Din cartea mea Creștinismul ca fapt mistic [Nota 17] puteți prelua cu toții faptul că dacă e să înțelegem corect Evangheliile, ele trebuie cuprinse într-un mod absolut deosebit. Atunci când am continuat considerațiile asupra Evangheliilor în această iarnă, eu am subliniat faptul că nu este posibil să se reînceapă mereu de la capăt pentru membrii mai tineri, și că este absolut sigur că unele aspecte din expunerile care vor veni vor fi greu de înțeles pentru membrii mai recenți. S-a spus deja, cu ocazia Adunării generale, cât de necesar este ca membrii mai recenți să ia parte la Cursurile care au fost organizate, pentru ca ei să recupereze ceea ce s-a spus anterior, pentru că altfel nu putem progresa. Dar aș dori să subliniez în mod deosebit că se pare că nu este realizabil faptul ca membrii mai recenți să lucreze cu adevărat energic în sensul de a recupera părțile de început ale vieții spiritual-științifice. De aceea, se va întâmpla mereu – eu vreau să vorbesc acum ipotetic în această privință – ca membrii mai tineri să găsească de neînțeles anumite afirmații ce țin oarecum de domeniile superioare ale științei spirituale, și presupun îndeplinite anumite premize – și de aceea să-și formeze o părere de-a-dreptul ciudată despre știința spirituală. Iar aceasta este din cauza acelor membri, și nu din cauza a ceea ce a fost exprimat.
În cartea mea Creștinismul ca fapt mistic s-a arătat că noi trebuie să concepem, în esență, Evangheliile, drept cărți de inițiere. Asta înseamnă că, în fond, aceste Evanghelii nu sunt cu nimic altceva decât ritualuri de inițiere transpuse în scris într-un anumit mod. Și ce stătea scris în astfel de vechi prescripții de inițiere? În ele era conținut modul în care urma să fie condus treptat candidatul la inițiere în lumile superioare, cum trebuia el să parcurgă treptat în sufletul său anumite trăiri lăuntrice, cum trebuia să-și trezească el forțele care dormitau înlăuntrul lui; cum urma o treaptă superioară după una inferioară până la acea treaptă de inițiere pe care în sufletul candidatului la inițiere pătrundea lumea spirituală, treaptă pe care ajungeau la el tainele lumii spirituale. Apoi el putea privi în această lume spirituală, putea vedea, de exemplu, diversele entități ale Ierarhiilor spirituale, așa cum le-am enumerat noi în decursul timpului și le-am și caracterizat în diverse contexte. Așadar conținutul unor astfel de cărți de inițiere era constituit din ceea ce trebuia să înfăptuiască, să realizeze candidatul la inițiere.
Dacă urmărim acum timpurile precreștine, găsim că nenumărați oameni au fost inițiați în diverse lăcașuri misteriale – nu în moduri absolut identice, dar, în esență, în același mod – fiind conduși în sus, treaptă cu treaptă, până în punctul în care ei au putut privi în lumea spirituală, în care ei au putut avea spiritual dinaintea lor entitățile Ierarhiilor superioare – în contrast cu vederea corporală. Așa s-a întâmplat în vremurile precreștine. Ce înseamnă impulsul lui Christos, comparativ cu acestea? El înseamnă că o entitate care a fost cunoscută pentru percepția exterioară din planul fizic drept Iisus din Nazaret a revelat tainele lumii spirituale, dar nu pe calea obișnuită a vechilor misterii, nu așa cum a fost mereu obiceiul în timpurile precreștine, ci într-un alt mod. O personalitate care fusese inițiată în sensul vechilor ritualuri de inițiere, după ce trăise în sufletul lui marele eveniment pe care tocmai l-am caracterizat, putea păși în lume, la ceilalți oameni, și le putea vorbi despre tainele Împărăției spirituale. Acum însă, prin evenimentul Christos, exista ceva prin care personalitatea lui Iisus din Nazaret a putut vorbi despre tainele Împărăției spirituale fără să fi fost condusă pe căile obișnuite din vechime. Căci această personalitate a lui Iisus din Nazaret a fost condusă prin aceea că la așa-numitul Botez din Iordan ea a primit în sine spiritul lui Christos. Din clipa în care această personalitate a fost inițiată la Botezul din Iordan, așadar printr-un eveniment istoric epocal, din acel moment a vorbit spiritul lui Christos lumii înconjurătoare – dar într-un mod cu mult mai înalt, despre tainele împărățiilor spirituale. Așadar prin Christos a existat ceva pe planul fizic, ceva deschis întregii lumi, care mai înainte putea fi atins până la un anumit grad numai în profunzimile misteriilor de candidații la inițiere, astfel încât aceștia să poată merge apoi afară, pentru a vorbi semenilor lor despre tainele împărățiilor spirituale. Dacă am vrea să ne reprezentăm lucrurile în imagini, am putea spune: Privim înăuntru, în vechile temple misteriale, și vedem cum hierofantul iniția diverse personalități, astfel încât acestea puteau privi în lumile spirituale și apoi puteau părăsi templul și puteau să-i învețe pe oameni despre lumea spirituală. Toate acestea s-au desfășurat mereu în cea mai adâncă taină a templelor misteriale. Iar în lumea exterioară, în afara misteriilor, nu exista o posibilitate de a ajunge să se vorbească despre Împărățiile spirituale. Iar acum, ceea ce se petrecuse adesea în adâncurile misteriilor, a fost purtat oarecum în afară, în Palestina, expunându-se ca eveniment istoric epocal, ca evoluție a lui Iisus din Nazaret, ca inițiere istorică epocală în cazul Misteriului de pe Golgota. Așadar noi trebuie să înțelegem legătura dintre Misteriul de pe Golgota cu misteriile din vechile temple sfinte ca pe o purtare în afară a misteriilor, în istoria lumii, ca o prezentare a lor ca realitate istorică în fața întregii lumi.
Acum, aceste prescripții de inițiere, chiar dacă în esență conțineau pretutindeni aceleași trepte, ele difereau totuși la diversele popoare din diversele locuri de pe Pământ, printr-un aspect sau altul, adaptat la individualitățile omenești în funcție de timp și spațiu. Să ne transpunem acum, cu cele tocmai spuse, în sufletul uneia dintre acele personalități care, în calitate de Evangheliști – așa cum sunt ele numite de obicei – au participat la redactarea Evangheliilor noastre. Aceste personalități cunoșteau, într-un anumit mod, prin propria lor educație ocultă, prescripțiile de inițiere ale unui popor sau ale altuia, ale unui templu misterial sau al altuia. Aceste personalități știau ce trebuie să străbată un om pentru a se înălța la posibilitatea de a vesti oamenilor tainele Împărățiilor spirituale și ale Ierarhiilor spirituale. Și acum, ele percepuseră prin evenimentele din Palestina și prin Misteriul de pe Golgota că ceea ce altfel putea văzut numai dacă erai inițiat într-un templu de misterii, s-a desfășurat afară, pe marele plan al istoriei lumii și pentru toți oamenii, și urma acum să se sălășluiască tot mai mult în inimile și sufletele tuturor oamenilor.
Evangheliștii nu erau biografi în sensul nostru actual, în care biografii să înscrie ceea ce de fapt nu interesează pe nimeni și niciun om nu are nevoie să știe despre o personalitate oarecare. Ei nu erau biografi care să descrie problemele particulare, ci ei descriau viața lui Christos în sensul că spuneau: Prin Iisus din Nazaret, în care era Christos, s-a întâmplat ceva noi am văzut mereu în misterii, dar acolo nu era concentrat ca eveniment istoric, în câțiva ani. Aici, dimpotrivă, a fost un eveniment istoric, dar el era o repetare a ritualurilor din templu. Așadar noi am putea descrie viața lui Iisus dacă indicăm treptele care erau parcurse la inițiere.
De aceea, Evangheliile apar, ca să spunem așa, prescripții de inițiere transpuse în istoria lumii. Noi regăsim prescripțiile de inițiere ale vechilor misterii în Evanghelii, dar în așa fel încât ne este indicat într-un anumit mod de ce a pășit pe marele plan al istoriei lumii ceea ce se petrecea mai înainte în adâncurile templelor. Noi găsim acest lucru motivat într-un anumit fel. Și putem spune că Evanghelistul care începe tocmai cu această motivare, care spune chiar de la început de ce anume a ajuns el în situația de a vorbi despre un eveniment epocal care împlinește o prescripție de inițiere transpusă la scară largă, este scriitorul Evangheliei lui Marcu. El spune de la început cum s-a dezvoltat omenirea pentru ca acest mare eveniment să poată interveni, pentru ca inițierea din adâncurile templelor să poată fi adusă în afară pe planul istoriei lumii. El atrage atenția din capul locului că acest eveniment este legat de un eveniment peste măsură de important din întreaga evoluție a omenirii, pe care l-au prezis oamenilor în special profeții ebraici. Căci ceea ce s-a întâmplat în Palestina drept Misteriu de pe Golgota a fost prevăzut și prezis de adevărații inițiați – iar dintre aceștia fac parte, într-un anumit sens, și profeții ebraici.
Dacă ne transpunem în sufletul unui astfel de om cum a fost profetul Isaia, cu ale cărui cuvinte începe Evanghelia după Marcu, atunci avem redate în cuvintele sale întrucâtva următoarele. El spunea: Va veni o vreme în care lucrurile vor fi altfel în sufletele omenești decât sunt acum; dar acel timp se pregătește deja de acum. – Așa se referea Isaia la vremea sa. Ce voia așadar să spună profetul Isaia? Dumneavoastră știți ca Evanghelia după Marcu începe [Nota 18] prin redarea cuvintelor impresionante ale acestui profet. Dumneavoastră cunoașteți aceste cuvinte așa cum sunt ele folosite de obicei, și cum sunt redate în Evanghelia după Marcu, aproximativ în modul următor – eu voi folosi traducerea obișnuită a acestor cuvinte, preluate din traducerea lui Carl Weizsäcker.
„Iată, trimit Solul meu înaintea Ta, care va pregăti calea Ta. Iată cum strigă el în pustie: Pregătiți calea Domnului, neteziți cărările Lui.”
Iată cum sună aceste cuvinte într-o traducere considerată extraordinar de bună pentru literatura evanghelică germană.
Aceste cuvinte ale lui Isaia sunt realmente cele prin care profetul indică marele eveniment epocal al istoriei lumii din Palestina, Misteriul de pe Golgota. Dumneavoastră știți câtă osteneală ne-am dat la considerarea celorlalte Evanghelii pentru a aduce pasajele determinante într-un mod mai inteligibil în limba noastră germană. Nu este vorba de a da o traducere lexicală, ci de a transmite expresiile relevante în așa fel încât înțelesul profund, plin de semnificație, să ne fie transmis din cuvintele germane, nu numai pentru înțelegerea noastră teoretică, ci și pentru întregul nostru sentiment, așa cum a fost transmis celor care cunoșteau întreaga particularitate a felului de a vorbi din acea vreme. Căci modul de vorbire de atunci era cu totul altul decât cel actual. În primul rând trebuie atras atenția asupra faptului că acel mod de vorbire nu era atât de abstract, de sec și de filistin cum este limbajul nostru actual, ci modul de vorbire de atunci și întregul mod de exprimare erau așa că oamenii auzeau întotdeauna un sens mai bogat, o semnificație mai bogată, o anumită plenitudine de conținut, pe lângă sensul nemijlocit al cuvintelor, dar se știa întotdeauna în mod neechivoc care anume era plenitudinea de conținut. Este esențial să înțelegem că pe atunci oamenii auzeau o lume întreagă dincolo de cuvinte, cu mult mai mult decât sunt oamenii obișnuiți în ziua de azi să audă ce se spune. Și este o particularitate a vechii limbi ebraice de a fi infinit de bogată în privința faptului de a ascunde lumi întregi dincolo de cuvinte în timp ce se întrebuința o imagine care era întrutotul luată din lumea sensibilă. Expresii ca „pregătiți calea” sau „neteziți calea”, sunt imagini luate din lumea fizică – în care un drum se pregătește cu spata și lopata. Atunci când se exprima așa ceva – și aceasta era particularitatea acestei limbi deosebite față de toate celelalte, anume că în spatele acestor expresii care erau folosite în mod exterior asupra a ceva concret, existau întregi lumi spirituale – dar în mod neechivoc, astfel încât cuvintele nu puteau fi interpretate într-un mod arbitrar, așa cum procedează, de exemplu, savanții moderni cu poeții când descifrează tot soiul de lucruri în versurile acestora. Pe atunci lucrurile nu se puteau interpreta în mod arbitrar. Aceasta se baza în parte pe faptul că în vechea limbă ebraică exista posibilitatea ca prin exprimarea personală să se redea în vorbire, prin sunet, întregi taine ale lumii – căci vocalele nu erau exprimate în scris. Exista un sentiment față de astfel de taine cosmice.
În limba greacă – aceasta este limba în care ni s-a transmis pentru început textul Evangheliilor – situația nu mai este chiar aceeași. Cu toate acestea, a fost mereu posibil să se facă și din limba greacă – chiar și fără ocultism – traduceri cu mult mai bune decât cele realizate de traducătorii Evangheliilor. Căci, în fond, fiecare a copiat de la un altul, fără să fi verificat nici măcar din punct de vedere filologic textele, cu textul grecesc. Vă voi arăta mai târziu, pe baza unor exemple, cum s-au făcut greșeli ș.a.m.d. Însă astăzi nu vreau să împiedic considerațiile noastre prin aceasta, ci vreau să încerc să vă aduc ceva esențial înaintea ochilor – de la începutul Evangheliei după Marcu – nu din punct de vedere filologic, ci cu ajutorul a ceea ce se poate ști din știința spirituală. Astfel, aș dori să indic pentru început pasajul determinant în care se arată, prin profeția lui Isaia, ce anume urmează să se întâmple prin evenimentul din Palestina, pentru ca dumneavoastră să puteți simți ce anume este avut în vedere.
Textul grecesc sună așa:
Ἰδού, ἐγὼ ἀποστέλλω τὸν ἄγγελόν μου πρὸ προσώπου σου ὃς κατασκευάσει τὴν ὁδόν σου ἔμπροσθέν σου'
φωνὴ βοῶντος ἐν τῇ ἐρήμῳ· Ἑτοιμάσατε τὴν ὁδὸν κυρίου εὐθείας ποιεῖτε τὰς τρίβους αὐτοῦ. (Marcu 1.2-1.2)
(Idu egō apostellō ton angelon mū pro prosōpū sū, hos kataskeuasei tēn hodon sū emprosthen sū,
fōnē boōntos en tē erēmō: hetoimasate tēn hodon kȳriū, eutheiās poieite tās tribūs autū.)
În primul rând se pune problema ca nouă să ne fie limpede că în acele vremuri vechi cuvântul Angelos, Mesager sau Înger era folosit doar în sensul în care îl folosim noi pentru prezentarea Ierarhiilor, așadar ca desemnare pentru entitățile are se află în Ierarhia ce îl precede nemijlocit pe om. Trebuie să simțim că atunci când în textul grecesc se spune: τὸν ἄγγελόν, acolo se are în vedere tocmai o entitate de pe această treaptă a Ierarhiilor. Dacă nu simțim acest lucru, de fapt întregul pasaj nu poate fi înțeles. De aceea, numai știința spirituală poate oferi baza înțelegerii unor astfel de lucruri. Dar dacă le înțelegem corect, ele ne pot crea o bază pentru ceea ce are de spus ocultismul despre evenimentul Christos. Căci ce este esențial în impulsul lui Christos? Noi am afirmat așa: Abia prin impulsul lui Christos a ajuns o deplină conștiență în sufletul omului în privința faptului că în sufletul omenesc trebuie să se instaleze un Eu, un Eu conștient de sine, și că din acest Eu conștient de sine vor trebui să se desprindă treptat în decursul evoluției viitoare toate tainele care ieșeau anterior printr-o clarvedere naturală din trupul astral.
Înaintea perioadei actuale, în care trăim noi, a existat acea perioadă în care oamenii mai aveau într-o anumită măsură în cultura postatlanteană o clarvedere naturală, prin care puteau privi în lumea spirituală. Atunci, în anumite stări anormale ale sufletului, tainele lumii spirituale se revărsau în jos și oamenii puteau privi în sus, înspre Ierarhii. Desigur că în majoritatea cazurilor ei priveau o vreme mai îndelungată înspre acea Ierarhie care este cea mai apropiată de oameni, înspre Ierarhia Îngerilor. Ei vedeau Îngerii ca fiind entitățile aflate nemijlocit deasupra oamenilor. Omul acelor timpuri de veche clarvedere nu percepea încă la sine însuși că el avea ceva în sine care urma să-l conducă în lumea spirituală. De aceea el trebuia să vadă acest lucru ca pe un har manifestat de puteri exterioare, ca pe o pătrundere a puterilor spirituale în sufletul său. De aceea puteau indica profeții viitorul, în modul următor: Va veni o vreme în care omul își va simți Eul; atunci el va ști că el este Eul conștient de sine, din care vor izvorî tainele lumilor spirituale. Toate acestea vor trebui să vină în timp. Dar va veni o vreme în care omul va putea spune: Dacă eu am în mine Eul meu, atunci eu pătrund din forța Eului în tainele lumii spirituale.
Dar acest lucru trebuia pregătit mai întâi. Trebuia, ca să spunem așa, ca omul, treapta cea mai de jos a Ierarhiilor, să fie pregătit prin aceea că i se trimitea ceea ce nu era el încă, pentru ca să se poată pregăti să devină ceea ce urma să devină. Mesagerul, Îngerul, trebuia să-i aducă omului vestea că el trebuie să devină un Eu în sensul deplin al cuvântului. În timp ce mai înainte Îngerii aveau sarcina să le arate oamenilor lumea spirituală, acum, un Înger anume trebuia să primească sarcina deosebită de a merge întrucâtva mai departe cu ceea ce li se revela oamenilor, căci el trebuia să le spună că ei trebuie să pătrundă în Eul lor, în timp ce Îngerii aduseseră mai înainte revelații care nu erau hărăzite unui Eu.
Astfel, Isaia a atras atenția asupra următoarelor: va veni vremea tainei Eului, și din ceata generală a Îngerilor va fi desemnat un Înger care vă va arăta atunci că va veni această taină a Eului. – Numai așa putem înțelege ce anume înseamnă faptul că va fi trimis mai înainte un Înger, un mesager. Așadar înaintea cui este trimis acest mesager? El este trimis în fața acelui om care urmează să ajungă la Eul său pe deplin conștient, și el urma să vină ca entitate din Ierarhia Îngerilor, care, în general, încă nu vorbiseră omului presupunând că omul este un Eu conștient de sine. Așadar acest mesager despre care vorbește Profetul Isaia urma să vină și să atragă atenția omenirii că ea trebuie să se pregătească să creeze înlăuntrul ei, în sufletul ei, un loc pentru Eu, pentru deplina afirmare a Eului. Așadar cu acest pasaj este indicată, în esență, marea schimbare din evoluția sufletelor omenești în sensul că, după ce mai înainte, ca să spunem așa, oamenii trebuiau să iasă din ei înșiși pentru a intra în lumea spirituală, de acum înainte puteau rămâne în Eul lor și puteau extrage din însuși Eul lor tainele lumii spirituale.
Să comparăm un suflet din vechime cu un suflet din perioada apropierii impulsului lui Christos. Să aducem înaintea privirii noastre un om din perioada precreștină, în special din secolele anterioare. Dacă el voia să se înalțe în lumile superioare, nu o putea face cu menținerea conștienței de sine, în măsura în care aceasta era deja dezvoltată. El trebuia să se înstrăineze de această conștiență, trebuia să ajungă într-o stare de înstrăinare de sine, pentru a intra în lumea Ierarhiilor, în însăși lumea spiritualității. Conștiența sa era atenuată. Acesta era un vechi sentiment din perioada veche, precreștină.
În ce situație se afla un om care nu mai trăia chiar în timpul în care era corect ca prin înstrăinare de sine să se poată regăsi în lumea spirituală, ci trăia într-un timp în care se putea găsi transpus pe treapta de a-și putea dezvolta Eul? Eul exista deja din perioada atlanteană, dar faptul că din el putea izvorî cu o certitudine deplină față de cele mai mari taine, a fost adus abia de impulsul lui Christos. Și tocmai din acest motiv, un om care parcursese vechea inițiere se simțea în așa fel încât spunea: Dacă eu vreau să ajung în lumea spirituală, dacă e ca eu să dobândesc revelații din lumea spirituală, eu trebuie să suprim o parte din mine, dar trebuie să vivifiez în mod deosebit alte părți din sufletul meu.
Ce trebuia el să suprime? Și ce trebuia el să vivifieze în mod deosebit? El trebuia să suprime ceea ce voia treptat să crească spre Eu, pe acesta el trebuia să-l facă mai întunecat și mai atenuat, ca să spunem așa, în sufletul său. Pe acest ceva, el nu trebuia deloc să-l ia în considerare, acesta trebuia să devină întrucâtva pustiu, gol în sine. Dimpotrivă, trupul astral, adică trupul care putea conferi clarvederea într-o anumită măsură, trebuia înflăcărat în mod deosebit. Atunci pătrundeau în trupul astral vechile observații clarvăzătoare.
Am spus că Eul era deja prezent într-o anumită măsură. Dar oamenii nu îl puteau folosi atunci când voiau să cerceteze tainele lumii spirituale. Eul trebuia suprimat, iar trupul astral trebuia înflăcărat. Dar înflăcărarea impulsurilor în trupul astral a devenit tot mai imposibilă. Faptul că omul putea să-și suprime Eul și să-și transpună trupul astral în activitate, în așa fel încât tainele lumii spirituale să se reverse în el, făcea parte dintre cele mai elementare însușiri ale unui om. Dar tocmai în asta a constat evoluția, anume că trupul astral a devenit tot mai incapabil să primească în sine tainele lumii spirituale. Omul trebuia să-și spună întrucâtva: Trupul meu astral devine tot mai incapabil să dobândească ceea ce au dobândit mai înainte oamenii prin vechea clarvedere; dar ceea ce este în mine, Eul meu nu poate încă să-și adune puterile pentru a dobândi ceva din sine însuși.
Iar cei mai buni clarvăzători resimțeau cel mai mult ceva pustiu în sufletul lor. Acesta era Eul, căruia nu i se dăduse încă niciun impuls. Și ei resimțeau totodată incapacitatea de a se transpune prin Eu în lumea spirituală. De aici puteți deduce dispoziția lăuntrică în care se afla pe vremea apropierii impulsului lui Christos cineva care voia să arunce o privire în lumea spirituală. Un astfel de om trebuia să-și spună: Eu nu mai pot dezvolta în trupul meu astral ceea ce a fost posibil mai înainte; iar Eul meu încă nu poate primi niciun impuls; este ca un pustiu în sufletul meu, care nu se poate înălța în lumea spirituală.
Atunci au fost aplicate anumite metode, pe acea vreme a apropierii impulsului lui Christos, care constau în aceea că omul învăța să se familiarizeze cu ceea ce încă nu putea fi umplut de Spirit. Celui care voia să se înalțe în lumile spirituale i se spunea: Să-ți fie limpede: cu trupul tău astral tu nu te poți înălța în lumea spirituală; tu trebuie să pătrunzi, înainte de toate, în acel loc dinlăuntrul tău în care tu, ca om, te simți ca și cum nu ai avea nicio legătură cu lumea exterioară.
Aceasta era dispoziția lăuntrică pe vremea apropierii impulsului lui Christos, pentru cel care căuta inițierea. Și orice om care căuta inițierea trebuia să-și clarifice următorul fapt: Eu trebuie să renunț să ajung în lumea spirituală prin trupul meu astral, pentru că a trecut vremea în care se intra în lumea spirituală prin trupul astral. Eul este încă nepregătit în această privință.
Dar din ceea ce vrea să iasă afară și să pătrundă în lumea spirituală, unde vrea să preia impulsul, din acesta pot eu recunoaște – mai mult decât să recunosc nu pot – că aici există ceva care se străduiește cu toată puterea înspre impulsul spiritual!
Această experiență sufletească a oricărui om ce căuta în acea perioadă calea către lumina spiritului, era numită calea în singurătatea sufletului, sau calea în pustiu. Ce trebuia să facă așadar mesagerul care urma să pregătească evenimentul Christos? El trebuia să le spună oamenilor care voiau să știe ceva despre impulsul care se apropia, cum este calea în singurătate. El trebuia să cunoască temeinic singurătatea. El trebuia să fie un predicator pentru singurătatea sufletului.
Veți afla tot mai mult tocmai pe baza Evangheliei după Marcu, faptul că în anumite cazuri marile entități spirituale prin care urmau să se săvârșească fapte importante din evoluția omenirii își căutau instrumentele în entitățile care erau potrivite să preia o încarnare, pentru a locui în sufletul încorporat în trupul respectiv. Acel mesager despre care a vorbit Isaia și care nu poate fi considerat drept om în sensul obișnuit, a luat în stăpânire sufletul lui Ilie cel reîncarnat, a trăit înlăuntrul lui și el a fost mesagerul care urma să le atragă oamenilor atenția asupra impulsului lui Christos ce se apropia. Și din sufletul lui Ioan Botezătorul a vorbit mesagerul indicat de Isaia.
Unde răsună așadar vocea mesagerului? În ceea ce tocmai v-am caracterizat eu drept singurătate a sufletului. Putem citi apoi că în Evanghelia după Marcu, stă scris: Ascultați strigătul din singurătatea sufletului. Nu ne este îngăduit să traducem ἐν τῇ ἐρήμῳ (en tē erēmō) ca și cum ar avea în vedere un aspect pur exterior prin imaginea pustiului, căci aici este încadrată o imagine prin care noi urmează să percepem întreaga lume spirituală, ἐν τῇ ἐρήμῳ înseamnă de fapt: în singurătate.
Acum, pentru a înțelege mai departe exprimarea, trebuie să ne preocupăm puțin de semnificația propriu-zisă, așa cum mai există ea – ca urme – în textul grec, și cum poate fi ea constatată dacă punem alături textul grec de tradiția străveche și de semnificația a ceea ce simțeau oamenii în cazul cuvântului Kyrios, sau Domn; și care este tradus de obicei aici prin: „Pregătiți calea Domnului”. Un astfel de cuvânt nu avea sensul filistin, abstract în modul de exprimare din vechiul vocabular, pe care-l are în ziua de azi. În epoca materialismului oamenii au devenit filistini, în special în raport cu limbajul, și ei nu mai au în limbaj ceea ce se poate numi corpul entităților sufletești, faptul că se poate simți o lume întreagă ascultând cuvintele – cum era în vremurile vechi. În ziua de azi, acest lucru poate fi cel mult căutat din nou. Eu am încercat să expun în Poarta inițierii [Nota 19] cum este posibil să fie simțite lumi întregi.
Ce simțeau oamenii la cuvântul Kyrios, atunci când el era exprimat în contexte ca acela pe care l-am indicat? Ei simțeau că prin aceste cuvinte este avută în vedere doar imaginea a ceea ce se petrece în om, a ceea ce rezultă în om în viața sufletească cea mai lăuntrică. Ei simțeau venirea la suprafață a Eului din străfundurile sufletului, care răzbătea tot mai mult la suprafață ca domn și stăpân, ca dătător al direcțiilor forțelor sufletești – la fel cum am spune noi astăzi: Omul are gândire, simțire și voire; aceste diferite forțe sufletești sunt, ca să spunem așa, slujitorii sufletului. Dar există un stăpân, un Domn în suflet, un Kyrios: Eul. Iar acesta se exprimă prin faptul că noi nu mai putem spune doar că el gândește în noi – căci în vechile timpuri menii nu puteau spune: eu gândesc –, ci se spunea: se gândește. – Iar în privința simțirii și voirii, se spunea de asemenea: Se simte și se voiește acolo înlăuntru.
În perioada în care se afirma stăpânul forțelor sufletești, Eul, se simțea această mare schimbare radicală din evoluția omenirii în așa fel, încât omul spunea: Eu gândesc, eu simt, eu voiesc. – Astfel, în timpurile vechi, sufletele se aflau într-un fel anume, într-o stare subconștientă, captive, cufundate în forțele care slujesc. Și acum se apropia stăpânul forțelor sufletești, Eul. Prin acest pasaj nu era deloc avută în vedere, pentru început, vreo personalitate sau vreo entitate, ci numai apariția Eului ca Domn, ca stăpân al întregii structuri a sufletului: Vine Domnul dinlăuntrul sufletului!
Acest lucru a fost vestit și în templele care urmăreau să pregătească omenirea în privința a ceea ce urma să se întâmple cu ea. Cu o sfântă sfială și o sfântă evlavie, se vestea: Până acum, sufletele erau așa încât nu aveau în sine decât forțe care slujeau: gândirea, simțirea și voirea. Dar acum se apropie Kyrios, Domnul dinlăuntrul sufletului omenesc. Acest lucru măreț se întâmplă, desigur că el se dezvoltă abia treptat – până la sfârșitul timpului Pământului, când va deveni tot mai puternic. Dar el se apropie. Și Christos aduce mai întâi, impulsuri în această direcție. Este marele ceas din timpul cosmic, acesta în care trăiește Christos. Aici ceasul cosmic stă sub semnul că Eul se va înălța tot mai puternic ca Domn al forțelor sufletești. Și el va fi ajuns la țelul său atunci când Pământul va cădea în Cosmos și omul se va fi înălțat la trepte superioare.
Numai când simțim ceea ce simțeau oamenii pe atunci putem să ne facem o reprezentare în privința a ceea ce a vrut să spună Isaia, și ceea ce Ioan Botezătorul a reluat mereu. Urma să fie indicat marele eveniment din sufletul omului, dezvoltarea sufletului omenesc. Însă atunci cuvântul εὐθείας (eutheiās) nu mai trebuie tradus prin „neteziți”, așa cum este el tradus în mod obișnuit, abstract, ci prin „deschideți”, deci nu numai să netezim căile, ci să le deschidem în așa fel încât ele să devină accesibile. Așadar Domnul, Kyrios, vine, preia direcția înspre sufletul omenesc. Dar omul trebuie să facă ceva pentru ca Domnul să poată realmente cuprinde sufletul omenesc. Calea trebuie eliberată, trebuie deschisă. Pe scurt, dacă vrem să traducem pasajul respectiv în așa fel încât să înțelegem sensul lui real, el ar trebui de fapt tradus în felul următor, dacă rămânem puțin și la aspectele tradiționale:
„Remarcă” – „iată” deja nu mai corespunde întrutotul – „trimit Solul Meu înaintea ta; el să pregătească direcția.
„Ascultați strigătul” – cuvântul „suflet” nu este trecut aici, dar fiecare știa că este acea chemare „din singurătatea sufletului” – care tânjește după Domnul sufletului –: „Pregătiți direcția înaintării Domnului sufletului; lucrați să-I deschideți calea”.
În această îmbinare a cuvintelor aveți, cu aproximație, ceea ce vă poate da o idee despre ceea ce poate fi simțit în cuvintele lui Isaia. Aceste cuvinte, împreună cu ceea ce este conținut în dispunerea lor, au fost preluate de Înger, Îngerul din sufletul lui Ioan Botezătorul. Și de ce a putut el face aceasta? – Aici trebuie să ne referim puțin la modul în care a fost inițiat Ioan Botezătorul însuși, la modul în care acționa inițierea în sufletul lui Ioan Botezătorul.
Din expuneri anterioare dumneavoastră știți că omul se poate iniția fie prin coborârea în propriul suflet, fie că el poate fi trezit pentru o ieșire în afara sufletului, pentru o eliberare de trup a acestuia și pentru o revărsare a forțelor sufletești în macrocosmos. Aceste două căi au fost urmate, la diferite popoare, în modurile cele mai diferite. Atunci când omul voia să-și reverse sufletul în macrocosmos, existau douăsprezece trepte care trebuiau parcurse, marcate prin cele douăsprezece semne ale zodiacului, prin aceea că forța sufletească se revărsa înspre anumite locuri, în anumite direcții ale macrocosmosului. Acum, în general, se obținea deja extraordinar de mult – anume pentru un scop precis al evoluției istorice se obținea ceva deosebit de important – atunci când un suflet era atât de evoluat încât putea primi în sine toate puterile macrocosmosului care proveneau din tainele cosmice ce existau în sensul unei singure constelații. Și în vechile ritualuri de inițiere lucrurile stăteau așa că, de exemplu, un om era inițiat în tainele macrocosmosului, astfel încât revărsarea sufletului său în macrocosmos să se desfășoare în direcția Capricornului, pe când la un altul se desfășura în direcția Racului, a Balanței, a Fecioarei ș.a.m.d. Eu am subliniat în repetate rânduri că există douăsprezece posibilități diferite de revărsare în macrocosmos, care sunt indicate simbolic prin cele douăsprezece semne ale zodiacului. Dacă cineva urma să dobândească inițierea prin revărsarea sufletului în macrocosmos și el nu urma să dobândească imediat cea mai înaltă inițiere, inițierea solară, ci oarecum o inițiere parțială, atunci privirea sa sufletească, lumina sa sufletească erau îndreptate asupra tainelor ce puteau fi găsite în legătură cu o anumită constelație. Pentru aceasta însă, privirea sa trebuia să devină independentă de ceea ce este material, adică se luau măsurile cuvenite – fie prin ritualurile misteriale fie, ca în cazul lui Ioan Botezătorul, prin harul de sus – astfel încât privirea respectivului să fie îndreptată asupra unei constelații, dar în așa fel încât între el și constelația respectivă să se afle Pământul. Asta înseamnă că privirea trebuia îndreptată în timpul nopții, prin Pământ, către constelație. Atunci când vedem o constelație cu ochii fizici, vedem constelația fizică. Dar atunci când putem vedea prin elementul material al Pământului, așadar atunci când constelația fizică este acoperită de elementul material al Pământului, atunci nu vedem ceea ce este fizic, ci ceea ce este spiritual, adică tainele pe care le exprimă constelația.
Vederea lui Ioan Botezătorul a fost educată în așa fel încât el putea vedea în timpul nopții, prin Pământul material, constelația Vărsătorului de apă. Așadar atunci când Îngerul a luat în stăpânire sufletul său, el dispunea de acea inițiere care se numește inițierea Vărsătorului de apă. Așa a putut Ioan Botezătorul – cu tot ceea ce știa el însuși, cu tot ceea ce simțea el însuși – să pună la dispoziția Îngerului toate capacitățile sale, pentru ca prin Înger să poată fi exprimat tot ceea ce constituia inițierea Vărsătorului de apă, și ceea ce exista ca indicator al faptului că va veni domnia Eului, a lui Kyrios, a Domnului sufletului. Este ceea ce oferea inițierea Vărsătorului de apă.
Totodată însă, Ioan Botezătorul a indicat faptul că venise și vremea în care inițierea Vărsătorului de apă se afla oarecum într-o tranziție, că ea urma să fie înlocuită printr-o alta, pentru ca oamenii să înțeleagă pe deplin apropierea domniei Eului. De aceea, el le-a spus discipolilor săi intimi: Eu sunt cel care este capabil să pună la dispoziția Îngerului său toate puterile care provin din inițierea Vărsătorului de apă. După mine trebuie să vină însă Unul care să pună Îngerului Său la dispoziție puterile următoare.
Dacă urmăriți îndreptarea Soarelui pe timp de zi din constelația Berbecului prin Taur, Gemeni ș.a.m.d. până la Fecioară, pe timp de noapte trebuie să considerați îndreptarea din direcția Balanței, a Vărsătorului de apă, spre constelația Peștilor; aceasta este direcția Soarelui spiritual. Ioan primise inițierea Vărsătorului, și el indica faptul că Cel ce vine va avea inițierea dobândită prin constelația Peștilor, adică acea inițiere care urma după inițierea lui Ioan și trebuia văzută drept o inițiere mai înaltă. De aceea le-a spus Ioan Botezătorul discipolilor săi intimi: Eu pot pune la dispoziția Îngerului meu numai forțele provenite din inițierea Vărsătorului, pentru ca el să poată vesti că vine Domnul, Kyrios; dar va veni cineva care are puterile ce sunt simbolizate prin inițierea în constelația Peștilor. Și el îl va primi pe Christos!
Și cu aceasta, Ioan Botezătorul l-a indicat pe Iisus din Nazaret. Și de aceea, vechile tradiții I-au atribuit lui Christos simbolul Peștilor. Și pentru că tot ceea ce se petrece în exterior este simbol pentru procese interioare, deși se petrece și în mod exterior, li se repartizează ca ajutoare, inițiaților în zodia Peștilor, pescari. Toate acestea sunt atât evenimente istorice exterioare, cât și, totodată, acte profund simbolice reprezentând taine spirituale.
O consacrare mai înaltă va veni asupra omenirii!, a spus Ioan. El putea da doar consacrarea care provenea din Vărsător, ca om apei. Și Ioan se desemna pe sine ca om al apei. Acest aspect este întrutotul limpede. Numai că noi va trebui să vedem tot mai mult cum sunt legate de imaginile folosite pentru tainele omenești și taine astronomice, cosmice. Eu v-am botezat cu apă, spunea Ioan. Botezul cu apă era, în orice caz, doar în puterea acelora care dobândiseră din Cer inițierea Vărsătorului de apă. Dar prin faptul că Soarele spiritual înaintează în sens opus celui fizic – căci în timp ce Soarele fizic trece de la constelația Fecioarei la constelația Balanței, Soarele spiritual înaintează de la Vărsătorul de apă la Pești – în sensul înaintării de la Ioan Botezătorul la Iisus din Nazaret; iar prin faptul că cineva apare în lume având inițierea din constelația Peștilor și el este capabil să preia acele puteri, acel impuls spiritual pentru care această inițiere a Peștilor este instrument, atunci este posibil să nu se boteze numai așa cum boteza Ioan, ci să se boteze într-un sens superior, în sensul pe care Ioan l-a desemnat drept Botez cu Spiritul Sfânt.
În conferința de azi v-am prezentat, într-o anumită privință, două aspecte. Unul dintre ele este acela că prin cuvintele din Evanghelia după Marcu pe care le-am luat în considerare sunt avute în vedere procese din evoluția omenirii, inclusiv procese istorice, prin aceea că se vorbește despre o putere superioară, care nu este un om, ci un Înger, și care vorbește prin trupul lui Ioan Botezătorul. Pe de altă parte, v-am arătat că prin expunerile date sunt avute în vedere procese ce se desfășoară pe cer, anume trecerea Soarelui spiritual din constelația Vărsătorului de apă în constelația Peștilor. Evanghelia după Marcu conține realmente în fiecare rând al său ceva care poate fi citit numai atunci când la urmărirea cuvintelor avem totodată în vedere un sens omenesc, și unul cosmic, astronomic, și dacă ne este clar că în om trăiește ceva care poate fi găsit numai în Ceruri în adevărata sa semnificație.
Pentru aceasta trebuie să înțelegem ceva mai amănunțit legătura dintre tainele macrocosmice și tainele naturii omenești. Eu pot indica astăzi, în încheiere, doar ceea ce se află în spatele acestora. De fapt, astăzi am vrut să dau în această privință doar câteva indicii, presimțiri. Căci noi va trebui să ne cufundăm la Evanghelia lui Marcu în adâncuri asupra cărora dumneavoastră va trebui să reflectați o vreme foarte îndelungată dacă vreți să le trăiți mai mult decât ca pe niște simple presimțiri. Aș dori să vă clarific printr-un exemplu modul în care trebuie citită Evanghelia după Marcu.
Cunoașteți cu toții, curcubeul. De exemplu, pentru un copil curcubeul reprezintă o realitate pe firmamentul ceresc. Dacă nu i s-a explicat, copilul va crede pentru început că poate atinge curcubeul cu mâinile, că-l poate cuprinde. Mai târziu, omul învață că, în fond, acest curcubeu nu este deloc independent, ci ia naștere numai atunci când există o anumită constelație între ploaie și razele Soarelui; iar când ploaia și razele Soarelui ajung într-un alt raport reciproc, el dispare din nou. Așadar că el nu ar fi o realitate, ci doar o imagine iluzorie, aparentă; că în privința curcubeului realitatea este constituită de ploaie și razele Soarelui.
Atunci când omul înaintează puțin pe calea evoluției oculte, există ceva pe care el îl compară ca de la sine cu un curcubeu, prin aceea că spune: În fond, nu este deloc adevărat, ci doar o aparență, menținută laolaltă de lucruri exterioare. – Știți despre ce aparență este vorba? De omul însuși! Omul este doar o imagine aparentă. Și dacă îl considerăm o realitate prin perceperea lui cu simțurile fizice, atunci ne dedăm în iluzii, atunci ne dedăm Mayei, marii iluzii, marelui nimic. Căci Maya, care este o contragere din mahat aya – unde mahat = mare, ya = existență, a = non, negație, așadar aya = nonexistență –; iar mahat aya, maya, înseamnă „marea nonexistență”.
Pe calea evoluției oculte, omul ajunge să se compare pe sine cu ceva asemănător unui curcubeu. Omul este doar o iluzie. Și iluzie este tot ceea ce se prezintă simțurilor fizice. Și Soarele, în calitate de corp cosmic fizic, este doar o iluzie. Ceea ce știința fizică prezintă drept o sferă de gaz în spațiul cosmic, este acceptabil pentru scopurile practice. Dar cine consideră aceasta drept o realitate, acela se predă iluziei, mayei, marii nonexistențe. Adevărat este că acolo se află un loc de adunare pentru Ierarhii spirituale, ale căror fapte se exprimă în căldură și lumină, și care revarsă din Soare asupra noastră căldură și lumină. Dar ceea ce percepem noi drept căldură și lumină, este aparență. Însă tot așa, toate sunt aparență. Omul crede că are o inimă în piept. Dar inima nu este mai mult decât o iluzie. Este asemănător situației în care mergem seara pe străzi, în ceața toamnei, și vedem anumite inele colorate în jurul felinarelor; dar aceste inele nu sunt nimic real, ci ceva determinat de forțe absolut precise. Tot așa este și inima omenească determinată de anumite forțe. Vă puteți reprezenta acest fapt în felul următor. Considerați că acest cerc reprezintă bolta cerească; atunci, în noi pătrund dintr-o parte un tip de forțe, iar din cealaltă parte pătrund alt tip de forțe: aceste forțe se intersectează. În realitate, în om nu există altceva acolo unde el crede că este inima sa, decât forțe care se revarsă din Cer înlăuntrul lui și se intersectează. Eliminați tot restul și mențineți doar forțele care se reunesc ca în cazul curcubeului: și rezultatul este inima omenească. La fel este și cu restul organelor: ele sunt intersecții de forțe ce rezultă prin intersecția diferitelor forțe cosmice.
Dacă mergeți dintr-un loc în altul și vă spuneți: În mine sunt impulsurile ca eu să merg de aici până acolo –, atunci dumneavoastră afirmați ceva care ține în acest mod de maya. De ce? Deoarece din macrocosmos vin forțe care se intersectează aici jos și produc prin intersecție o iluzie în privința direcției și forțelor mersului. Ceea ce apare aici jos în mod succesiv este doar o intersecție a forțelor cosmice. Și dacă vrem să știm adevărul, trebuie să întrebăm: Ce se petrece în macrocosmos? Ce produc forțele cosmice, cele de sus și cele de jos? – Ele produc ceea ce apare în noi ca și cum am avea o inimă, un ficat ș.a.m.d., sau ceea ce arată în așa fel încât noi spunem: Eu merg de aici până acolo. Dacă vrem să descriem adevărul, trebuie să descriem forțele cosmice.
Dacă vrem să descriem ce anume făcea Ioan Botezătorul când îi boteza pe oameni, trebuie să descriem ce anume îi poruncea macrocosmul, adică forțele care sunt simbolizate prin forțele Vărsătorului de apă. Acestea au fost hotărâte cândva în marea Lojă cosmică, și ele au fost trimise înlăuntrul forțelor lui Ioan. Așadar noi trebuie să citim în limbajul cosmic ce anume s-a petrecut într-un loc anume. Așa a citit scriitorul Evangheliei după Marcu procesele corespunzătoare din Cer pentru ceea ce s-a petrecut în Palestina. El a descris procese astronomice, și a spus: Concepeți lucrurile astfel: Dacă aici se află un perete, pe care este vizibil un joc de unde, dacă vreți să aflați motivul real al acestuia, trebuie să priviți la ceea ce a fost de fapt reflectat în umbre. Eu descriu ceea ce s-a petrecut pe malul Iordanului, dar care a constituit doar instrumentul pentru altceva; căci în realitate eu descriu ceea ce a acționat din macrocosmos asupra Pământului prin forțele astronomice.
Scriitorul Evangheliei după Marcu descrie forțe cosmice. Pretutindeni sunt fenomene cerești. Iar ceea ce descrie el este expresia, proiecția, imaginea de umbră pe care o produc procesele în macrocosmos asupra micului ținut pământesc Palestina. Asta trebuie să ne fie clar dacă vrem să pătrundem cât de puțin în întreaga măreție și semnificație a acestui document al Evangheliei după Marcu. Dar noi a trebuit să ne creăm mai întâi o presimțire față de ceea ce este de fapt conținut în Evanghelie. Noi trebuie să înțelegem că la începutul Evangheliei lui Marcu se spune: Profetul Isaia a prezis că va veni Domnul forțelor sufletești ale omului și că în Ioan Botezătorul va trăi mesagerul care îi va pregăti pe oameni față de această apropiere a Domnului forțelor sufletești. – Acest mesager trebuia să cuprindă un trup ce aparținea unui suflet omenesc inițiat prin forțele Vărsătorului de apă. Căci în felul acesta el putea iniția ceea ce urma să se înfăptuiască pe Pământ printr-o personalitate ca Iisus din Nazaret, care se pregătise să primească inițierea constelației Peștilor și care putea în felul acesta să-L primească pe Christos.
Ceea ce se petrece pe Pământ constituie reflectarea proceselor cosmice, care se raportează la procesele cosmice așa cum se raportează curcubeul la ploaie și razele Soarelui, astfel încât noi trebuie să studiem ploaia și razele Soarelui dacă vrem să descriem curcubeul. Și dacă vrem să știm ce anume a existat în inima lui Ioan Botezătorul sau în cea a lui Iisus din Nazaret, în care a locuit Christos, trebuie să studiem procesele cosmice. Căci în evenimentul proceselor din Palestina și de pe Golgota întregul Univers a vorbit pentru oameni. Iar cel care citește Evanghelia după Marcu altfel decât că vede în ea numai literele pentru marile procese cosmice, acela nu se situează pe un alt punct de vedere decât cel care afirmă: Aici este un grup de linii, acolo este un grup de altfel de linii – și care nu indică ce anume înseamnă cuvântul Domnul, ci indică numai liniile negre. Și de fapt, în zilele noastre așa este descrisă Evanghelia după Marcu. Căci ceea ce se povestește în Evanghelia lui Marcu reprezintă numai aspectul cel mai exterior, al literelor unei scrieri. Trebuie să ne străduim să înțelegem ce anume indică procesele din Palestina, ca într-un joc de umbre.
Încercați să înțelegeți ce anume înseamnă: Procesele pământești sunt o imagine de umbră a proceselor macrocosmice –, și veți fi făcut primul pas pentru a putea înțelege treptat unul dintre cele mai mari documente ale lumii, Evanghelia după Marcu.
