Dacă ne întoarcem cu gândul la contradicția despre care am vorbit la sfârșitul expunerii de ieri, ca să ajungem la rezolvarea ei, trebuie să ne ocupăm de cele două forțe, de cele două principii despre care am aflat, în decursul timpului, că provoacă, dar și reglementează karma noastră.
Am văzut cum karma e pusă în mișcare numai prin faptul că suferim influențele exercitate de puterile luciferice asupra corpului nostru astral, că, fiind ispitiți de aceste puteri, ajungem la manifestări afective, instinctuale și pasionale care, în anumite privințe, ne fac mai imperfecți decât am fi fără ele. Când influențele luciferice acționează asupra noastră, ele cheamă în arenă influențele ahrimanice, acele forțe care acționeză asupra noastră nu dinăuntru în afară, ci din afară înspre interior, acele forțe care lucrează prin ceea ce ne vine în întâmpinare din exterior în interacțiunea cu lumea. Așa că, în esență, Ahriman e cel provocat la luptă de către Lucifer, iar noi omenii suntem, de fapt, situați în mod așa de viu, în conflictul dintre cele două principii. Și trebuie să încercăm să avansăm în viață exact prin aceea că, odată ce am ajuns în tentaculele lui Lucifer sau Ahriman, noi căutăm căile și mijloacele de a ne înălța mai sus, biruind din nou răul produs de ei în ființa noastră. De fapt, această luptă, acest joc de forțe dintre puterile luciferice și cele ahrimanice, are loc în jurul propriei noastre persoane, și acest lucru ne este clar dacă ne aducem încă o dată în fața ochilor, sub o formă puțin schimbată, cazul pe care l-am amintit deja data trecută: un om cade pradă influențelor ahrimanice, astfel încât are tot felul de amăgiri și induceri în eroare, că el crede că un lucru sau altul îi este comunicat lui în mod particular sau îi face o impresie într-o direcție sau alta, dar din care este ușor pentru cineva care și-a păstrat judecata sănătoasă să-și dea seama că respectivul a căzut pradă erorilor și amăgirilor. Ultima oară am vorbit despre un om care a căzut în mod clarvăzător, dar clarvedere în sensul rău al cuvântului, pradă unor amăgiri ale lumii spirituale. Atunci am spus în mod expres că acestea sunt înșelăciuni cauzate de forțe ahrimanice. Și am văzut că împotriva unor asemenea amăgiri, provocate de o clarvedere incorectă, nu există nici un alt mijloc de acțiune – sau nici unul eficient – în afară de judecata sănătoasă, obținută în viața fizică dintre naștere și moarte.
Ceea ce am spus în ultima conferință este esențial și important, în cazul unor asemenea rătăciri clarvăzătoare. Dacă este vorba despre o clarvedere care n-a fost cucerită printr-o disciplină ocultă, prin exerciții sistematice, conduse într-un mod riguros și corect, de o clarvedere ce apare pe baza unor vechi însușiri ereditare, sub formă de imagini sau de sunete etc., în cazul unei asemenea clarvederi necorespunzătoare putem constata că ea se retrage, ba chiar dispare cu totul, dacă omul găsește posibilitatea de a-și manifesta înclinația, de a face cu seriozitate studii teosofice, de a-și însuși în mod real cunoașterea teosofică sau dacă începe chiar o acțiune reală de autoeducare ocultă, plină de sens și adecvată scopului. Așadar, într-un asemenea caz, în care avem de-a face cu rătăciri ale cunoașterii suprasensibile, dacă omul e receptiv la izvoarele adevărate ale cunoașterii, acestea pot fi un ajutor pentru el, care-l poate conduce spre calea justă.
În schimb, poate fi adus în discuție un contraexemplu care constituie un adevăr atât de banal, încât îl cunoaște oricine. Dacă din cauza unor complicații karmice un om a ajuns să dezvolte stări care îl conduc la simptomele de mania persecuției sau de megalomanie, el poate dezvolta în sufletul său un întreg sistem de idei fixe, obsesii, pe care le motivează în modul cel mai logic cu putință, dar care sunt, totuși, idei delirante. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un om să gândească absolut corect și logic, dar să fie stăpânit de ideea că este urmărit de cineva. El va fi în stare să facă din incidentele cele mai neînsemnate adevărate scenarii ingenioase, considerând că este urmărit de oameni al căror scop este exclusiv acela de a-i face rău. Și vă va dovedi în modul cel mai ingenios cât de întemeiată e bănuiala sa. Așa că un om poate să aibă o minte absolut logică și să prezinte totuși anumite simptome ale nebuniei. Va fi absolut imposibil să schimbăm ideile unui asemenea om prin argumente logice. Dimpotrivă, dacă într-un asemenea caz venim cu argumente logice, se poate întâmpla ca ideile nebunești care sunt înrădăcinate în ființa lăuntrică a omului respectiv să se amplifice și el să caute mijloace și mai ingenioase de a dovedi câtă dreptate are. Când vorbim în sensul științei spiritului, lucrurile trebuie examinate cu cea mai mare exactitate. Când am spus că adevărurile științei spiritului pe care omul le cultivă în sufletul lui, dându-și toată osteneala sau chiar pornind pe calea unei discipline spirituale sistematice, constituie o forță în combaterea unei rătăciri a tendințelor clarvăzătoare, am avut în vedere un cu totul alt caz, diferit de cel expus mai înainte. Nu se pune problema de a-l ajuta pe omul respectiv apelând la adevărurile științei spiritului. De regulă, cei din jurul lui vor să-l ajute folosind argumentele gândirii obișnuite. Numai că un om aflat în această situație e total insensibil la asemenea argumente. Din ce cauză?
Când apare simtomatologia descrisă, în omul respectiv iese la suprafață o cauză karmică, din incarnările lui trecute, a unor rătăciri din alte vieți. Rătăcirea ființei sale interioare nu-și are cauzele și nici nu poate să le aibă în actuala incarnare, ci într-o incarnare anterioară. Să ne imaginăm cum se petrecerea trecerea dintr-o incarnare anterioară în cea actuală. În acest scop, trebuie să știm cum se desfășoară dezvoltarea noastră sufletească. Fiecare din noi e alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral și, în decursul timpului, am introdus în aceste învelișuri, prin acțiunea Eului, sufletul senzației în corpul astral, sufletul rațiunii sau afectiv în corpul eteric și sufletul conștienței în corpul fizic. Ceea ce am dezvoltat în interiorul nostru, ca trei mădulare sufletești, a fost introdus în cele trei învelișuri și trăiește acum aici. Să presupunem că, intr-o incarnare oarecare, sub influența lui Lucifer – prin faptul că dezvoltăm înăuntrul nostru porniri, pofte, instincte egoiste sau de alt fel, care trebuie atribuite influenței lui Lucifer – suntem ispitiți să ne încărcăm sufletul cu multe greșeli. Sediul acestor greșeli poate fi în sufletul senzației, în sufletul rațiunii sau în cel afectiv și chiar în sufletul conștienței. Aceasta va fi apoi, într-o încercare de mai târziu, cauza greșelii, pe care omul respectiv o poartă într-unul din mădularele sale sufletești. Să presupunem că e vorba de o greșeală bazată în mod deosebit pe forțele sufletului rațiunii. Ea va fi transformată, în starea dintre moarte și o nouă naștere, în așa fel încât faptele greșite comise, de exemplu, de către sufletul rațiunii, își vor manifesta efectele în corpui eteric. Așadar, în perioada dintre moarte și noua naștere, ele au fost întrețesute în corpul eteric. Și în noua incarnare noi întâlnim un efect înrădăcinat în corpul eteric, a cărui cauză și-a avut sediul, într-o incarnare anterioară, în sufletul rațiunii. Dar sufletul rațiunii din incarnarea următoare lucrează iar, în mod independent, în această incarnare, și e o mare deosebire între cazul în care omul a comis acea greșeală într-o viață anterioară și acela în care a comis-o în viața prezentă. Dacă a comis-o într-o incarnare anterioară, acum are o deficiență în corpul său eteric. El e mai adânc înrădăcinat, fiindcă acum nu-și are sediul în sufletul rațiunii, ci în corpul eteric. Dar ceea ce omul a cucerit în planul fizic sub formă de capacități intelectuale influențează numai sufletul rațiunii, nu influențează activitatea desfășurată de sufletul rațiunii în trecut, care acum a fost integrată deja corpului eteric. De aceea se poate întâmpla ca forțele sufletului rațiunii, așa cum ne întâmpină ele azi, să lucreze cu o logică intactă, astfel încât ființa interioară a omului să fie absolut intactă, dar, din cauză că sufletul rațiunii interacționează cu partea bolnavă a corpului eteric, acest corp să facă, într-o anumită privință, o eroare. Și atunci putem acționa, cu argumentele care pot fi găsite în planul fizic, asupra sufletului rațiunii, dar nu putem influența în mod direct corpul eteric. Din acest motiv, nu veți realiza nimic prin logică, pe calea convingerii, cum nu veți realiza nimic prin logică dacă așezați un om în fața unei oglinzi convexe, astfel încât el să-și vadă imaginea schimonosită, și veți încerca să-l convingeți apoi că nu are dreptate când își vede imaginea. Deci nu depinde de om dacă înțelege un lucru în mod greșit, maladiv, fiindcă logica sa, sănătoasă în rest, nu e oglindită în mod corespunzător de către corpul său eteric.
Purtăm adeseori în noi, în organizarea mai adâncă a ființei noastre, efectul karmic al unor incarnări anterioare. Și se poate spune că într-o anumită parte a acelei organizări – în cazul nostru, în corpul eteric – există o deficiență. Vedem ce rău am făcut, lăsând să apară în noi, sub influența luciferică, într-o incarnare anterioară, un lucru pe care l-am transformat apoi. În perioada dintre moarte și o nouă naștere ceva interior se transformă în ceva exterior, și atunci Ahriman acționează împotriva noastră din propriul nostru corp eteric. Arhiman e atras, aș zice, spre corpul nostru eteric, de către Lucifer. Greșeala mai veche a fost de natură luciferică, dar ceea ce a fost transformat este de așa natură, încât am putea spune că ne-o plătește Ahriman, în incarnarea următoare. Apoi se pune problema ca omul să elimine din ființa sa deficiența existentă în corpul său eteric. Și acest lucru e posibil numai dacă se intervine în organizarea sa mai profund decât este posibil într-o incarnare prin mijloacele obișnuite ale rațiunii exterioare.
Celui care trece printr-o asemenea experiență, ajungând, într-o anumită incarnare, să aibă mania persecuției, când va trece din nou prin poarta morții îi vor apărea toate lucrurile pe care le-a făcut din cauza deficienței sale ahrimanice, și le va vedea în întreaga lor absurditate. Iar aceasta va fi forța care-l va vindeca în vederea următoarei sale incarnări. Fiindcă un asemenea om nu poate fi vindecat decât dacă vede în lumea exterioară consecințele absurde ale faptelor săvârșite de el sub influența simptomelor respective. Cu aceasta v-am spus deja ce avem de făcut în sensul unei asemenea vindecări. Dacă un om are asemenea idei nebunești, nu-l veți putea abate de la ele prin argumente logice. Nu veți face decât să provocați cu atât mai mult spiritul său de contradicție. Dar veți avea succes, mai ales dacă asemenea simptome apar în tinerețe, punându-l pe omul respectiv în situații în care consecințele simptomelor sale se dovedesc a fi nebunești, în fața unor realități create de el, care se întorc asupra sa ca realități evident absurde.
Puteți da un ajutor în sensul vindecării și dacă ați ajuns în posesia adevărurilor științei spiritului într-un grad atât de înalt, încât ele au devenit un bun lăuntric al sufletului dumneavoastră. Dacă posedați asemenea adevăruri, înseamnă că le aveți sub forma celei mai puternice credințe, ceea ce înseamnă că întreaga dumneavoastră personalitate e un focar de radiație a adevărurilor științei spiritului. Cu aceste adevăruri, care pătrund ca un curent puternic în viața dintre naștere și moarte și o umplu, reprezentând, totuși, ceva ce depășește limitele acestei vieți, fiind cunoștințe din lumea suprasensibilă, puteti obține efecte mai puternice decât prin adevărurile rațiunii exterioare. În timp ce prin argumente logice exterioare nu puteți face nimic, dacă aplicati adevărurile științei spiritului și dacă aveți suficient timp și ocazii, veți putea transmite omului respectiv impulsuri, astfel încât veți realiza într-o singură incarnare ceea ce, de obicei, se poate face indirect, de la o incarnare la alta; veți acționa din sufletul rațiunii asupra corpului eteric. Adevărurile planului fizic nu sunt câtuși de puțin în măsură să sară peste prăpastia dintre sufletul senzației și corpul astral, dintre sufletul rațiunii și corpul eteric, sau chiar dintre sufletul conștienței și corpul fizic. Veți constata că, oricâtă înțelepciune referitoare la lumea senzorială ar putea să adune un om, aceasta va avea o slabă legătură cu lumea sa afectivă, cu ceva ce putem numi îmbibarea corpului său astral cu impulsurile și pasiunile corespunzătoare. De aceea, se întâmplă ca un om să fie un erudit, să aibă un mare tezaur de cunoștințe teoretice referitoare la lucrurile lumii fizice, să îmbătrânească ca profesor universitar, dar să nu ajungă, în interiorul său, la o transformare a afectelor și pasiunilor, care se manifestă în corpul astral. În fond, el poate să știe enorm de multe lucruri despre lumea fizică și să fie, totodată, un mare egoist, din cauză că și-a însușit în tinerețe asemenea impulsuri. Bineînțeles, în paralel cu aceasta poate să acționeze o știință fizică exterioară și o modelare a corpului astral și a corpului eteric, dinăuntru în afară. Și e posibil ca omul să asimileze multe adevâruri intelectuale, tot soiul de lucruri care pot fi asimilate ca forțe ale sufletului afectiv, în ceea ce privește planul fizic, dar nu poate să treacă peste prăpastia adâncă dintre sufletul rațiunii și corpul eteric. Cu alte cuvinte, puteți constata că deși un om adună în el adevăruri exterioare, oricât de mult ar studia, rareori cele învățate vor avea putere asupra forțelor formative ale trupului său.
În cazul unui om la care adevărurile acționează în așa fel încât iau în stăpânire întreaga sa existență, veți vedea cum, în răstimp de zece ani, fizionomia lui se schimbă, veți putea citi pe fața lui cum s-a luptat în interiorul său cu anumite îndoieli. Sau puteți vedea din gesturile sale că a devenit mai calm, pe baza unei hotărâri proprii. Ceea ce a făcut el se integrează forțelor formative ale organismului său, care e luat în stăpânire de aceste forțe transformate până în părțile cele mai subtile. Ceea ce omul își însușește pe cale spirituală acționează până la nivelul părților celor mai subtile ale organizării sale. Dacă ceea ce ia în stăpânire simțirea nu are legătură doar cu planul fizic, atunci după zece ani omul s-a schimbat. Dar schimbarea se face normal, așa cum se formează și se schimbă predispozițiile în viața obișnuită. Se poate întâmpla ca, după zece ani, un om să aibă o altă expresie a feței; dacă el nu sare însă peste prăpastie pe cale interioară, n-a fost vorba decât de niște influențe exterioare. Atunci ceea ce modelează omul n-a fost o forță care-l ia în stăpânire din interior. Numai spiritualul, care se unește, în ființa noastră interioară, cu Eul cel mai lăuntric din noi, e în măsură să modifice forțele formative deja în viața dintre naștere și moarte, dar această trecere, acest salt peste prăpastie are loc, cu siguranță, în cadrul legii karmei, între moarte și o nouă naștere. Dacă, de exemplu, ceea ce a trăit sufletul senzației coboară în acele lumi prin care trecem în perioada dintre moarte și o nouă naștere, atunci aceste trăiri se fac simțite cu siguranță în incarnarea următoare, drept forțe formative, modelatoare.
Am înteles cum colaborează Ahriman și Lucifer. Dar oare cum se realizează colaborarea lor atunci când, de exemplu, o influență luciferică nu are de trecut doar prăpastia dintre sufletul rațiunii și corpul eteric, ci trebuie să parcurgă un drum mai lung?
Să presupunem că într-o anumită viață un om a ajuns să fie influențat de Lucifer într-o măsură deosebit de mare. Într-un asemenea caz, omul respectiv a devenit, în întreaga sa ființă interioară, cu câteva trepte mai imperfect decât era înainte, iar în kamaloca acest lucru îi va apărea în modul cel mai pregnant, în așa fel încât va fi nevoit să-și spună că trebuie să depună un efort cu totul deosebit, pentru a compensa această imperfecțiune. Prin urmare, în noi se naște o asemenea tendință, și în incarnarea următoare sau într-una din incarnările următoare ne plăsmuim organismul în așa fel încât acesta să aibă tendința de a realiza compensarea trăirilor din trecut. Dar să presupunem că ceea ce a declanșat influența luciferică a fost un factor exterior, o poftă exterioară, de exemplu. În acest caz, Lucifer și-a exercitat din nou influența. Acel factor exterior n-ar fi putut avea influență asupra noastră, dacă în noi n-ar fi acționat Lucifer. Prin urmare, în interiorul nostru există tendința de a compensa ceea ce a făcut influența luciferică.
Am văzut însă că influența luciferică dintr-o incarnare mobilizează, într-o incarnare ulterioară, influența ahrimanică, o face să acționeze, așa că amândoi, Lucifer și Ahriman, se află într-o perfectă relație de colaborare. Influența luciferică ni se arată în conștiență, cu alte cuvinte, noi mai putem ajunge, cu conștiența noastră, de bine de rău, în corpul nostru astral. Am spus că dacă devenim conștienți de faptul că avem dureri aceasta se datorează influenței luciferice. Dar noi nu putem coborî în acele regiuni pe care le-am putea desemna drept conștiența corpului nostru eteric și a corpului nostru fizic. Ce-i drept, și în somnul fără vise noi avem o conștiență, dar o conștiență atât de atenuată, încât în viața obișnuită omul nu știe absolut nimic despre această conștiență. Aceasta nu înseamnă că noi nu facem nimic în această stare de conștiență. O asemenea conștiență posedă, de exemplu, planta, care e formată doar dintr-un corp fizic și un corp eteric. Planta trăiește într-o stare de somn continuu, fără vise. Conștiența umană a corpului fizic și a corpului eteric există și în starea de veghe diurnă. Totuși, noi nu putem coborî până la nivelul ei. Această conștiență poate săvârși diferite fapte; în timpul somnului noi avem diverse acțiuni somnambulice, despre care nu știm absolut nimic. Conștiența somnului fără vise e cea care realizează aceste acțiuni. Conștiența obișnuită a Eului și conștiența astrală nu pot coborî până acolo unde sunt săvârșite, de exemplu, faptele somnambulului.
Totuși, nu trebuie să credem că deoarece în timpul zilei trăim în conștienta Eului și în conștiența astrală, în noi nu trăiesc și celelalte feluri de conștiență. Numai că nu știm nimic despre existența lor. Să presupunem însă că printr-o influență luciferică dintr-o incarnare anterioară am pus în mișcare o puternică influență ahrimanică; influența ahrimanică nu va putea să acționeze asupra conștienței noastre obișnuite. Ea va lua însă în stăpânire acea conștiență care-și are sediul în corpul nostru eteric și atunci această conștiență nu va determina doar o anumită organizare a acestui corp, ci ne va împinge chiar la fapte care se vor manifesta în așa fel, încât conștiența corpului eteric ne va spune că putem elimina răul pe care l-a făcut în noi influența lui Lucifer, căreia omul i-a căzut pradă în incarnarea sa anterioară, și o poate elimina dacă săvârșește o faptă diametral opusă greșelii luciferice pe care a comis-o înainte.
Să presupunem că, din cauza unei influențe luciferice, am ajuns să trecem de la o atitudine religioasă ori de la tendința de a căuta spiritualul, pe care o aveam înainte, la un punct de vedere făcând saltul spre senzualitate. O asemenea schimbare de atitudine mobilizează influența ahrimanică în așa fel, încât ea va provoca reacția diametral opusă. Și atunci se poate întâmpla ca omul respectiv, trecând prin viață, să caute un punct în care să poată face iar un salt din lumea senzorială în cea spirituală. Atunci el a căzut în lumea senzorială; acum el vrea să se întoarcă, dintr-un salt, la viața spirituală. Conștiența de suprafață nu observă acest lucru, dar misteriosul subconștient, care e înlănțuit de corpul fizic și de corpul eteric, îl împinge acum pe om să caute un loc unde îl poate aștepta o furtună; în acel loc se află un stejar și o bancă și chiar acolo cade trăsnetul. Deci subconștientul l-a condus pe om spre împlinirea faptei dintr-o incarnare anterioară. Aici avem fenomenul invers. Așa înțelegem un efect apărut, într-o viață anterioară, sub influența lui Lucifer, și, ca urmare a sa, o influență exercitată de Ahriman în viața actuală. Ahriman trebuie să coacționeze și el pentru ca noi să diminuăm conștiența superioară într-atât, încât întreaga noastră ființă să asculte numai de conștiența corpului eteric sau a corpului fizic.
În acest mod putem înțelege multe lucruri care se întâmplă și în alte situații din viață. Dar dacă, de exemplu, cineva ajunge să moară ori să fie grav rănit, noi nu avem voie să ne explicăm un asemenea caz în mod similar; acest lucru ar însemna să concepem karma într-un mod foarte îngust. Există, într-adevăr, unele orientări, chiar și în cadrul mișcării noastre teosofice, care concep karma într-un mod foarte îngust; unii oameni cred că prin karma ei posedă ceva care-i conduce spre un punct de vedere superior, pe care însă nu-l cunosc cu adevărat. Ei concep karma în așa fel încât, dacă ar avea dreptate, întreaga ordine a lumii ar trebui să fie reglată, pentru fiecare om în parte, ca să poată sluji desfășurării armonioase și echilibrării personalității; cu alte cuvinte, într-o viață împrejurările ar trebui să fie reglate în așa fel încât să fie creată compensația pentru ceea ce a luat naștere într-o viață anterioară. Dar acest punct de vedere nu poate rezista în fața realității. Ce s-ar întâmpla dacă în viața unui om ar surveni o nenorocire, iar un altul i-ar spune că este vorba de karma sa, de efectul karmic ce vine dintr-o viață anterioară, că e consecința vinei cu care s-a împovărat atunci. Dacă omului respectiv i se întâmplă însă ceva pozitiv, celălalt i-ar spune că aceasta este consecința unei fapte bune, pe care a săvârșit-o în altă viață. Pentru ca o asemenea apreciere să aibă o valoare reală, cel care vorbește astfel ar trebui să vadă ce anume s-a petrecut în acea viață anterioară, despre care afirmă că a produs efectul respectiv. Dacă el s-ar transpune în viața anterioară a celui cu care stă de vorbă, ar vedea evenimentele care provin din acea viață și ar trebui să-și îndrepte privirile spre incarnarea următoare, pentru a observa efectele. Dar de aici decurge pentru noi, în mod logic, faptul că în fiecare incarnare au loc lucruri care constituie evenimente prime, deci fără antecedente, în viața fiecărui om, așa cum se derulează ea de la o viață la alta, și acestea își vor avea compensația karmică în viața următoare. Când, în viața următoare, vedem efectele ne putem îndrepta privirile spre cauzele lor. Dar dacă are loc o nenorocire și, orice mijloace am aplica, nu putem găsi nici o cauză în viața anterioară, înseamnă că de-abia o viață de mai târziu va aduce compensația. Karma nu este soartă oarbă (fatum!). Din fiecare viață e transferat ceva în viața următoare.
Dacă înțelegem acest lucru, vom considera că e normal ca omul să poată întâlni în viața lui, într-un mod plin de sens, evenimente noi. Să ne gândim la faptul că marile evenimente din evoluția omenirii pot avea loc numai pentru că anumite persoane devin purtătoarele lor. Anumiți oameni trebuie să-și asume într-un anumit moment intențiile evoluției. Imaginați-vă cum s-ar fi desfășurat evoluția din Evul Mediu, dacă la un moment dat n-ar fi intervenit Carol cel Mare, ori cum ar fi evoluat viața spirituală din Antichitate, dacă n-ar fi apărut Aristotel. Dacă vreți să înțelegeți felul cum are loc evoluția omenirii, trebuie să vi-l imaginați pe Aristotel activând în epoca în care a trăit; fără el multe ar fi fost altfel, mai târziu. Personalităti cum sunt Carol cel Mare, Aristotel, Luther ș.a.m.d. au trebuit să trăiască în epoca respectivă nu pentru ei, ci pentru evoluția lumii. Destinele lor personale sunt însă strâns împletite cu ceea ce se întâmplă în lume. Putem spune oare, din acest motiv, că ceea ce ei realizează are vreo legătură cu meritele pe care și le-au câștigat în trecut?
Să luăm cazul lui Luther. Nimic din ceea ce el a trăit și suferit nu poate fi înscris în cartea conturilor sale karmice; trebuie să fie clar că ceea ce urmează să aibă loc într-un anumit moment din evoluția omenirii se întâmplă datorită faptului că există anumite individualități. Aceste individualități trebuie să coboare pe Pământ din lumea spirituală, fără să se ia în considerare dacă ele însele au ajuns sau nu destul de departe în evoluția lor, fiindcă au o anumită misiune în evoluția omenirii. Și s-ar putea să fie necesar ca o cale karmică să fie întreruptă înainte de vreme sau prelungită, pentru ca personalitatea respectivă să apară într-un anumit moment. Unor asemenea persoane le sunt date destine care nu trebuie să aibă nimic comun cu karma lor anterioară. Dar dacă un om a pășit în viață în acest fel, și dacă a făcut ceea ce trebuia între naștere și moarte, de aici apar cauze karmice. Pe cât este de adevărat că Luther a apărut pentru scopuri legate de evoluția omenirii și că el poate îndura elemente ale destinului care nu au nimic comun cu karma lui anterioară, tot pe atât de adevărat este că ceea ce face el acum va influența, la rândul său, karma sa viitoare. Karma este o lege generală și fiecare trebuie să trăiască în cadrul ei. Totuși, nu avem voie s-o analizăm privind doar spre incarnările trecute, ci trebuie să privim și spre viitor. De pe această poziție putem spune că de-abia o viață ulterioară și incarnările anterioare pot justifica faptul că ni s-au întâmplat și lucruri care nu se aflau pe linia karmei noastre.
Să analizăm cazul următor, care s-a petrecut în realitate: într-o catastrofă naturală și-au găsit moartea mai multe suflete. Nu trebuie să credem că acești oameni au murit pentru că așa cerea karma lor; ar fi o presupunere foarte ieftină. Asemenea lucruri nu pot fi explicate prin faptele rele cu care oamenii s-au încărcat. Există un caz verificat: mai mulți oameni care și-au pierdut viața din cauza unei catastrofe naturale, mai târziu, într-o altă existență, s-au simțit uniți și puternici datorită acestui destin comun, în așa fel încât au putut întreprinde ceva împreună. Acea catastrofă a constituit cauza care i-a dezobișnuit să fie atașați exclusiv de materie, astfel încât au adus cu ei, într-o viață viitoare, un mod de a gândi care i-a condus spre spiritual.
Ce s-a petrecut de fapt? Dacă ne întoarcem la viața anterioară, constatăm că a avut loc, ca eveniment deosebit, moartea în comun a acelor oameni, cauzată de un cutremur. În momentul cutremurului, în fața sufletelor lor a apărut cu o mare intensitate lipsa de valoare a bunurilor materiale și, datorită acestui fapt, în ei s-a dezvoltat tendința de a căuta spiritualul. Iată cum acești oameni, care aveau de adus omenirii ceva de natură spirituală, au fost pregătiți în acest scop pe o asemenea cale, care ne demonstrează înțelepciunea evoluției; este un caz care a fost cercetat prin metoda științei spiritului și care a avut loc în realitate. În felul acesta vedem intrând în viața umană evenimente primare; moartea unui om sau a unui număr mai mare de oameni, provocată de o catastrofă naturală sau de un accident, nu trebuie explicată printr-o vină de care el s-a încărcat în trecut, fiindcă un asemenea eveniment poate să aibă loc, devenind o cauză primară, a cărei compensare se produce de-abia în viața următoare.
Dar mai sunt posibile și alte situații. Se poate întâmpla ca, timp de două sau trei incarnări succesive, un om să fie nevoit să-si încheie viața. Acest lucru se poate întâmpla din cauză că individualitatea respectivă are misiunea de a aduce omenirii ceva ce nu poate fi realizat decât dacă omul trăiește în lumea fizică, sensibilă, cu forțele unui trup pe cale de a se plămădi. Nu e totuna dacă cineva trăiește într-un trup care se dezvoltă până la 35 de ani sau într-un trup ajuns la o vârstă mai înaintată. Până la 35 de ani omul își transmite forța în corporalitate, așa că el dezvoltă forță dinăuntru în afară. Apoi însă, pe la 35 de ani, omul nu mai face progrese în evoluția sa decât în plan interior și trebuie să lupte în permanență, cu forțele sale de viață, împotriva forțelor exterioare. Aceste două jumătăți ale vieții sunt total diferite, dacă avem în vedere organizarea interioară. Să presupunem că e nevoie, conform cu înțelepciunea evoluției, de oameni care pot prospera doar dacă nu sunt nevoiți să lupte împotriva a ceea ce ni se opune de obicei în a doua jumătate a vieții; atunci se poate întâmpla ca firul vieții acestor incarnări să se rupă de timpuriu. Asemenea cazuri există. Și noi înșine am atras atenția, cu ocazia întâlnirilor noastre, asupra unei individualități care a apărut, în mod succesiv, drept mare profet, drept pictor important și drept poet [ Nota 11 ] și care și-a încheiat de fiecare dată viața printr-o moarte prematură, din cauză că ceea ce această individualitate avea de realizat în cursul celor trei incarnări era posibil numai prin faptul că incarnările sale au fost întrerupte înainte de trecerea în a doua jumătate a vieții. Acesta este modul specific în care karma umană individuală se împletește cu karma generală a omenirii.
Putem să scrutăm și mai adânc și să căutăm în karma generală a omenirii anumite cauze karmice care-și arată efectele în alte epoci, mai târzii; omul individual trebuie să se vadă iar situat în karma omenirii. Dacă studiem evoluția postatlanteană, avem la mijloc epoca greco-latină, precedată de epoca egipteano-caldeană, și urmată de epoca noastră, a cincea epocă de cultură. După epoca noastră va urma o a șasea și o a șaptea epocă de cultură. Și cu alte ocazii am arătat că, dintr-un anumit punct de vedere, are loc o mișcare în cerc a diferitelor civilizații, astfel încât civilizația greco-latină este ceva de sine stătător, dar epoca egipteano-caldeană este reluată în epoca noastră. Am subliniat, în cadrul acestui ciclu de conferințe, că astronomul Kepler a trăit în epoca noastră, că în trecut aceeași individualitate a trăit într-un trup de egiptean, și că, în acea epocă, a avut ocazia să-și înalțe privirile, sub îndrumarea unui preot egitpean, spre bolta cerească, în așa fel încât tainele astrelor i-au fost dezvăluite, aș zice, de sus. Această individualitate a scos din nou la lumina zilei toate acestea în incarnarea trăită sub numele de Kepler, și a fost așezată în punctul în care epoca a cincea o repetă, într-un anumit mod, pe a treia.
Dar să mergem mai departe. De pe pozițiile științei spiritului se poate afirma că cei mai mulți oameni privesc evoluția lumii și viața umană ca niște orbi. Aceste corespondențe, aceste repetări, această viață, sub formă de cicluri, ar putea fi urmărite până în cele mai mici amănunte. Dacă luăm ca punct de reper un anumit moment din evoluția omenirii, anul 747 î.Hr., el reprezintă un fel de punct zero, iar ceea ce se situează înainte și după acest moment se află, într-un anumit mod, într-un raport de oglindire. Ne putem întoarce până într-o epocă a evoluției egiptene și vom găsi acolo legi după care se desfășurau ceremoniile și unele ritualuri, care le apăreau oamenilor drept „porunci ale zeilor”. Și chiar așa era. Erau niște porunci care cereau, de exemplu, ca un egiptean să efectueze în timpul zilei un număr de spălări, reglementate prin uzanțe și prescripții rituale speciale. Și i se spunea egipteanului că el nu poate trăi așa cum vor zeii decât dacă în anumite zile se îmbăiază de un anumit număr de ori. Aceasta era o poruncă a zeilor, care se manifesta prin diverse culte. Ajungem apoi într-o perioadă intermediară, mai puțin axată pe curățenie, iar în epoca noastră întâlnim din nou măsuri de igienă prescrise omenirii din motive materialiste și vedem cum se repetă ceva care, în vechiul Egipt, la un moment dat, a dispărut. Împlinirea, în cadrul karmei generale, a evenimentelor din trecut se prezintă într-un mod foarte ciudat. Dar cadrul general e mereu altul. În incarnarea sa egipteană, Kepler avea privirile îndreptate spre cerul înstelat; și ceea ce această individualitate a văzut acolo s-a întipărit în marile adevăruri spirituale ale astrologiei egiptene. Când s-a reincarnat, într-o epocă a cărei sarcină era aceea de a dezvolta materialismul, aceeași individualitate a înscris aceste realități – într-un mod corespunzător epocii noastre – sub forma celor trei legi ale lui Kepler, de nuanță materialistă. În vechiul Egipt, legile curățeniei erau „revelate de Dumnezeu”. Egipteanul credea că își îndeplinește datoria față de omenire numai dacă se îngrijește de curățenia sa cu o pendaterie deosebită. Acest lucru iese din nou la suprafață, numai că sub influența unor gânduri absolut materialiste. Omul actual nu se gândește că el slujește zeilor prin faptul că respectă asemenea prescripții, ci crede că o face pentru binele său. Oricum, ceea ce a existat cândva iese din nou la lumina zilei.
În lume, într-un anumit sens, totul se împlinește în mod ciclic. Vă dați seama că lucrurile pe care le-am spus data trecută nu sunt chiar atât de simple cum suntem înclinați să credem. Oamenii n-au fost în stare, într-o anumită epocă, să ia măsuri împotriva epidemiilor, deoarece acestea fuseseră prevăzute în înțeleptul plan general al lumii, pentru a li se oferi sufletelor umane ocazia de a compensa răul provocat de influența ahrimanică și de anumite influențe luciferice mai vechi. Dacă azi sunt create alte condiții, și acest lucru e supus anumitor legi karmice. Iată de ce nu avem voie să tratăm cu superficialitate asemenea probleme.
Am spus că dacă omul caută ocazia de a se infecta, de a contracta o boală epidemică, să zicem, avem de-a face cu reacția necesară împotriva unei cauze karmice din trecut. Ne este îngăduit atunci să luăm măsuri de igienă etc.?
E o întrebare profundă, și trebuie să adunăm mai întâi materialul necesar, ca să-i putem găsi un răspuns. Trebuie să ne fie clar că acolo unde, pe parcursul unor perioade de timp mai lungi, conlucrează simultan principiul luciferic și principiul ahrimanic, sau acolo unde ele acționează unul împotriva celuilalt, în viața umană apar anumite complicații. Aceste complicații se întâlnesc în cele mai diverse cazuri, în modurile cele mai diferite, astfel încât nu vom întâlni două cazuri la fel. Dacă analizăm cum au colaborat Lucifer și Ahriman, vom găsi un fir călăuzitor, care ne va ajuta să ne orientăm. Trebuie să facem însă o distincție foarte clară între omul interior și omul exterior. Azi am văzut care este deosebirea între ceea ce acționează în sufletul rațiunii și ceea ce se manifestă în corpul eteric, ca efect al sufletului rațiunii. Noi trebuie să urmărim firul neîntrerupt, progresiv, al acțiunilor karmei, și avem posibilitatea să acționăm, la rândul nostru, prin influențe karmice corespunzătoare, asupra ființei interioare, în așa fel încât ființa interioară să pregătească pentru viitor o altă compensație karmică. Și atunci există posibilitatea ca într-o viață anterioară un om să fi trecut prin tot felul de sentimente, senzații etc., care l-au împins la neiubire față de semenii lui. Să ne imaginăm, de exemplu, că el a trecut prin anumite evenimente care l-au făcut ca, prin acțiunea karmei, să asimileze neiubirea. Este posibil ca noi, urmând o linie descendentă, să producem răul, să parcurgem, mai întâi, o traiectorie descendentă, spre a face să se dezvolte forța de tensionare în sens opus și a urca apoi din nou. Să presupunem, deci, că, dăruindu-se anumitor influențe, un om înclină spre neiubire; în acest caz, într-o viață ulterioară neiubirea va apărea ca efect karmic și va forma, în organizarea sa, anumite forțe interioare. Acum putem face două lucruri, în mod inconștient; căci civilizația noastră încă n-a ajuns atât de departe încât să facă asemenea lucruri în mod conștient. În cazul unui asemenea om va trebui să luăm măsuri pentru ca acele însușiri din organizarea sa care provin din neiubire să fie eliminate. Putem recurge la un mijloc de combatere a acelei influențe din organizarea exterioară care s-a manifestat drept neiubire; totuși nici acum n-am alungat din suflet întreaga neiubire, ci am eliminat doar organul exterior al neiubirii. Fiindcă dacă nu mai întreprindem și altceva am făcut treaba pe jumătate, sau poate că n-am făcut absolut nimic. Poate că l-am ajutat pe omul respectiv din punct de vedere fizic-exterior, dar din punct de vedere sufletesc nu l-am ajutat. Din cauză că, în corporalitatea exterioară, am înlăturat organul de producere a neiubirii, acum el nu poate să-și manifeste neiubirea; trebuie s-o păstreze în organizarea sa interioară pentru o incarnare viitoare.
Să presupunem că, din cauza lipsei de iubire față de semeni, un întreg grup de oameni s-ar fi simțit îndemnat să asimileze anumite substanțe infecțioase, spre a cădea pradă unei epidemii. Și să mai presupunem că suntem în stare să luăm măsuri împotriva epidemiei. Într-un asemenea caz, noi am opri corporalitatea exterioară să manifeste neiubire, dar prin aceasta n-am elimina încă înclinația interioară spre neiubire. Să ne imaginăm că, eliminând organul exterior al neiubirii, ne asumăm îndatorirea de a acționa asupra sufletului în așa fel încât să-l scăpăm de predispoziția spre neiubire. Organul neiubirii e ucis în sensul cel mai propriu al cuvântului – în sens corporal exterior – prin vaccinarea împotriva variolei. Știința spiritului ne spune că variola a apărut într-o epocă în care exista tendința generală de a dezvolta într-o măsură foarte largă egoismul, neiubirea. Atunci a apărut variola și în organizarea exterioară; așa stau lucrurile. În teosofie avem datoria de a spune doar adevărul.
Putem înțelege acum de ce vaccinul împotriva variolei a apărut în epoca noastră. Dar mai putem înțelege și altceva, și anume faptul că cele mai bune dintre spiritele epocii noastre manifestă repulsie față de vaccinare. Această repulsie corespunde unui aspect interior, este partea exterioară a ceva interior. Dacă ucidem organul, avem și îndatorirea, ca revers al acestei intervenții, să modelăm la omul respectiv și caracterul său materialist, printr-o educație spirituală corespunzătoare. Acesta ar trebui să fie reversul. Altfel nu facem treaba decât pe jumătate. Nu facem decât o treabă al cărei revers va trebui să-l creeze omul însuși, într-una din incarnările sale viitoare, în cazul în care în el există otrava variolei, și a eliminat acea însusire care ne face să căutăm o îmbolnăvire de variolă. Dacă am eliminat receptivitatea la variolă, am avut în vedere numai latura exterioară a activității bazate pe legea karmei. Dacă, pe de altă parte, luăm măsuri de igienă, avem datoria de a da ceva și sufletului acelui om a cărui organizare am modificat-o. Vaccinul nu va dăuna nici unui om care, după vaccinare, primește, mai târziu, în viață o educație spirituală. Dar facem balanța să se încline prea mult, dacă avem în vedere numai unul dintre aspecte, iar celuilalt nu-i acordăm nici o importanță. Acest lucru îl simt oamenii care spun că acolo unde se merge prea departe cu măsurile de igienă sunt cultivate doar naturile slabe. O asemenea părere este, desigur, neîntemeiată; dar după cum puteți vedea, este esențial să nu ne asumăm una dintre sarcini fără cealaltă.
Ajungem astfel la o lege importantă a evoluției omenirii, care acționează în așa fel încât întotdeauna o realitate exterioară și una interioară să se mențină în echilibru și care nu ne dă voie să avem în vedere doar unul din aspecte, neglijându-l pe celălalt. Am spus multe lucruri până acum, dar nu ne-am pus întrebarea cum se raportează igiena și karma una la cealaltă. Răspunsul la această întrebare ne introduce și mai adânc în problema karmei.
Vom vedea în continuare că între naștere și moartea omului există legături karmice, că oamenii pot influența viața semenilor săi și vom înțelege cum pot să fie compatibile între ele voința liberă a omului și karma.
