În decursul acestei ierni am abordat o serie întreagă de considerații spiritual-științifice, care toate erau străbătute de o anumită intenție, de intenția de a ne aduce omul mai aproape în întreaga sa ființă. Am privit marea enigmă omenească din cele mai diverse laturi. Astăzi ne-am propus ca sarcină să vorbim despre un lucru pur cotidian. Dar tocmai datorită faptului că noi cuplăm odată la ceva cotidian, ni se va arăta, probabil, că enigmele vieții ne pot întâmpina în fond la fiecare pas, că noi le cuprindem doar pentru ca prin stăpânirea lor să putem pătrunde cu privirea în adâncurile ordinii cosmice. Căci spiritualul, și tot ce este mai înalt, în general, nu trebuie căutat în cine știe ce depărtări necunoscute, ci el ni se revelează în cel mai cotidian dintre faptele cotidiene. În lucrurile cele mai mărunte noi le putem găsi pe cele mai mărețe, doar dacă le înțelegem. Și de aceea fie ca în ciclul nostru de conferințe din iarna acestui an să includem și o considerație pe tema banală a râsului și plânsului din punct de vedere spiritual-științific.
Râsul și plânsul sunt, desigur, lucruri foarte obișnuite în viața omului. O înțelegere în sensul mai profund a acestui fenomen o poate da însă numai Știința spiritului, și anume din cauză că numai Știința spiritului ne poate introduce în ființa cea mai profundă a omului, în acea parte a omului prin care el se poate ridica cu claritate deasupra celorlalte regnuri care îl înconjoară pe acest glob pământesc. Omul se înalță deasupra celorlalte creaturi pământești tocmai prin faptul că el și-a câștigat cea mai mare și mai intensă participație la Divinitate de pe acest rotund pământesc. De aceea numai o cunoaștere și o știință care se ridică la spiritual vor putea sonda cu adevărat ființa omului. Trebuie doar să apreciem și să observăm corect râsul și plânsul, căci singure ele sunt potrivite să spulbere prejudecata care ar vrea să-l aducă pe om, conform ființei și esenței sale, prea aproape de animal. Se mai accentuează foarte mult de către acel mod de gândire, căruia îi este atât de drag să alăture cât se poate de mult pe om de animalitate, că într-o serie de realizări și acțiuni ale animalelor găsim o inteligență înaltă, o inteligență care depășește adesea în siguranță ceea ce poate realiza omul prin intelectul său. Pe omul de știință a spiritului nu îl surprinde câtuși de puțin această însușire, căci el știe că dacă animalul efectuează o activitate inteligentă, aceasta nu provine de la individualul animalului, ci de la sufletul-grup. Este, desigur, foarte dificil să facem inteligibilă pentru observația exterioară noțiunea de suflet-grup, să o convingem, chiar dacă nu este imposibil. Însă un lucru ar trebui observat, căci el este accesibil pentru orice observație exterioară, doar să se vrea ca el să fie suficient de mult generalizat: animalul nu plânge și nu râde. Cu certitudine, se vor găsi și atunci oameni care afirmă că și animalul râde, că și el plânge. Pe astfel de oameni, care nici măcar nu vor să-și facă o idee despre ce este de fapt râsul și plânsul și care, pentru că nu știu ce este râsul și plânsul, îl atribuie și animalului, n-ai cu ce să-i ajuți. Un observator adevărat al sufletului știe că animalul nu ajunge să plângă, ci cel mult să urle, că nu ajunge să râdă, ci cel mult să rânjească. Noi trebuie să avem în vedere această deosebire între urlet și plâns și între rânjet și râs. Trebuie să ne întoarcem în urmă, dacă vrem să aruncăm o lumină asupra naturii propriu-zise a râsului și plânsului, la niște evenimente foarte importante.
Din anumite conferințe ținute în diverse locuri, unele chiar în Berlin, în special din conferința despre natura temperamentelor [Nota 75], ne amintim că în viața omenească se deosebesc două curente diferite: un curent care cuprinde toate însușirile și trăsăturile caracteristice moștenite ereditar de la părinți și de la alți strămoși și care se pot transmite de asemenea ereditar la urmași. Celălalt curent se compune din însușirile și trăsăturile caracteristice pe care omul le are prin faptul că pășește în existență ca o individualitate. Ea se înconjoară cu trăsăturile moștenite ereditar doar ca un înveliș; însușirile și trăsăturile ei caracteristice provin din viețile trecute ale omului, din încarnările precedente.
Omul, în esență, este așadar o dualitate: o natură o moștenește de la strămoși, cealaltă natură a sa o aduce cu sine din încorporările lui anterioare. Deosebim astfel sâmburele ființial propriu-zis al omului, care merge din viață în viață, din încarnare în încarnare, și ceea ce învelește omul, ceea ce îmbracă de jur împrejur sâmburele său ființial și care constă din trăsăturile caracteristice moștenite ereditar. Dar de fapt, sâmburele ființial individual propriu-zis, care merge din încarnare în încarnare, este legat deja chiar dinainte de nașterea omului de omul ca ființă fizică, astfel încât nu avem voie să credem că dacă un om s-a născut, individualitatea sa ar putea fi, în circumstanțe normale, înlocuită. Individualitatea este legată de trupul omenesc deja înainte de naștere.
O altă întrebare este însă, când poate începe această individualitate a omului să lucreze în om, să lucreze la plăsmuirea lui? Așadar, dacă copilul s-a născut, în copil există deja, după cum s-a spus, sâmburele ființial individual. Însă înainte de nașterea ca atare el nu poate face uz, nu poate activa ceea ce și-a însușit drept facultăți în ultima viață sau, în general, în viețile trecute; el trebuie să aștepte până după naștere. Astfel încât noi putem spune: înainte de naștere, la om sunt active cauzele pentru acele trăsături caracteristice și însușiri primite ereditar, pe care le putem moșteni de la tată, mamă și alți strămoși. – Dar cu toate că sâmburele ființial al omului, așa cum s-a spus, există deja și el acolo, el nu poate interveni în întregul angrenaj decât după ce copilul a venit pe lume.
Atunci, după ce copilul a văzut, să zicem așa, lumina zilei, acest sâmbure ființial individual al omului începe să transforme, să modeleze organismul; desigur, aceasta în general vorbind, însă în cazuri excepționale este altfel. Atunci el își transformă creierul și celelalte organe în așa fel, încât ele pot deveni instrumente ale acestui sâmbure ființial individual. De aceea vedem cum la naștere copilul poartă în sine mai mult acele însușiri pe care le-a moștenit ereditar și cum apoi, treptat, treptat însușirile individuale își fac tot mai mult loc în generalul organismului. Dacă vrem să vorbim de o muncă a individualității în partea de organism înainte de naștere, aceasta ar necesita un capitol cu totul separat. Putem, de exemplu, menționa, că căutarea perechii de părinți ar fi deja o operație ce ține de individualitate. Însă și aceasta este în fond o treabă ce vine din afară. Orice lucru venit din partea sâmburelui ființial individual înainte de naștere este ceva efectuat din afară, de exemplu prin intermediul mamei și așa mai departe. Însă munca propriu-zisă a sâmburelui ființial individual la organismul însuși începe abia după ce copilul a văzut lumina lumii. Din cauză că așa stau lucrurile, nici acest omenesc propriu-zis, acest individual, nu-și poate găsi expresia în om decât treptat, după naștere.
De aceea copilul are încă la început anumite însușiri în comun cu animalul, iar acestea sunt acele însușiri care își găsesc expresia în ceea ce tocmai vrem să discutăm astăzi, în râs și plâns. În perioada imediat de după naștere, copilul nu poate, în adevăratul sens al cuvântului, nici să râdă, nici să plângă. De regulă, copilului îi dau lacrimile abia în a patruzecea zi de după naștere, iar apoi ajunge și la zâmbet, aceasta fiindcă abia de atunci începe să lucreze ceea ce a supraviețuit din viețile anterioare și abia de atunci individualitatea se cufundă în interiorul corporalității, făcând din această corporalitate o expresie a ei. Tocmai această particularitate, că la om se transmite de la o încorporare la alta un suflet individual, face ca omul să fie o ființă superioară a animalului. Ceea ce stă la baza animalului este sufletul-grup [Nota 76], iar noi nu putem spune că ceea ce este individual la animal s-ar reîncorpora. Aceasta se retrage în sufletul-grup și devine ceva ce trăiește mai departe doar în cadrul sufletului-grup al animalului. Doar la om se păstrează ceea ce el și-a elaborat într-o încarnare, iar aceasta trece apoi, după ce omul a trecut prin Devachan, într-o nouă încarnare. În această nouă încarnare ea transformă treptat organismul, astfel încât acesta ajunge să fie nu doar o expresie a particularităților înaintașilor săi, ci să devină o expresie a aptitudinilor și talentelor individuale etc.
Ceea ce provoacă la o ființă, așa cum este omul, râsul și plânsul, este tocmai activitatea Eului în organism. Doar la o ființă care are Eul său în interior, la care așadar Eul nu este un Eu-grup ca la animal, ci este localizat în interiorul organismului, doar la aceasta este posibil râsul și plânsul. Căci râsul și plânsul nu este altceva decât o expresie fină, intimă a Eului în corporalitate. Ce se întâmplă, de exemplu, atunci când omul plânge? Plânsul poate să apară doar dacă Eul se simte, sub un anumit raport, slab față de ceea ce-l înconjoară în lumea exterioară. Dacă Eul nu este în organism, dacă deci el nu este un Eu individual, atunci acest sentiment de a te simiți slab față de lumea exterioară poate să nu apară. Omul, ca posesor al unui Eu, simte un anumit dezacord, o anumită dizarmonie în raportul său cu lumea exterioară. Iar simțirea acestei dizarmonii se exprimă prin aceea că el se opune acesteia, că vrea să o contrabalanseze, să zicem așa. Cum o contrabalansează? Prin faptul că Eul său contractă corpul astral. Putem spune că la o întristare care se exteriorizează prin plâns, Eul se simte într-o anumită dizarmonie cu lumea exterioară, pe care încearcă s-o compenseze prin comprimarea corpului astral în sine însuși, contractând oarecum corpul astral. – Acesta este procesul spiritual care stă la baza plânsului. Luați, de exemplu, plânsul ca expresie a întristării/doliului. Întristarea/jalea ar trebui privită separat în fiecare caz în parte, dacă se vrea să se ajungă la fondul ei. Întristarea este, de exemplu, expresia faptului de a fi părăsit de cineva, cu care până atunci erai împreună. Raportul armonios al Eului față de lumea exterioară ar exista în continuare dacă noi am mai avea încă ceea ce am pierdut. Dizarmonia intervine atunci când noi am pierdut ceva și Eul se simte părăsit, singur. Atunci Eul comprimă forțele corpului său astral, chircește oarecum corpul astral pentru a se apăra față de sentimentul de a fi părăsit. Faptul că Eul, al patrulea mădular al ființei omenești, comprimă corpul astral, cel de-al treilea mădular, în forțele sale, este expresia unei întristări care conduce la plâns.
Ce este râsul? Râsul este ceva care are la bază un proces opus plânsului. Eul caută, într-un anume fel, să aducă corpul astral într-o stare relaxată, să lase forțele sale să se destindă, să îl dilate. În timp ce prin comprimarea corpului astral se provoacă plânsul, prin destinderea, prin moleșirea lui se provoacă râsul. Aceasta este starea de fapt din punct de vedere spiritual. De fiecare dată când cineva plânge, conștiența clarvăzătoare poate constata o comprimare a corpului astral de către Eu. De fiecare dată când cineva râde, se realizează o dilatare, un fel de lățire, de umflare a corpului astral de către Eu. Râsul și plânsul se înfăptuiesc doar pentru că Eul acționează din lăuntrul ființei omenești, nu din afară, precum la Eul-grup. Întrucât însă Eul începe să devină activ în copil abia treptat, treptat, deoarece la naștere Eul nu este încă activ, nu a apucat încă sforile, ca să spunem așa, cu care să dirijeze din interior organismul, copilul nu poate în primele zile nici să râdă, nici să plângă. El învață aceasta doar pe măsură ce Eul devine stăpân peste firele interioare, care prima dată devin active în corpul astral. Și de asemenea, întrucât tot ceea ce este spiritual își găsește la om expresia în corporalitate, întrucât corporalitatea nu este decât fizionomia spiritualității, spiritul condensat, tot astfel și aceste însușiri care au fost zugrăvite acum se exprimă în procese corporale. Iar noi învățăm să înțelegem aceste procese corporale în mod spiritual, dacă ne clarificăm următoarele.
Animalul are un suflet-grup, putem spune, de asemenea, un Eu-grup. Prin acest Eu-grup i se impregnează forma. De ce animalul are o formă atât de bine delimitată, de încheiată în sine? Pentru că această formă îi este imprimată din lumea astrală și pentru că această formă trebuie să rămână apoi, în esență, neschimbată. La om există o formă, care – așa cum am accentuat adesea – cuprinde oarecum toate celelalte forme de animale în sine, într-o unitate armonioasă. Însă toată această formă omenească armonioasă, corporalitatea omenească fizică, trebuie să fie mai mobilă în sine decât corporalitatea animală. Ea nu trebuie să fie înghețată într-o formă rigidă, precum corporalitatea animală. Putem vedea aceasta deja la fizionomia mobilă a omului. Uitați-vă ce fizionomie imobilă are în fond animalul, că ea vă întâmpină în rigiditatea ei. Și priviți în schimb forma omenească mobilă, cu schimbările ei în gesturi, fizionomie și așa mai departe. Dumneavoastră vă puteți spune că omul are o anumită mobilitate, desigur, în limitele care i-au fost desemnate, că el are posibilitatea să-și imprime într-un anumit mod singur forma, prin faptul că Eul său locuiește în el. Nimănui nu-i va trece ușor prin minte, poate cel mult ca o comparație, să spună că inteligența se exprimă pe chipul unui câine sau al unui papagal în mod individual, ca în cazul omului, în general, da, însă nu individual, deoarece la câine, la papagali, lei sau elefanți predomină caracterul general. La om găsim caracterul individual înscris în figura sa. Și vedem cum sufletul său individual, aparte, se dezvoltă din ce în ce mai mult plastic în fizionomia sa, în special în ceea ce este mobil în fizionomia sa. Omul a rămas cu această mobilitate, deoarece el își poate da singur din interior forma sa. Faptul că omul poate lucra la plăsmuirea și la forma lui proprie, constituie superioritatea omului în comparație cu celelalte regnuri.
În clipa în care omul modifică prin Eul său raportul general de forțe din corpul său astral, atunci aceasta iese la iveală și corporal, în expresia fizionomiei sale. Expresia facială obișnuită, încordarea obișnuită a mușchilor pe care omul îi folosește de dimineața până seara, trebuie să se modifice dacă Eul introduce o schimbare în forțele corpului astral. Dacă Eul, în loc să mențină corpul astral în starea de încordare obișnuită, îl lasă să se destindă, îl dilată, atunci el va acționa, de asemenea, cu o forță redusă asupra corpului eteric și corpului fizic, iar urmarea acestui lucru va fi că anumiți mușchi, care în raportul obișnuit de forțe au o poziție sau alta, primesc o poziție schimbată. Dacă deci într-o anumită configurație sufletească Eul relaxează corpul astral, anumiți mușchi trebuie să capete o altă tensionare decât în cursul obișnuit al vieții. De aceea, în râs nu avem altceva decât expresia fizică, expresia fizionomică a acelei destinderi a corpului astral ce intervine prin Eul însuși. Corpul astral este cel care, sub influența Eului, aduce din interior mușchii omului în acele poziții, încât ei capătă expresia din cursul zilei. Dacă corpul astral slăbește forța sa de tensionare, mușchii se destind, se dilată și intervine expresia râsului. Râsul este expresia nemijlocită a muncii interioare efectuate de Eu în corpul astral. Dacă corpul astral este comprimat de către Eu sub impresia întristării, această comprimare se continuă în corpul fizic, iar urmarea nu este alta decât secretarea, eliminarea lacrimilor, care, sub un anumit aspect, sunt precum o scurgere a sângelui sub influența corpului astral comprimat. Așa decurg procesele. De aceea, o ființă poate să râdă și să plângă doar dacă este în stare să primească în interiorul ființei sale Eul individual și să acționeze prin acest Eu individual în el însuși. Așadar, individualitatea Eului începe acolo unde ființa devine în stare, pornind din interior, fie să încordeze mai mult forțele corpului astral, fie să le destindă. Și atunci, de fiecare dată când ne aflăm în fața unui om care ne zâmbește sau care plânge, ne aflăm cu aceste fapte în fața dovezii superiorității omului față de animal. Căci în corpul astral al animalului Eul lucrează din afară. De aceea și toate raporturile tensionale ale corpului astral animal pot fi produse tot numai din afară, iar într-o astfel de existență Eul nu se poate exterioriza în felul în care se exprimă în râs și în plâns.
Însă în procesul râsului și plânsului ni se arată mult mai mult, dacă observăm procesul respirator al celui care râde sau care plânge. În acesta ni se arată în toată profunzimea ceea ce avem aici. Dacă dumneavoastră observați respirația celui care plânge, veți vedea că ea constă în esență dintr-o expirație lungă și o inspirație scurtă. La râs, fenomenul este invers: unei expirații scurte îi corespunde o inspirație lungă. Așadar, procesul respirator la om se schimbă sub influența acelor procese pe care tocmai le-am descris acum. Și nu trebuie să vă forțați prea mult fantezia pentru a afla și motivele pentru care se întâmplă aceasta.
În procesul plânsului, corpul astral, prin intermediul Eului, se contractă, se comprimă. Urmarea acestui fapt este expulzarea aerului de respirat: o expirație lungă. În procesul râsului există o moleșire a corpului astral. Aici este exact ca și cum dumneavoastră ați pompa afară aerul dintr-o încăpere, ați rarefia aerul, iar aerul care intră șuieră. Așa se întâmplă la inspirația lungă sub influența râsului. În modificarea procesului respirator vedem oarecum Eul activ în lăuntrul corpului astral. Ceea ce la animal este în exterior, Eul-grup, îl sesizăm în acțiunea sa la om ascultând atent, cum în această activitate particulară se modifică și procesul respirator. De aceea vom prezenta acest proces sub aspectul importanței lui universale.
Putem spune: La animal există un proces respirator care, să zicem așa, este reglat cu strictețe din exterior, care nu se află sub influența Eului individual interior în raportul descris astăzi. Ceea ce întreține procesul respirator, ceea ce îl reglează de fapt, a fost numit, de exemplu, în doctrina ocultă vechi-testamentară, „Nephesch”. În realitate, acesta este ceea ce se cheamă „sufletul animal”. Așadar, ceea ce la animal este un Eu-grup, aceasta este Nephesch-ul. Iar în Biblie se spune foarte corect: Și Dumnezeu a suflat – sau a insuflat – omului Nephesch-ul – sufletul animal [Nota 77] și omul a devenit un suflet viu în el însuși. – Acest lucru, desigur, este înțeles de foarte multe ori fals, deoarece în epoca noastră astfel de scrieri profunde nu pot fi citite, căci se citesc unilateral. Dacă, de exemplu, acolo stă scris: Și Dumnezeu i-a insuflat omului Nephesch-ul – sufletul animal –, aceasta nu înseamnă că el l-a creat în acel moment, ci că el exista deja acolo. Acolo nu este scris că el nu exista anterior. El exista exterior. Iar ceea ce a făcut Dumnezeu a fost să strămute ceea ce existase anterior în afară ca suflet-grup, în interiorul omului. Acesta este esențialul, că înțelegi o astfel de expresie în temeinicia, în sensul ei real. S-ar putea pune întrebarea: Ce a luat naștere prin această strămutare a Nephesch-ului în interiorul omului? Prin aceasta a fost posibil ca omul să dobândească acea superioritate față de animal, care i-a dat posibilitatea să-și activeze interior Eul său, să râdă și să plângă și să viețuiască în acest fel bucuria și durerea, care la rândul lor lucrează asupra lui însuși.
Ajungem aici la problema importanței pe care o au durerea și bucuria în viață. Dacă omul n-ar avea Eul său în sine, atunci el n-ar putea viețui interior durerea și bucuria, ci aceste dureri și bucurii ar trebui să treacă fără să lase nicio urmă pe lângă el. Întrucât însă omul are Eul său în el și prin aceasta poate prelucra dinspre interior corpul său astral, și odată cu acesta întreaga sa corporalitate, durerea și bucuria devin forțe active în el însuși. Ceea ce viețuim ca durere și bucurie într-o încarnare, aceasta noi ne-o încorporăm, ne-o însușim și o ducem dincolo, în cealaltă încarnare, unde acționează și lucrează la ființa noastră. De aceea s-ar putea spune: Durerea și bucuria au devenit forțe cosmice creatoare din momentul în care omul a învățat să plângă și să râdă, adică din momentul în care Eul omului a fost strămutat în interiorul său. – Aici avem un fapt cotidian: plânsul și râsul. Însă noi nu-l înțelegem dacă nu știm cum se raportează el față de partea propriu-zis spirituală a omului, ce se întâmplă de fapt între Eu și corpul astral dacă omul plânge sau râde.
Pe de altă parte însă, ceea ce îl formează pe om este înțeles într-o continuă dezvoltare. Faptul că omul, în general, poate râde și plânge, provine din aceea că el poate lucra din Eul său la corpul său astral. Acest lucru este perfect just. Pe de altă parte însă, corpul fizic al omului, și de asemenea corpul eteric, erau deja dinainte predispuse, pe când omul a intrat în prima încarnare pământească, pentru o lucrare a Eului în interiorul său. Omul putea așa ceva. Dacă un Eu individual s-ar putea insera într-un cal, el s-ar simți extrem de nefericit, întrucât n-ar putea face nimic, întrucât el n-ar putea găsi acolo nicio expresie pentru munca individuală a Eului. Imaginați-vă un Eu individual într-un cal. Eul individual ar vrea să lucreze la corpul astral al calului, să-l comprime sau să-l dilate și așa mai departe. Dacă însă un corp astral este unit cu un corp fizic și un corp eteric, atunci corpul fizic și eteric, dacă nu se pot adapta la formele corpului astral, constituie un impediment îngrozitor. Se dă acolo o luptă ca și împotriva unui zid. Eul în natura de cal ar vrea să contracte corpul astral, corpul fizic și corpul eteric însă n-ar participa. Urmarea ar fi că acel cal, datorită neparticipării corpului fizic și a corpului eteric, ar înnebuni. Omul trebuia să fie dotat de la bun început în vederea acestei activități. Aceasta se putea face doar pentru că el a dobândit de la bun început un astfel de corp fizic, care a putut deveni un adevărat instrument pentru Eu și care a putut fi stăpânit încet, încet de către Eu. De aceea poate interveni și celălalt aspect: corpul fizic și corpul eteric pot fi mobile în sine, pot fi, să zicem așa, suporturi adecvate pentru Eu, însă Eul să fie foarte neevoluat, să nu poată stăpâni în mod just corpul fizic și corpul eteric. Aceasta se poate vedea din acea că corpul fizic și corpul eteric se comportă ca un înveliș pentru Eu, dar totuși fără ca ele să fie o expresie desăvârșită a Eului. Acesta este cazul la acei oameni la care râsul și plânsul intervin involuntar, care cu orice prilej behăie, care nu-și controlează mușchii râsului. Ei arată prin aceasta umanitatea lor superioară din corpul fizic și corpul eteric, dar în același timp că nu au adus încă sub stăpânirea Eului umanitatea lor. De aceea râsul behăit acționează atât de neplăcut. El arată că omul, chiar prin faptul că nu face nimic, stă mai presus decât prin faptul că poate face deja ceva, întotdeauna când o ființă nu se dovedește la înălțimea a ceea ce i s-a dat din afară, efectul este deplorabil. Astfel, râsul și plânsul sunt de asemenea, într-o anumită privință, expresia egoității omenești, care la rândul ei provine din faptul că ea poate lua naștere doar datorită prezenței Eului în ființa omenească. Plânsul poate fi expresia celui mai îngrozitor egoism, căci prea adesea plânsul nu este, într-un anume mod, decât un fel de voluptate interioară. Omul care se simte părăsit, comprimă cu Eul său corpul astral. El încearcă să se fortifice interior, deoarece exterior se simte slab. Și el simte apoi această tărie interioară prin faptul că poate face ceva, și anume să producă lacrimi. Și întotdeauna, legat de producerea lacrimilor – indiferent dacă se mărturisește aceasta sau nu — există un anumit sentiment de satisfacție. După cum, în alte împrejurări, se produce un fel de satisfacție atunci când cineva distruge un scaun, tot așa atunci când cineva varsă lacrimi, aceasta nu este adesea decât expresia unei voluptăți a actului interior, voluptatea sub masca lacrimilor, chiar dacă omul nu o conștientizează.
Faptul că râsul este într-un anume fel expresia egoității, a egocentrismului, se explică prin aceea că omul se simte superior față de mediul său înconjurător și față de ceea ce se întâmplă în mediul său înconjurător. De ce râde omul? El râde întotdeauna atunci când se pune pe sine deasupra a ceea ce observă. Această frază dumneavoastră o puteți găsi că se adeverește întotdeauna. Dacă dumneavoastră râdeți, de dumneavoastră înșivă sau de altcineva, în principiu Eul dumneavoastră se simte superior peste ceva. Iar prin acest a te simți superior peste ceva, Eul dilată forțele corpului său astral, se lățește, se umflă în pene/se îngâmfează. Aceasta este mai exact ceea ce stă la baza râsului. De aceea, dacă râsul îl întărește pe om în sentimentul său de sine, dacă el este justificat, dacă îl înalță pe om deasupra sa, râsul poate fi foarte sănătos și nu trebuie condamnat in abstracto orice egoitate, această umflare în pene. Dacă dumneavoastră vedeți ceva în mediul dumneavoastră înconjurător, la dumneavoastră sau la altcineva, care este de fapt o nerozie, atunci ceea ce se întâmplă că vă face să râdeți înseamnă o înălțare deasupra neroziei. Trebuie ca omul să se simtă superior peste ceva din mediul său înconjurător, iar aceasta Eul o exprimă prin faptul că își dilată corpul său astral.
Dacă traduceți în procesul de respirație fraza pe care noi tocmai am încercat să ne-o explicăm mai sus: Și Dumnezeu a insuflat omului Nephesch-ul și omul a devenit un suflet viu veți presimți și legătura cu râsul și plânsul, căci dumneavoastră știți că prin râs și plâns se modifică însuși procesul respirator în om. Prin aceasta am arătat cum lucrurile cele mai cotidiene pot fi cu adevărat înțelese doar dacă se pornește de la spiritual. Râsul și plânsul pot fi înțelese doar dacă înțelegem legătura care există între cele patru mădulare ale ființei omenești. Gândiți-vă că în vremurile în care încă mai existau, într-o anumită privință, tradiții clarvăzătoare și în același timp capacitatea de a-ți reprezenta în imagini, prin fantezie, printr-o imaginație corectă, Zeii, că pe atunci Zeii erau înfățișați ca ființe vesele, senine, a căror principală însușire era, dintr-un anumit punct de vedere, râsul. Și nu degeaba s-a atribuit acelor domenii ale existenței cosmice, în care domnește ceva precum o egoitate exagerată, urletul și clănțănitul dinților. De ce? Deoarece râsul înseamnă pe de o parte a te ridica deasupra, înseamnă o înălțare a Eului deasupra mediului înconjurător, deci victoria elementului superior asupra inferiorului, în timp ce plânsul înseamnă a te ghemui, a te micșora și a te retrage din fața exteriorului, înseamnă sentimentul egoist de a te simți părăsit și a te izola în tine însuți. Întristarea/doliul este atât de zguduitoare în viața omenească, deoarece noi știm că această întristare este și trebuie să fie învinsă; întristarea și plânsul apar mult diferite, nu zguduitoare, ci lipsite de speranță, în acea lume în care ele nu mai pot fi învinse. Acolo ele apar ca o expresie a damnării, a pericolului de a fi aruncat în întuneric.
Aceste sentimente, care ne pot cuprinde dacă privim în mare ceea ce se conturează ca muncă a Eului însuși în om, noi trebuie să le luăm în considerație și să le urmărim până în resorturile lor intime. Atunci am înțeles câte ceva din ceea ce ne întâmpină în cursul timpurilor. Noi trebuie să fim conștienți că în spatele lumii fizice există o lume spirituală și că ceea ce ne apare alternativ în viața omenească ca râs și ca plâns, ne apare, dacă le luăm separat, fie ca seninul luminos al cerului, fie ca tristețea întunecată, amară a iadului. Aceste două laturi stau în orice moment la baza lumii noastre mediane, iar această lume a noastră aflată la mijloc noi trebuie să o înțelegem ca extrăgându-și forțele din aceste două sfere.
Noi vom lua cunoștință încă de multe alte lucruri referitoare la ființa omului, însă eu țin să spun că unul dintre capitolele cele mai intime referitoare la această ființă omenească este despre râs și plâns, în ciuda faptului că râsul și plânsul sunt activități atât de comune. Animalul nu râde și nu plânge, deoarece el nu are în sine picătura de Dumnezeire, pe care omul o poartă în Eul/Egoul său. Și noi putem să spunem, că dacă un om începe în cursul vieții sale să zâmbească și să plângă, aceasta înseamnă, pentru cel care înțelege să citească marea scriere a naturii, o dovadă că în interiorul omului trăiește cu adevărat un Dumnezeiesc, că dacă omul râde, este activ Dumnezeul din el, care încearcă să-l ridice deasupra a tot ceea ce este inferior. Căci zâmbetul și râsul sunt o înălțare. Iar dacă omul plânge, tot așa Dumnezeu este cel care îl avertizează că acest Eu se poate pierde dacă nu s-ar fortifica în el însuși împotriva oricărei slăbiciuni și a oricărui sentiment de părăsire care vor să-l asalteze. Dumnezeul din om este cel care, prin râs și plâns, adresează sufletului avertizările sale. De unde și sentimentul de amărăciune cumplită, s-ar putea zice, care îl cuprinde, pe cel care înțelege viața, atunci când vede că se plânge inutil. Căci plânsul inutil trădează faptul că în loc de a trăi și simți împreună cu lumea din jur, te acaparează voluptatea de a trăi în propriul Eu. Însă același sentiment amar îl cuprinde pe cel care înțelege viața, atunci când în loc de înălțarea Eului deasupra anturajului comun, exprimată prin râsul sănătos, vede la cineva râsul ca scop în sine, ca râs de dragul râsului, ca judecată sarcastică. Căci atunci respectivul își spune: Dacă Eul nu ia cu el tot ceea ce poate lua din lumea înconjurătoare, dacă el nu vrea să trăiască împreună cu mediul înconjurător, ci, fără temei, se ridică deasupra a ceea ce-l înconjoară, atunci acest Eu, această Egoitate nu va avea greutatea necesară, gravitația inversă, către în sus, care se poate obține doar dacă extragi din mediul înconjurător tot ceea ce se poate extrage pentru dezvoltarea Eului. Și atunci Eul va cădea înapoi, nu se va putea ridica. Ceea ce poate contribui într-o măsură substanțială la dezvoltarea omenească este tocmai o proporție frumoasă între durere și bucurie. Dacă durerea și bucuria față de lumea înconjurătoare sunt îndreptățite dacă nu se localizează în propriul interior, dacă Eul creează continuu raportul just față de lumea înconjurătoare tocmai prin situarea între durere și bucurie, atunci durerea și bucuria vor putea fi adevărați factori de dezvoltare pentru om.
Marii poeți găsesc deseori cuvinte așa de frumoase pentru fiecare durere și pentru fiecare fericire, deoarece ele nu își au rădăcina într-o îngâmfare sau într-o stare de deprimare a Eului, ci își au cauza în raportul dintre Eu și lumea înconjurătoare, care a fost dezechilibrat din exterior și care doar aceasta face explicabil râsul sau plânsul la om. Noi le putem înțelege atunci când vedem că raportul dintre Eu și lumea exterioară a fost deranjat de către lumea exterioară, că motivul se află în lumea exterioară. Așadar, omul poate să râdă sau să plângă, însă dacă motivul se află doar în om, noi nu mai putem înțelege de ce el râde sau plânge, întrucât motivul atunci este unul egoist. De aceea acționează atât de frumos vorbele lui Homer, care spune despre Andromaca [Nota 78], atunci când ea sta sub dubla impresie, a grijii față de soț și a grijii față de sugarul ei: „Ea putu plânge râzând!”* Aceasta este o expresie minunată pentru ceva normal, să zicem așa, în cazul plânsului. Nu pentru ea râde Andromaca, nu pentru ea plânge. Este raportul just față de lumea exterioară atunci când ea, pe de o parte, duce grija soțului, și pe de altă parte duce grija copilului. Iar aici noi avem raportul dintre râs și plâns, faptul că ele, râsul și plânsul, mențin în echilibru talerele balanței: plânge zâmbind – râde plângând. Aceasta este și expresia copilului naiv, al cărui Eu nu este încă atât de învârtoșat ca la omul matur mai târziu, astfel încât el poate încă să râdă plângând și să plângă râzând. Și acesta este de asemenea și cazul înțeleptului: Cine a reușit să-și învingă Eul într-atât încât nu caută în sine motivele pentru râs și plâns, ci le găsește în lumea exterioară, poate din nou să plângă râzând și să râdă plângând. Bineînțeles, în tot ceea ce trece zi de zi pe lângă noi, avem, dacă le înțelegem, expresia deplină a spiritualului. Râsul și plânsul sunt ceva ce noi, în sensul cel mai înalt, putem numi fizionomia divinului în om.
* Dulce cu lacrimi zâmbind (Iliada cântul VI, versul 479, trad. George Murnu).
