În ultimele ore am arătat că Christos Iisus avea să însemne pentru evoluția omenirii dotarea treptată a forțelor Eului omenesc cu acele facultăți pe care altădată omul nu le putea dobândi decât în Misterii, printr-un fel de diminuare a Eului său. Și dacă vrem să rememorăm clar în suflet ce înseamnă aceasta, putem spune: În toate inițierile vechi exista posibilitatea accesului în lumea spirituală, în ceea ce noi am caracterizat drept Împărățiile cerurilor. Dar, prin însușirile și particularitățile vechii evoluții precreștine a omenirii, această ridicare în Împărățiile cerurilor nu se putea face astfel încât Eul, entitatea-Eu propriu-zisă a omului, să rămână în aceeași dispoziție în care se află față de planul fizic-senzorial. Deosebim, așadar, aceste două stări sau dispoziții ale sufletului omenesc. Una din ele este cea pe care o cunoaște omul normal astăzi între trezire și adormire, în care el percepe cu Eul său obiectele planului fizic-senzorial. Și mai există apoi cealaltă stare a sufletului, în care acest Eu este înăbușit, în care nu există o conștiență clară a unei astfel de egoități. Și în această din urmă stare sufletească era ridicat omul în Împărățiile cerurilor în vechile Misterii. Aceste Împărății ale cerurilor urmau – o dată conform predicii înainte-mergătorului lui Christos Iisus, a lui Ioan Botezătorul, și apoi conform predicii lui Christos Iisus însuși – să fie coborâte pe Pământ, pentru ca omenirea să poată primi un impuls pentru evoluția ei în continuare, prin care să se poată experimenta viețuirile lumilor superioare menținându-se în același timp nealterată forța-Eu obișnuită. De aceea faptul de a ne fi prezentate de către, să le zicem așa, raportorii evenimentului christic procedurile întreprinse în vechile Misterii cu candidații la inițiere, de a ne fi arătat în același timp că în toate acestea intervine o nuanță nouă, și anume aceea că acum nu mai avem de-a face cu cea de-a doua dispoziție sufletească caracterizată mai sus, ci cu una în care Eul este prezent, este cât se poate de firesc.
Și am mai arătat ieri că cele nouă Fericiri reprezintă din acest punct de vedere începutul Predicii de pe munte. Putem merge și mai departe de acest punct și să analizăm cele existente în forma actuală a Evangheliei după Matei, așa cum a fost ea tradusă, ce-i drept nu foarte clar, din aramaică în greacă. Chiar dacă luăm versiunea neclară a textului grecesc a Evangheliei după Matei putem să ne dăm seama cum și în continuarea Predicii de pe munte, peste tot, se face trimitere la ceea ce putuse viețui odinioară omul în starea de Eu diminuat. Astfel, dacă mai înainte omul își putea spune: Dacă îmi înăbuș Eul pot intra prin aceasta în lumea spirituală și pot înțelege fundamental asta sau asta, în viitor el va învăța să înțeleagă aceste lucruri în prezența Eului său. Desigur, o astfel de chestiune nu o putem înțelege cu adevărat decât dacă ne aplecăm ceva mai mult asupra lucrurilor pe care le-am indicat deja, și anume asupra utilizării vechilor nume, a denumirilor vechi. Vechile denumiri nu se alegeau așa cum se face astăzi, când nu mai există o conștiență a ființialului unei anumite probleme. Faptul reiese clar chiar din desemnările care apar în Predica de pe munte, unde Christos Iisus se simțea a fi cel ce aduce conștiența de Eu pe o treaptă superioară față de cea de dinainte, cel care poate viețui în sine însuși Împărățiile cerurilor. De aceea el pune înaintea sufletelor ucenicilor săi contrastul: Înainte se spunea că un lucru sau altul din Împărățiile cerurilor vă este revelat. De acum voi veți viețui acest lucru dacă veți lăsa să vorbească Eul vostru, dacă veți viețui în ceea ce are să vă spună Eul vostru. De unde și repetiția care revine mereu: „Eu vă spun aceasta!”, pentru că Christos Iisus se simțea reprezentantul acelui suflet omenesc ce se viețuiește în expresia: „Eu o spun; Eu sunt aici cu întreaga mea conștiență de Eu.” Această expresie „Eu v-o spun vouă”, care apare în continuarea Predicii de pe munte, nu trebuie privită în mod trivial. Ea este o indicație referitoare la acel impuls nou care a intrat în evoluția omenirii prin Christos Iisus. Citiți deci în acest mod cele ce urmează după Predica de pe munte și veți simți ce a vrut El să spună: Până acum nu vă era permis să apelați la Eul vostru; acum însă, prin ceea ce Eu v-am oferit, prin forța interiorului, prin forța Eului propriu, puteți să cuceriți treptat Împărățiile cerurilor. Întregul spirit al Predicii de pe munte este pătruns de adierea noului impuls al egoului omenesc. Și la fel în continuare, unde se face trecerea spre așa-numitele vindecări.
Aceste vindecări formează, după cum bine știm, obiectul a enorm de multe discuții, iar în cadrul lor un obiect cu totul aparte îl formează, așa cum știți cu toții, problema minunilor. Cel mai des se accentuează faptul că aici ar fi relatate minuni. Dar să încercăm să ne apropiem mai mult de această problemă a minunilor. Ieri v-am atras deja atenția asupra unei astfel de minuni. Am arătat că, de fapt, omul actual subestimează cu totul modificările, metamorfozele pe care le-a cunoscut entitatea omenească de-a lungul evoluției. Dacă dumneavoastră ați compara – nu în linii mari, ci în aspectele de finețe – un corp fizic din vremea în care a trăit Christos, dar și dinainte de aceasta, cu un corp fizic din ziua de azi, ar reieși o deosebire absolut considerabilă, care desigur nu poate fi stabilită cu mijloacele anatomiei, ci doar prin cercetare ocultă. Și veți constata că trupul fizic a devenit mai dens, s-a contractat; pe vremea lui Christos Iisus el mai era încă moale. Și în special felul de contemplare era altul, astfel încât omul mai poseda înă într-un anumit grad o cunoaștere a acțiunilor anumitor forțe în corp, forțe care modelează acest corp, pe care omul nu le observă astăzi și care făceau ca mușchii să se contureze clar și mult mai pregnant – lucru observabil, desigur, doar pentru o privire mai subtilă. Lent și treptat aceasta a dispărut. Infantilisme de-ale criticilor de artă ne prezintă anumite desene vechi unde, de exemplu, sunt înfațișate deosebit de pregnant anumite linii musculare drept o exagerare și o pun pe seama stângăciei acelei perioade timpurii; nu se știa că așa ceva are legătură cu o observare reală, care pentru acele vremuri era corectă, însă pentru timpurile actuale ar fi una falsă. Dar nu vreau să insist mai mult asupra acestui lucru, ci doar să arăt cu ce anume aveau legătură aceste corpuri omenești cu totul altfel structurate.
Pe atunci forța sufletului, forța spiritului, avea o înrâurire mai mare, mai momentană, să zicem așa, asupra corpului omenesc decât mai târziu, când corpul a devenit mai dens și sufletul și-a pierdut din puterea sa asupra trupului. De aceea pe atunci vindecarea era posibilă într-o măsură mult mai mare pornind de la suflet. Sufletul avea o putere mult mai mare, astfel încât el putea pătrunde trupul, când acesta ajungea în dezordine, cu forțe aduse din lumea spirituală, putea să-l repună din sine în ordine, să-i redea armonia. Această putere a sufletului asupra trupului s-a diminuat cu timpul. Acesta este mersul evoluției. De aceea vindecările în trupurile de demult erau într-o măsură mult mai mare procese spirituale de vindecare decât mai târziu. Iar cei ce treceau drept medici nu erau medici ai corpului fizic în sensul de astăzi, ci mai mult tămăduitori, în sensul că ei acționau asupra trupului indirect, prin intermediul sufletului. Ei purificau sufletul și-l străbăteau cu sentimente, impulsuri și forțe voliționale printr-o influență de natură spiritual-sufletească pe care ei o puteau exercita fie în starea obișnuită de percepție fizică, fie în așa-numitul somn din templu sau ceva asemănător, ceea ce și pentru timpurile acelea nu era altceva decât o transpunere a omului într-o stare de clarvedere.
Deci, dacă avem în vedere condițiile culturale de odinioară, trebuie observat în special că persoanele care aveau un suflet puternic și care puteau apela la cele ce ei înșiși primiseră puteau acționa într-o măsură considerabilă asupra sufletelor și prin aceasta asupra trupurilor. Așa se face că astfel de oameni, pătrunși oarecum de spirit, despre care se știa că pot răspândi în jur forțe vindecătoare, mai erau desemnați cu expresia de „tămăduitori”. În principiu, nu numai terapeuții, dar și esenienii ar trebui desemnați într-un fel tămăduitori. Dar trebuie să mergem și mai departe și să spunem: Într-un anumit dialect din Asia de Sud-Vest în care se exprimau îndeosebi cei de la care a purces creștinismul, traducerea a ceea ce noi am numi „tămăduitor spiritual” este cuvântul Iisus. Iisus înseamnă în principiu „medic spiritual”. Este o traducere destul de corectă, în special dacă apelăm la valori afective. Și astfel dumneavoastră puteți arunca o lumină și asupra celor resimțite într-o epocă în care la rostirea unor astfel de nume se mai simțea încă ceva. Dar să încercăm să ne transpunem cu totul, să zicem așa, în raporturile culturale din acea vreme.
Cineva care s-ar fi exprimat în sensul acelei epoci ar fi spus: Există oameni care au acces în Misterii, care printr-o anumită sacrificare a conștienței lor de Eu se pot pune, în Misterii, în legătură cu anumite forțe spiritual-sufletești, apoi ei radiază în spațiul din jur și prin aceasta pot deveni pentru cei din jurul lor tămăduitori. Dacă presupunem că un astfel de om ar fi devenit un discipol al lui Christos Iisus, el ar fi spus: Noi am trăit acum ceva foarte curios. În timp ce înainte nu puteau deveni tămăduitori sufletești decât niște oameni care au primit forțele spirituale în Misterii prin diminuarea conștienței de Eu, acum noi am cunoscut pe cineva care a devenit așa ceva fără niciun fel de procedură misterială, păstrându-și Eul. – Ceea ce era neobișnuit, ceea ce era bătător la ochi, nu era într-atât faptul că se făceau vindecări spirituale. Dacă în capitolele din Evanghelia după Matei s-ar fi povestit despre un tămăduitor spiritual, acest lucru nu l-ar fi impresionat în mod deosebit pe acel om. E1 ar fi spus: Ce este curios în faptul că astfel de oameni vindecă pe cale spirituală? Acest lucru este de la sine înțeles! – Iar enumerarea unor astfel de vindecări n-ar fi reprezentat o minune deosebită pentru acele timpuri. Ceea ce este însă deosebit este că autorul Evangheliei după Matei ne spune: Aici există cineva care a adus în omenire o forță esențial nouă, care a realizat vindecări dintr-un impuls al Eului său, din care mai înainte nu se putea face așa ceva. El vindeca antrenând această forță cu ajutorul căreia mai înainte nu se puteau face vindecări. – În Evanghelii se povestește deci cu totul altceva decât credem noi în mod obișnuit. Se pot aduce nenumărate dovezi, chiar și istorice, în sprijinul afirmației că este corect ceea ce constată știința spiritului pe baza unor surse oculte. Noi nu vom menționa decât una.
Dacă este adevărat ceea ce s-a spus acum, înseamnă că în Antichitate chiar s-a reprezentat faptul că în anumite condiții cei orbi puteau fi vindecați printr-o influență spirituală. Și pe drept s-au menționat picturi vechi ce înfățișează astfel de lucruri. Chiar și domnul John M. Robertson, despre care am pomenit în conferința precedentă, indică faptul că la Roma există o lucrare, o reprezentare a lui Esculap care stă în fața a doi orbi [Nota 15]; de unde, în mod natural, el trage concluzia că prin aceasta este arătată o vindecare și că ea a fost preluată apoi de către evangheliști și introdusă în scenele din Evanghelii. Dar aici esențial nu este că vindecările spirituale reprezintă ceva minunat, ci că cel care a pictat tabloul voia să spună prin aceasta: Esculap este unul dintre inițiații care au ajuns să-și însușească forțele tămăduitoare spirituale în Misterii prin diminuarea conștienței de Eu. Autorul Evangheliei după Matei a vrut însă să spună: La Christos vindecările nu se petreceau în acest fel. Ceea ce a trăit în Christos ca impuls unic și trebuie să fie dobândit treptat, treptat, de întreaga omenire este ceva ce Eul va ajunge să realizeze gradat, prin propria sa forță. – În prezent oamenii nu pot ajunge încă la așa ceva, deoarece acest lucru urmează să se înrădăcineze în omenire într-un viitor mai îndepărtat. Ceea ce s-a întâmplat însă cu Christos la începutul erei noastre va fi deprins și de către oameni, iar aceștia vor deveni treptat capabili să o exprime. Încet, încet acest lucru se va întâmpla. Așa ceva voia să spună autorul Evangheliei după Matei prin vindecările sale minunate.
Astfel, din conștiența ocultă eu pot să spun: Autorul Evangheliei după Matei n-a vrut câtuși de puțin să zugrăvească o „minune”, ci ceva cu totul natural, de la sine înțeles. El n-a vrut decât să arate că aceasta s-a petrecut și în alt fel. Așa se prezintă lucrurile, dacă le înfățișăm într-adevăr cu rigoare științifică. Astfel, cea mai profundă neînțelegere s-a înfiripat tocmai în ceea ce privește Evangheliile.
Cum trebuie acum să se continue povestirea, dacă ea este conformă realității? Noi am văzut că tot ceea ce s-a petrecut în viața lui Christos Iisus prin așa-numita Ispitire a fost o cufundare în acele procese pe care le cunoaște omul atunci când coboară în corpul fizic și în corpul eteric. Noi am văzut că forța care emană de la corpul fizic și eteric a fost capabilă să acționeze în felul în care a acționat în Predica de pe munte și, de asemenea, în vindecările care au urmat. Apoi am văzut că această forță a lui Christos Iisus acționa la început în același fel în care o făcea de obicei forța unui inițiat în Misterii, și că acționa astfel încât atrăgea discipoli. Și, desigur, Christos Iisus trebuia să-i atragă pe discipoli într-un fel aparte.
Dacă vrem să înțelegem Evanghelia după Matei mai departe, din punctul care urmează Predicii de pe munte și Vindecărilor, o pregătire în acest sens pot fi unele cunoștințe dobândite de-a lungul anilor despre faptele oculte. Este vorba de faptul că omul, dacă se ridică cu adevărat prin inițiere în lumile superioare, ajunge la un fel de contemplare imaginativă, la o contemplare ce trăiește în imagini. Cei care se aflau în jurul lui Christos Iisus nu trebuiau deci să-și înușească doar capacitatea de a asculta cele împărtășite într-un astfel de discurs, într-o astfel de proclamare maiestuoasă cum este Predica de pe munte, nu trebuiau deci doar să participe la acele vindecări realizate prin Christos Iisus însuși; trebuia ca forța puternică ce acționa în Christos Iisus să treacă, să se transfere treptat, treptat asupra prietenilor și discipolilor cei mai apropiați. Și acest lucru ne este înfățișat. Mai întâi ni se arată că după Ispitire Christos Iisus este în stare să prezinte vechile învățături cu o nuanță nouă și să realizeze vechile vindecări printr-un impuls nou. Apoi însă ni se arată cum El acționează într-un mod deosebit asupra ucenicilor Săi, cum forța pe care El a încorporat-o în cel mai înalt grad în sine acționează asupra mediului din jurul ucenicilor Săi. Cum se realizează aceasta? În așa fel încât lucrurile pe care El le înfățișa în cuvinte puteau avea sens și pentru cei nereceptivi. Pentru cei receptivi însă, pe care i-a ales și i-a condus El însuși, forța acționa altfel. Ea acționa insuflându-le imaginațiuni, stimulând în ei treapta imediat următoare de cunoaștere. Așadar, ceea ce pornea de la Christos Iisus putea acționa în două feluri: asupra celor din afară, în așa fel încât aceștia Îi ascultau cuvintele și prin aceste cuvinte primeau un fel de teorie; asupra celorlalți, ce au viețuit în ei forța Sa și pe care El însuși și-i alesese, care puteau, datorită karmei lor speciale, să transfere asupra lor forța Sa, care elibera din sufletul lor imaginațiuni, cunoștințe, ce într-un fel indică o treaptă mai înaltă în lumile superioare. Acest lucru este exprimat prin cuvintele: „Cei din afară aud doar pilde” – adică expresii plastice pentru cele ce se întâmplă în lumea spirituală –, voi însă înțelegeți ce înseamnă pildele, înțelegeți limba care vă conduce în sus, în lumile spirituale” (Matei 13, 11). Nici aceste lucruri nu trebuie concepute în mod simplist, ci în sensul unei îndrumări ascendente a ucenicilor în lumile superioare.
Iar acum să încercăm să ne aplecăm mai mult asupra modului în care poate fi realizată îndrumarea ucenicilor pe calea care duce în lumile spirituale. Desigur, pentru a înțelege ceea ce urmează să spun acum nu este suficient numai să ascultați, ci este nevoie și de puțină bunăvoință care să însoțească ceea ce poate fi adus prin cunoștințele de știință spirituală. Mai exact, aș dori să vă conduc cât se poate de clar spre cele ce vrea să spună, de fapt, Evanghelia după Matei prin descrierile care urmează.
Să ne amintim încă o dată că inițierea are două laturi. Una este aceea în care omul coboară în corpul fizic și eteric, în care face deci cunoștință cu propriul său interior, în care este introdus în înseși forțele creatoare din om. Iar cealaltă latură a inițierii este aceea în care omul este condus afară, în lumea spirituală, unde el se revarsă în Macrocosmos. Dumneavoastră știți acum că acesta, relativ la realitate – nu relativ la conștiență –, reprezintă un proces care are loc de fiecare dată la adormire: omul își extrage corpul său astral și Eul din corpurile fizic și eteric și le revarsă afară, în lumea stelară, în felul acesta putând absorbi forțe din întreaga lume stelară; de aici și numele de „corp astral”. Acel tip de inițiere în care omul se află cu corpul său astral și Eul în afara corpului fizic și eteric nu înseamnă doar o cuprindere a cunoștințelor despre cele ce există pe Pământ, ci și o revărsare în Cosmos, o cunoaștere a lumii stelare și o captare a forțelor care ne vin din lumea stelară. Acest lucru, care poate să însemne ceva pentru noi, pe care omul și-l cucerește treptat printr-o revărsare în Cosmos, a apărut însă prin constituția interioară specială căpătată de entitatea christică după Botezul de către Ioan. Și ea exista acolo nu numai în acea stare asemănătoare somnului, ci și atunci când el nu dormea, atunci când se afla în corpurile lui fizic și eteric; în această stare el putea să-și unească entitatea sa cu forțele lumii stelare și să introducă în această lume fizică forțele lumii stelare.
Ca urmare, acțiunea întreprinsă de Christos Iisus poate fi descrisă și în felul următor: prin forța de atracție a corpurilor lui fizic și eteric, pregătite în mod special pentru El, prin întreaga Sa entitate Christos atrăgea forța Soarelui și a Lunii, a lumii stelare, a Cosmosului, în general, care ține de Pământul nostru. Forțele prin care acționa Christos Iisus erau revărsate din Cosmos pe Pământ datorită atracției corpului Său, transmise mai departe prin corpul Său și turnate asupra ucenicilor Săi. Ucenicii încep acum, datorită receptivității lor, să poată simți, să poată simți în mod just: Da, acest Christos Iisus din fața noastră este o entitate prin care nouă ne parvin, precum o hrană spirituală, forțele Cosmosului; ele se revarsă peste noi.
Ucenicii înșiși erau într-o stare de conștiență bivalentă, deoarece ei nu erau încă oameni evoluați până la cel mai înalt nivel, ci abia cu ajutorul lui Christos reușeau să se ridice la un nivel mai înalt de evoluție; întotdeauna ei erau într-o stare de conștiență bivalentă, comparabilă cu veghea și somnul omului. De aceea se poate spune despre ucenici că ei, având posibilitatea să oscileze între veghe și somn și, într-o stare sau alta, să lase să acționeze asupra lor forța magică a lui Christos, puteau lăsa să acționeze această forță asupra lor ziua, atunci când El îi întâlnea, dar și în somn, atunci când ei erau în afara corpurilor fizic și eteric. Dacă, în mod obișnuit, în somn omul este revărsat în stare inconștientă în lumea stelară și nu știe nimic despre aceasta, în cazul lor forța christică era lângă ei; atunci ei au început s-o vadă. Ea era cea despre care putem spune: Ea ne dă nouă hrana din lumile stelare.
Dar această stare de conștiență dublă a ucenicilor mai avea și un alt aspect. În fiecare om, deci și într-un ucenic al lui Iisus, noi trebuie să vedem, să zicem așa, ceea ce este el în primă instanță și ceea ce aduce el cu sine, ca un fel de predispoziție pentru viitorul său, pentru încarnările următoare. În dumneavoastră, în toți, există deja de pe acum ceva care, de exemplu, într-o epocă de cultură viitoare, atunci când va apărea într-o nouă încorporare, va vedea lumea înconjurătoare cu totul altfel. Dacă acest ceva, existent încă de pe acum în dumneavoastră, ar deveni clarvăzător, ar vedea mai întâi, ca un fel de primă impresie clarvăzătoare, viitorul imediat. Primele experiențe clarvăzătoare, dacă sunt pure, veritabile și adevărate, vor conține fapte ce se vor întâmpla în viitorul cel mai apropiat. – Acestea erau valabile în special pentru ucenici. În conștiența normală de zi în ei curgea forța lui Christos. Ei puteau să spună: În stare de veghe, forța lui Christos curge în noi ca în orice stare de conștiență trează normală. – Ce se întâmpla cu ei în starea de somn? Datorită faptului că erau ucenicii lui Iisus și asupra lor acționase forța lui Christos, în starea de somn ei deveneau mereu, la anumite intervale de timp, clarvăzători. Atunci ei însă nu vedeau ceea ce se întâmpla în prezent, ci vedeau de ce vor avea parte oamenii în viitor. Ei se cufundau oarecum în oceanul vederii astrale și vedeau anticipat cele ce urmau să se întâmple.
Astfel, pentru ucenici existau două stări. Una, în care își puteau spune: Este conștiența noastră diurnă. În această conștiență diurnă Christos ne aduce din depărtările cosmice forțele lumilor cosmice și ni le împărtășește ca hrană spirituală. El, pentru că este forța solară, ne aduce pe Pământ tot ceea ce am arătat că a fost preluat în sensul zarathustrismului preluat în creștinism. El mijlocește, transmite, forțele pe care le poate trimite Soarele de la cele șapte constelații diurne. Aici, jos, ajunge hrana pentru zi. – În ce privește starea nocturnă, ucenicii își puteau spune: Atunci noi percepem cum prin intermediul forței christice Soarele de noapte, să zicem așa, Soarele invizibil în timpul nopții, care trece prin celelalte cinci constelații, trimite în sufletul nostru hrana cerească.
Așadar, ucenicii, în clarvederea lor imaginativă, puteau resimți următoarele: Noi suntem uniți cu forța christică, cu forța solară. Ea ne trimite ceea ce este „just” pentru oamenii din prezent, adică pentru oamenii celei de-a patra perioade de cultură. În cealaltă stare de conștiență forța christică ne transmite ceea ce ne poate trimite ea, în calitate de Soare de noapte, ca forță de la cele cinci constelații nocturne. Dar acest lucru este valabil pentru următoarea perioadă de cultură, adică pentru perioada a cincea de cultură. – Asta este ceea ce aflau ucenicii. Cum puteau fi exprimate toate acestea? În ora următoare vom evidenția în câteva cuvinte unele detalii legate de modurile de desemnare; deocamdată vom menționa doar un aspect.
Conform modurilor de desemnare din trecut, o mulțime de oameni era desemnată cu numele de „mie”, iar dacă se voia o desemnare specială se mai adăuga un număr, care corespundea caracteristicilor cele mai importante. De exemplu, oamenii perioadei a patra de cultură erau desemnați drept „mia a patra”, iar cei care trăiau deja în stilul perioadei a cincea de cultură erau desemnați drept „mia a cincea”. Sunt pur și simplu „termini technici”. De aceea, ucenicii puteau să spună: În timpul stării diurne noi percepem forțele Soarelui pe care ni le trimite forța christică dinspre cele șapte constelații diurne; aceasta este hrana destinată oamenilor celei de-a patra perioade de cultură, adică pentru „mia a patra”. În starea de clarvedere imaginativă nocturnă noi percepem prin cele cinci constelații ale nopții lucrurile valabile pentru viitorul imediat, pentru „mia a cincea”. – Așadar, oamenii epocii a patra – cele patru mii – sunt hrăniți de sus, din cer, prin cele șapte pâini cerești, prin cele șapte constelații de zi; iar oamenii epocii a cincea – cele cinci mii – sunt hrăniți prin cele cinci pâini cerești, prin cele cinci constelații de noapte. Totodată, aici se face mereu trimitere la linia de demarcație, unde constelațiile diurne se ating cu cele nocturne, la Pește.
Aici se atinge o taină. Se face trimitere la un proces misterial important, este vorba de un raport, de o comunicare magică a lui Christos cu ucenicii. Acest lucru îl explică Christos atunci când le spune că El nu vorbește de aluatul vechi al fariseilor, ci le mijlocește o hrană cerească din forțele solare ale Cosmosului, pe care El o aduce pe Pământ, deși nu are altceva la dispoziție decât, prima dată, cele șapte pâini de zi, cele șapte constelații diurne și, a doua oară, cele cinci pâini de noapte, cele cinci constelații nocturne. La mijloc, mereu Peștele, ce formează linia de demarcație; se pomenește o dată chiar de doi Pești, pentru ca să fie foarte clar (Matei 14, 13-21 și 15, 32-38).
Cine s-ar mai putea îndoi, odată ce s-a adâncit astfel cu privirea în aceste profunzimi ale Evangheliei după Matei, că avem de-a face aici într-adevăr cu vestirea pe care a făcut-o demult Zarathustra, la care Evanghelia trebuia să se refere deoarece el a fost primul care a arătat spre Spiritul Soarelui, și, de asemenea, ca unul dintre primii misionari, a încercat să explice celor receptivi forța solară magică ce se apropia de Pământ!
Ce fac însă exegeții frivoli ai Bibliei? Ei găsesc în Evanghelia după Matei o dată o hrănire a patru mii de oameni cu șapte pâini și a doua oară o hrănire a cinci mii de oameni cu cinci pâini și consideră cea de-a doua hrănire o simplă repetare a celei dintâi. Ei spun: Cel care a transcris documentele le-a transmis neglijent, așa cum se întâmplă de multe ori când copiezi ceva. De aceea el descrie o dată o hrănire a patru mii de oameni cu șapte pâini și altă dată o hrănire a cinci mii de oameni cu cinci pâini; acest lucru se poate întâmpla dacă copiezi ceva în mod neglijent! – Eu nu mă îndoiesc că în epoca actuală, atunci când se concep cărți, se poate întâmpla așa ceva. Dar Evangheliile în niciun caz n-au luat ființă în felul acesta. Dacă în ele o povestire se repetă de două ori, acest lucru are un temei profund, pe care tocmai l-am indicat. Dacă vrem realmente să înțelegem Evanghelia după Matei trebuie să căutăm în ea aceste profunzimi tocmai din cauză că a fost scrisă din aceste profunzimi, după indicațiile marelui învățător esenian Jeshu ben Pandira, care a trăit cu un secol înaintea apariției Soarelui christic, pentru ca acest Soare christic să poată fi înțeles ulterior. – Dar să mergem mai departe.
Inițial, Christos a făcut să iradieze din Sine asupra ucenicilor forța privirii imaginative, a contemplării astrale, pe care El o putea aduce pe Pământ dintr-o contemplare astrală. Acest lucru este indicat de asemenea foarte clar. S-ar putea spune: Cine are ochi de citit să citească! – după cum mai înainte, atunci când nu exista obiceiul ca totul să se aștearnă pe hârtie, se spunea: Cine are urechi de auzit, să audă! – Cine are ochi să citească, să citească Evangheliile! Se indică undeva că această forță a Soarelui christic a apărut ucenicilor într-un fel ziua și în alt fel noaptea? Da, aceasta se indică foarte clar. Citiți în Evanghelia după Matei un pasaj important; acolo se spune:
Într-o a patra strajă din noapte – aceasta înseamnă deci între orele trei și șase dimineața – ucenicii, care dormeau, L-au zărit umblând pe mare pe Cel pe care inițial L-au luat drept o fantomă. Ei au văzut deci forța solară nocturnă care se reflecta prin intermediul lui Christos (Matei 14, 25-26). Aici se indică chiar momentul precis, pentru că ei nu puteau fi avertizați decât la o anumită oră că din Cosmos le poate parveni această forță prin intermediul unei ființe de natura lui Christos. Faptul că Christos Iisus își poartă pașii prin Palestina și că în timpul acestei peregrinări a unei personalități și individualități unice exista un mijloc prin care forța solară acționa în interiorul Pământului nostru, este indicat prin aceea că peste tot se face referire la raportul acestuia față de Soare, la raportul lui față de constelații, față de pâinile cerești. Ceea ce se înfățișează peste tot este această natură cosmică, această intervenție a forțelor cosmice pe Pământ prin intermediul lui Christos. Și mai departe.
Christos Iisus urma, de asemenea, să-i inițieze în mod aparte pe ucenicii Săi – adică pe cei dotați special pentru aceasta –, astfel încât ei să poată privi lumea spirituală nu doar imaginativ, aproximativ ca în imaginile astrale, ci și într-un fel în care să poată vedea, chiar auzi – lucru discutat de noi adesea și considerat a reprezenta urcarea în Devachan –, cele ce se petrec în lumile spirituale. În felul acesta, prin ridicarea pe plan spiritual ei puteau căuta această personalitate, pe care o vedeau pe planul fizic drept Christos Iisus, direct în lumile spirituale. Ei urmau să devină clarvăzători și în domenii mai înalte decât planul astral. Acest lucru nu-l puteau face toți, ci doar câțiva care aveau cea mai mare afinitate pentru forța care putea emana de la Christos. Aceștia erau, în sensul Evangheliei după Matei, cei trei ucenici, Petru, Iacov și Ioan. De aceea ni se spune (Matei 17, 11-13) că Christos îi ia deoparte pe acești trei ucenici, cei mai influențabili de către el, și îi transportă pe un plan superior planului astral, în domeniul devachanic, acolo unde puteau contempla imaginile arhetipale, pe Christos Iisus însuși, dar – pentru a putea vedea și raporturile în care El se situa – și pe cei aflați în legătură imediată cu Christos Iisus: pe vechiul profet Ilie, care s-a reîncarnat ca înainte-mergătorul lui Christos Iisus, ca Ioan Botezătorul – scena se petrecea după ce Ioan Botezătorul fusese decapitat, când Ioan deja fusese răpit în lumile spirituale – și pe înainte-mergătorul spiritual, pe Moise. Aceasta s-a putut întâmpla abia după ce cei trei, cei mai aleși dintre ucenici, au fost înălțați până la contemplarea spirituală, nu doar până la cea astrală. Urcarea lor în Devachan, faptul că ei s-au ridicat realmente până la acest nivel, ne este confirmată de ceea ce stă scris în Evanghelia după Matei: ei nu doar L-au văzut pe Christos, cu forța Sa solară – altfel spus: „Și fața Sa lumina ca Soarele” –, ci chiar au asistat la discuția pe care o purtau cei trei. Așadar, este vorba de o urcare în Devachan; ei auzeau cum se întrețineau cei trei. Totul este redat cât se poate de obiectiv, la fel de obiectiv cum o face cercetarea spiritual-științifică când ne descrie caracteristica lumii spirituale. Nicăieri nu există nicio contradicție între ceea ce am învățat noi și ceea ce trebuie să rezulte atunci când se face o descriere obiectivă referitoare la Christos: conducerea ucenicilor în afară de către El însuși, mai întâi în domeniul astral, apoi în domeniul devachanic, în domeniul spiritului.
Așadar, în Evanghelia după Matei Christos Iisus este reprezentat cu claritate drept vasul, drept purtătorul acelei forțe despre care odinioară Zarathustra a profețit că este purtătorul forței solare. Iar în Evanghelia după Matei se descrie cu fidelitate că această forță a Soarelui, Spiritul Soarelui – Ahura Mazdao sau Ormuzd –, despre care Zarathustra nu putea spune decât că își avea sălașul în Soare, a trăit pe Pământ prin mijlocirea lui Iisus din Nazaret și s-a unit cu Pământul, în așa fel încât într-o singură viață într-un corp fizic, corp eteric și corp astral a devenit un impuls al evoluției pământești și treptat, treptat se va înstăpâni, se va consolida în această evoluție pământească. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă: Odată egoul unei personalități a trăit pe Pământ în așa fel, încât treptat și oamenii, în încarnări succesive, își vor însuși, după exemplul ei, forțele acestui ego, devenind „părtași” la Christos sau primind în sine entitatea christică în sensul lui Pavel. Și pe măsură ce oamenii, din încarnare în încarnare, vor parcurge restul evoluției pământești, cei care vor să își pătrundă sufletul cu forța personalității care a trăit atunci pe Pământ vor urca la înălțimi tot mai mari. Atunci, câțiva aleși l-au putut vedea cu ochii lor fizici pe Christos în trupul lui Iisus din Nazaret. O dată, în cursul evoluției pământești, a trebuit ca Christos, care anterior putea fi contemplat doar ca Spirit al Soarelui, să coboare pe Pământ pentru întreaga omenire și astfel să se unească cu forțele Pământului.
Omul este ființa în care ar trebui să trăiască din plin afluxul forței solare care a trebuit să coboare o dată pe Pământ și să locuiască într-un corp fizic. Prin această coborâre s-a inaugurat epoca în cursul căreia se va revărsa forța solară. Treptat ea va infuza din ce în ce mai mult în oameni, care trăiesc în încarnări succesive, și, în măsura în care corpul lor pământesc o va permite, ei se vor pătrunde cu forța christică. Desigur, nu orice corp fizic, doar un corp fizic deosebit a putut s-o facă, un corp care a fost pregătit într-un mod complicat în ce privește alcătuirea sa, prin cei doi copii Iisus, și care a fost adus apoi pe o anumită treaptă superioară prin intermediul lui Zarathustra, pentru ca o dată Christos să se poată exprima cu adevărat în plenitutdinea Sa. O dată!
Oamenii care consimt să facă acest lucru se vor pătrunde cu forța christică, mai întâi interior, apoi din ce în ce mai mult și exterior. Astfel, viitorul nu doar va înțelege entitatea lui Christos, ci se va pătrunde cu ea. Iar pentru un mare număr dintre dumneavoastră eu am și prezentat deja cum va urma să se producă, pentru evoluția pământească a omenirii, acest proces de a fi părtași la Christos. În Misteriul rosicrucienilor mi-am permis chiar să prezint prin personajul Theodorei, văzătoarea care a dezvoltat în ea forța de a pătrunde cu privirea în viitorul apropiat, faptul că noi ne îndreptăm spre o perioadă, nu foarte îndepărtată, în care vom putea contempla realmente făptura lui Christos – la început doar câțiva oameni, dar apoi din ce în ce mai mulți –, de această dată în lumea eterică nu în cea fizică, iar într-un viitor mai îndepărtat și în altă formă. Vom putea face aceasta fără a mai urma etapa de ucenicie spirituală, ci pur și simplu datorită gradului de evoluție atins de omenire. O dată Christos a putut fi văzut în formă fizică, pentru că oamenii care se găseau pe planul fizic trebuiau să-l viețuiască așa. Dar impulsul christic nu își va fi îndeplinit acțiunea dacă nu ar continua să acționeze, dacă nu ar putea să se dezvolte mai departe.
Noi ne îndreptăm spre o epocă – aceasta trebuie luată ca o confesiune – în care forțele superioare ale oamenilor îl vor putea contempla pe Christos. Acest lucru, ca un număr mic de oameni să devină într-adevăr „Theodora”, adică să fi avut aceeași viețuire cu a lui Pavel în fața Damascului, la Pavel însă ca la un „născut înainte de vreme” (I Corinteni 15, 8), acest lucru de a li se deschide ochiul spiritual se va întâmpla încă înainte să se sfârșească secolul al XX-lea. Încă înainte de sfârșitul secolului al XX-lea va exista un număr de oameni care va avea viețuirea christică pe care a avut-o Pavel pe drumul Damascului (Fapte 9, 1-22), iar ei nu vor avea nevoie de Evanghelii sau de alte documente, după cum nici Pavel nu a avut nevoie de ele pentru a afla de Christos. Ei vor cunoaște prin viețuire interioară ceea ce trebuie să știe despre Christos, care va apărea atunci din norii eterici.
Aceasta este un fel de reapariție a lui Christos în veșmânt eteric, prin care El se va arăta așa cum i s-a arătat lui Pavel, la acesta însă ca o vestire prematură. Noi avem sarcina de a accentua cu toată tăria că este în natura evenimentului christic ca cel care o dată, la începutul erei noastre, a trăit într-un corp fizic ca Christos Iisus să se arate din nou, chiar înainte de sfârșitul epocii noastre, într-un veșmânt eteric, așa cum i s-a arătat lui Pavel înaintea Damascului. Iar când oamenii își vor dezvolta capacități și mai înalte, ei vor cunoaște întreaga bogăție a naturii lui Christos. Dacă Christos ar trebui să apară și a doua oară într-un corp fizic, n-ar mai exista niciun progres; atunci, prima dată, El ar fi apărut degeaba. Prima Sa apariție n-ar fi făcut ca în om să se dezvolte forțe superioare. Urmarea evenimentului christic este că în om se dezvoltă forțe superioare și că Christos poate fi contemplat cu aceste forțe noi afară, acolo unde El acționează din lumea spirituală. Iar noi, dacă înțelegem bătălia istorică a prezentului, avem sarcina de a atenționa asupra acestui eveniment, de a atenționa acum asupra acestui eveniment precum odinioară învățătorul esenian Jeshu ben Pandira, care a profețit despre Christos că are să se nască ca un Leu în seminția lui David, prin aceasta făcându-se trimitere la forța solară, la constelația Leului. Iar dacă ar fi ca omenirea să aibă azi norocul spun asta doar aluziv – ca acel Jeshu ben Pandira, care odinioară a fost inspirat de marele Bodhisatva, care cândva va deveni Maitreya Buddha, să se încarneze din nou în epoca noastră, el ar considera ca cea mai importantă sarcină a sa să atragă atenția asupra Christosului eteric, care apare în norii eterici. Și ar accentua că evenimentul christic s-a petrecut o dată pe plan fizic.
Dacă presupunem că acea figură a lui Iisus, fiul lui Pandira, care a fost lapidat cu aproximativ o sută cinci ani înaintea evenimentului din Palestina, ar atenționa într-o încorporare din epoca noastră asupra evenimentului christic, ea nu ar arăta spre un Christos care să apară în planul fizic, ci spre unul care ar trebui să apară într-un veșmânt eteric, la fel cum i-a apărut lui Pavel pe drumul Damascului. Doar așa va putea fi recunoscut Jeshu ben Pandira, care eventual s-a reîncarnat. Pe de altă parte însă este esențial să fie recunoscut noul esenianism, să zicem așa, să învățăm de la cel ce cândva va deveni Maitreya Buddha cum va apărea Christos pentru epoca noastră și că trebuie să ne ferim cât se poate de mult să primim o judecată falsă de la acel esenianism care ar urma, eventual, să renască în epoca noastră.
Poate fi indicat și un semn sigur după care acest Jeshu ben Pandira, eventual renăscut în epoca noastră, ar putea fi recunoscut, să zicem așa; acest semn sigur este că el nu se va prezenta drept Christos. – Toți cei care ar apărea în epoca noastră și ar încerca să spună că în ei există aceeași forță care a trăit odinioară în Iisus din Nazaret pot fi recunoscuți pe baza acestei afirmații că sunt false individualități ale acelui precursor care a trăit cu o sută de ani înaintea lui Christos. Această afirmație ar fi cel mai sigur semn că nu este El și că, dacă se pune pe sine într-un raport oarecare cu Christos, este un fals profet. Dar pericolul să se poată întâmpla așa ceva este extrem de mare, căci în epoca noastră omenirea oscilează între două extreme. Pe de o parte se accentuează cu tărie că în epoca noastră omenirea nu este înclinată să recunoască forțele spirituale care acționează printre oameni. A devenit un adevăr trâmbițat pe toate străzile, asupra căruia atenționează chiar și ziarele în fiecare zi, că spița noastră nu ar avea darul și forța să recunoască dacă ar fi să se arate o forță spirituală originară. Acesta este unul dintre aspectele negative ale epocii noastre. Este adevărat că în această epocă s-ar putea petrece cea mai mare reîntrupare iar secolul nostru să fie opac pentru ea, să o lase să treacă fără să se sinchisească! Celălalt aspect negativ, nu mai puțin frecvent dar asemănător, ce-i drept, cu al multor alte epoci, este acela că pe cât de desconsiderate sunt individualitățile spirituale, încât nu sunt recunoscute, pe atât de răspândită printre oameni este nevoia de a idolatriza, de a ridica până în slăvi ceva ce se întâmplă. Uitați-vă cum peste tot în ziua de azi comunitățile care își au Mesiile lor aparte simt nevoia să idolatrizeze. Este un aspect care se repetă de sute și sute de ani.
Maimonide [Nota 16], de exemplu, povestește despre un astfel de fals Christos apărut în Franța pe la anul 1087, care a avut numeroși adepți, dar după aceea a fost condamnat la moarte de către autoritățile lumești de atunci. Același Maimonide povestește [1172] în continuare că cincizeci și cinci de ani mai devreme [ 1117] altcineva care s-a dat drept Christos a apărut în Spania. Tot așa, după cum spune el, patruzeci și cinci de ani mai devreme, deci pe la 1127, un alt fals Mesia, care atenționa asupra unuia și mai mare, a apărut la Fez, în Maroc. Se relatează, în sfârșit, o întâmplare din anul 1174 [Nota 17], cum că în Persia a apărut cineva care, e drept, nu s-a numit pe sine Christos dar a indicat spre Christos. Iar exemplul cel mai cras este cel pe care l-am menționat deja: apariția lui Sabbatai Zewi [Nota 18] în anul 1666, la Smyrna.
În această figură, care afirma despre sine că a fi o reîntrupare a lui Christos, se poate studia cu precizie natura unui fals Mesia și efectul asupra celor din jur. Astfel, de la Smyrna a ieșit vestea apariției unui nou Christos în persoana lui Sabbatai Zewi. Și să nu credeți că mișcarea care s-a produs atunci a fost una minoră. Din toate părțile Europei, din Franța, Spania, și Italia, din Polonia, Ungaria, din sudul Rusiei, nordul Africii și din Asia Centrală, de peste tot veneau la Smyrna oameni în pelerinaj pentru a-l cunoaște pe noul Christos, Sabbatai Zewi. A fost o mișcare mondială extrem de amplă. Și dacă cineva ar fi spus oamenilor, care vedeau atunci în Sabbatai Zewi un nou Christos – până ce el însuși s-a dat de gol, până ce s-a ajuns să se cunoască tertipurile sale –, dacă cineva ar fi spus acelor oameni că nu este Christosul adevărat, acea persoană ar fi nimerit-o cât se poate de prost, căci ar fi încălcat dogma în care credea un număr extrem de mare de oameni. – Acesta este celălalt aspect negativ, unul pe care probabil nu îl întâlnim în regiunile creștine, dar se arată zilnic în alte părți. Există o nevoie de a scoate la iveală Mesii în întrupări pământești. În țările creștine fenomenul se petrece de obicei în cercuri mai restrânse; dar și aici se ivesc tot felul de Christoși.
Se pune problema ca omul, prin cunoașterea sa spiritual-științifică, prin iluminarea sa spiritual-științifică, prin înțelegerea exactă a materialului faptic oferit de ocultism, să nu cadă nici într-o extremă nici în cealaltă. Și dacă se înțeleg învățăturile care se dau în acest sens vom ști să ne ferim atât de o greșeală cât și de cealaltă și vom pătrunde în realitatea cea mai profundă a prezentului, și anume că dacă intrăm mai adânc în viața spirituală ne va fi dat să vedem un fel de reînnoire a esenianismului, care odinioară, pe o cale ocolită, prin gura lui Jeshu ben Pandira a anunțat primul evenimentul christic ca un eveniment fizic. Și dacă trebuie ca în epoca noastră să fie reînnoită învățătura eseniană, dacă vrem să trăim nu în spiritul unei tradiții despre un Bodhisatva vechi, ci în sensul spiritului viu al unui nou Bodhisatva, trebuie și noi să ne lăsăm inspirați de acel Bodhisatva ce cândva va deveni Maitreya Buddha. Și acest Bodhisatva ne inspiră atrăgându-ne atenția că timpul în care Christos, în formă nouă, în trup eteric, va fi un har pentru cei care își dezvoltă în prezent noile forțe printr-o nouă înțelepciune eseniană, în care reîntoarcerea lui Christos în veșmânt eteric va acționa însuflețitor asupra oamenilor, se apropie. Noi vrem să vorbim absolut în sensul inspirației acestui Bodhisatva ce urmează să devină Maitreya Buddha. Mai știm apoi că noi nu vorbim despre Christos în sensul unei anumite confesiuni religioase, că El ar urma să fie din nou perceptibil în planul fizic, și nu ne sfiim să spunem: Pentru noi ar fi indiferent dacă ar trebui să spunem altceva, fiindcă o recunoaștem ca adevăr. De asemenea, nu avem o preferință pentru o doctrină religioasă orientală anume, ci trăim doar pentru adevăr. Noi spunem, prin formulele de care am luat cunoștință prin inspirația lui Bodhisatva însuși, cum va fi următoarea apariție a lui Christos.
