Am văzut în conferințele precedente în ce măsură lumea exterioară acționează ca o iluzie care ascunde lumea spirituală aflată în spatele ei. Când conștiența clarvăzătoare trece dincolo de vălul iluziei, ea pătrunde în lumea spirituală. Cel care face această experiență poate spune atunci că vălul exterior al simțurilor a devenit transparent. Acesta este, am putea spune, unul din drumurile de acces în lumea spiritului. Dar noi am văzut, de asemenea, cum, din propria noastră viață sufletească interioară, tot ce numim gânduri, sentimente, senzații, precum și fenomenele și mai complexe care se desfășoară aici, vocea conștiinței etc., formează un fel de văl care acoperă o lume spirituală. Iar când conștiența clarvăzătoare trece și prin acest văl, ajunge din nou într-o lume spirituală. Aceste două căi diferite de a pătrunde în lumea spirituală au fost cunsocute dintotdeauna. Cei care căutau initierea știau că puteau ajunge la lumea spirituală dacă înlăturau, pe de o parte, vălul exterior și, pe de altă parte, vălul interior. De aceea întâlnim la toate popoarele Pământului o diferențiere între zeii de sus și zeii de jos; și în Misteriile din toate timpurile se spunea că se poate ajunge la acești zei dacă te afli pe o anumită treaptă de inițiere, dar lumea zeilor inferiori și lumea zeilor superiori erau tratate întotdeauna în mod cu totul diferit. Considerațiile care urmează ne vor permite să înțelegem prin ce se justifică această idee: la început omul nu poate acționa asupra modului în care îi apare lumea exterioară, asupra aspectelor multiple ale impresiilor de culoare, de căldură etc., adică asupra covorului pestriț al elementelor foc, aer, apă și pământ. Soarele răsare dimineața, el trimite razele sale luminoase asupra tuturor lucrurilor și lumea exterioară apare simțurilor noastre în funcție de diferitele raporturi care se stabilesc aici; iar când suntem capabili să trecem dincolo de aceste raporturi el pătrunde în lumea spirituală. Neavând nici o influență asupra lumii exterioare sensibile care-l înconjoară, omul este incapabil să o altereze prin propria sa ființă. Ea îi este dată de entitățile spirituale care se manifestă prin fenomenele sensibile, iar el nu o poate altera prin propria sa forță. Astfel, se poate pune problema ca atunci când omul devine inițiat să treacă dincolo de vălul țesut de simțuri, dar el trebuie să lase acest văl în starea în care a fost elaborat de entitățile spirituale.
Poziția omului este cu totul alta cu privire la viața sa interioară. Modul său de a gândi, de a simți, de a voi, de a asculta vocea conștiinței sale depinde de gradul său de perfecțiune, de felul în care a lucrat asupra vieții sale sufletești. Omul nu poate face ca Aurora sau vegetația să aibă un roșu sau un verde mai frumos sau mai urât; dar este în puterea sa de a se corupe interior, facând să se nască în el emoții nesănătoase, judecăți morale eronate; el poate răspunde mai mult sau mai puțin vocii conștiinței sale, să cultive în ceea ce privește reprezentările sale frumusețea sau urâțenia și să producă forme-gânduri adevărate sau mincinoase. Astfel, vălul pe care sufletul nostru îl întinde în viața sa interioară asupra lumii spirituale se schimbă conform cu comportamentul nostru. Ceea ce contemplăm în spatele vălului propriei noastre vieți spirituale depinde de însăși natura, bună sau coruptă, a acestui văl; astfel, este ușor de înțeles că un suflet corupt, imperfect sau puțin dezvoltat poate da naștere la adevărate caricaturi și să trezească forțe și reprezentări false, absurde sau contra naturii, când se ridică spre lumile superioare sau când coboară spre entitățile inferioare.
Deoarece în toate epocile s-a stabilit o diferențiere între cunoașterea divinităților de sus și cea a divinităților de jos și întrucât coborârea era considerată în mod esențial ca mai periculoasă decât urcarea se impuneau discipolilor Misteriilor care se angajau pe această cale exigențe deosebit de mari.
Trebuia să menționez acest lucru, căci aceste două căi spre lumea spirituală joacă un mare rol în evoluția omenirii și pentru că o comparație între Orient și Occident nu poate fi bine înțeleasă și relația dintre „copiii lui Lucifer” și „frații lui Hristos” nu poate fi concepută corect decât având în vedere aceste două căi. În lumea exterioară, care apare atât de des ochilor noștri ca o dezordine pestriță de fapte dintre cele mai diverse, nu există nimic care să nu fie condus cu înțelepciune și unde să nu fie în joc ființe, forțe și fapte spirituale; evenimentele lumii fizice sunt înțelese numai când ne dăm seama de modul în care s-au grupat evenimentele în plan spiritual, sub conducerea Puterilor pe care le-am descris deja sub unghiurile cele mai diverse. Pentru a sesiza de ce o anumită formă de înțelepciune s-a dezvoltat în Orient și de ce viitorul creștinismului depinde pe de altă parte de dezvoltarea forțelor occidentale, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra originii și mersului istoric al acestor două lumi.
Ați aflat în cursul diferitelor conferințe pe care le-ați urmărit că viața spirituală actuală a luat naștere pe continentul pe care îl numim vechea Atlantidă, că o foarte veche civilizație s-a dezvoltat pe acest pământ situat la vest, între Europa și America actuală, și că ceea ce întâlnim drept culturi asiatice, africane și americane sunt descendentele vechii culturi atlanteene. Acolo trebuie să căutăm fundamentul a tot ce este viață culturală actuală. Înaintea marii catastrofe care a răvășit fața Pământului și i-a dat configurația actuală, în vechea Atlantidă trăiau oameni total diferiți de noi, care erau conduși de înalți inițiati. Acolo s-a dezvoltat o cultură aflată sub influenta unui vechi mod de clarvedere, astfel încât oamenii acestei epoci aveau facultatea instinctivă de a vedea nu numai dincolo de vălul exterior al lumii simțurilor, în lumea spirituală, superioară, ci și dincolo de viața sufletească proprie, spre zeii inferiori. În acele vremuri, acest lucru era natural. Așa cum pentru oamenii actuali este normal să vadă cu ochii, să audă cu urechile etc., pentru oamenii acelui timp era normal nu numai să vadă culorile și să audă sunetele dar, de asemenea, să întrevadă, dincolo de culori și sunete, entități spirituale. Tot așa, era natural să perceapă nu numai vocea conștiinței, ci și, de exemplu, ceea ce grecii numeau Erinii. Ei le percepeau ca entități spirituale; vechii atlanți cunoșteau astfel instinctiv o lume spirituală.
Este sensul evoluției omenesti ca oamenii să se fi ridicat încetul cu încetul de la această conștiență veche instinctivă, dar clarvăzătoare, până la starea de conștiență care caracterizează epoca noastră. Era necesar ca omenirea să treacă prin această etapă a unei existențe în planul fizic. Nu ar fi fost posibil ca lumea spirituală să dirijeze întreaga evoluție a omenirii ca un curent pornit din Atlantida până în India, trecând peste ținuturile Europei și Africii până în Asia, și ca totul să se desfășoare în linie dreaptă. Lucrurile nu sunt niciodată atât de simple; peste tot unde se conturează germenele unei evoluții, ea nu se produce după o linie dreaptă; totdeauna intervine ceva în evoluție, iar un exemplu al vieții curente vă va face să înțelegeți acest lucru. Observați o plantă. Puneți o sămânță în pământ și vedeți cum vor germina organele plantei; mai întâi frunzele, apoi caliciul, staminele, pistilul și așa mai departe. Dar pentru a asigura viața normală a unei plante și evoluția sa, intervine un alt element, care nu emană de la progresul în linie dreaptă al continuității. Este necesară fecundarea fructului; trebuie ca substanța fecundatoare să treacă de la o floare la alta, pentru ca floarea să dea naștere fructului; fructul însuși nu iese direct din floare, ci un întreg curent de influențe se exercită din afară pentru a permite evoluția. Această imagine a plantei ilustrează viața Universului și ne lămurește asupra modului cum se petrec lucrurile în lumile spirituale. Este cu totul fals să crezi că în viața spirituală poate apărea un curent cultural și că din el s-ar naște mereu ceva nou. Lucrul poate dura un timp, dar nu este suficient pentru ceea ce urmează să se producă, după cum floarea nu este suficientă ca să apară fructul, dacă nu este fecundată. La un moment determinat al evoluției, trebuie ca o influență venind dintr-o altă direcție să producă o așa-zisă fecundare spirituală. Dacă un curent de civilizație a progresat un anumit timp în linie dreaptă, trebuie ca o influență de origine diferită să apară și să-l fecundeze. După cum în viața plantei elementele masculin și feminin se dezvoltă separat, tot astfel, în continuarea evoluției oamenilor după Atlantida, nu putea să existe un singur curent de evoluție care să se îndrepte din Occident spre Orient, ci trebuia să apară două curente, care să meargă spre est. Ele urmau să se dezvolte separat un timp și să se regăsească mai târziu, în scopul de a se fecunda reciproc. Putem urmări aceste două curente evolutive ale omenirii, dacă examinăm în mod corespunzător cele stabilite datorită clarvederii. Unul din curente se formează în urma faptului că anumite popoare au emigrat din vechiul continent atlantean până în nordul Europei, pentru a atinge regiunile care înglobează Anglia, nordul Franței, și apoi Scandinavia actuală, Rusia, Asia, coborând până în India. Popoare foarte diverse compun acest curent, care prezintă și o anumită viață spirituală. Un al doilea curent își urmează cursul mai la sud, în așa fel încât ar trebui să-l căutăm începând cu actualul Ocean Atlantic, prin sudul Spaniei, traversând Africa până în Egipt, apoi în Arabia. Acestea sunt cele două curente, cele două mari migrații de popoare care se îndreaptă din Atlantida spre Orient; aceste curente își urmează mai întâi drumul propriu, până când se fecundează reciproc.
Ce deosebește cele două curente? Curentul care urcă spre nord includea oameni mai înclinați să se servească de simțurile și de percepțiile lor exterioare și să-și îndrepte privirea asupra lumii înconjurătoare. Acești oameni erau conduși de inițiați, care le arătau calea spre acele lumi spirituale care se numesc zei superiori, zei care se află dincolo de vălul exterior al percepțiilor sensibile. Dintre aceste divinități fac parte zeii mitologiei germano-nordice: Odin, Thor etc.
Oamenii celuilalt curent posedau alte calități; ei erau predispuși a se adânci în viața lor sufletească, în viața interioară. S-ar putea spune – dar fără nici o nuanță de dispreț – că popoarele nordice erau mai apte să contemple Universul, pe când popoarele din sud erau mai înclinate să se adâncească în ele însele și să caute lumea spirituală dincolo de vălul sufletului lor. Nu este deci de mirare că descendenții acestor popoare aveau zei care aparțineau mai mult categoriei de zei subpământeni, care guvernează în special viața sufletului. Este suficient să evocați, de exemplu, pe zeul egiptean Osiris. Omul îl întâlnește după ce străbate poarta morții. Este zeul care nu poate trăi în lumea simțurilor exterioare. El n-a trăit aici decât în timpurile vechi, dar pe măsură ce se apropiau timpurile noi el a fost învins de puterile lumii sensibile, de răufăcătorul Seth; de atunci el viețuiește în lumea unde omul pătrunde după moarte, o lume pe care o afli numai când te afunzi în ceea ce este nemuritor, durabil în om, în ceea ce trece din încarnare în încarnare, în ceea ce este viața interioară a omului. Din această cauză, oamenii simțeau această viață interioară ca fiind legată de Osiris.
Aceasta este deosebirea dintre predispozițiile popoarelor din sud și cele din nord. În primele timpuri ale epocii care a urmat după marea catastrofă a Atlantidei, doar un popor dispunea într-un anumit sens de ambele facultăți. El era predestinat să urmeze dubla cale care conduce lumea spirituală și să găsească pe aceste două căi ceea ce era corespunzător și fecund pentru acele timpuri. În timp ce popoarele din nord priveau spre aparențele sensibile exterioare, iar cele din sud se adânceau în profunzimile vieții lor interioare, exista un popor care avea atât facultatea de a se ridica spre realitățile spirituale care se găseau dincolo de lumea exterioară cât și pe aceea de a se adânci în el însuși, în abisurile contemplării mistice, pentru a descoperi în spatele vălului sufletului său lumile spirituale. Această facultate era prezentă la toți atlanteenii, cel puțin în primele timpuri. O asemenea capacitate este însă legată de o altă trăire, cu totul particulară. Cine are facultatea de a străbate dincolo de vălul simțurilor, întâlnește aici zeii superiori, dar dacă aude că în altă parte a Pământului există alte zeități, el nu le percepe corect. Dacă s-ar putea însă lega cele două faculțăți, dacă s-ar putea ridica atât vălul fizic cât și cel care acoperă trăirile sufletului, s-ar face o descoperire de o mare importanță, și anume că ceea ce se află în spatele sufletului este identic în esența sa cu ceea ce întâlnim dincolo de lumea exterioară a simțurilor. Se revelează o lume spirituală unitară, o dată din afară și o dată dinăuntru. Dacă se ajunge la această lume, pe cele două căi, i se recunoaște unitatea; cine ajunge la lumile spirituale pe calea contemplării interioare o descoperă, în spatele vălului sufletului, și dacă are și capacitatea de a străbate vălul lumii sensibile grație dezvoltării forțelor suprasensibile știe că ceea ce a descoperit în el însuși nu este diferit de ceea ce a văzut în afară. Aceasta este marea trăire a unității vieții spirituale pe care vechiul popor al Indiei avea capacitatea s-o realizeze. Când privirea sa suprasensibilă se îndrepta în afară, vechiul indian întâlnea entitățile spirituale exterioare care guvernează și stăpânesc fenomenologia Universului, iar când el cobora în ființa sa intimă, pe cale mistică, găsea acolo Brahmanul său; el știa că ființele pe care le percepea în spatele vălului sufletului erau asemănătoare cu cele care, cu un puternic avânt care străbătea Cosmosul, au creat și organizat și lumea exterioară.
Măreția și forța care acționează asupra noastră din acele timpuri trecute vine de la faptul că ele au păstrat un element care a existat în epoca vechii civilizații atlanteene și care a lăsat urme în epoca următoare. Totuși, evoluția nu avansează prin transformarea sau conservarea vechiului, ci prin nașterea de noi curente care se fecundează după aceea reciproc. Dacă urmărim curentul septentrional care pleacă de la vechea Atlantidă spre Asia, trecând prin Europa, vedem în vechiul popor indian bastionul cel mai avansat al civiliației care, după ce s-a unit cu alte elemente, a dat naștere culturii Indiei antice. Iar dacă mergem puțin mai la nord, în Persia, întâlnim cultura protopersană, care ulterior ne apare ca fiind cea a lui Zoroastru. Dacă o examinăm prin mijloacele clarvederii, vedem că îi este specific faptul că oamenii priveau mai mult spre lumea exterioară și căutau să străbată vălul lumii sensibile, pentru a ajunge astfel la lumea spirituală superioară. Această particularitate a caracterului persan ne permite să înțelegem că Zoroastru, ghidul acestei culturi protopersane, acorda mai puțină valoare afundării mistice în viața interioară, că manifesta chiar o anumită opoziție față de aceasta, dar și că dirija privirea oamenilor spre lumea exterioară, și în primul rând spre Soarele sensibil, pentru a atrage atenția oamenilor asupra faptului că dincolo de acesta se află o entitatea spirituală a Soarelui, Ahura Mazda. Aveți exprimată astfel calea urmată de inițiații popoarelor din nord. Tocmai în sânul civilizației Persiei antice, sub conducerea primului Zoroastru, a fost elaborată cea mai înaltă formă de percepție a lumii spirituale prin intermediul lumii exterioare. Această formă de viziune exterioară era cu atât mai puțin desăvârșită cu cât, în procesul de migrație, popoarele rămăseseră în urma vechilor perși [Nota 1], înaintând numai până în regiunile Orientului aprapiat. Toate aceste popoare se caracterizau însă prin faptul că privirea lor era orientată spre exterior. Toți inițiații acestor popoare au ales calea de a atrage atenția celor care-i conduceau asupra lumii spirituale aflate dincolo de vălul lumii sensibile.
În cadrul Europei mai întâlnim, când urmărim lucrurile cu ajutorul investigației suprasensibile, minunata cultură care formează baza pe care s-au dezvoltat celelalte culturi europene – în cultura celtă –, unde se regăsesc urmele a tot ce este născut din colaborarea sufletului poporului și din cunoașterea initiaților. Vestigiile îi sunt aproape total pierdute astăzi și numai cunoașterea metodelor de investigare spirituală ne poate permite să le descifrăm în lumea sensibilă. Vechiul element celt, care ne apare ca solul hrănitor al tuturor celorlalte culturi europene, nu este decât un ecou al unor culturi încă mai vechi care, într-un anumit sens, erau mai puțin avansate în acesată evoluție decât înalta, marea civilizație a lui Zoroastru, dar care au urmat același drum ca ea, potrivit caracterului popoarelor lor. Aceste popoare fuseseră repartizate în așa fel încât, conform întinderii lor exterioare, fiecare din ele putea urma drumul lumii spirituale într-un mod diferit. În funcție de tărâmul pe care locuiau, aceste popoare urmau această cale într-un mod mai mult sau mai puțin perfect.
Trebuie să fie clar că relațiile pe care le întreține omul cu lumea exterioară, fie că este spirituală sau fizică, exercită asupra lui o anumită influență; trăirile sale nu sunt doar un fel de oglindă a lumii, care există pentru ca omul să afle ceva, ci au ca scop să stimuleze evoluția sa într-un sens bine determinat. Ce reprezintă, de fapt, omul unei anumite epoci? El este scopul pentru care a fost organizat de forțele cosmice care trăiesc în ambianța sa. Suntem rezultatul a ceea ce forțele cosmice au făcut din noi, ne dezvoltăm după cum pătrund în noi aceste forțe cosmice. Nu numai cel care inspiră aer sănătos își modelează organele în mod corespunzător, ci și cel care, adoptând un anumit fel de viață spirituală, își construiește organismul spiritual, și întrucât organismul corporal nu este decât efectul celui spiritual, și-l formează și pe acesta. Omul este o ființă în evoluție continuă. Înțelegeți deci că la toate popoarele acestui curent septentrional, care primeau mai ales forțele lumii exterioare, s-au dezvoltat îndeosebi calitățile corpului, tot ceea ce poate modela omul din exterior. Aceste forțe exterioare au dezvoltat în om ceea ce se putea vedea în mod exterior și simți ca acționând în el; din această cauză nu găsiți dezvoltate la aceste popoare numai virtuți războinice, ci și un instrument din ce în ce mai perfect pentru a pătrunde în lumea exterioară; chiar creierul se perfecționează sub efectul acestor forțe. Iată de ce la oamenii acestor popoare sunt prezenți germenii înțelegerii lumii exterioare. Numai acest curent putea produce în viața spirituală calitățile care au condus omul, în final, la dominarea forțelor naturii. S-ar putea spune că aceste populații au avut grijă să perfecționeze ceea ce se poate vedea din om din exterior, nu numai în domeniul fizic, ci și intelectual, estetic, moral. Corpul fizic era din ce în ce mai mult pătruns de spirit, iar sufletul individual, care se reîncarna, găsea în general la fiecare reîncarnare condiții corporale mai favorabile nu numai din punct de vedere fizic ci și moral. Tot ce spiritualiza aparența exterioară a ființei umane și cozpul său fizic se putea deci dezvolta în asemenea condiții.
Dacă ne întrebăm ce trebuia să se dezvolte la popoarele care au urmat cealaltă cale, putem spune că este vorba de desăvârșirea vieții interioare. La ele, de exemplu, se întâlnește, noțiunea de conștiință, pe care am căuta-o în zadar la popoarele al căror rol era să spiritualizeze aspectul exterior al corpului. Ea apare la popoarele din sud, care cunoșteau experiențele subtile ale sufletului și a căror viață interioară s-a îmbogățit cu astfel de noț iuni, încât s-au putut dezvolta până la acea comoară, uimitoare și în prezent, care este misterioasa știință ermetică a vechilor egipteni. Această înțelepciune atât de mult respectată de toți cei care o cunoșteau nu s-a putut dezvolta decât fiindcă viața interioară a omului a apărut la acest popor. Toate artele și toată înțelepciunea sunt născute din acest curent al omenirii. În cadrul acestui curent se acorda mai puțină importanță spiritualizării corpului fizic decât spiritualizării forțelor interioare ale sufletului și rafinării lor continue.
Priviți sculptura greacă! Pentru a reprezenta corpul fizic înnobilat, spiritualizat, artistul își alegea modelele dintre oamenii popoarelor din nord. Toate statuile lui Zeus, ale Afroditei, ale Palas Atenei aparțin, în configurația lor exterioară, tipului rasial septentrional. Iar pentru a reprezenta evoluția interioară a sufletului se simțea nevoia să se arate că în suflet se dezvoltă forțe modelatoare, în mod invizibil, și pentru aceasta se prezenta o figură ca cea a lui Hermes sau a lui Mercur. Hermes este altfel alcătuit decât ceilalți zei; el reprezintă tipul african; cu totul altfel de urechi, altfel de păr, ochi. Se știa că acest tip de om este purtător al spiritului științific, al înțelepciunii și a tot ce acționează asupra sufletului omului, de unde legătura cu rolul de mesager pentru zeii inferiori pe care îl aveau Hermes sau Mercur.
Se poate spune deci: curentul septentrional de populații realizează un om care în corporalitatea sa exterioară reprezintă spiritul ca într-o imagine; celuilalt curent de populații i-a revenit sarcina de a modela sufletul invizibil, care nu este perceptibil decât atunci când privirea se întoarce spre interior. Popoarele din nord au modelat un corp care reproduce în mod exterior imaginea divinității în om. Popoarele din sud au creat un suflet care reproduce imaginea interioară a divinității în om, care acționează în interior, invizibilă, activă și eficace. Aceste două curente s-au dezvoltat mai întâi în mod separat, ca substanța fecundată, masculină și feminină, în plantă; apoi, după ce au atins un punct culminant, unul pe calea interiorizării, celălalt în căutarea unei expresii fizice a spiritualului, când a venit timpul potrivit cele două curente au trebuit să se fecundeze reciproc. Dacă am urmări cele două curente și în ce privește aspectul exterior, istoric, vom găsi confirmate cele spuse mai înainte.
Astfel, zeii popoarelor din sud au rămas niște divinități mai mult sau mai puțin invizibile, cu care omul se unea în forul său interior, în fața cărora se resimțea o anumită frică, dar spre care se putea privi cu încredere. Am arătat deja că aceste divinități ale lumii interioare sunt percepute după cun suntem noi înșine construiți. Dacă omul poartă în sine calități morale, acești zei apar sub forma lor adevărată și revarsă în el esența lor; ființa omenească se simte iluminată și transfigurată interior de ei. Dacă omului îi lipsește simțul moral, dacă are numai reprezentări neadevărate, urâte, imaginea acestor zei este cu totul deformată și apare sub forme înspăimântătoare, demonice, după cum și cea mai frumoasă figură poate apărea deformată și caricaturală când o contemplăm reflectată într-un glob de grădină. Întâlnind zeii care apar în viața lor interioară, oamenii puteau avea senzația că se află în prezența unor buni amici, tovarăși spirituali intimi, și să-i recunoască ca sursă interioară a vieții lor sufletești, a faptelor lor; este ceva care aparține zonei celei mai interioare a ființei lor. Ființa omenească se putea simți iluminată, întărită și transformată de aceste entități divine. Dar când se vedea deformat, el putea să se înspăimânte în fața spectacolului la care privea cu groază; aceste imagini îl puteau chinui, urmări, împinge la cele mai mari excese, căci omul se afla în fața celor mai josnice instincte ale sale. Puteți aprecia deci de ce se avea grijă ca nici un om să nu contemple acești zei fără o pregătire și de ce centrele care-i deschideau omului accesul la lumea spirituală cereau de la el o severă purificare morală, o perfecționare de sine riguroasă, o pregătire deosebit de bună; el era permanent avertizat asupra pericolelor care existau, în cazul înfruntării acestor zei, dacă avea un suflet prea slab.
Ce este deci această lume spirituală a cărei mărturie o găsim mai întâi la popoarele meridionale? Dacă am vrea să-i caracterizăm natura după stăpânitorii săi, am numi-o lumea lui Lucifer, lumea Purtătorului de lumină, deoarece este vorba de acea lume divină a cărei strălucire iluminează interior oamenii, fără să poată deveni vizibilă exterior și pe care sufletul trebuie să și-o cucerească prin propria sa perfecționare. Este într-adevăr lumea lui Lucifer, pe care curentul meridional a găsit-o pe această cale.
Cât privește celelalte popoare, am văzut că ele căutau să facă din ființa exterioară a omului, încarnată sub o formă sensibilă între nașterea și moartea sa, o imagine care să fie cât mai fidelă posibil divinității. Idealul lor nu putea fi decât de a atinge, în această privință, cea mai mare perfecțiune și de a-și consacra toate eforturile pentru a crea cel puțin o dată pe Pământ un corp fizic atât de spiritualizat, atât de perfect încât să fie capabil nu numai să încarneze o imagine a divinității, dar să și primească în sine această divinitate. Cu alte cuvinte, idealul lor era cel al unei individualități omenești suficient de perfecte, spiritualizate, înnobilate, care să facă în așa fel încât corpul său fizic, în cursul existenței pământești, să poată primi în el însuși această divinitate. Iar celui care a arătat în modul cel mai clar realitatea lumii spirituale care se află dincolo de iluziile simțurilor, lui Zarathustra [Nota 2], i-a venit pentru prima oară și ideea: trebuie creată o corporalitate exterioară printr-o forță morală, intelectuală și spirituală de așa natură încât corporalitatea rezultată să fie spiritualizată la maximum posibil. Din această cauză el și-a dat toată silința să se perfecționeze din încarnare în încarnare, încât de fiecare dată să se afle într-un corp mai înnobilat, înzestrat cu cele mai înalte calități morale, estetice și intelectuale. Vedem cum individualitatea care a apărut pentru prima dată în vechea Persie sub numele de Zarathustra a lucrat asupra sa pentru a renaște într-un corp fizic din ce în ce mai perfecționat, încât să atingă un grad suprem de spiritualizare; acest corp nu mai este, în acest caz, numai imaginea lumii divine, ci nobilul receptacul în care coboară divinitatea, perceput până atunci numai dincolo de vălul lumii sensibile. Ceea ce Zarathustra numea lumea spiritelor solare, plasate în spatele Soarelui fizic, ceea ce el numea Ahura Mazda, spiritul ascuns al binelui, se apropia din ce în ce mai mult de Pământ, pentru a se încarna acolo într-un corp desăvârșit, spiritualizat. Zarathustra a apărut, cu ocazia uneia din încarnările sale, în corpul 1ui Iisus din Nazareth, iar acest corp era atât de spiritualizat și înnobilat încât el a putut primi în sine spiritul care până atunci rămânea ascuns dincolo de vălul lumii sensibile. În acest corp s-a putut revărsa această înaltă spiritualitate [Nota 3]. Corpul uman, care la popoarele aparținând curentului din nord era pregătit prin aceea că direcția privirii era îndreptată mereu spre lumea spirituală, era apt să devină purtătorul acelui spirit care se ascunde dincolo de lumea simțurilor. Astfel fusese pregătit marele, grandiosul eveniment, prin care lumea spirituală pe care o ascunde vălul lumii sensibile și pe care nu o poate contempla ochiul fizic, ci numai privirea spirituală, s-a întrupat timp de trei ani în corpul lui Iisus din Nazareth. Astfel, principiul spiritual, principiul hristic, s-a dezvoltat timp de trei ani în corpul pregătit al lui Iisus din Nazareth.
Popoarele din nord nu aveau deci numai viziunea celor ce se ascund dincolo de lumea exterioară, ci s-a pregătit și posibilitatea ca această spiritualitate să poată să se reverse pe Pământ, pentru ca ceea ce se vedea mai înainte numai dincolo de Soare să poată umbla timp de trei ani printre oamenii Pământului. Așadar, Lucifer a pătruns în omenire prin curentul de popoare meridional, iar Hristos a pătruns prin curentul de popoare nordic, conform caracterului acestor două categorii de popoare. Iar noi trăim acum epoca în care aceste două curente trebuie să se unească, cum o fac cele două principii, masculin și feminin, ca să se producă fecundarea. Noi trăim în epoca în care entitatea obiectivă a lui Hristos, care a pătruns din afară în corpul spiritualizat al lui Iisus din Nazareth, trebuie să fie înțeleasă ca fiind forța unui suflet care coboară din ce în ce mai adânc în el însuși, pentru a se uni cu lumea spirituală care poate fi găsită în interior, care-și are originea în lumea lui Lucifer. Fecundarea acestor două curente se va face încetul cu încetul. Ea a început în momentul la care se face referință când ni se spune că sângele de jerfă al lui Hristos care curgea de pe cruce a fost strâns în cupa sfântă a Graalului, cum această cupă sfântă a fost adusă în Occident, venind dinspre Orientul unde oamenii se pregătiseră să înțeleagă venirea lui Hristos cultivând într-un anumit mod lumina lui Lucifer. Și astfel unirea acestor două curente care există în omenire nu va înceta să progreseze. Orice ar vrea să facă oamenii prezentului se va împlini în viitor, pentru mântuirea omenirii și unirea celor două curente în sânul culturii: Ființa sublimă a lui Hristos, care conduce evoluția lumii și a omenirii, va fi înțeleasă grație luminii pe care sufletul o primește din interior, din împărăția lui Lucifer [Nota 4].
Hristos va aduce substanța iar Lucifer forma, și prin unirea lor vor apărea impulsurile care trebuie să realizeze evoluția spirituală a omenirii și care vor aduce viitorul, pentru mântuirea și binele oamenilor.
NOTE
1. Aici nu este vorba de perșii istorici, ci de populațiile care au trăit în cea mai veche antichitate, înainte de perioada istorică, pe teritoriul care a devenit mai târziu Persia.
2. Zarathustra de care vorbim aici nu este, desigur, personalitatea istorică pe care o cunoaștem toți (Zoroastru), ci un strămoș preistoric al acestuia. Rațiunea de a fi a acestui fenomen este că urmașii unei mari individualități continuau să poarte numele său timp de mulți ani. Acesta era cel puțin obiceiul în vremurile îndepărtate.
3. Se vede aici ce absurdă denatunare este aceea de a acuza pe autorul acestei conferințe că l-ar fi identificat pe Hristos cu Zarathustra. El nu l-a identificat pe Hristos cu Zarathustra, așa cum nu l-a identificat nici cu Buddha.
4. Experiența acumulată arată că acest pasaj va fi interpretat eronat, în sensul că eu aș considera că în sufletul uman Hristos se unește cu Lucifer. Dacă, în plus, se va subînțelege ceea ce-și reprezintă fiecare prin numele de Lucifer, această judecată greșită va reprezenta un neadevăr. Numai dacă se va face referire la forța Lucifer înțeleasă în sensul dat în aceste conferințe se va înțelege în mod corect ce am spus și nu va fi prilej pentru suspiciuni; vom evita orice neînțelegere doar dacă vom interpreta forța lui Lucifer în sensul exact în care s-a vorbit în aceste conferințe.
