Am început să dăm aici ultima oară câteva indicații asupra naturii și caracterului Evangheliei după Marcu. De aici a rezultat deja că la această considerare a Evangheliei după Marcu există posibilitatea, aproape mai mult decât la celelalte Evanghelii, de a oferi ceva despre marile legi, atât ale evoluției omenirii cât și ale evoluției cosmice în general. Se poate spune în legătură cu ceea ce este indicat în această Evanghelie din profunzimile misteriilor creștine, există posibilitatea de a pătrunde poate cel mai adânc în unele taine și legi ale devenirii cosmice și ale devenirii omenirii.
Inițial m-am gândit că în iarna aceasta va fi posibil să dau aici indicii importante, intime, în privința unor lucruri pe care încă nu le-am auzit până acum în cadrul dezvoltării noastre spiritual-științifice, sau, poate, mai bine spus, asupra lucrurilor situate la nivele spirituale pe care încă nu le-am atins până acum. Cu toate acestea, va fi nevoie să ne abatem de la acest plan inițial pentru această iarnă, pur și simplu din motivul că tocmai această Ramură din Berlin a crescut într-un mod atât de surprinzător în ultimele săptămâni încât nu va fi posibil să aducem la înțelegerea tuturor în acest timp tot ceea ce urma să fie spus inițial. Nu numai în matematică sau în orice altă știință se presupune necesitatea unei pregătiri anterioare pentru a atinge o anumită treaptă, ci această situație trebuie să fie îndeplinită într-o măsură și mai mare dacă e să pășim la o anumită înălțime a considerațiilor spiritual-științifice. De aceea vom reflecta mai târziu asupra modului în care pot fi ascultate anumite părți din Evanghelia lui Marcu, părți care nu pot fi încă discutate într-un cerc atât de larg.
Mai înainte de toate este însă important, dacă vrem să înțelegem o asemenea lucrare cum este Evanghelia după Marcu, să aducem cu exactitate înaintea ochilor noștri factorii importanți prin care s-a desfășurat evoluția omenirii. Se subliniază mereu, aș spune, ca adevăr abstract, foarte general, faptul că în toate timpurile au existat anumiți conducători ai omenirii care, pentru că s-au aflat într-o anumită relație cu misteriile, cu lumile spirituale suprasensibile, au fost în măsură să transpună impulsuri în evoluția omenirii, impulsuri care au putut contribui la progresul și desfășurarea acestei evoluții a omenirii. Există două moduri principale, esențiale, prin care omul poate ajunge în legătură cu lumile spirituale, suprasensibile. O modalitate este aceea pe care o putem studia cu claritate dacă indicăm, prin câteva trăsături – așa cum se va întâmpla în perioada următoare chiar în public, în mod exoteric, într-o conferință publică [Nota 20] – imaginea marelui conducător al omenirii, Zarathustra; iar celălalt mod în care pot ajunge asemenea conducători ai omenirii în legătură cu lumile spirituale, ne poate apărea în fața privirii noastre sufletești dacă invocăm în fața sufletelor noastre specificul marelui Buddha [Nota 21]. În orice caz, acești doi mari conducători ai omenirii, Buddha și Zarathustra, diferă foarte mult între ei în privința modului lor de acțiune. Trebuie să ne fie clar faptul că în ceea ce numesc Buddha și budismul acea adâncire care a intervenit sub copacul Bodhi – care este așadar o expresie simbolică pentru o anumită adâncire mistică a lui Buddha –, ni se oferă o cale pe care o întreprinde Eul omenesc în propria entitate, în propria sa natură mai profundă. Această cale pe care a abordat-o Buddha într-un mod atât de remarcabil, este o coborâre a Eului omenesc în adâncuri, în abisurile propriei entități omenești.
Veți dobândi o reprezentare mai exactă a ceea ce este avut cu aceasta în vedere dacă vă clarificați faptul că noi am urmărit evoluția omenirii de-a-lungul a patru stadii, dintre care trei sunt deja încheiate; iar acum ne aflăm în cadrul celui de-al patrulea. Noi am urmărit evoluția omenirii de-a lungul stadiilor Saturn, Soare și Lună, și ne aflăm acum înlăuntrul evoluției Pământului. Noi știm că aceste trei stadii ale evoluției omenirii corespund constituirii trupului fizic, trupului eteric și trupului astral al omului, și că acum ne aflăm înlăuntrul evoluției Pământului, care înseamnă formarea Eului omenesc, în măsura în care acest Eu poate fi dezvoltat ca element component al entității omenești. Noi am caracterizat din cele mai diferite puncte de vedere acest om ca Eu, care este învăluit de trei straturi: De învelișul astral, care corespunde evoluției lunare, de învelișul eteric, care corespunde evoluției solare și de învelișul fizic, care corespunde evoluției saturniene. Noi putem desena acest om într-un mod schematic, în felul următor:
Așa cum se află omul astăzi în evoluția sa normală și așa cum și-a dezvoltat el conștiența, el nu știe în fond nimic, nu are nicio conștiență în privința trupului său astral, a trupului său eteric și a trupului său fizic. Desigur că veți spune că omul are totuși o conștiență în privința trupului său fizic. Dar lucrurile nu stau așa. Căci ceea ce se consideră în mod obișnuit ca fiind trupul fizic al omului, este doar o maya, o iluzie. Ceea ce are omul în vedere atunci când îl întâmpină un alt om, ceea ce el consideră a fi trup fizic, este, în fond, interacțiunea celor patru elemente componente ale entității omenești, trup fizic, trup eteric, trup astral și Eu, iar rezultatul, întregul rezultat al acestei interacțiuni, este, ca să spunem așa, ceea ce îl întâmpină pe om într-un mod vizibil pentru ochii săi și palpabil pentru mâinile sale. Dacă ați vrea să vedeți realmente trupul fizic, atunci ar trebui – asemănător unui compus chimic alcătuit din patru substanțe, să înlăturați trei și să rețineți una – să puteți înlătura din ființa omenească Eul, trupul astral și trupul eteric, și atunci ar rămâne trupul fizic. Dar acest fapt nu este posibil în condițiile actuale ale existenței pământești. Veți fi probabil de părere că acest lucru se petrece de fiecare dată când moare un om. Dar nu este așa. Ceea ce rămâne în urma unui om când acesta moare, nu este trupul fizic al omului, ci cadavrul său. Trupul fizic nu ar putea trăi după legile care sunt active în el, după ce intervine moartea. Căci atunci el nu este supus legilor sale primordiale, proprii, ci legilor care aparțin lumii exterioare. Dacă urmăriți așadar aceste gânduri va trebui să vă spuneți că ceea ce este numit în mod obișnuit trup fizic al omului, este o maya, o iluzie, și că ceea ce desemnăm noi în știința spirituală drept trup fizic este acea legitate, acel organism de legi care creează, în cadrul lumii noastre minerale, trupul fizic al omului, la fel cum creează legea de cristalizare a cuarțului sau a smaraldului, cuarțul sau smaraldul. Această organizație a omului activă în lumea mineral-fizică este de fapt trupul fizic al omului. Și ea este cea care este avută în vedere în știința spirituală pretutindeni acolo unde se vorbește despre trupul fizic al omului. Căci ceea ce cunoaște omul din lume în ziua de azi nu este altceva decât rezultatul percepțiilor sale senzoriale, rezultatul a ceea ce percep simțurile sale. Dar așa cum percep simțurile omenești, poate fi perceput doar într-un organism în care se află un Eu. Modul actual, superficial, de considerare a lucrurilor presupune, desigur, că, de exemplu, și un animal percepe lumea exterioară la fel cum o percepe un om prin simțurile sale. Aceasta este o percepție foarte confuză, și oamenii s-ar mira foarte mult dacă fi cândva introduși – ceea ce trebuie să se întâmple cândva – în modul în care arată imaginea despre lume a unui cal, a unui câine, sau a unui alt animal. Desenarea sau pictarea mediului înconjurător al câinelui sau al calului ar arăta cu totul altfel decât imaginea despre lume a omului. Căci pentru ca simțurile să perceapă lumea așa cum o percepe omul, este nevoie ca Eul său să se reverse în lume și să umple organele de simț, ochii, urechile ș.a.m.d. Așadar numai un organism în care locuiește un Eu are o asemenea imagine despre lume cum o are omul, și organismul exterior al omului se află înlăuntru, și aparține doar acelei imagini despre lume. De aceea, trebuie să spuneți: Ceea se obișnuiește să se numească trup fizic al omului, este doar un rezultat al contemplării noastre senzoriale, și nu o realitate. Atunci când vorbim despre omul fizic, și în primul rând despre ceea ce are omul ca element fizic în jurul său, Eul este cel care privește lumea, cu ajutorul simțurilor și al rațiunii, care este legată de creier. De aceea omul cunoaște numai cele asupra cărora este extins Eul său, care aparțin Eului său. De îndată ce Eul nu poate fi prezent la ceva care este dat de imaginea lumii, acolo imaginea lumii încetează să fie o percepție, ceea ce înseamnă că omul adoarme. Însă atunci în jurul lui nu se află o imagine despre lume; el devine atunci lipsit de conștiență. Ori-încotro priviți, Eul dumneavoastră este unit cu orice punct pe care îl percepeți, ceea ce înseamnă că el este revărsat asupra percepției dumneavoastră, astfel încât dumneavoastră cunoașteți de fapt doar conținutul Eului dumneavoastră. Omul normal cunoaște conținutul Eului său, iar propria sa natură și entitate în care coboară în fiecare dimineață la trezire trupul astral, trupul eteric și trupul fizic, el nu le cunoaște, căci în momentul în care omul actual se trezește, el nu își vede trupul astral. Omul actual ar fi chiar de-a-dreptul îngrozit dacă și-ar percepe trupul astral, adică suma tuturor impulsurilor, poftelor și pasiunilor care s-au acumulat de-a-lungul vieților sale pământești repetate. Omul nu-și vede nici trupul eteric – și el nu ar putea deloc suporta să-l vadă. Atunci când se cufundă în propria sa natură, în trupul fizic, trupul eteric și trupul astral, el este imediat deviat, îndreptat în privința percepției sale asupra lumii exterioare. Și el vede acolo ceea ce zeii buni răspândesc în planul vederii sale pentru ca el să nu ajungă deloc în situația de a coborî în propriul său lăuntru, pentru că el nu ar suporta să o facă.
De aceea spunem pe bună dreptate când vorbim în știința spirituală despre acest proces, că în clipa în care omul se trezește dimineața el pășește de fapt pe poarta propriei sale entități. Dar la această poartă se află un paznic; acest paznic este micul Păzitor al pragului. Acesta nu-l lasă pe om să pătrundă în propria sa entitate, ci îl îndreaptă imediat înspre lumea exterioară. În fiecare dimineață îl întâlnește omul pe acest mic Păzitor al pragului. Cel care pătrunde conștient în natura învelișurilor sale la trezire, învață să-l cunoască. Și, în fond, pentru viața mistică, este vorba doar dacă acest mic Păzitor al pragului ne acordă binefacerea de a ne adormi conștiența în privința propriei noastre entități lăuntrice, astfel încât noi să nu putem coborî în ea și ne îndreaptă Eul înspre lumea înconjurătoare, sau dacă ne lasă să trecem prin poartă și să pășim astfel în propria noastră entitate.
Așadar viața mistică este intrarea prin poarta tocmai menționată, trecând pe lângă micul Păzitor al pragului, în propria entitate umană. Iar ceea ce a fost simbolizat pentru marele Buddha drept ședere sub copacul Bodhi, nu este nimic altceva decât coborârea în propria entitate lăuntrică prin poarta care ne închide altfel accesul la propria noastră entitate. Și ce anume a trebuit să trăiască Buddha ca să coboare în propria sa entitate lăuntrică, este expus în cadrul budismului. Aceste lucruri nu sunt simple legende, ci ele sunt redarea unor adevăruri profunde, viețuite lăuntric, a unor realități sufletești.
Ceea ce a viețuit Buddha la coborârea în propria sa entitate este expus în budism drept ispitirea lui Buddha. Buddha descrie – în sensul acestei istorii a ispitirii – cum în momentul în care voia să coboare în mod mistic în propriul său lăuntru, s-au apropiat de el entități la care el ținea, pe care le îndrăgea. El descrie cum păreau acestea să se apropie de el, solicitându-l facă una sau alta, de exemplu să practice exerciții incorecte, pentru a intra într-un mod greșit în propria sa entitate lăuntrică. Este adusă în fața privirii noastre statura mamei lui Buddha – pe care el o vede în contemplare spirituală – care îi cere să înceapă o falsă asceză. Desigur că nu era cu adevărat mama lui Buddha. Dar tocmai în aceasta constă ispitirea, anume în faptul că pentru privirea sa clarvăzătoare care abia se dezvoltă nu apare mama lui reală, ci o mască, o maya, o iluzie. Dar el rezistă, i se opune. Apoi apar un număr de staturi demonice, pe care el le descrie ca lăcomie – așa cum corespunde aceasta sentimentelor de foame și de sete – sau ca pasiuni, impulsuri, mândrie,
aroganță, vanitate, avariție. Toate acestea se apropie de el – cum? Ei bine, în măsura în care acestea se mai află încă în natura învelișurilor sale, în entitatea sa astrală, în măsura în care el le-a învins deja în acele momente intense în care stătea sub copacul Bodhi. Și în această ispitire a lui Buddha ni se arată într-un mod admirabil cum se afirmă toate forțele și puterile din trupul nostru astral, care sunt acolo pentru că noi ne-am înrăutățit tot mai mult în decursul încarnărilor noastre succesive, datorită evoluției descendente a omenirii. În ciuda faptului că el s-a înălțat atât de mult, el le mai poate încă vedea, și prin ultima sa înălțare el trebuie să învingă ceea ce mai există încă în trupul său astral, ca demoni.
Și ce va găsi atunci o astfel de personalitate umană dacă a coborât trecând prin sfera trupului său astral și prin ispitire, până în trupul său fizic și cel eteric, adică atunci când ea cunoaște realmente aceste două elemente componente ale entității omenești? Dacă vrem să cunoaștem aceasta, trebuie să dăm atenție la ceea ce poate viețui omul prin coborârea în propria sa entitate. Trebuie să atragem atenția asupra faptului că deși omul a fost capabil să-și corupă, să-și deterioreze puternic trupul astral de-a-lungul încorporărilor sale din evoluția Pământului, el a fost mai puțin în măsură să pervertească cu adevărat ceea ce există în el ca trup eteric și trup fizic. Trupul astral poate fi pervertit prin toate aspectele egoiste din natura omenească: invidie, ură, egoism în general, aroganță, mândrie ș.a.m.d. Prin toate acestea ne pervertim trupul astral, prin toate impulsurile inferioare ș.a.m.d. Trupul eteric este pervertit, în fond – căci omul normal actual nu are prea multă putere în acest sens – numai prin minciună, și cel mult, inconștient, prin greșeală. Dar și prin acestea poate fi pervertită doar o parte a trupului eteric. Căci o anumită parte a trupului eteric este atât de puternică încât oricât de mult s-ar strădui omul să pervertească ceva din ea nu ar putea să o facă, deoarece trupul eteric ar rezista. Omul nu poate coborî atât de mult în propria sa natură cu forțele sale individuale, încât să-și pervertească trupul eteric sau trupul astral. Numai în decursul încarnărilor pot acționa greșelile pe care le cauzează omul în mod direct asupra trupurilor fizic și eteric; și acestea apar apoi ca boli, ca dereglări și dispoziții maladive și în trupul fizic. Dar omul nu poate acționa direct asupra trupului său fizic, el nu poate acționa asupra acestuia în mod nemijlocit, din individualitatea sa. Atunci când omul se taie la un deget, nu este ceva produs de suflet asupra trupului fizic, și nici atunci când trupul fizic se infectează. În decursul încarnărilor sale omul a devenit capabil să acționeze doar asupra trupului său astral și asupra unei părți a trupului eteric; dar asupra trupului fizic el nu poate acționa niciodată direct, nemijlocit, ci numai indirect, mjlocit.
De aceea putem spune că atunci când coborâm în sfera trupului eteric asupra căruia mai avem o influență directă, în această regiune se arată tot ceea ce aparține omului din viețile sale pământești repetate, din încarnările sale; astfel încât în clipa în care omul se cufundă în propria sa entitate, el se cufundă și în încarnările sale anterioare, rămase cu mult în urmă. Omul găsește așadar calea spre încorporările sale anterioare prin cufundarea în propria entitate. Dacă această cufundare este atât de intensă, de copleșitoare și de cuprinzătoare cum a fost cazul la marele Buddha, atunci și această privire asupra încarnărilor se extinde tot mai mult.
La originea sa, omul este o entitate spirituală și toate învelișurile sale s-au adăugat ulterior, în jurul entității sale spirituale. Omul a provenit din spirit și toate cele exterioare constituie ca o densificare din spirit. De aceea, prin această cufundare în propria sa entitate omul pătrunde în spiritul Universului. Această coborâre în sine, această străpungere a învelișurilor trupului fizic este o cale în eșafodajul spiritual al Universului, pentru a vedea cum s-a clădit acest trup fizic treptat, în decursul încarnărilor. Și dacă omul se întoarce suficient de mult înapoi, până în timpurile în care el era un membru al lumii spirituale, având o veche clarvedere primitivă, atunci el ajunge să vadă chiar în lumea spirituală.
În cele care ne-au fost transmise despre Buddha – și aceasta nu este o simplă legendă – avem treptele pe care le-a atins Buddha prin străbaterea propriei sale entități, trepte în privința cărora el însuși a spus: Pe când eram atât de departe încât am primit iluminarea – adică atunci când se putea simți ca parte a lumii spirituale – am fost atât de departe încât am văzut lumea spirituală extinzându-se ca un nor în fața mea, dar eu nu puteam diferenția încă nimic în el pentru că încă nu mă simțeam desăvârșit. Atunci am făcut un pas mai departe. Acolo nu am mai văzut lumea spirituală extinzându-se doar ca un nor în fața mea, ci am putut diferenția și formațiuni individuale, dar încă nu puteam vedea ce anume erau ele, pentru că încă nu eram desăvârșit. Am urcat încă un pas și nu am mai găsit doar diversele entități, ci am putut să știu ce fel de entități erau.
Și lucrurile merg în continuare așa până când el a văzut o imagine primordială care a coborât dintr-o încarnare într-alta, și a putut-o vedea în raportul ei cu lumea spirituală. Aceasta este una dintre căi, calea mistică, străbaterea prin propria entitate până la punctul la care este străpunsă acea graniță dincolo de care poate fi atinsă lumea spirituală. Pe această cale, o parte a conducătorilor omenirii atinge ceea ce trebuie să aibă aceste individualități pentru a putea da impulsurile necesare progresului omenirii.
Personalități cum a fost, de exemplu, inițialul Zarathustra, au atins pe o cu totul altă cale posibilitatea de a deveni conducători ai omenirii. Dacă privim încă o dată la ceea ce am spus eu despre Buddha, vă va fi limpede faptul că el a trebuit să urce din treaptă în treaptă în încarnările sale anterioare, până când a ajuns la stadiul de Bodhisattva. Prin iluminare – șederea sub copacul Bodhi –, care trebuie expusă așa cum v-am expus-o eu, o personalitate, care s-a înălțat treptat prin meritele aflate în individualitatea ei ajunge să privească în lumile spirituale. Dacă omenirea ar fi depins numai de astfel de conducători, nu fi fost posibil ca ea să înainteze așa cum a înaintat. Dar au existat și altfel de conducători. Un astfel de alt conducător a fost Zarathustra. Eu nu vorbesc acum despre individualitatea lui Zarathustra, ci despre personalitatea inițialului Zarathustra, vestitorul lui Ahura Mazdao. Dacă studiem o astfel de personalitate în locul unde ne întâmpină ea în lume, pentru început nu găsim în ea o individualitate care să fi urcat deosebit de sus prin propriile ei merite, căci o asemenea personalitate a fost predestinată să fie purtător, înveliș al unei entități spirituale, al unei individualități spirituale care nu se poate încarna ea însăși în lume într-un trup, ci poate doar lumina într-un înveliș omenesc și acționa dinlăuntrul acestuia.
În misteriul meu rosicrucian Poarta inițierii [Nota 22] eu am atras atenția asupra modului în care este străbătută de spirit o entitate omenească într-un anumit răstimp, de o entitate superioară, dacă acest lucru este necesar pentru evoluția lumii. Aceasta nu este o simplă imagine poetică, ci o reprezentare poetică a unei realități oculte.
Așadar personalitatea inițialului Zarathustra nu a fost o personalitate care să se fi înălțat ea însăși atât de mult ca Buddha, ci a fost o personalitate predestinată ca în ea să locuiască oarecum o individualitate mai înaltă, să o spiritualizeze, ființeze în ea. Astfel de personalități puteau fi găsite în toate acele culturi din timpurile vechi, adică în toate culturile precreștine care s-au dezvoltat în Europa, în nord-vestul Asiei și în partea central-vestică a Asiei, dar nu și la acele culturi din timpurile precreștine care s-au dezvoltat în Africa, Arabia și țările Orientului Apropiat, până în Asia. În timp ce în ultimele țări menționate era preponderent acel tip de inițiere pe care tocmai l-am descris ca având cea mai înaltă manifestare la marele Buddha, celălalt tip de inițiere pe care vreau să-l expun acum în cazul lui Zarathustra, pe un exemplu deosebit, era familiar în special la popoarele nordice. Chiar și în ținuturile noastre, cu trei-patru milenii în urmă, a existat doar posibilitatea de a acorda o inițiere cum este cea pe care o voi descrie acum.
Personalitatea lui Zarathustra a fost predestinată să devină purtătoare a unei entități superioare ce nu urma să se încarneze ea însăși, cam în felul următor. A fost oarecum predestinat de lumile spirituale: În acest copil urmează să se cufunde o entitate divin-spirituală, care va putea acționa în acest om, slujindu-se de creierul său, de instrumentele sale și de voința sa atunci când copilul acesta va crește. Pentru aceasta trebuie să se petreacă din capul locului cu totul altceva cu omul respectiv decât se petrece în evoluția umană individuală. Acolo, procesele pe care le voi descrie doar în linii mari nu se desfășoară atât fizic-sensibil, cât mai degrabă în întreaga viață a unui astfel de om în creștere, deși desigur că un alt om care ar urmări cu simțurile sale grosiere un asemenea copil, nu le-ar putea observa. Dar cel care le poate observa, acela vede că din capul locului au loc conflicte între forțele sufletești ale unui astfel de copil și lumea înconjurătoare, că acest copil are o voință, o impulsivitate, care stă oarecum în contradicție cu ceea ce se desfășoară în jurul său. Acesta este destinul personalităților divine, pline de spirit, ca ele să crească la fel ca niște străini, iar mediul lor înconjurător să nu aibă niciun simț și niciun sentiment pentru a le înțelege corect. De obicei există doar câteva personalități, foarte puține, eventual una singură, care poate avea o presimțire în privința a ceea ce crește, a ceea ce se maturizează într-un astfel de om. Dimpotrivă, se declanșează cu ușurințe conflicte cu lumea înconjurătoare, și asta nu în anii de maturizare a respectivului om, așa cum v-am descris acum în istoria ispitirii lui Buddha, care are loc atunci când omul coboară în propria sa entitate.
În viața normală individualitatea unui om se naște în învelișurile pe care i le oferă părinții și poporul său. O astfel de individualitate nu concordă întotdeauna în întregime cu învelișurile exterioare, și de aceea oamenii se simt întotdeauna mai mult sau mai puțin mulțumiți de modul în care i-a dotat destinul. Dar un conflict atât de mare, atât de dur cum a fost, de exemplu, în cazul lui Zarathustra, nu este posibil atunci când un om crește cu individualitatea sa așa cum se întâmplă în viața omenească obișnuită. Dacă se contemplă în mod clarvăzător un astfel de copil cum a fost Zarathustra, se constată că el are în sine sentimente, capacități, forțe de gândire și de voință care se manifestă cu totul altfel decât ceea ce se dezvoltă în jurul său la oameni ca sentimente, impulsuri de voință, reprezentări ș.a.m.d. Și în orice caz se evidențiază – și anume acest lucru se evidențiază mereu, numai că nu i se dă atenție, pentru că în ziua de azi nu se dă atenție realităților psihice și spirituale – că mediul înconjurător nu știe nimic despre adevărata natură a unui astfel de copil, dar resimte o ură absolut instinctivă, o aversiune împotriva omului care crește acolo. Acesta este cel mai accentuat conflict care apare privirii clarvăzătoare: anume că un astfel de copil, care de fapt este născut ca să fie un salvator al omenirii, dezlănțuie furtuni de ură împrejurul său. Dar așa trebuie să fie. Căci prin faptul că așa stau lucrurile, vin marile impulsuri în omenire. Și astfel de lucruri ne sunt povestite despre asemenea personalități cum a fost Zarathustra.
De exemplu, se povestește că Zarathustra putea să facă ceva apare la restul oamenilor abia după câteva săptămâni: Că el putea să vadă armonia lumii, ceea ce a dus la „zâmbetul lui Zarathustra”. Acest zâmbet al lui Zarathustra abia născut, ne este descris ca un prim indiciu care ne arată că el este cu totul fel decât restul oamenilor din jur. Al doilea indiciu este că în ținutul în care s-a născut Zarathustra exista un dușman, un fel de rege Irod. Acesta se numea Duransarun; și după ce s-a informat despre nașterea lui Zarathustra, care i-a fost trădată de magii caldeeni, el a încercat să omoare copilul cu mâna lui. Legenda spune că în momentul în care el a ridicat sabia și a vrut să omoare copilul, mâna i-a paralizat și a trebuit să renunțe. – Toate acestea sunt doar imagini, pe care conștiența spirituală ar fi trebuit să le poată vedea, imagini ale unei realități spirituale. – Apoi se povestește că acest dușman al copilului Zarathustra – pentru că nu l-a putut ucide în felul acesta – a poruncit unui servitor să-l ducă în pustiu, la animalele sălbatice, pentru ca acestea să îl ucidă. Dar după ce se verifică situația, niciun animal sălbatic nu l-a atins, iar copilul dormea liniștit. După ce nu a reușit nici această încercare, dușmanul îl pune pe copilul Zarathustra în așa fel încât o cireadă întreagă de vaci și de boi să treacă peste el, să-l calce în picioare. Dar legenda spune că primul animal l-a luat pe copil și l-a pus deoparte, astfel încât întreaga cireadă a trecut pe lângă el. Așadar nu i s-a întâmplat nimic. Același lucru s-a repetat apoi cu o herghelie de cai. Și în cele din urmă, dușmanul a încercat să dea copilul Zarathustra unor animale sălbatice, după ce acestora le fuseseră smulși toți puii. Dar când părinții lui Zarathustra s-au dus să vadă ce s-a întâmplat, s-a dovedit că nici aceste animale nu i-au făcut vreun rău copilului, ci dimpotrivă, după cum se spune în legendă, copilul Zarathustra a fost hrănit o vreme îndelungată de „vacile celeste”.
Pentru început, noi nu trebuie să vedem în totalitatea acestor date altceva decât că prin prezența ființei spirituale, a individualității spirituale care pătrunde într-un astfel de suflet sunt trezite la viață forțe absolut deosebite, pentru a aduce un astfel de copil în dizarmonie cu mediul său înconjurător, dizarmonie care este necesară pentru ca evoluției omenirii să i se poată da impulsurile necesare înaintării. Căci dizarmoniile sunt întotdeauna necesare dacă e să se ajungă realmente la desăvârșire. Dar acum trebuie subliniat faptul că aceste forțe sunt totuși de o așa natură încât să-i folosească unei astfel de entități, unui astfel de copil, pentru a-l conduce la legăturile cu lumea spirituală în care el urmează să intre. Dar cum trăiește copilul însuși toate aceste conflicte?
Reprezentați-vă că această pătrundere a sufletului în propria entitate ar fi un moment de trezire. Atunci când sufletul își poate viețui în sine trupul fizic și trupul eteric, el parcurge evoluția pe care am caracterizat-o în cazul lui Buddha. Gândiți-vă acum că omul și-ar păstra conștiența la adormire. Așa cum stau lucrurile în ziua de azi, omul își pierde conștiența la adormire – aceasta încetează, și în jurul omului se întinde nimicul, ca imagine a lumii. Gândiți-vă însă că omul și-ar păstra conștiența când adoarme. Atunci el ar fi înconjurat de acea lume spirituală în care se revarsă omul în somn. Dar și aici există anumite obstacole. Și seara, când adormim, în fața porții prin care ar trebui să trecem se află un Păzitor al pragului. Acesta este marele Păzitor al pragului, care nu ne lasă să pătrundem în lumea spirituală atâta vreme cât nu suntem maturi pentru aceasta; el nu ne lasă să pătrundem din motivul că dacă nu ne-am fortificat suficient lăuntrul suntem expuși unor anumite pericole atunci când Eul nostru ar vrea să se reverse în lumea spirituală în care pătrundem prin adormire.
Aceste pericole constau în aceea că în loc să vedem ceea ce este obiectiv în această lume spirituală, ceea ce se află înlăuntrul ei, noi am vedea numai ce purtăm noi înșine în ea, prin fantezia noastră, gândurile și sentimentele noastre. Și noi purtăm în această lume ceea ce este mai rău în noi, ceea ce nu corespunde adevărului. De aceea, o intrare imatură în lumea spirituală înseamnă că omul nu vede realitatea, ci el vede formațiuni fantastice, formațiuni care sunt desemnate de fapt în știința spirituală prin termenul tehnic că ele nu constituie o clarvedere omenească. Dacă omul ar vedea ceea ce este obiectiv în lumea spirituală, el ar urca cu o treaptă mai sus, ar vedea aspecte omenești. Iar faptul că omul vede formațiuni animale atunci când se înalță în lumea spirituală, este întotdeauna semnul unei vederi fantasmagorice. Căci aceste formațiuni animale înseamnă propria lui fantazare, căci el este prea puțin consolidat în sine.
Ceea ce este inconștient în timpul nopții trebuie să preia în sine o forță pentru ca lumea spirituală exterioară să devină obiectivă. Altfel, ea devine subiectivă, și noi ne purtăm propria noastră fantazare în lumea spirituală. De altfel, noi o purtăm înăuntru, dar Păzitorul pragului ne ferește să o vedem. Acesta este un proces pur lăuntric, această înălțare în lumea spirituală și faptul de a fi înconjurat de staturi animale ce exercită atacuri asupra noastră, pentru că vor să ne împingă în greșeală. Noi trebuie să ne înconjurăm cu o putere tot mai mare și atunci vom putea intra în lumea spirituală.
Atunci când un astfel de copil cum a fost copilul Zarathustra este locuit de o entitate mai înaltă, desigur că micul său corp este imatur, și trebuie mai întâi să devină matur pentru purtarea acestei entități. În el, organizația umană, organizația rațiunii și cea senzorială, sunt oarecum îndesate. Un astfel de copil se află într-o lume care poate fi caracterizată realmente foarte bine prin imaginea „a fi cu animalele sălbatice”. Noi am expus adesea că în cazul unor astfel de descrieri aspectul istoric și cel imaginativ sunt doar diferite părți ale aceluiași proces. Atunci evenimentele se desfășoară în așa fel încât forțele spirituale, atunci când se afirmă în mod ostil, ca în cazul copilului Zarathustra, ele se manifestă, de exemplu, în persoana regelui Duransarun. Dar totul există în lumea spirituală în imaginea sa primordială, astfel încât acțiunile exterioare corespund la ceea ce se petrece înlăuntrul lumii spirituale. Omul nu este capabil să cuprindă cu ușurință o astfel de idee, în actualul mod de gândire. Atunci când se afirmă că evenimentele din jurul lui Zarathustra au importanță în lumea spirituală, omul actual gândește: Atunci ele nu sunt reale. Dar dacă se dovedește că sunt fapte istorice, atunci omul actual are din nou tendința de a nu vedea o anumită personalitate decât într-atât de evoluată pe cât este el însuși. Aceasta este strădania actualilor teologi liberali, de a-și reprezenta, de exemplu, ființa lui Iisus din Nazaret sau altceva asemănător ca nedepășind prea mult ceea ce-și pot ei imagina drept ideal al lor. Căci liniștea sufletească materialistă a oamenilor din ziua de azi este foarte tulburată atunci când trebuie să-și reprezinte mari individualități. După părerea lor, nici nu poate exista ceva în lume care să fie cu mult mai sublim decât un profesor sau teolog oarecare, care vor să se înalțe la un anumit ideal. Dar în cazul marilor evenimente avem de a face cu ceva care este totodată istoric și simbolic-spiritual, astfel încât unul dintre aceste două aspecte nu îl exclude pe celălalt. Cine nu înțelege că ceea ce este exterior mai înseamnă și altceva, nu va ajunge de fapt la înțelegerea a ceea ce este real și esențial. Acest suflet al copilului Zarathustra a fost așadar pus realmente în mari pericole în tinerețea sa, dar în același timp i-au stat alături, după cum se spune în legendă, vacile celeste, care l-au întărit.
Puteți găsi acest fenomen la toți marii întemeietori de concepții despre lume din întregul bazin al Mării Caspice, trecând prin ținuturile noastre până în vestul Europei, anume fenomenul că aceste personalități fără să se fi înălțat prin propria lor evoluție, au fost pătrunse de o entitate spirituală pentru a deveni conducători ai omenirii. Poporul celtic a avut chiar un mare număr de astfel de legende. Despre unul dintre întemeietorii religiei celtice, Habich [Nota 23], se descrie cum a fost abandonat și cum a fost el alăptat de vaci celeste, cum a avut parte de atacuri ostile, cum s-au retras animalele din fața lui; pe scurt, această descriere a pericolelor pentru conducătorul celtic Habich este de așa natură încât se poate spune că a fost parțial preluată din cele șapte minuni înfăptuite cu Zarathustra – asta deoarece Zarathustra este considerat de noi ca fiind cea mai mare personalitate de acest tip. Câteva trăsături ale minunilor legate de Zarathustra veți găsi mereu din Grecia până în ținuturile celtice. Este suficient să vă gândiți la Romulus și Remus [Nota 24], pentru a avea un exemplu bine cunoscut.
Aceasta este cealaltă cale prin care se formează conducători ai omenirii. Cu aceasta am caracterizat într-un sens mai profund ceea ce noi am avut adesea în vedere: cele două mari curente de cultură postatlanteene. După marea catastrofă atlanteană s-a dezvoltat un curent de cultură în Africa, Arabia și sudul Asiei, iar celălalt la nord de acesta, în Europa, Asia de Nord, până în Asia Centrală. Acolo, cele două curente s-au întâlnit. Și tot ceea ce s-a născut din ele constituie cultura noastră postatlanteană. Curentul nordic a avut conducători formați în modul pe care l-am descris acum în privința lui Zarathustra, iar cel sudic conducători a căror cea mai înaltă reprezentare a fost întruchipată de marele Buddha.
Dacă vă veți aminti acum ceea ce noi cunoaștem deja în privința evenimentului Christos, vă veți spune: Cum ne raportăm noi acum la Botezul din Iordan?
Christos coboară, o entitate divin-spirituală, așa cum au coborât entitățile spirituale la toți conducătorii nordici și fondatorii de concepții despre lume, dintre care cel mai mare a fost Zarathustra. Este același proces, numai că transpus la dimensiunea cea mai mare. Christos coboară într-o entitate umană, dar nu în copilăria acesteia, ci la vârsta de treizeci de ani a lui Iisus din Nazaret, iar personalitatea lui Iisus din Nazaret a fost pregătită într-un mod absolut deosebit în acest scop. Aici ne sunt expuse amândouă tainele conducătorilor omenirii, în sinteză, în reunire, în armonie. Și în timp ce Evangheliștii Matei și Luca prezintă preponderent modul în care s-a configurat personalitatea umană în care a coborât Christos, Evanghelia după Marcu ne prezintă tocmai specificul acestei entități a lui Christos. Elementul ce se revarsă din această mare individualitate ne este descris în special în Evanghelia după Marcu. De aceea descriu într-un mod atât de minunat de limpede Evangheliile de la Matei și Luca o altă istorie a ispitirii decât Evanghelia după Marcu, deoarece Marcu îl prezintă pe Christos Cel care a pătruns în Iisus din Nazaret. Iar acolo trebuie să apară acea istorie a ispitirii care apare în restul cazurilor similare la vârsta copilăriei: Faptul de a fi împreună cu animalele și ajutorul forțelor spirituale. De aceea, vedem ca o repetare a minunilor înfăptuite cu Zarathustra atunci când în Evanghelia după Marcu ni se povestește impozant de simplu: „Și Spiritul L-a mânat [Nota 25] în singurătate; ...și El era cu fiarele, și Îngerii – adică entitățile spirituale – Îl slujeau”. Evanghelia după Matei descrie cu totul altceva, ceva care apare ca o repetare a ispitirii lui Buddha, adică a ceea ce se petrece la coborârea în propria entitate, când toate ispitirile și tentațiile se apropie de respectivul suflet omenesc.
Putem spune așadar că Matei și Luca descriu calea pe care parcurs-o Christos prin aceea că a coborât în învelișurile pregătite prin Iisus din Nazaret; iar Evanghelia după Marcu scrie ce a trebuit să fie trăit de Christos ca pe un fel de istorie a ispitirii, prin aceea că El s-a ciocnit de mediul său înconjurător, cum s-a întâmplat cu toți întemeietorii de religii care au fost inspirați sau intuiți de o entitate spirituală. Christos Iisus parcurge ambele căi, în timp ce conducătorii anteriori ai omenirii au parcurs întotdeauna o singură cale. El reunește cele două tipuri de căi de intrare în lumea spirituală. Și tocmai acesta este esențialul, anume că ceea ce se desfășurase anterior în două mari curente în care se revărsau diferite alte mici curente, se reunește acum într-un singur curent.
Abia din acest punct de vedere putem înțelege contradicțiile aparente sau reale dintre Evanghelii. Cel care a scris Evanghelia după Marcu era inițiat în acele tipuri de misterii care îl făceau capabil să descrie ceea ce este prezentat ca ispitire în Evanghelia după Marcu: Ajungerea printre fiarele sălbatice și ajutorul entităților spirituale. Luca era inițiat în cealaltă direcție. Fiecare dintre cei care au scris Evangheliile a descris ceea ce era mai apropiat și mai cunoscut. Așadar în Evanghelii ne sunt prezentate diferitele părți, diferitele aspecte ale evenimentului din Palestina ale Misteriului de pe Golgota.
Cu aceasta am vrut să vă aduc încă o dată înaintea ochilor, dintr-un punct de vedere pe care nu l-am putut încă discuta aici, modul în care trebuie înțeles mersul evoluției omenirii și intervenția unor astfel de individualități care se înalță prin evoluție de la stadiul de Bodhisattva la cel de Buddha; și cum trebuie înțeleasă evoluția acelora la care nu intră în mod deosebit în considerare ceea ce sunt ei ca oameni, ci ceea ce le vine de Sus. Numai în statura lui Christos Iisus se reunesc cele două aspecte. Și numai atunci când se știe aceasta poate fi înțeleasă corect statura lui Christos.
Atunci veți înțelege și de ce trebuie să apară unele inegalități la personalitățile mitice. Atunci când se descrie că anumite entități spirituale au făcut una sau alta – raportat la bine sau rău, drept sau nedrept, și altele asemănătoare – ca de exemplu în cazul lui Siegfried, atunci se aude adesea: Dar nu s-a spus că era un inițiat? – Însă în cazul unei astfel de personalități prin care acționează o entitate spirituală – ca de exemplu în cazul lui Siegfried – evoluția individuală nu intră în considerare. Siegfried poate avea defecte și poate face greșeli. Problema care se pune este ca prin el evoluției omenirii să i se confere ceva. Pentru aceasta trebuie aleasă personalitatea cea mai potrivită. Nu se poate judeca totul cu aceeași măsură, nu se poate judeca personalitatea lui Siegfried în același mod cu cea a unei personalități conducătoare din Sud, căci întreaga sa natură este alta decât la aceia care coboară în propria lor entitate.
Se poate spune așadar că personalitățile nordice sunt pătrunse de o entitate spirituală care le împinge afară din propria lor entitate, făcându-le să se poată înălța în macrocosmos. În timp ce în culturile sudice omul coboară în microcosmos, în curentele de cultură nordică el se revarsă în afară, în macrocosmos, și ajunge în felul acesta să cunoască Ierarhiile spirituale, așa cum a ajuns, de exemplu, Zarathustra să cunoască natura spirituală a Soarelui.
Putem rezuma așadar cele spuse, astfel: Calea mistică, cea a lui Buddha, duce atât de departe încât prin străbaterea propriei ființe lăuntrice se ajunge în lumea spirituală. Calea lui Zarathustra îl smulge pe om din microcosmos și îl răsfrânge asupra macrocosmosului, astfel încât tainele acestuia devin transparente. Lumea are încă prea puțină înțelegere pentru marile spirite care urmează să dezvăluie tainele Universului. În această privință există realmente foarte puțină înțelegere, de exemplu în privința entității lui Zarathustra. Vom vedea cât de mult diferă ceea ce vom avea noi de spus despre Zarathustra de ceea ce se spune astăzi în mod obișnuit despre el.
Aceasta este iarăși o digresiune față de ceea ce va trebui să vă familiarizeze treptat cu esența Evangheliei lui Marcu.
