Am putut spune în cadrul ultimelor noastre considerații [Nota 14] că prin fiecare dintre Evanghelii ne este prezentată marea taină de pe Golgota sub un anumit aspect. Noi am atras atenția asupra faptului că Evanghelia după Marcu prezintă taina de pe Golgota, taina lui Christos Iisus din punctul de vedere al marilor corelații cosmologice, în timp ce Evanghelia după Matei expune constituirea acestei taine din cadrul unui popor, anume al vechiului popor ebraic. Noi am văzut cum a trebuit să se dezvolte acest vechi popor ebraic de la o generație la alta începând din vremea lui Abraham, pentru a putea da la iveală acea ființă omenească ce putea să adăpostească în sine individualitatea lui Zarathustra sau Zoroastru. Noi am văzut cum toate însușirile vechiului popor ebraic s-au bazat pe principiul eredității fizice prin aceea că ele au trebuit să se configureze tot mai intens, de la o generație la alta. Cu aceasta am putut caracteriza deosebirea dintre misiunea vechiului popor ebraic și misiunile altor popoare. Misiunea vechiului popor ebraic a constat în aceea că el trebuia să transmită prin ereditate anumite însușiri, care puteau fi transmise și intensificate doar pe calea eredității fizice de la cele mai vechi generații din vremea lui Abraham, până la Iisus. Evanghelia după Matei mai conține însă și alte taine, la fel ca și celelalte Evanghelii, Și chiar dacă în decursul acestei ierni noi vom mai deschide anumite perspective asupra Evangheliilor, prin aceasta înțelegerea poate fi cel mult întrucâtva stimulată. Căci pentru a înțelege pe deplin Evangheliile este necesară o muncă spirituală care nu se termină niciodată. Astăzi vom arunca o lumină dintr-o parte anume asupra Evangheliei după Matei, după care vom aborda o anumită aplicare practică a unor astfel de învățături ce pot rezulta din astfel de perspective pentru sufletele care sunt încadrate în ziua de azi în curentul spiritual antroposofic.
Dacă vom face astăzi un fel de retrospectivă a celor pe care le-am învățat de-a-lungul anilor, vom putea spune că evoluția omenirii, așa cum am expus-o noi din punct de vedere spiritual-științific, parcurge diferite crize, ajunge la anumite puncte importante, apoi se desfășoară un timp într-un mod uniform, după care ajunge din nou la un punct important, ș.a.m.d. Noi am subliniat adesea că un astfel de punct important – cel mai important punct din evoluția omenirii Pământului – este acela în care a fost dat impulsul lui Christos la începutul cronologiei noastre. Dacă mergem de acolo înapoi în timp, sărind peste anumite etape, vom ajunge la un alt punct important pe care l-am indicat adesea. Dacă străbatem perioada atlanteană și ne întoarcem în cea lemuriană, găsim acolo momentul în care în entitatea omenească a fost implantată prima predispoziție pentru Eul omenesc.
Dacă e să înțelegem această afirmație, cuvintele trebuie luate foarte exact. Trebuie, de exemplu, să se facă exact diferența între ceea ce s-a întâmplat în vechea perioadă lemuriană, când se spune: Atunci a fost cufundată prima predispoziție la Eu în entitatea omenească –, respectiv când se spune: În perioada Misteriului de pe Golgota a început epoca în care omenirea a devenit pe deplin conștientă de acest Eu. – Căci aici este o deosebire importantă: Să ai Eul ca predispoziție, drept ceva care lucrează în om, sau să fii direcționat prin cunoașterea ta, să știi că ai acest Eu. Aceste lucruri trebuie diferențiate strict între ele, căci altfel nu ne descurcăm cu adevăratele legi ale evoluției.
Noi știm că implantarea Eului în om este întemeiată în dezvoltarea de ansamblu a Pământului. Pământul a trecut prin stadiile de Saturn, Soare și Lună, și abia apoi a devenit acea formațiune care este astăzi. Pe Saturn s-a creat predispoziția pentru trupul fizic, pe Soare pentru trupul eteric, pe Lună pentru trupul astral și pe Pământ s-a adăugat predispoziția pentru Eu. Această predispoziție a Eului a fost așadar depusă în evoluția Pământului în perioada lemuriană. Numai că în această perioadă lemuriană s-a mai întâmplat și altceva, anume ceea ce noi am denumit mereu intervenția influenței luciferice. Așadar în epoca aceea omul a fost, pe de o parte, dotat cu germenul Eului său, care era predestinat să fie configurat tot mai puternic în următoarele perioade ale Pământului, și totodată lui i-a fost inoculat în trupul astral influența luciferică. Datorită acestei influențe luciferice, întreaga ființă a omului a fost modificată, așadar și tot ceea ce exista în om ca forțe și elemente în trupul eteric și în cel fizic. Datorită acestui fapt în perioada lemuriană omul a devenit altfel decât ar fi fost dacă nu ar fi existat o influență luciferică. Îl vedem așadar pe om în perioada lemuriană devenind pe de o parte o entitate a Eului, și pe de altă parte o ființă care adăpostește în sine principiul luciferic. Influența Eului ar fi intervenit chiar dacă nu ar fi intervenit principiul luciferic.
Ce s-a întâmplat cu ființa omenească în urma faptului că în perioada lemuriană s-a afirmat influența luciferică?
Atunci când o astfel de chestiune este descrisă sub un aspect sau altul, vă rog să nu considerați descrierea respectivă ca și cum ea ar reda totul; căci întotdeauna poate fi evidențiat un singur punct de vedere. De-a-lungul anilor am spus deja multe în privința a ceea ce s-a petrecut în decursul evoluției datorită influenței luciferice. Desigur că toate acestea fac parte din cele pe care vrem să le evidențiem, dar noi nu putem să le repetăm acum. Astăzi vrem să evidențiem un singur punct de vedere, care ne caracterizează lucrurile dintr-o anumită parte. Acest punct de vedere constă în aceea că prin acea influență luciferică omul a ajuns mai devreme pe o treaptă de evoluție decât cea care-i fusese de fapt predestinată, decât cea care fusese prevăzută pentru el, ca să spunem așa, de înțeleaptă conducere a lumii. Prin influența luciferică omul a coborât mai adânc în cele trei elemente ființiale componente aduse din încarnările anterioare ale Pământului; în trupul său astral, trupul său eteric și trupul său fizic, și s-a implicat mai mult în ele decât ar fi făcut-o dacă nu ar fi existat o influență luciferică. Omul ar fi rămas, ca să spunem așa, mai aproape cu Eul său de lumile spirituale, s-ar fi simțit o vreme mai îndelungată ca parte componentă a lumii spirituale cu Eul său, dacă influența luciferică nu ar fi determinat ca acest Eu să coboare mai adânc în trupurile astral, eteric și fizic. Ca să spunem așa, omul a coborât mai adânc pe Pământ în perioada lemuriană datorită influenței luciferice.
Noi putem indica perioada în care – dacă nu ar fi existat nicio influență luciferică – omul ar fi coborât pe Pământ sau în materia fizică într-atât cât a coborât el în perioada lemuriană prin influența luciferică: Aceasta s-ar fi întâmplat la mijlocul perioadei atlanteene. Cu alte cuvinte: Dacă nu ar fi existat o influență luciferică, omul ar fi trebuit să aștepte în privința coborârii sale pe Pământ până la mijlocul perioadei atlanteene. Prin influența luciferică el a coborât mai devreme. Datorită acestui fapt el a devenit o ființă liberă, care acționează din propriile sale impulsuri; pentru că altfel s-ar fi menținut până la mijlocul perioadei atlanteene, într-o dependență completă de lumea spirituală, nu ar fi putut niciodată decide el însuși între bine și rău, nu ar fi putut dezvolta niciodată vreun impuls liber, ci ar fi acționat din instincte sufletești, adică din acele forțe pe care le-au implantat în sufletul său entitățile divin-spirituale. Dar entitățile luciferice i-au dat posibilitatea să decidă mai devreme între bine și rău, să nu se lase condus niciun pic de legile ordinii divin-spirituale ale lumii, ci să decidă el însuși, să-și alcătuiască el însuși un fel de legitate.
Acest fapt este exprimat într-un sens profund în descrierea căderii în păcat, care expune într-o minunată imaginațiune ceea ce tocmai v-am relatat eu. Ea este expusă în Vechiul Testament prin aceea că se spune: Omului i-a fost insuflat sufletul viu de către entitățile divin-spirituale. – Dacă acest suflet viu ar fi rămas așa, omul ar fi trebuit să aștepte până mai târziu, până când acest suflet viu, adică Eul încă nedezvoltat, ar fi devenit matur să ia decizii prin entitățile divin-spirituale. Dar a venit influența luciferică, prezentată în Biblie sub forma șarpelui. Datorită acesteia omul ajunge în măsură să nu urmeze pur și simplu instinctiv ceea ce se revărsa în el de la Iahve sau de la Elohimi, ci să decidă el singur în privința Binelui și al Răului. Dintr-o ființă care până atunci a fost condusă și îndrumată de entitățile divin-spirituale, omul a devenit o ființă care putea decide singură. Acest lucru este expus clar în Biblie prin aceea că prin șarpe, adică prin entitățile luciferice, omului i-a revenit capacitatea de a decide singur. Iar din Biblie răsună cuvintele rostite de zei: Omul a devenit la fel ca noi! – Adică la fel ca zeii. Sau, dacă e să exprimăm lucrurile în mod radical: Prin influența luciferică omul și-a însușit ceva care până atunci se cuvenise doar zeilor. Căci zeii luau hotărâri în privința Binelui și al Răului, și nu acele ființe care erau dependente de zei.
Deci prin influența luciferică omul a ajuns să ia propriile sale hotărâri, ceea ce înseamnă că a devenit o ființă care a dezvoltat prea devreme în sine însușiri divine. În felul acesta, prin influența luciferică în natura omenească a pătruns ceva care s-ar fi păstrat altfel pentru evoluția omenească până la mijlocul perioadei atlanteene. Acum puteți să vă gândiți că omul ar fi fost cu totul altfel dacă această coborâre în materie i-ar fi fost hărăzită abia la mijlocul perioadei atlanteene, căci atunci sufletul care ar fi fost afectat de coborârea în materie ar fi fost mai matur. Omul care ar fi coborât atunci în materie ar fi fost un om mai bun, mai matur. El ar fi adus așadar alte însușiri în fizicul, etericul și astralicul său și ar fi fost capabil să facă deosebirea între Bine și Rău într-un cu totul alt mod. Prin faptul că omul a ajuns să decidă între Bine și Rău din perioada lemuriană până la mijlocul perioadei atlanteene, el a devenit mai rău decât ar fi fost altfel, și a ajuns într-o stare mai puțin desăvârșită. El ar fi trebuit să parcurgă întregul răstimp de până la mijlocul perioadei atlanteene într-o stare cu mult mai spirituală, dar el l-a parcurs într-o stare materială. Iar aceasta ar fi determinat ca, dacă omului nu i s-ar fi dat ceea ce îi hărăziseră zeii să i se dea la mijlocul perioadei atlanteene, el ar fi decăzut complet.
Ce i s-ar fi dat omului la mijlocul perioadei atlanteene dacă el ar fi fost condus și îndrumat până acolo ca într-un mod instinctiv de către entitățile divin-spirituale?
I s-ar fi dat ceea ce i s-a dat prin Misteriul de pe Golgota! La mijlocul perioadei atlanteene i s-ar fi dat impulsul lui Christos. Acum însă, deoarece era supus influenței luciferice, omul a trebuit să aștepte acest impuls al lui Christos un timp la fel de îndelungat cât a fost cel care s-a scurs între influența luciferică și mijlocul perioadei atlanteene. Cu cât s-a apropiat de om Lucifer mai devreme de mijlocul perioadei atlanteene, cu atât mai târziu a venit impulsul lui Christos. Avem așadar, prin faptul că omul și-a dobândit asemănarea cu Dumnezeu mai devreme decât trebuia, avem de consemnat o întârziere a impulsului lui Christos. Căci omul a trebuit să parcurgă mai întâi ceea ce era înscris în karma Pământului, pentru Răul care pătrunsese în el prin influența luciferică. Acesta a trebuit să fie, ca să spunem așa, mai întâi suferit de către omenire. Omul a trebuit să aștepte nu numai până când influența luciferică l-a adus la capacitatea de a decide între Bine și Rău, ci până când a intervenit în decursul evoluției Pământului tot ceea ce trebuia să vină ca o consecință a acestei influențe luciferice. Toate acestea au trebuit așteptate. Abia apoi a putut coborî pe Pământ impulsul lui Christos. Omul nu trebuia să fie veșnic lipsit – datorită conducerii înțelepte a lumii – de ceea ce i-a revenit prin influența luciferică, ci el trebuia să o dobândească la mijlocul perioadei atlanteene. Așadar această capacitate urma să devină a lui în orice circumstanță. În orice caz, în forma în care a obținut-o prin influența luciferică nu ar fi dobândit-o în celălalt caz. Prin Lucifer omul nu a dobândit numai capacitatea de liberă decizie în ceea ce este legat de aspectele spirituale, ci și capacitatea de a se entuziasma pentru ceea ce este bun și nobil, înțelept și măreț. Așa cum suntem noi oamenii în ziua de azi, noi nu putem face o simplă diferență rece, lucidă și uscată, între Bine și Rău, ci noi putem să ne înflăcărăm și pentru ceea ce este frumos, nobil, bun și înțelept. Aceasta provine din faptul că în trupul nostru astral a pătruns ceva care, dacă ar fi revenit omului abia la mijlocul perioadei atlanteene, ar fi pătruns numai în Eu, Eul care judecă. Așadar tot ceea ce avem noi ca sentimente, idealism, înflăcărare față de Bine, față de idealurile înalte, o datorăm circumstanței că în trupul nostru astral a pătruns ceva înainte ca noi să fi avut parte de asemănarea cu Dumnezeu în Eul nostru, de preluare a lui Christos în Eul nostru. Esențialul este că această asemănare cu Dumnezeu, această posibilitate de a găsi Binele în sine însuși, trebuia să vină la oameni. Dacă influența luciferică nu ar fi intervenit, acest impuls ar fi venit pe la mijlocul perioadei atlanteene; dar așa el a venit tocmai în perioada în care a acționat Christos Iisus.
Așadar prin impulsul lui Christos omul a ajuns la conștiența că el are în Eul său ceva din substanțialitatea și entitatea divină. Acest lucru se află la baza celor mai profunde expresii din Noul Testament, conform cărora Eul poate prelua divinitatea în entitatea Eului său, și că această divinitate poate acționa acolo și lua decizii între Bine și Rău. De aceea, putem spune că prin preluarea impulsului lui Christos înlăuntrul omenesc, omul a dobândit posibilitatea de a-și spune: Eu însumi îmi sunt firul conducător al cunoașterii existenței mele, al deciziilor despre Bine și Rău.
Dacă privim acum la timpurile precreștine, trebuie să ne spunem: Pentru că pe atunci nu exista încă impulsul care să-i dea omului posibilitatea să decidă într-adevăr între Bine și Rău, decizia dintre Bine și Rău, judecata, cunoașterea în privința Binelui, Frumosului și Adevărului era deficitară în timpurile precreștine, și ea era în așa fel încât nu putea rezulta dinlăuntrul cel mai profund al omului. Înainte de venirea impulsului lui Christos omul nu avea nici posibilitatea de a decide în privința Binelui și Răului. Decizia în privința adevăratului Bine, a Adevărului corect, a adevăratului Frumos putea fi luată în timpurile precreștine numai prin aceea că anumite individualități cum au fost entitățile Bodhisattvas s-au putut înălța în decursul timpului cu o parte a ființei lor în lumile divin-spirituale, așadar prin aceea că ei nu luau decizia între Bine și Rău dinlăuntrul naturii omenești, ci din lumile divine. Prin comunicarea cu entitățile divin-spirituale entitățile Bodhisattvas primeau această decizie și o revărsau apoi la modul sugestiv în sufletul omenesc. Fără astfel de conducători, oamenii din timpurile precreștine ar fi putut lua doar decizii deficitare în privința Binelui și Răului. Iar dacă acești conducători s-ar fi lăsat în seama inimii lor, nici ei nu ar fi putut lua aceste decizii; numai prin faptul că ei coborau în adâncurile sufletului, în care omul obișnuit nu ajungea, prin aceea că ei ajungeau prin propria lor entitate a Eului în Împărăția Cerurilor, ei primeau impulsurile de care aveau nevoie oamenii pentru a transplanta, în mod pregătitor, Binele pe Pământ în acea perioadă a capacității deficitare de a decide asupra Binelui și Răului.
Astfel, în vremurile precreștine, omul era o ființă care-și însușise asemănarea cu Dumnezeu, dar nu avea încă însușiri suficient de mature de a fi asemănător cu Dumnezeu. Drept urmare, încă din perioada lemuriană, omul a făcut tot ceea ce a făcut, mai rău, mai imperfect decât ar fi trebuit să o facă. Și înainte de toate, el a înfăptuit sub influența luciferică, într-un mod mai rău și mai imperfect, cele care se refereau la el însuși. El și-a modelat trupul astral, trupul eteric și trupul fizic, care ar fi rămas mai spirituale dacă nu ar fi acționat influența luciferică, într-un mod mai imperfect, mai material, prin faptul că lucrurile s-au întâmplat așa. Dar în felul acesta, au intrat și toate relele în viața omului, rele care s-au dezvoltat în decursul timpului. Ele s-au dezvoltat în decursul unei mari perioade de timp.
Din perioada lemuriană și până la Misteriul de pe Golgota s-au dezvoltat în trupul fizic, trupul eteric și cel astral tot felul de rele. În trupul astral s-a dezvoltat un egoism intens, în trupul eteric s-a dezvoltat posibilitatea de a greși atunci când vrem să judecăm ceva, și posibilitatea minciunii. Dacă omul ar fi rămas sub influența entităților divin-spirituale, dacă ar fi acționat instinctiv, în conformitate cu impulsurile lor, el nu ar fi putut să cadă în greșeală și nici să fie ispitit la minciună atunci când ar fi vrut să-și însușească în ziua de azi cunoștințele despre lumea înconjurătoare; dar în felul acesta, în dezvoltarea omenească a intervenit tendința la minciună și pericolul greșelii. Și pentru că spiritualul este întotdeauna ceea ce cauzează fizicul iar influența luciferică și consecințele acesteia au „corodat” tot mai mult trupul eteric de la o încarnare la alta, în trupul fizic a pătruns posibilitatea îmbolnăvirii. Boala este răul din trupul fizic intervenit datorită acestei evoluții.
Dar s-a mai întâmplat încă ceva, și mai important. Dacă omul nu ar fi fost supus acestor influențe, dacă el nu le-ar fi lăsat să acționeze asupra lui, el nu ar fi ajuns la conștiența că în momentul în care trupul fizic se desprinde de noi s-ar petrece altceva decât o transformare în viață: nu ar fi intervenit conștiența morții. Căci dacă omul ar fi coborât mai puțin adânc în materie și ar fi menținut firele care-l legau de divin-spiritual, el ar fi știut că prin depunerea învelișului său fizic începe o altă formă a existenței. El nu ar fi văzut-o ca pe o pierdere, ca pe sfârșitul unei existențe, pe care o îndrăgise. Așadar lucrurile ar fi dobândit o altă înfățișare în decursul evoluției.
Pentru că omul a coborât mai adânc în materie, el a devenit mai liber și mai independent, dar și evoluția sa a devenit mai incompletă decât ar fi fost dacă nu s-ar fi întâmplat așa.
Tot ceea ce a devenit imperfect în om va fi din nou vindecat prin impulsul lui Christos. Numai că nu trebuie să cereți să se vindece într-un timp considerabil mai scurt decât cel în care s-a produs, sau chiar într-un timp foarte scurt. Răstimpul din epoca lemuriană până la Misteriul de pe Golgota este foarte îndelungat. Și, încet și treptat, acționând de la o încorporare la alta, s-au adăugat egoismul, greșeala și minciuna, boala și sentimentul morții. Prin faptul că impulsul lui Christos acționează în omenire, într-o evoluție ascendentă a omului toate aceste însușiri vor fi din nou transformate. Ca să spunem așa, omul va fi condus înapoi în lumea spirituală împreună cu toate capacitățile pe care le-a dobândit aici. Iar aceasta se va petrece mai repede decât a fost coborârea. Dar să nu ceară nimeni ca omul să fie în stare, după una sau două încarnări, prin ceea ce poate el prelua prin impulsul lui Christos, să-și învingă egoismul, să se vindece în trupul său eteric în așa fel încât acolo să nu mai existe niciun pericol de minciună sau greșeală, și nici ca el să poată acționa însănătoșitor până în trupul său fizic. Toate acestea trebuie să se petreacă încet și treptat. Dar ele se petrec. Exact așa cum omul a fost condus prin influența luciferică la toate însușirile descrise, el va fi din nou înălțat prin impulsul lui Christos: el își va transforma egoismul în altruism, disponibilitatea la minciună în veracitate, iar pericolul de a greși va deveni certitudinea alegerii corecte și adevărul judecății. Boala va deveni un suport pentru o sănătate mai înaltă. Acele boli pe care le-am învins vor deveni germeni ai unei sănătăți mai înalte. Și dacă moartea va fi înțeleasă treptat în sensul că moartea de pe Golgota acționează în sufletele noastre ca prototip al morții, atunci moartea își va fi pierdut ghimpele pentru noi. Omul va ști de ce trebuie să-și depună din când în când învelișul fizic, pentru a se înălța tot mai sus în decursul încorporărilor. Ceea ce s-a întâmplat însă în mod deosebit prin impulsul lui Christos este faptul că a fost dat imboldul de a îmbunătăți ceva care se referă în special la cunoașterea omenească și la observația omenească, la cunoașterea omului despre lume.
Am spus că omul s-a încâlcit tot mai mult în materie și că și-a făcut cele trei trupuri ale sale mai imperfecte decât dacă s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi venit influența luciferică. În felul acesta omul a fost cuprins de un imbold de a coborî tot mai adânc în existența materială, de a se avânta tot mai temeinic în ceea ce este pur material. Aceasta s-a întâmplat în special în cunoașterea sa. Dar și la asta s-a ajuns treptat, și în timp. Omul nu a coborât, ca să spunem așa, atât de adânc în materie imediat după ce a acționat impulsul luciferic încât să închidă în spatele său toate porțile către lumea spirituală. Omul s-a mai aflat încă vreme îndelungată în legătură cu lumea spirituală din care crescuse, și în care ar fi rămas cu întreaga sa ființă dacă nu ar fi venit influența luciferică. Omul a rămas încă multă vreme părtaș la această lume spirituală, el a simțit încă o vreme îndelungată firele lumii divin-spirituale care îl conduceau în instinctele sale spirituale mai subtile. El a acționat încă o vreme îndelungată în așa fel încât impulsul nu era pur omenesc, ci era ca și cum zeii ar fi acționat în spatele lui. Așa s-a întâmplat în special în timpurile mai vechi. Omul a fost împins abia treptat în lumea materială, și cu aceasta el a pierdut și conștiența divinității.
Acele concepții spirituale și concepții despre lume din omenire care au avut o cunoaștere a acestor lucruri, le-au indicat mereu: A existat o veche epocă, în care deși omul fusese împins întrucâtva în existența materială prin influența luciferică, dar el nu a fost totuși atât de mult împins încât influența divină să nu acționeze încă puternic în el. Această epocă a fost numită în vechile timpuri ale evoluției omenirii, epoca de aur. Acesta nu este un produs al fanteziei, ci expresia „epoca de aur” este pur și simplu o expresie folosită de acei cunoscători care mai aveau o presimțire în acele vechi timpuri despre faptul că a existat cândva o epocă primordială a omenirii, cum este cea pe care tocmai v-am descris-o. Această epocă de aur care este desemnată printr-o expresie a filosofiei orientale drept «Krita Yuga» a durat mai mult decât toarte celelalte epoci pe care le vom caracteriza în continuare.
După această epocă de aur urmează așa-numita epocă de argint. Atunci omul a fost și mai mult împins în lumea fizică. Dar toate acestea s-au petrecut lent și treptat. Nici acum nu se închiseseră complet porțile către lumea spirituală. Omul mai avea încă momente intense în care îi observa – ca într-o clarvedere de vis – pe zei acționând în instinctele sale. În această epocă de argint e drept că omul nu mai putea fi numit tovarăș al zeilor, dar el mai observa totuși că zeii se aflau în spatele lui. Cu o expresie din filosofia orientală, această epocă este denumită și «Treta Yuga».
Apoi vine o epocă ce se întinde până în epoca noastră postatlanteană; ea își întinde ultimele mlădițe până în timpurile istorice în care au mai existat încă oameni dotați cu o clarvedere crepusculară, ca de vis. Dar conștiența lumii spirituale din care provenise omul a fost în această epocă doar ca un fel de amintire rămasă din încarnările anterioare. Era așa cum vă gândiți dumneavoastră în ziua de azi la tinerețea dumneavoastră, la vârsta copilăriei și la vârsta de acum. În copilăria noastră, noi am trăit nemijlocit evenimentele copilăriei; tot așa au trăit nemijlocit oamenii și în epoca Treta Yuga impulsurile lumii divin-spirituale. În epoca ce a urmat, și care este denumită și epoca de bronz, mai exista doar un fel de amintire a acesteia. S-ar putea compara cu modul în care își privește copilăria omul adult. Căci dumneavoastră veți spune: Eu mi-am trăit copilăria, nu este un vis! Așa a fost și în cea de-a treia epocă, atunci oamenii știau: În vremurile vechi noi am trăit laolaltă cu Divinitatea, dar acum acest fapt mai există doar ca amintire. – Eu am arătat amănunțit cum a continuat să acționeze în cultura proto-persană amintirea perioadei atlanteene; de aceea au putut vesti oamenilor sfinții Rishi marile lor învățături divine – pentru că această amintire mai acționa ca un ecou. Această epocă de bronz este desemnată în filosofia orientală drept «Dvapara Yuga».
Apoi a urmat o epocă în care s-a pierdut amintirea lumii divin-spirituale, în care omul a fost întrutotul transpus în lumea fizică cu concepțiile și cunoașterea sa. Această epocă a început cam prin anul 3101 înainte de cronologia noastră, înainte de nașterea lui Christos Iisus, și ea este denumită cu o expresie a filosofiei orientale, «Kali Yuga», epoca întunecată, deoarece în decursul ei omul a pierdut toate legăturile cu lumea spirituală și a concrescut pe deplin cu lumea fizică.
Vreau să remarc faptul că eu folosesc acum aceste expresii pentru intervale temporale mai mici; dar ele pot fi extinse asupra unor intervale temporale mai mari. Noi vorbim așadar acum despre acea concepere a epocilor care corespunde intervalelor temporale mai mici, și acceptăm faptul că epoca întunecată, Kali Yuga, a început în anul 3101 înainte de cronologia noastră, așa cum afirmă filosofia hindusă. Atunci s-a pregătit acea epocă în care oamenii au ajuns să vadă doar ceea ce acoperă ca un văl, ca un înveliș, lumea divin-spirituală, acea epocă în care ei nu mai percep decât ceea ce este fizic-exterior. E drept că la începutul lui Kali Yuga mai existau încă mulți oameni care puteau privi în lumea divin-spirituală, sau își puteau aminti de ea, dar pentru omenirea obișnuită începe timpul în care ea nu mai percepe decât ceea ce este fizic-sensibil.
Așa a fost coborârea omului până la Kali Yuga. Acesta a fost timpul celei mai profunde coborâri. Și aici trebuia să intervină impulsul reînălțării. De aceea a intervenit impulsul reînălțării, impulsul lui Christos, în Kali Yuga, în epoca întunecată.
Acest impuls al lui Christos a fost pregătit de religia lui Iahve, sau a lui Jehova. Căci prin religia lui Iahve omului i s-a atras atenția asupra imperfecțiunii deciziilor sale anterioare. În intervalul temporal din vechea Lemuria până la propovăduirea de pe muntele Sinai, avem acea epocă în care deși omul decide singur asupra Binelui și Răului, el cade în greșeală în privința Binelui și Răului, aducând tot mai mult pe Pământ ceea ce este denumit în Biblie „păcatul”. Păcatul își face tot mai mult loc în viața Pământului. Omul și-a însușit asemănarea cu Dumnezeu, dar el a revendicat-o pentru însușiri care nu erau deloc mature pentru această asemănare cu Dumnezeu. Ce trebuia să se întâmple?
Mai întâi trebuia să i se arate omului ce anume cere zeitatea de la el dacă e ca el să devină un Eu conștient de sine. Și aceasta i-a fost arătat prin propovăduirea de pe muntele Sinai, prin propovăduirea celor Zece porunci [Nota 15]. Atunci fiecare om a auzit prin Moise: Ceea ce ai dezvoltat tu până acum despre Bine și Rău, este imperfect. Eu îți arăt cum ar fi trebuit să sune legile dacă tu nu ai fi coborât în materie și nu ai fi revendicat pentru însușirile tale imperfecte capacitatea de a decide despre Bine și Rău! – Așa se raportează Legea de pe Sinai, Decalogul, la ceea ce devenise omul, în sensul că din lumile spirituale răsună pentru el ceea ce ar fi fost corect în comparație cu ceea ce a dezvoltat el în mod deficitar. Cele Zece porunci sunt ca o lege de fier, ca o faclă, care arată omului tot ceea ce nu a devenit el. El urma să se supună acestei legi cu tot ceea ce devenise el. Omul nu putea să-și dea pentru început singur aceste Zece porunci, pentru că el devenise imperfect în capacitatea sa de a decide și de a-și da propriile legi. De aceea au trebuit date cele Zece porunci printr-un om aflat pe treapta inspirației, prin Moise, adică prin inspirație divină de Sus. Dar ele au fost date în așa fel încât toate au fost îndreptate asupra Eului. Ele îi spuneau omului cum trebuie să se comporte un Eu dacă e ca țelul omenirii să fie atins.
În conferința despre cele Zece porunci ale lui Moise [Nota 16], din 16 noiembrie 1908, aceste lucruri au fost expuse amănunțit. Acolo s-a arătat cum trebuie să se comporte Eul mai întâi față de lumile spirituale – în primele trei porunci –, cum trebuie să se comporte el cu semenii săi în privința faptelor și acțiunilor sale, în următoarele porunci și cum să se comporte el în privința sentimentelor și senzațiilor sale, în ultimele porunci. Educarea Eului, cultivarea Eului este concentrată în cele Zece porunci. Aceasta era o pregătire a faptului că Eul trebuia să învețe să-și dea singur impulsul înlăuntrul său, după ce a coborât în Kali Yuga, epoca întunecată. Oamenilor trebuia să le fie prezentată mai întâi o lege de Sus. Ceea ce urma să devină legea propriului Eu, putea să devină numai dacă Eul prelua în sine marele prototip de pe Golgota, dacă Eul își spunea: Dacă eu preiau în sufletul meu o gândire ca aceea pe care a gândit-o Ființa care s-a jertfit pe Golgota, dacă eu preiau în mine o astfel de simțire cum a simțit Ființa care s-a jertfit pe Golgota, dacă eu preiau în mine o astfel de voire cum a voit Ființa care s-a jertfit pe Golgota, atunci ființa mea va găsi în sine însăși capacitatea de decizie, va dezvolta tot mai mult asemănarea cu Dumnezeu și nu va mai trebui să urmeze o simplă lege exterioară, legea celor Zece porunci, ci un impuls lăuntric, propria sa Lege!
Astfel, Moise a pus mai întâi dinaintea oamenilor Legea, dar Christos a fost prototipul și puterea pe care trebuie să o preia sufletul pentru a se dezvolta. De aceea, totul a trebuit să fie aprofundat până la lăuntricitate prin Christos Iisus, totul a trebuit să fie purtat până în adâncurile sufletului – tot ceea ce era impuls spiritual – până în Eul însuși. Aceasta se putea întâmpla numai dacă se gândeau următoarele, numai dacă Iisus Christos răspândea următoarele ca impuls.
Omul a coborât până în epoca întunecată, până în Kali Yuga. Înainte de această epocă întunecată, oamenii vedeau în lumea spirituală printr-o clarvedere atenuată, crepusculară. Pe atunci ei nu se puteau folosi numai de instrumentele corpului lor fizic, ci, prin aceea că observau lumea fizică prin ochii lor, urechile lor ș.a.m.d. lor le apărea pretutindeni un spiritual: în jurul florilor, al plantelor, pietrelor ș.a.m.d. Acești oameni erau bogați în privința observațiilor lor asupra spiritului. În vremurile vechi, spiritul le era dăruit. Acum în epoca întunecată, ei au devenit cerșetori în privința spiritului, căci spiritul nu le mai era acum dăruit. Ei au devenit săraci în spirit. Și tot mai mult se apropia Kali Yuga, epoca în care oamenii au trebuit să își spună: În timpurile vechi era altfel; pe atunci spiritul le mai era încă dăruit oamenilor; pe atunci ei puteau privi într-o lume spirituală, erau bogați în spirit și Împărățiile Cerurilor le erau accesibile. Dar acum oamenii au fost împinși în lumea fizică. Porțile lumii spirituale s-au închis în fața simțurilor omenești, iar trupul fizic nu deschide nicio perspectivă în Împărăția Cerurilor.
Dar Christos a putut spune: Cuprindeți-vă Eul aici, unde trebuie să-l cuprindeți acum, și atunci Împărățiile Cerurilor se apropie. În Eul vostru se deschid ele! Chiar dacă ochii voștri se închid față de lumina spirituală aflată în spatele lumii sensibile, chiar dacă urechile voastre se închid față de sunetele spirituale din spatele sunetelor sensibile, dacă voi vă înălțați până la Christos însuși, veți găsi în voi Împărățiile Cerurilor! – Cei care deveniseră săraci datorită epocii întunecate, erau nefericiți, deveniseră cerșetori în spirit. Ei puteau deveni acum fericiți după ce se dăduse impulsul ca entitatea lui Christos să poată pătrunde până în Eul omenesc; acea entitate care le putuse vesti lor spiritualul, Împărățiile Cerurilor. Astfel, în privința sărăcirii omului în spirit, cea mai înaltă vestire creștină este aceasta: Fericiți pot fi, începând de acum, cei care sunt cerșetori în spirit, care nu mai primesc spiritul dăruit printr-o veche contemplare; ei pot deveni totuși fericiți începând de acum, dacă primesc impulsul lui Christos; atunci, prin dezvoltarea Eului lor Împărățiile Cerurilor pot deveni ale lor!
Să trecem acum la trupul eteric, care este formatorul trupului fizic. Ce a pătruns în el? – În trupul fizic se exprimă doar boala. Suferința însăși se află mai întâi în trupul eteric, iar această suferință din trupul eteric se exprimă într-o încarnare următoare în trupul fizic, ca boală. Dar acum a venit ceva în lume – așa a spus Christos Iisus – prin care înlăuntrul omului se poate naște un impuls care să înlăture treptat suferința din trupul eteric. Fericiți pot deveni acum cei care au ancorat suferința în trupul lor eteric, dacă primesc în sine impulsul lui Christos; căci acum se află ceva în ei prin care găsesc ceea ce îi scoate din suferință, găsesc consolarea lăuntrică, Paracletul lăuntric, Mângâietorul lăuntric!
Și ce devenise din trupul astral prin influența luciferică? El devenise mai imperfect decât fusese mai înainte. El a dobândit posibilitatea – pe care noi a trebuit să o descriem ca însușire bună – de a se entuziasma pentru ceea ce este bine și măreț, de a se entuziasma pentru sublimele bunuri ale Adevărului, Frumosului și Binelui. Dar pentru aceasta, el a trebuit să se entuziasmeze în măsura cea mai mare și pentru bunurile Pământului, prin simpatie sau antipatie. Cel care primește impulsul lui Christos va învăța să liniștească trupul astral, care îi transpune trupul fizic în emoții față de bunurile Pământului, și să-l aducă sub puterea spiritualului; în felul acesta, el va fi fericit. Fericit va fi acela care își liniștește și calmează trupul eteric în privința lucrurilor Pământului; dar în felul acesta ele îi vor reveni. Căci dacă el se înflăcărează prin emoții, prin simpatie și antipatie față de lucrurile Pământului, atunci el irosește tocmai ceea ce pot deveni ele pentru el. Dar dacă trupul astral ajunge sub puterea spiritului, dacă el devine calm, chiar indiferent față de lucrurile Pământului, atunci Împărăția Pământului va fi ușoară pentru el!
Să ne înălțăm acum la ceea ce acționează în trupul astral ca suflet al senzației. Înlăuntrul acestuia avem un Eu care domnește într-un mod confuz, care încă nu s-a detașat bine și de aceea dezvoltă egoismul cel mai rău, prin porniri și prin pasiuni. Atâta timp cât Eul se află înlăuntrul sufletului senzației, el dezvoltă egoismul cel mai puternic. El nu are atunci câtuși de puțin dorința de a lăsa ca și celorlalți oameni să le revină ceea ce îi revine lui. Egoismul întunecă simțul dreptății, pentru că Eul vrea să aibă el însuși totul. Dar dacă Eul devine un urmaș al impulsului lui Christos, atunci el devine ceva care însetează după dreptate pentru toate ființele care se află în jurul său. Fericiți vor fi aceia care însetează după sentimentul de dreptate în sufletul lor al senzației, căci aceia se vor sătura. Ei vor fi în stare să producă, din adâncurile sufletului lor, pe Pământ și în întreaga lume astfel de stări care să corespundă stărilor dreptății în adevăratul nou spirit!
Să ne înălțăm în continuare până la sufletul rațiunii sau al înțelegerii. Acesta este acea parte ființială componentă care determină și mai mult afirmarea unui om alături de celălalt, dar nu numai ca pe un sentiment al dreptății, cum o face sufletul senzitiv, ci ca pe un sentiment de participare, ca o adevărată compasiune și împreună-simțire a suferinței și bucuriei celuilalt. Cel care preia impulsul lui Christos nu dobândește numai un sentiment față de ceea ce simte el, ci și față de ceea ce simte celălalt Eu; el se cufundă în celălalt Eu și în felul acesta este fericit în sufletul său al rațiunii sau al înțelegerii. Fericit este cel care dezvoltă compasiunea, căci numai prin aceea că el simte în sufletul celuilalt, îl stimulează și pe celălalt suflet să se simtă în sine. El va obține compasiune în celălalt suflet dacă el însuși iradiază compasiune. Fericiți cei care simt împreună cu ceilalți, căci prin ei oamenii vor simți compasiunea!
Cu aceasta vedem deja că acum, după ce am înaintat un timp în considerarea acestor corelații, suntem în cu totul altă măsură să înțelegem din adâncurile naturii și entității omenești cuvintele din Evanghelia după Matei, care sunt reunite de obicei în «Predica de pe munte». Fiecare frază din Predica de pe munte se referă la una din cele nouă componente ființiale ale omului. Vom vorbi data viitoare mai amănunțit despre aceasta. Predica de pe munte urmează să devină transparentă în fața privirii noastre spirituale, ca acea faptă a lui Christos Iisus prin care El a interiorizat întrutotul ceea ce era conținut în vechea lege a lui Moise, făcând din ea întrutotul un impuls lăuntric, prin care Eul omenesc se activează, așa cum trebuie el să devină activ pentru cele nouă elemente ființiale componente ale omului. Căci dacă Eul primește impulsul lui Christos, acesta acționează asupra tuturor celor nouă elemente ființiale componente ale omului. Vedem așadar cât de profund adevărat este faptul pe care l-am indicat deja aici, anume că în perioada Kali Yuga, Christos i-a dat Eului omului capacitatea de a găsi în lumea fizică ceva care-l conduce pe om în lumea spirituală, în Împărățiile Cerului. Christos a făcut din Eul omului un participant la lumea spirituală.
Pe vechiul Saturn, trupul fizic a fost preluat direct din lumea spirituală. El se mai afla încă întrutotul înlăuntrul lumii spirituale, pentru că pe atunci trupul fizic era încă spiritual și nu avea o conștiență, astfel încât să se poată separa de lumile spirituale. Pe Soare s-a adăugat trupul eteric, pe Lună s-a adăugat trupul astral și abia pe Pământ a fost dată posibilitatea ca prin dezvoltarea Eului omul să se desprindă din sânul matern al divin-spiritualului din lume. Iar consecința a fost că acest Eu trebuia din nou condus înapoi, consecința a fost că Dumnezeu a trebuit să coboare până la planul fizic și a trebuit să-i arate omului pe planul fizic cum poate el regăsi iar calea înspre Împărățiile Cerului.
Așadar ceea ce s-a petrecut prin impulsul lui Christos a fost un eveniment deosebit de important. Întrebați-vă dacă toți oamenii care au trăit pe vremea când Christos Iisus s-a aflat pe Pământ au știut că are loc un eveniment atât de important. Gândiți-vă că marele istoric Tacitus [Nota 17] vorbește despre creștini ca despre o sectă aproape necunoscută! El povestește, cu o sută de ani mai târziu că pe o stradă lăturalnică din Roma se afla o sectă de creștini, conduși de un anume Iisus. La mult timp după ce s-a petrecut evenimentul Christos, mulți oameni din Roma credeau că Iisus este contemporanul lor. Pe scurt, se pot întâmpla lucruri foarte importante în evoluția omenirii, fără ca o mare parte din contemporani să le observe. Și multe lucruri importante ar putea fi trecute cu vederea dacă oamenii nu au tendința să-și creeze o înțelegere pentru ele! Însă atunci omenirea nu ar trăi acele evenimente importante, și ar fi ca uscată și pustiită în privința lor. – „Schimbați-vă felul de a fi, căci Împărăția Cerurilor s-a apropiat!” Aceasta era vestea adusă de Ioan Botezătorul și de Christos Iisus însuși. Cu aceasta, ei indicau pentru cei care aveau „urechi de auzit” că se întâmplă ceva important. Faptul că oamenii nu știu nimic despre un eveniment important ce se desfășoară în lume, nu este o dovadă că el nu există.
Aceia care trebuie să interpreteze semnele timpului, care știu ce se petrece în ziua de azi, trebuie să indice un eveniment – chiar dacă nu de o importanță decisivă, dar totuși un eveniment important. Căci este adevărat că tocmai în timpul nostru se dezvoltă ceva de o foarte mare importanță! Și dacă pe atunci oamenilor li s-a atras atenția asupra lui Christos de către Ioan, și Christos însuși a indicat apropierea Împărățiilor Cerului și a Eului, în ziua de azi trebuie indicat un alt eveniment important.
Christos a coborât într-un trup de carne o singură dată pe Pământ. El a zăbovit într-un trup de carne pe Pământ la începutul cronologiei noastre. În conformitate cu înțeleaptă conducere a evoluției lumii, oamenii nu-L vor revedea pe Christos ca om reîntrupat într-un trup fizic, dar nici nu au nevoie să-L revadă așa. Căci Christos nu va reveni într-un trup de carne. Cu toate acestea, noi trebuie să vorbim despre o nouă relație a oamenilor cu Christos. De ce? Pentru că acea epocă pe care noi o numim epoca întunecată, Kali Yuga, s-a încheiat tocmai în perioada noastră, la sfârșitul secolului XIX, și pentru că la începutul secolului XX începe o nouă epocă, în care se vor pregăti noi capacități ale oamenilor, capacități care au fost pierdute în epoca întunecată. Aceste noi capacități se vor pregăti treptat, într-o vreme îndelungată. Aceste noi capacități se vor pregăti într-o asemenea măsură încât anumiți oameni le vor avea ca pe o predispoziție naturală. Aceste capacități se vor arăta la un număr mare de oameni, în special între anii 1930 și 1940, și prin aceste noi capacități vor interveni noi relații cu Christos la un mare număr de oameni.
Cu aceasta s-a indicat ceva important în evoluția omenirii. Iar știința spirituală este aici pentru a deschide oamenilor înțelegere față de aceste noi capacități ce se vor arăta în lumea oamenilor. Știința spirituală nu există în lume pentru că anumiți oameni au plăcerea și simpatia de a răspândi rezultatele cercetării spirituale, ci deoarece cunoașterea spirituală este necesară dacă oamenii vor să înțeleagă ceea ce se petrece în prima jumătate a secolului nostru. Căci numai prin ceea ce poate oferi omului știința spirituală va fi el capabil să înțeleagă ceea ce se petrece în prima jumătate a secolului nostru. Și dacă oamenii vor deveni capabili să recunoască în spirit ceea ce se va întâmpla, atunci vor fi și capabili să nu confunde evenimentele cu anumite expuneri eronate. Căci prin faptul că materialismul se răspândește tot mai mult, el se răspândește și în concepțiile spirituale despre lume, și acolo acționează deosebit de dăunător. Asta ar putea duce la faptul ca oamenii să nu înțeleagă să cuprindă realmente în spirit ceea ce trebuie înțeles în spirit, și să-l caute în lumea materială. Și pentru că în prima jumătate a secolului nostru urmează să intervină o nouă relație cu Christos, în următoarele decenii, până când intervine acest eveniment, trebuie mereu accentuat că se vor găsi falși Messia, falși Christoși, care vor încerca să se impună acelora ce pot deveni doar materialiști chiar și în domeniul științei spirituale, și care nu-și pot reprezenta o nouă legătură cu Christos decât în sensul că îl au în fața lor în carne și oase. Un număr de falși Messia vor folosi acest lucru și se va spune: Christos a reapărut în carne și oase!
Dar relațiile care trebuie dobândite prin capacități omenești în prima jumătate a secolului nostru trebuie să fie pregătite de înțelepciunea antroposofică. Cu aceasta, responsabilitatea strădaniei antroposofice crește la infinit, deoarece știința spirituală trebuie să pregătească omenirea în privința unui eveniment care va veni, și care, dacă știința spirituală se familiarizează în sufletele omenești, va fi înțeles și va deveni rodnic pentru restul evoluției omenirii, sau care poate trece pe lângă omenire fără să aibă parte de înțelegerea acesteia dacă oamenii vor evita să primească instrumentul prin care poate fi înțeles acest eveniment: Instrumentul științei spirituale. Dar dacă oamenii vor respinge știința spirituală într-atât încât să nu mai rămână nimic din ea, atunci ei nu vor ști nici că acest eveniment tocmai se înfăptuiește, sau îl vor interpreta greșit. Iar atunci roadele acestui eveniment vor fi pierdute pentru viitorul omenirii, iar omenirea va fi împinsă în felul acesta în suferințe infinite.
Cu aceasta am indicat o nouă legătură a oamenilor cu Christos ca fiind ceva care germinează în sufletele oamenilor înspre Christos, într-o perioadă de timp relativ scurtă.
