Obiectul considerațiilor noastre de astăzi a fost indicat deja data trecută. Trebuie să mai indicăm astăzi încă o dată acel document important conținut în afirmațiile din Predica de pe munte, pentru a arunca apoi o privire, pornind de la acest document, în prezentul nostru și în viitorul apropiat al omenirii.
Predica de pe munte din Evanghelia după Matei poate fi înțeleasă doar dacă o cuprindem în întregul ei spirit, și o înțelegem din spiritul evoluției întregii omeniri. Dacă mai cuprindem încă o dată scurt cu privirea ceea ce a apărut deja ultima oară în fața sufletelor noastre, anume că acea clarvedere crepusculară a omului s-a retras treptat, iar capacitățile omenești, cunoașterea omenească au trebuit să se limiteze tot mai mult la planul fizic, și că din acest motiv legătura omului cu lumile spirituale trebuia întemeiată pe un eveniment din planul fizic, dacă menținem toate acestea laolaltă, atunci vom înțelege că acea ființă divin-spirituală, pe care noi am caracterizat-o drept înalta ființă solară, drept Christos, trebuia să se încorporeze într-un trup fizic într-o vreme în care oamenii erau limitați prin percepția lor la planul fizic. Aceasta s-a întâmplat din motivul de a se putea povesti, ca să spunem așa, esențialul vieții acestei entități divin-spirituale prin expresii, prin cuvinte care se referă la planul fizic. Căci nu este important numai faptul că acei oameni, puțini în comparație cu întreaga omenire, care L-au putut vedea și observa corporal pe Christos Iisus au putut realiza aceasta pe planul fizic, ci important este ca ceea ce se poate spune despre Christos Iisus să redea evenimente din planul fizic.
Căci despre tot ceea ce s-a spus anterior despre alte entități divin-spirituale nu se poate spune că povestirile îmbrăcate în cuvinte ale planului fizic, s-ar suprapune cu adevăratele evenimente. Căci tot ceea ce s-a spus relativ la cele mai înalte entități divine, trebuie conceput în sensul că toate cuvintele pot oferi doar indicații, dar ceea ce s-a întâmplat poate fi înțeles doar de către acela care poate aplica aceste cuvinte la procesele dintr-un plan superior. Însă viața lui Christos Iisus, așa cum s-a desfășurat ea, poate fi înțeleasă de orice om care este doar în stare să aplice ceea ce se povestește la procesele din planul fizic. Și în această direcție, se poate spune: Entitatea lui Christos a coborât până într-o întrupare fizică, a coborât pe deplin până la viața într-un trup fizic. Aceasta a trebuit așadar să se întâmple deoarece pe vremea aceea capacitățile omenești aveau acest caracter, deoarece pe vremea aceea Eul omenesc ca atare trebuia să devină conștient de entitatea sa dacă evoluția omenirii urma să se desfășoare în mod corespunzător.
Noi am văzut deja că cel mai important intermediar al evenimentelor din Palestina din șirul vechilor individualități a fost Zarathustra, Zoroastru. Dar pentru ca el să poată deveni ceea ce trebuia să devină în vremea aceea, a trebuit să fie creat un corp care conținea în sine, ca un extract, ceea ce fusese dat unui întreg popor, unui astfel de popor care avea de dat omenirii acele capacități ce trebuie intermediate prin ereditatea fizică. Și trebuie să vedem esențialul vechiului popor ebraic de la Abraham până la Iisus în faptul că de la o generație la alta au trebuit să se dezvolte acele capacități, intensificându-se tot mai mult prin ereditate, de la tată la fiu, de la fiu la nepot ș.a.m.d., pentru ca ele să apară în configurarea lor cea mai înaltă și mai utilă, în acel trup care a fost transmis prin ereditate de la Abraham prin Solomon până la Iisus, care a fost purtătorul lui Zarathustra. Vor mai trebui încă foarte multe pentru ca noi să ajungem în măsură, prin considerațiile noastre, pe care le vom realiza aici și în viitor, să înțelegem întreaga misiune a vechiului popor ebraic, în toate amănuntele. Căci de asta ține faptul ca noi să învățăm realmente treptat cum au fost înnobilate tot mereu, de la o generație la alta, acele însușiri de care avea nevoie corpul lui Iisus. Acest corp trebuia să devină pe cât este posibil de capabil pentru misiunea sa epocală. Iar acest lucru a fost posibil numai prin aceea că tot ceea ce ținea de acest trup al lui Iisus solomonic era atât de desăvârșit pe cât era posibil în privința acelor capacități.
Noi știm că în orice trup omenesc au fost active din vremuri străvechi cele patru elemente componente ale naturii omenești; trupul fizic, trupul eteric, trupul astral și Eul, și că în viitor vor fi active și Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul spirit. Dar nouă nu ne este îngăduit să privim lucrurile ca și cum, de exemplu, activitatea trupului astral ar înceta, și cele care urmează nu s-ar pregăti deloc în cele anterioare, în cele care există. Într-o anumită privință, tot ceea ce apare ulterior trebuie să se pregătească în ceea ce există anterior. Este drept că în ziua de azi omul nu poate lucra prin propriile lui forțe asupra lui însuși, în așa fel încât, de exemplu, și Spiritul vieții să se exprime în mod deosebit în el; dar alte entități divin-spirituale lucrează în om într-o astfel de activitate care poate fi numită activitatea spiritului vieții. Același lucru este valabil și în privința Omului spirit. Așadar toate cele șapte elemente componente ale trupului lui Iisus din Nazaret, sau mai degrabă ale organizației umane ale lui Iisus din Nazaret au trebuit să fie înnobilate în privința însușirilor care intră în considerație. Și pentru asta a fost nevoie de o pregătire absolut deosebită. Această pregătire urmează să ne formeze astăzi pentru început o impresie în privința tainelor care sunt de fapt ascunse în evoluția omenirii și a Pământului.
Acei germeni necesari pentru desăvârșirea trupului lui Iisus din Nazaret au trebuit să fie pregătiți cu mult timp înainte. Noi am văzut că în răstimpul de la Abraham până la Solomon sau până la David, prima perioadă a lucrat în așa fel asupra generațiilor cum se lucrează în omul individual în intervalul de la naștere până la schimbarea dentiției, asupra fizicului. Munca a fost efectuată în așa fel de către forțele active în spatele evoluției încât realmente a existat la un moment dat un strămoș al lui Iisus care conținea deja predispoziții a unor capacități pe cât posibil de desăvârșite, care au apărut apoi în trupul ce a devenit purtător al lui Zarathustra. Așadar în unul din strămoșii lui Iisus a existat, ca să spunem așa, predispoziția unei configurări corecte a tuturor celor șapte elemente componente ale naturii omenești. Cu alte cuvinte: Dacă urmărim șirul strămoșilor lui Iisus din Nazaret, trebuie să găsim un strămoș care conținea germenii naturii umane septuple, chiar dacă ea nu era atât de desăvârșită ca în trupul lui Iisus din Nazaret, ci doar ca predispoziție a acestei desăvârșiri. Chiar dacă acest fapt nu este exprimat în documentele exterioare transmise prin tradiție, el era cunoscut de învățătura ocultă paleo-ebraică [Nota 18]. Aceasta știa că a trăit cândva un om despre care se poate spune că în el acționa cele șapte elemente ființiale umane componente, astfel încât ele trebuiau să fie consemnate ca fiind remarcabile. Așa, de exemplu, atât inițiații cât și vechea învățătură ocultă ebraică indică realmente un strămoș al lui Iisus din Nazaret în privința căruia exista conștiența: Noi trebuie să vedem în acest strămoș cele șapte elemente ființiale umane componente ca fiind configurate într-un mod absolut deosebit.
Și așa au numit ei la acest strămoș Eul, ca fiind «Itiel», pentru a indica în felul acesta că în acest strămoș Eul trebuie să fi avut acea forță – căci cuvântul «Itiel» ar însemna aproximativ „deținător de forță” –, acea forță, acea îndrăzneală care, dacă era transmisă prin ereditate de-a-lungul generațiilor, putea deveni adevăratul purtător al Eului pentru acea înaltă entitate ce urma să apară în Iisus din Nazaret. Tot așa, ei au numit trupul astral al acestui strămoș «Lamuel»; care ar desemna aproximativ un trup astral care este în așa fel evoluat încât nu simte legea și legitatea doar ca fiind în afara sa, ci și în sine însuși. Tot așa, ei au numit trupul eteric al acestui strămoș «Ben Jake»; ceea ce ar însemna: Un trup eteric care a fost mult prelucrat în sine și poate prelua obiceiuri de o anumită desăvârșire în sine. Iar trupul fizic al acestui strămoș îl denumeau «Agur» din motivul că însușirea fizică a acestui strămoș pe planul fizic consta în aceea de a strânge, de a aduna vechile tradiții, căci «Agur» înseamnă „strângătorul”. Așa cum au fost adunate toate vechile învățături ale lumii prin ceea ce s-a desfășurat în trupul lui Iisus, tot așa s-a dezvoltat ca predispoziție la acest strămoș această strângere a vechilor documente. Și ei au denumit ceea ce lucra ca Atma sau Om spirit în acest strămoș, deoarece iubirea entităților divin-spirituale lucra, ca să spunem așa, cu o deosebită grijă la această predispoziție a omului fizic – printr-un cuvânt care ar însemna aproximativ „îndrăgitul de Dumnezeu”, «Jedidjah». Iar ceea ce acționa ca Buddhi sau Spirit al vieții în acest strămoș, și despre care ei spuneau: În acest strămoș trebuie să acționeze un asemenea Spirit al vieții încât să poată acționa ca un Învățător al întregului popor, pentru ca să se poată revărsa asupra întregului popor ceea ce conține acest Spirit al vieții – acesta era desemnat de ei drept «Kohelet». Și, în fine, ei numeau Manas sau Sine spirituală a acestui strămoș – deoarece ei spuneau că o astfel de Sine spirituală trebuie să conțină în sine predispoziția de a fi desăvârșită lăuntric, de a fi în echilibru în sine – printr-un cuvânt care înseamnă „echilibru lăuntric”, «Salomo», Solomon.
Astfel, acest strămoș care în mod obișnuit este cunoscut doar sub numele de «Schelomo», «Schlomo», «Salomo», are cele trei nume principale: Jedidjah, Kohelet, Salomo; și el are cele patru nume secundare Agur, Ben Jake, Lamuel, Itiel, deoarece aceste nume desemnează cele patru învelișuri, în timp ce primele trei nume desemnează lăuntricul divin. Această personalitate are șapte nume pentru învățătura ocultă veche ebraică.
Și dacă mai târziu, ca să spunem așa, anumiți oameni, chiar anumite secte iudaice nu au fost mulțumiți cu Solomon – dacă pe drept sau pe nedrept, nu va fi cercetat aici – acest fapt poate fi explicat prin aceea că în Solomon trăiau predispoziții înalte, foarte importante, care urmau să fie transmise prin ereditate cu țelul indicat, și că omul individual aflat pe o anumită treaptă a evoluției nu trebuie să exprime întotdeauna în viața sa exterioară ceea ce trebuie să transmită el prin ereditate urmașilor săi, și că probabil tocmai prin faptul că în el se află forțe înalte, el este mai mult expus posibilității să greșească în direcția acestor forțe, mai mult decât un altul, care nu are astfel de forțe în sine. Ceea ce a fost observat ca lipsuri morale la Solomon nu se află în contradicție cu ceea ce vede învățătura ocultă veche ebraică în Solomon, ci tocmai se explică din această realitate.
Așa a privit învățătura ocultă veche ebraică la unul din strămoșii lui Iisus, de a cărui importanță în privința întregii misiuni a vechiului popor ebraic ea era pe deplin conștientă. Tot ceea ce a existat ca predispoziție în această personalitate s-a propagat prin ereditate mai departe, și a apărut, în esență, atunci când a fost nevoie într-un eveniment epocal. Este ceva ce ne poate crea o presimțire față de tainele legice care se ascund în spatele evoluției omenirii.
Așadar dacă misiunea vechiului popor ebraic a constat cu precădere în aceea de a fi inoculat în sângele care se transmitea prin ereditatea fizică ceea ce putea fi dat din lumile spirituale ca însușiri ale omenirii prin acest popor, la vremea apariției lui Ioan Botezătorul și a lui Iisus din Nazaret, omenirea s-a aflat atât de departe încât urma să preia prin aceste însușiri înnobilate impulsul de a urca din nou în lumea spirituală, cu alte cuvinte, impulsul lui Christos. De aceea au fost spuse aceste lucruri, pentru a indica toate evenimentele care au fost necesare pentru a crea în cadrul evoluției fizice a omenirii un înveliș căruia să-i fie îngăduit să învăluie ființa lui Christos.
Acum, probabil că resimțim aspectul radical al progresului misiunii omenirii prin această misiune divină a poporului iudaic, coborâtă până în fizic, și vom simți cum dumnezeirea a coborât cel mai profund în materia fizică pentru ca din acest punct de răscruce omenirea să se poată din nou înălța de la substanța fizică în spiritual. Înălțarea în spiritual trebuia să înceapă tocmai din acea vreme. De aceea, trebuia să se dea omenirii un impuls care să depună realmente în acel centru profund al omului care este desemnat prin cuvântul Eu, oarecum tot ceea ce urma să vrea și să aștepte omenirea de la evoluția lumii. Impulsul lui Christos urma să pătrundă înlăuntrul cel mai profund al omului. Din trupul lui Christos vorbea un impuls care făcea apel la ființa cea mai profundă a naturii omenești. Ce anume trebuia să devină altfel, datorită acestui impuls?
Înainte ca acest impuls să fi venit, lucrurile au stat așa că oamenii primeau, sau așteptau într-un fel, din afară, ceea ce îi făcea mai fericiți, mai binecuvântați sau mai plini de Dumnezeu. Dacă nu considerăm istoria lumii numai în privința a ceea ce ne dau documentele exterioare, ci și în privința a ceea ce ne pot da documentele spirituale, trebuie să ne spunem: Privim înapoi la acele vremuri vechi, în care omul se înălța în împărăția entităților spirituale prin aceea că în el se trezea, într-un mod mai mult sau mai puțin firesc, darul clarvederii. Dar acest dar al clarvederii se trezea ca în vis, în timp ce forțele divin-spirituale acționau în el și atenuau Eul. Omul era mai mult sau mai puțin în afara Eului său. Dacă în starea normală el nu era atât de conștient de Eul său ca în timpurile care au urmat, în răstimpurile în care spiritul acționa în el și îl înălța în lumea spirituală, el era întrutotul în afara sa, cu totul în afara Eului său. El era pe deplin dăruit fie divin-spiritualului exterior, fie divin-spiritualului din sufletul său. Dar în aceste momente de extaz, de umplere cu spiritualitate, el nu era deloc conștient de starea sa. Și trebuia să vină timpul ca omul să găsească o legătură cu spiritualul din Eul său, și de acolo să pătrundă miezul cel mai profund al ființei sale cu conștiența: Eu aparțin unei Împărății divin-spirituale. – Acest lucru se putea întâmpla numai prin aceea că entitatea lui Christos a trăit pe Pământ, a insuflat ființa sa ființei Pământului și că Eul s-a putut pătrunde cu ceea ce a fost modelul lui Christos. În felul acesta, omul și-a putut spune: Eu sunt acum cu Eul meu în Împărăția Spiritului, în Împărățiile Cerului, așa cum au fost oamenii mai înainte în Împărățiile Cerurilor, în afara Eului lor. „Împărățiile Cerurilor s-au apropiat!”, aceasta era noua învățătură. Pentru aceasta, trebuia schimbată dispoziția sufletească, firea omului, ca el să nu mai creadă că ar putea fi purtat în sus, în lumea spirituală, numai în afara Eului, numai în stare de extaz, ci că el își poate găsi în starea de deplină conștiență de Eu legătura cu Împărățiile Cerurilor.
Faptul că acest lucru trebuia să se petreacă poate fi totuși înțeles numai prin aceea că în decursul miilor de ani starea vechii clarvederi s-a înrăutățit tot mai mult. În timp ce în vremurile vechi omul se înălța în stările sale extatice la puterile divin-spirituale bune, din patria sa divin-spirituală, în perioada întemeierii creștinismului ceea ce mai rămăsese omului din stările extatice era că acum, când se afla în afara lui însuși, nu mai era condus la puterile spirituale bune, ci la puterile spirituale rele. Aceasta este, în general, marea deosebire dintre aceste două stări de evoluție: Dacă în vremurile străvechi omul se înălța ca în vis, cu suprimarea Eului său – ceea ce noi denumim în ziua de azi, medial, ca medium – în lumile spirituale, el era în comunitate cu entitățile spirituale bune. Dar această situație s-a schimbat în timpul în carte omul urma să găsească prin Eu legătura cu Împărățiile Cerului; și dacă el căuta acum stările extatice sau le dezvolta, acestea erau desemnate ca stări de „posedare”, stări care-l aduceau pe om în legătură cu forțele spirituale rele, ostile lui. Astfel că în timpul în care a apărut Christos Iisus trebuia vestită învățătura mântuitoare: Nu este corect ca voi să încercați să ajungeți prin excluderea Eului vostru în stări în care să percepeți lumile spirituale, ci acum este corect ca voi să căutați în miezul cel mai profund al ființei voastre, legătura cu Împărățiile divin-spirituale!
Această învățătură este conținută în esența ei, în Predica de pe munte a Evangheliei după Matei. Așa s-ar putea descrie lucrurile: În vremurile vechi exista o clarvedere ca de vis. Atunci omul era transpus în lumile spirituale prin extaz. Atunci el era bogat în viața spirituală, nu era un cerșetor în spirit, cum a devenit în timpul când a fost întemeiat creștinismul. Atunci când era pătruns de spirit în vremurile vechi, de ceea ce se numește în greacă „Pneuma”, el era răpit în lumile spiritual-divine. Christos nu putea spune: Plini de Dumnezeu sunt aceia care se îmbogățesc în spirit prin stări extatice! – Căci aceia trebuiau tocmai vindecați, ca fiind posedați. De aceea s-a vorbit anterior despre vindecarea celor posedați. Acum, El trebuia să vestească: A venit timpul în care plini de Dumnezeu sunt aceia care au devenit cerșetori întru spirit! – adică oameni care nu se mai puteau înălța la stări clarvăzătoare extatice, ca de vis, ci care erau dependenți de faptul de a căuta în ei înșiși Împărăția Cerurilor, pornind din Eul lor.
Atunci când omul era transpus înainte în suferința și durerea pământească – deoarece în entitatea sa exista o stare prin care el putea fi răpit în lumile divin-spirituale –, el nu avea decât să creeze în sine această stare. El nu trebuia să poarte suferința, ci atunci când suferința venea asupra lui el putea căuta acea stare în care se umplea de spirit sau de Dumnezeu, și el găsea în acea stare de a fi răpit din Eul său, vindecare de suferințele și durerile de pe Pământ. Dar și acest timp trebuia desemnat de Christos Iisus ca fiind un timp trecut. Acum urmau să fie plini de Dumnezeu aceia care nu mai erau în stare să găsească ajutor în suferință din afară, ci să caute înlăuntrul lor puterea prin fortificarea propriului lor Eu; care găseau Paracletul, Mângâietorul, înlăuntrul lor. Plini de Dumnezeu sunt aceia care nu-și alungă suferința prin înălțare extatică la Dumnezeu, ci o poartă și-și dezvoltă puterea Eului, găsind în ei înșiși Paracletul, care mai târziu a fost adesea numit „Spiritul Sfânt”, care se revelează prin Eu.
Buddha nu recomandase purtarea suferinței, ci dezbărarea de suferință împreună cu toată setea după cele pământești. Cu șase sute de ani înainte de Christos Iisus, Buddha desemnase suferința de pe Pământ ca fiind cea mai rea consecință a setei după existență. Cu șase sute de ani mai târziu, Christos a formulat în cea de-a doua frază din Predica de pe munte faptul că omul nu trebuie să se dezbare de suferință în acest mod, ci să o poarte, pentru ca ea să fie o încercare, pentru ca Eul să dezvolte acea forță pe care o poate găsi în sine însuși: Mângâietorul lăuntric, „Paracletul”. Acestea sunt conținute textual în cea de-a doua afirmație din Predica de pe munte, cu excepția cuvântului „Paraclet”. Numai că lucrurile trebuie citite în mod corect. Și tocmai aceasta este sarcina timpului nostru, de a învăța să citim din ceea ce ne oferă știința spirituală, marile documente, care la rândul lor sunt tot spiritual-științifice.
Un al treilea aspect este acesta: Atunci când în timpurile vechi oamenii se puteau pătrunde cu ceea ce provine din extaz, cu ceea ce se desemnează în limba greacă drept «Pneuma», Spirit, atunci ei erau conduși în mod instinctiv pe calea lor. Toate impulsurile, acțiunile, pasiunile, instinctele și poftele, pe scurt tot ceea ce se află în trupul astral al omului, era condus în mod instinctiv; era condus la Bine, dacă omul era capabil să se înalțe la entitățile spirituale bune. Dar faptul de a înfrâna, de a purifica și de a aduce în echilibru instinctele și pasiunile, nu provenea din forța ce pornea de la Eu. Însă acum venise timpul – și asta trebuia să vestească Iisus Christos – în care oamenii, atunci când își înfrânau și-și purificau și-și echilibrau pasiunile, poftele, impulsurile trupului lor astral, atingeau prin ei înșiși ceea ce constituie țelul omenirii actuale și care este exprimat prin aceea că se indica marele progres al evoluției. Acest progres al evoluției ne-a fost expus adesea, în modul următor: Omul și-a început existența pe vechiul Saturn, a continuat-o în existența solară și cea lunară și i s-a repartizat pe Pământ un Eu. Dar el poate atinge cu adevărat țelul misiunii sale pământești numai când devine conștient de acest Eu al său, numai când își înfrânează, echilibrează ceea ce i-a fost dat încă de pe Lună în trupul său astral. Pot fi plini de Dumnezeu prin impulsul lui Christos aceia care își înfrânează, își îmblânzesc, își controlează impulsurile și poftele din trupul astral, care le echilibrează. În felul acesta, ei găsesc prin ei înșiși sensul Pământului. – Așadar în cea de-a treia frază din Predica de pe munte se află ceea ce de fapt a fost mereu tradus printr-un cuvânt lipsit de sens: Cei care își controlează și echilibrează – și nu: care își îmblânzesc – impulsurile, poftele și pasiunile, vor avea parte de soarta Pământului, sau, se poate spune, vor moșteni Pământul.
Cu aceasta avem primele trei afirmații din Predica de pe munte în întreaga lor importanță epocală dinaintea noastră: Ceea ce a fost posibil pe plan fizic printr-o configurare deosebită a trupului fizic în vechile timpuri ale omenii, anume faptul că oamenii vedeau spiritualul în stări de clarvedere de vis, este exprimat în prima frază din Predica de pe munte pentru trupul fizic, care a sărăcit acum în privința umplerii lăuntrice tu spirit. Pentru trupul eteric, care devine conștient prin suferință, chiar dacă el devine mai întâi conștient în trupul astral, este indicat faptul că oamenii trebuie să dezvolte în ei înșiși o forță pentru a găsi un sprijin împotriva suferinței, pe care ei o duc ca încercare. Apoi este exprimat pentru trupul astral faptul că prin înfrânarea și purificarea impulsurilor, pasiunilor sale ș.a.m.d., omul găsește înlăuntrul său acea forță puternică prin care el devine un Eu propriu-zis și i se repartizează misiunea Pământului ca soartă a sa.
Dacă ajungem acum la Eu, noi știm că acest Eu lucrează în sufletul senzației, în sufletul rațiunii și în sufletul conștienței. Eul lucrează în sufletul senzației, adică spiritualizează sufletul senzației. În felul acesta, pentru om devine o problemă importantă în lumea exterioară tocmai ceea ce trebuie răspândit prin creștinism: Iubirea fraternă ce revarsă dreptatea în lume. Ceea ce de obicei simte sufletul senzației doar în fizic, anume setea și foamea, trebuie să învețe să simtă prin creștinism relativ la spiritual: setea și foamea după dreptatea atotstăpânitoare. Aceia care găsesc în felul acesta centrul omului în Eu, prin faptul că lucrează la ei înșiși, vor fi împăcați în cererea lor după dreptatea pământeană atotstăpânitoare din sufletul senzației. Plini de Dumnezeu vor fi aceia care învață să înseteze și să le fie foame după dreptate prin impulsul lui Christos, așa cum însetăm și suntem înfometați după hrana fizică, deoarece prin forța puternică dinlăuntrul lor, datorită faptului că lucrează pentru dreptatea din lume, ei vor găsi săturare, împlinire!
Acum ajungem la sufletul rațiunii. Noi am subliniat adesea: În timp ce în sufletul senzației Eul se dezvoltă încă într-un mod confuz, el se aprinde și strălucește ca Eu omenesc propriu-zis în sufletul rațiunii, pentru a deveni apoi pe deplin conștient, și de-abia atunci un Eu pur, în sufletul conștienței. Așadar aici există ceva absolut deosebit: Eul omenesc, cel prin care noi, oamenii, suntem cu toții egali, pe care-l poartă fiecare în sine, se aprinde și luminează în sufletul rațiunii. Oriunde am întâlni un om în lume, el este om și semen al nostru, este ca noi, datorită faptului că în sufletul său al rațiunii strălucește un Eu. Noi vom ajunge cu semenii noștri într-un raport corect prin aceea că în sufletul nostru al rațiunii se naște ceva pe care urmează să îl purtăm în lumea exterioară așa cum l-am primit. Noi trebuie să dezvoltăm în sufletul rațiunii ceva pe care să-l lăsăm să se reverse împrejurul nostru, așa cum urmează el să se reverse înapoi la noi. De aceea, este singura dată din Predica de pe munte în care subiectul frazei și obiectul asupra căruia se răsfrânge acțiunea sunt identice: Plini de Dumnezeu, sau fericiți sunt cei care dezvoltă iubirea; căci prin iradierea iubirii vor avea parte la rândul lor de iubire. – Vedeți aici profunzimea infinită a unor astfel de documente spirituale care pot fi înțelese în amănunt până în structura frazei, dacă reunim treptat laolaltă, de-a-lungul anilor, ceea ce ne poate oferi știința spirituală pentru a înțelege omul și Universul. Cea de-a cincea frază din Predica de pe munte nu poate fi deloc înțeleasă în privința deosebirii sale de celelalte fraze, la care obiectul care suportă acțiunea diferă de subiect, dacă nu cunoaștem faptul că această frază ne indică tocmai sufletul rațiunii sau al înțelegerii.
Acum să ne îndreptăm atenția înspre munca Eului asupra sufletului conștienței. Abia aici Eul devine pur și poate deveni întrutotul conștient de sine însuși. Acest fapt este foarte frumos exprimat în Predica de pe munte, prin aceea că se spune: Numai în Eu poate să apară substanța divină în om. Plini de Dumnezeu sunt cei care sunt puri în sângele sau în inima lor – care sunt expresie a Eului – și care nu lasă să pătrundă nimic altceva în ei decât pura euitate, căci în aceasta Îl vor recunoaște pe Dumnezeu, îl vor vedea pe Dumnezeu!
Acum ajungem la acea parte din Predica de pe munte care este îndreptată deja către Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit. Aici omul nu mai poate lucra doar prin sine însuși, aici, pe treapta actuală de evoluție, el trebuie să apeleze la lumile divin-spirituale, care au fost aduse tocmai prin Christos în legătură cu Pământul; aici el trebuie să privească cu Eul său înspre lumile divin-spirituale înnoite. În timp ce mai înainte în omenire a pătruns prin euitate ceartă și dizarmonie – și mai pătrunde și în ziua de azi – prin impulsul lui Christos urmează să se reverse pacea pe Pământ. Iar aceia care preiau impulsul lui Christos vor deveni, prin acea parte a naturii omenești ce se va dezvolta treptat în viitor ca Sine spirituală, întemeietori de pace; și ei vor deveni în felul acesta, într-un sens nou, „fiii lui Dumnezeu”, prin aceea că aduc spiritul pe Pământ din Împărățiile spirituale. Plini de Dumnezeu sunt cei care aduc pacea sau armonia în lume; căci prin aceasta, ei sunt fiii lui Dumnezeu! – Căci așa trebuie numiți cei care sunt realmente plini lăuntric de Sinea spirituală, ce urmează să aducă pacea și armonia pe Pământ.
Acum trebuie să ne fie clar că în tot ceea ce se dezvoltă pe Pământ, în timpurile ulterioare rămân anumite resturi din timpurile anterioare. Aceste resturi sunt, într-un anumit mod, ostile celor ce se dezvoltă ca germeni în timpurile ulterioare. Astfel, ceea ce aduce impulsul lui Christos este încadrat în întreaga evoluție a omenirii, dar nu dintr-odată, ci în așa fel încât se mențin resturi din ceea ce a adus evoluția anterioară a omenirii. Și aici este necesar ca aceia care înțeleg cei dintâi impulsul lui Christos să se situeze cu fermitate pe această bază, să fie cu totul pătrunși lăuntric de forța sa. Și dacă ei sunt pătrunși lăuntric de forța care pornește din sămânța care a venit prin Christos, și dacă ei se situează cu fermitate pe această bază, atunci ei vor fi plini de Dumnezeu într-un sens nou, tocmai prin faptul că dezvoltă această forță a statorniciei. Plini de Dumnezeu sunt cei care, în noua ordine intervenită prin Christos, suferă persecuții de la ceea ce mai există încă din vechea ordine! – Iar ultima frază din Predica de pe munte indică direct impulsul lui Christos prin aceea că El le spune Apostolilor: Și plini de Dumnezeu veți fi voi, care sunteți chemați în mod deosebit să purtați în lume Numele lui Christos!
Vedem astfel cum în Predica de pe munte creștinismul este derivat direct din marile învățături cosmologice și referitoare la omenire, și că pretutindeni este indicată acea forță lăuntrică ce trebuie să-și găsească punctul central în Eul însuși. Acest aspect trebuie înțeles întrutotul. Și el trebuie înțeles până în ziua de azi în sensul că nu aceia sunt cu adevărat creștini care caută creștinismul în oarece interpretări dogmatice, ci aceia care înțeleg importanța frazei: Schimbați-vă dispoziția lăuntrică, sau înțelegerea, căci Împărățiile Cerurilor au coborât până în Eu! – Aceia trebuie numiți creștini în sens real, care văd esențialul în aceasta și care înțeleg și că ceea ce este creștin în sens real trebuia exprimat într-un fel la începutul cronologiei noastre, și trebuie exprimat altfel în ziua de azi!
Și dacă cineva ar crede că ceea ce a fost desemnat drept creștin prin cuvintele timpului din urmă cu două mii de ani nu ar fi evoluat până în ziua de astăzi, aceasta constituie o mare neînțelegere a creștinismului. Creștinismul ar trebui desemnat drept un curent de cultură mort dacă în ziua de azi ar trebui să se vorbească la fel cum s-a vorbit cu două mii de ani în urmă. Dar creștinismul este ceva viu! El se dezvoltă și se va dezvolta mereu în continuare. Și pe cât este de adevărat că acest creștinism a trebuit să-și afle punctul de pornire până în timpul în care oamenii coborâseră complet pe planul fizic, că a trebuit să-și ia punctul de pornire prin devenirea-om a unei ființe divine într-un trup fizic omenesc, tot atât de adevărat este că oamenii trebuie să învețe tocmai în vremea noastră să se înalțe din nou pentru a înțelege din nou creștinismul și entitatea lui Christos, dintr-un punct de vedere spiritual ai înalt. Ce înseamnă aceasta?
Pe cât este de adevărat că vechile forțe clarvăzătoare de vis s-au pierdut, astfel încât pe vremea lui Christos nu mai puteau fi desemnați plini de Dumnezeu cei care erau plini de spirit în sensul vechi, ci aceia care găseau în ei înșiși Împărățiile Cerului, pe atât de adevărat este că oamenii se vor înălța din nou cu o conștiență deplină a Eului în lumea spirituală, și vor dezvolta iarăși noi forțe și capacități. Și pe cât este de adevărat că pe vremea lui Ioan Botezătorul venise timpul în care oamenii au adus acele capacități care duc pe planul fizic la o criză, tot atât de adevărat este că în prezent ne aflăm într-un timp extrem de important. Ceea ce se numește epoca întunecată, care a început în anul 3101 înainte de Christos, și care și-a atins punctul culminant atunci când s-a întrupat Christos, a ajuns la sfârșitul său pe la sfârșitul secolului XIX. Kali Yuga și-a aflat încheierea în anul 1899, și noi ne îndreptăm către un timp în care printre oameni se vor dezvolta în mod firesc noi forțe și capacități, care se vor arăta cu claritate deja în prima jumătate a secolului actual. Aceste noi forțe și capacități vor trebui să fie înțelese. Și în special acea parte a omenirii care a înțeles sarcina științei spirituale, va trebui să înțeleagă că o astfel de înălțare în spiritual este din nou posibilă. Căci în perioada importantă care va urma anului 1930, anumiți oameni vor fi capabili să dezvolte ca din propria lor natură forțe superioare, prin care ei vor putea să vadă ceea ce noi numim trup eteric. La un anumit număr de oameni se vor dezvolta forțe eterice clarvăzătoare.
Atunci vor fi posibile două lucruri. Fie materialismul epocii noastre actuale se continuă, și atunci, când vor apărea astfel de forțe nu se va înțelege că ele conduc în lumile spirituale; și atunci ele vor fi înțelese greșit și suprimate. Dacă s-ar întâmpla așa, asta nu le-ar da dreptul oamenilor să spună, din simțul lor materialist, pe la sfârșitul anului 1940 întrucâtva următoarele: Păi vedeți ce profeți fantasmagorici erau pe la începutul secolului XX? Nu s-a împlinit nimic! – Căci faptul că noile capacități nu vor fi prezente, nu reprezintă o combatere a ceea ce poate și trebuie să fie spus acum, ci aceasta va fi doar o dovadă a faptului că omenirea neînțelegătoare a înăbușit aceste capacități în germene, privându-se în felul acesta de ceva pe care omenirea va trebui să-l aibă, dacă e ca ea să nu ajungă la uscare și pustiire în privința evoluției ei. Aceasta este marea responsabilitate a antroposofiei. Antroposofia s-a născut din cunoașterea necesității că trebuie pregătit ceva ce urmează să vină și care ar putea fi și trecut cu vederea, sau reprimat. Antroposofia trebuie să pregătească oamenii pentru înțelegerea forțelor ce se dezvoltă spiritual în omenire. Dacă aceste forțe vor fi reprimate, omenirea se va cufunda mai departe în mlaștina materialismului.
O altă posibilitate este ca antroposofia să aibă noroc cu învățăturile ei în răspândirea unei înțelegeri privind înălțarea oamenilor în lumea spirituală, ca ea să aibă noroc cu înălțarea oamenilor din dispoziția materialistă lăuntrică. Atunci însă va trebui să intervină ceva din Mișcarea spirituală antroposofică, ceva ce s-a pregătit în secolele anterioare dar care trebuie să se dezvolte acum pe deplin în vremea noastră, până la un punct de răscruce deosebit de important.
Secolele trecute au fost adecvate pentru a cultiva tot mai mult simțul materialist al omenirii. De aceea s-a putut crede înainte, sub influența materialistă, că impulsul lui Christos și entitatea lui Christos vor intra în legătură cu Pământul prin aceea că entitatea lui Christos se va mai întrupa o dată, sau poate de mai multe ori, într-un trup fizic, într-un trup material. În loc de a se clarifica în privința faptului că oamenii trebuie să se înalțe prin capacitățile lor și că un număr mare de oameni – și în cele din urmă toți – vor trăi evenimentul de pe drumul Damascului, adică Îl vor viețui pe Christos în atmosfera Pământului, Îl vor vedea în trup eteric, în loc de asta s-a crezut mereu că entitatea lui Christos va coborî din nou într-un trup fizic, pentru ca El să poată satisface simțul materialist al oamenilor care nu vor să creadă în spirit, nu vor să creadă în ceea ce a văzut Pavel în evenimentul de pe drumul Damascului: Christos este în atmosfera Pământului, El este mereu aici! „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!” – Cel care se înalță prin metodele clarvederii până la a vedea în lumea spirituală, acela găsește ceea ce nu putea fi găsit în lumile spirituale în perioada precreștină: Pe Christos în trupul Său eteric. Acesta este progresul cel mai important din evoluția omenirii, anume că înainte de a se scurge prima jumătate a secolului nostru, la mulți oameni se va dezvolta în mod natural acea capacitate prin care ei fac din evenimentul din fața Damascului o experiență personală, și Îl vor vedea pe Christos în trupul Său eteric. Christos nu va coborî într-un trup de carne, ci oamenii se vor înălța, dacă au dobândit înțelegere pentru spirit.
Asta înseamnă revenirea lui Christos în epoca noastră, deoarece în acest secol XX oamenii trebuie să iasă din Kali Yuga și să ajungă la o epocă de clarvedere, ai cărei germeni trebuie depuși în acest secol. Oamenii se vor înălța prin capacitățile care vor veni la Christos, care este aici și care va putea fi văzut de avangarda acelor oameni care vor fi conduși prin cele vestite de antroposofie la ceea ce va fi trăit mai mult sau mai puțin de toate sufletele omenești în următorii 2500 de ani.
Acesta este marele eveniment ce stă în fața omenirii în viitorul apropiat, anume că plini de Dumnezeu vor fi aceia care se înalță printr-o conștiență deplină de Eu la vederea eterică a lui Christos în trupul Său eteric. Însă pentru aceasta, înclinația materialistă trebuie învinsă și omenirea trebuie să dobândească înțelegere pentru învățăturile spirituale, pentru viața spirituală.
În secolele trecute a fost relativ nedăunător atunci când oamenii au putut fi conduși greșit – pornind de la materialism – în privința așa-numitei reveniri a lui Christos. Și tocmai în timpurile în care exista într-o măsură foarte redusă o perioadă de tranziție, în care se pregătea ceea ce și-a atins în ziua de azi punctul culminant ca înclinație materialistă, s-a vestit, de exemplu, în cercuri largi din Franța că în anul 1837 va apărea un Messia. Atunci a apărut într-adevăr un așa-numit Messia, care i-a dus însă pe oameni în eroare deoarece credința în el se născuse din înțelegerea materialistă, și pentru că ei credeau că Messia trebuie să apară în carne și oase. Cu treizeci de ani în urmă a apărut un alt Messia în Spania; și acesta fusese vestit în mod profetic, în sensul că va apărea un Messia în carne și oase. Și aproximativ în același timp a apărut un alt Messia în Africa de Nord. Și despre acela fusese profețit că va veni din Est și va apărea într-un trup de carne. Și întreaga perioadă în care înțelegerea materialistă s-a răspândit prin aceea că ea cuprindea și lucrurile cele mai înalte, au apărut astfel de profeții, care sunt ceva întrutotul cunoscut pentru cel care cunoaște timpurile, până în secolul XVII, când s-a predicat în lung și în lat că va apărea un fel de Christos, un Messia. Acest lucru a fost din nou întâmpinat cu credință de către înțelegerea religioasă materialistă a oamenilor. De aceea, bazându-se pe această profeție, a putut apărea la Smirna un fals Messia în anul 1667, pe numele de Shabbathai Zewi [Nota 19]. Acesta a scris pe atunci epistole și scrisori din Smirna, care au zguduit lumea, deși nu erau altceva decât lucruri amăgitoare, lucruri amăgitoare în sens materialist, menținute în sens materialist, dar ele au zguduit lumea la fel ca Epistolele lui Pavel de odinioară. În secolul XVII s-a răspândit din Smirna vestea că acolo trăiește un Messia în carne și oase! – Iar Sabbathai Zewi, „Dreptul lui Dumnezeu”, era privit în așa fel încât se spunea că de acum întreaga evoluție a lumii va prelua o altă înfățișare: Că el va merge prin lume împreună cu cei fideli lui, și că în el urmează să creadă toți cei care vor să vadă adevărul, cei care vor să-l vadă pe Christos în carne și oase! – Li se predica faptul că ziua lui de naștere fizică trebuie să fie sărbătorită drept cea mai mare sărbătoare a omenirii și a Pământului! Cete întregi de oameni au mers la el în pelerinaj, nu numai din Asia și Africa, ci și din Polonia, Rusia, Spania, Franța ș.a.m.d. Cortegii întregi de pelerini au mers la Smirna, la Sabbathai Zewi, care apărea drept Christos în carne și oase, până când treburile au luat o asemenea amploare încât Sabbathai Zewi a fost întemnițat de sultan. Atunci oamenii au spus: Aceasta nu este decât împlinirea unei profeții, care spunea că el va sta în închisoare timp de nouă luni de zile. – Atunci sultanul nu a știut ce să mai facă, și a poruncit ca Sabbathai Zewi să fie dezbrăcat, și a spus: Vreau să verific pe tine dacă ești într-adevăr un Messia, un Christos în carne și oase, și voi porunci să fii împușcat! – Și atunci Sabbathai Zewi a mărturisit în cele din urmă că el nu este decât un rabin obișnuit.
Astfel de tentații provin din înțelegerea materialistă a timpului nostru. Și lucruri asemănătoare se vor întâmpla din nou, pentru că oamenii vor folosi înțelegerea materialistă. În deceniile următoare se va spune adesea ceea ce a fost spus acum, anume că însușirile omenești vor evolua până la vederea eterică a lui Christos, în a cărei realitate oamenii vor putea crede cu aceeași certitudine cu care a crezut atunci Sf. Apostol Pavel! Acesta este viitorul apropiat al omenirii, pentru care știința spirituală trebuie să-i pregătească pe oameni în ziua de azi. Dar prin înțelegerea materialistă a oamenilor va veni și timpul unor puternice ispitiri, în care falși Messia vor apărea din nou în carne și oase. Atunci se va vedea dacă teosofii au înțeles corect teosofia [Nota 20]! Cei care nu au înțeles-o corect vor fi atât de îmbolnăviți de simțul materialist încât vor cădea în ispită. Deși ei cred în Christos, vor crede într-un Christos în carne și oase. Însă aceia care au dobândit înțelegere pentru adevărata viață spirituală, vor înțelege că „revenirea lui Christos” în secolul nostru, ca eveniment cel mai important al omenirii, înseamnă: Christos vine la oameni în spirit deoarece prin evoluția lor înspre spiritual oamenii au evoluat până las a-L percepe pe Christos! Și în felul acesta, Predica de pe munte dobândește în secolul nostru o modificare deplină. Ca să spunem așa, totul este re-configurat. Plini de Dumnezeu sau fericiți vor fi aceia care prin cerșirea spiritului în încarnările trecute au ajuns atât de departe încât se vor fi înălțat în acea regiune a Împărățiilor Cerurilor în care Christos le apare în fața privirii spirituale!
În felul acesta, fiecare frază în parte din Predica de pe munte ar putea fi redată în noua sa înfățișare, în acest sens. Creștinismul își va putea redobândi documentele sale primordiale numai dacă le cuprinde în mod viu, numai dacă știe că ele nu sunt ceva mort, ci ceva viu. În timpul – care este timpul nostru – în care, ca să spunem așa, cercetarea materialistă îi ia omului Evanghelia și transmiterea mărturiilor despre Christos – și acest lucru a fost adesea subliniat –, cercetarea spirituală redă oamenilor Evangheliile. Aceasta este o simultaneitate care nu este întâmplătoare, ci necesară. Se poate ca în timpul nostru – deoarece înțelegerea lor materialistă, care s-a ridicat până la cel mai înalt nivel, a ajuns la o criză – să apară anumiți oameni care, dintr-o filosofie greșit condusă, pot ajunge la concepții ciudate, în sensul că există efecte fără cauză și că nu a existat un Christos Iisus istoric; acest lucru este ceva care ar trebui să fie de înțeles pentru un antroposof. El ar trebui chiar să știe să privească cu o anumită compasiune la acei bieți oameni, care, în ciuda filosofiei lor, sunt atât de încâlciți în înțelegerea materialistă, încât pur și simplu s-au dezobișnuit de capacitatea de a presimți spiritul și contrazic mereu fraza pe care în rest o acceptă întotdeauna: Nu există efect fără cauză. Creștinismul ca efect nu poate exista fără cauză! Antroposofia va fi cea care, pornind de la cercetarea spirituală, le va aduce oamenilor învățătura despre Christos, în acea înfățișare în care El este viu, dacă acești oameni vor voi să întâmpine cu înțelegere aceste învățături, înțelegere într-o asemenea măsură încât să recunoască cu claritate: Christos va reveni, dar într-o realitate mai înaltă decât în cea fizică, într-o realitate la care se va putea privi numai dacă s-a dobândit mai întâi simțul și înțelegerea pentru viața spirituală.
Înscrieți-vă în inimile dumneavoastră ceea ce urmează să fie antroposofia: o pregătire pentru marea epocă a omenirii, ce ne stă în față. Să nu considerați în acest context ca fiind esențial faptul că sufletele care sunt astăzi întrupate aici vor mai fi întrupate în trupuri fizice atunci când Christos va reveni în modul descris, sau dacă ele vor fi trecut deja prin poarta morții, și se află în acea viață care se desfășoară între moarte și o nouă naștere. Căci ceea ce se petrece în secolul XX nu are importanță numai pentru lumea fizică, ci pentru toate lumile cu care se află omul în legătură. Și la fel cum vor viețui oamenii care vor fi întrupați între 1930 și 1950 privirea înspre Christos eteric, tot așa va interveni o schimbare covârșitoare în lumea în care trăiește omul între moarte și o nouă naștere. Căci așa cum a coborât Christos după Misteriul de pe Golgota în împărățiile lumii de jos, tot așa merg în sus în lumile spirituale efectele evenimentelor care se petrec în timpul nostru pentru locuitorii planului fizic. Iar oamenilor care nu se vor pregăti prin știința spirituală în privința marelui eveniment, li se va sustrage și aspectul covârșitor ce se va înfăptui în lumile spirituale, în care trăiește omul după moarte. Acei oameni vor trebui să aștepte până la o nouă încorporare, pentru a afla pe Pământ ce anume îi face capabili să primească noul impuls al lui Christos. Căci noi trebuie să ne cucerim capacitatea de a dobândi impulsurile lui Christos – oricât de sus ne-ar purta în lumile spirituale – pe planul fizic. Omul nu a fost transpus degeaba în lumea fizică: Aici trebuie să ne însușim ceea ce duce la înțelegerea impulsului lui Christos! Pentru toate sufletele care trăiesc, cercetarea spirituală este pregătirea în privința evenimentului Christos, care stă în fața noastră în viitorul apropiat. Această pregătire este necesară. Iar acest eveniment Christos va fi urmat de altele în cadrul evoluției omenirii [Nota 21]. De aceea, va fi o omisiune importantă pentru oamenii care nu vor să se înalțe la evenimentul Christos în secolul nostru, atunci când au ocazia să o facă.
Dacă vom considera astfel știința spirituală și o înscriem în sufletele noastre, abia atunci vom simți ce constituie ea pentru fiecare suflet omenesc în parte, și ce ar trebui să fie pentru întreaga omenire.
