri și nu au o înțelegere pentru acestea.
