Dacă veți citi în Evanghelia lui Marcu în continuarea acestor pasaje pe care am încercat să le explicăm ultima oară la discutarea acestei Evanghelii, veți ajunge la un pasaj plin de importanță [Nota 26], care este în orice caz asemănător cu expunerile din celelalte Evanghelii, dar a cărui importanță deplină poate fi revelată totuși cel mai bine din Evanghelia lui Marcu. Acest pasaj se referă la faptul că după ce a trecut prin Botezul din Iordan și trăirile din pustie, Christos Iisus, după cum se spune, a mers în sinagogă și i-a învățat pe oameni.
În mod obișnuit, acest pasaj este tradus astfel: „Și ei s-au uimit de învățătura Lui, căci El învăța cu putere, și nu așa cum o făceau cărturarii?” Ce reprezintă această frază pentru un om modern – oricât de mult ar crede el în Biblie – mai mult decât, aș spune, niște cuvinte destul de abstracte: „Căci el învăța cu putere, și nu așa cum o făceau cărturarii”? Dacă luăm textul grecesc vom găsi, pentru cuvintele care sunt traduse în limbajul modern în mod simplu prin: „Căci El învăța cu putere și nu așa cum o făceau cărturarii”, următoarele cuvinte:
ὴν γαρ διδἁσχῳv αὐτοὐς ώς ἐξουαίχν ἕχων, χαὶ οὐχ ώς οί γραμματεῑς
(ēn gar didaskōn autūs hōs exūsiān echōn, kai ūch hōs hoi grammateis)
Dacă pătrundem sensul acestui pasaj deosebit de important, vom fi din nou conduși un pas înainte în ceea ce putem denumi tainele misiunii lui Christos Iisus. Căci eu am atras deja atenția asupra faptului că Evangheliile, la fel ca și celelalte scrieri care provin realmente din sfera inspirativă, nu sunt atât de simplu de înțeles, și că, în fond, pentru înțelegerea lor, noi trebuie să reunim laolaltă ceea ce a fost expus de-a-lungul multor ani ca reprezentări și idei despre lumile spirituale. Și numai astfel de reprezentări ne vor putea introduce în ceea ce este avut în vedere atunci când în Evanghelie se spune: Căci El îi învăța pe cei care se aflau în sinagogă ca un „Exusiai”, ca o Putere, ca o revelație, și nu ca aceia care sunt desemnați aici prin expresia γραμματεῑς (grammateis).
Dacă vrem să înțelegem un astfel de pasaj trebuie să ne amintim de tot ceea ce am preluat în noi în decursul timpului în privința lumilor superioare, suprasensibile. Noi am preluat faptul că omul, așa cum trăiește el în cadrul lumii noastre, este, ca să spunem așa, partea componentă cea mai de jos a unei ordini ierarhice, așadar că noi trebuie să situăm omul pe cea mai de jos treaptă a unei ordini ierarhice. Apoi urmează lumea suprasensibilă. În aceasta găsim, pentru început, ceea ce în creștinismul esoteric se numește Angeloi sau Îngeri, primele entități suprasensibile aflate deasupra omului, care îi influențează viața; apoi urmează entitățile Archangeloi sau Arhanghelii, apoi Archaii sau Spiritele personalității; apoi Spiritele Exusiai, Dynamis și Kyriotetes, și apoi Tronurile, Heruvimii și Serafimii. În acest mod trebuie să consemnăm, deasupra omului, o ordine ierarhică a nouă forme ființiale ascendente. Și acum vrem să ne clarificăm modul în care intervin în viața noastră aceste diferite entități spirituale, suprasensibile.
Îngerii sunt acele entități care sunt cele mai apropiate de omul individual, așa cum trăiește el pe Pământul nostru – pentru început, ca mesageri ai lumii suprasensibile. Ei sunt acele entități care au întotdeauna o influență asupra a ceea ce noi numim destinul unui om individual pe planul nostru fizic. Dar de îndată ce ajungem la Arhangheli, vorbim despre entități spirituale care cuprind deja un cerc mai larg de activități. În cazul lor vorbim despre entități pe care le putem desemna ca Spirite ale popoarelor, așadar care ordonează și conduc problemele unor întregi asocieri de popoare. Atunci când omul modern actual vorbește despre spiritul unui popor, el are în vedere – eu am atras deja atenția asupra acestui fapt – un anumit număr de mii de oameni, pe care el îl indică pur și simplu ca cifră de oameni care trăiesc pe un anumit teritoriu. Dar atunci când vorbim dintr-un punct de vedere spiritual-științific despre un Spirit al poporului, noi avem în vedere individualitatea acelui popor, și nouă ne este clar că noi nu avem în vedere numărul oamenilor, ci o adevărată individualitate, la fel cum vorbim despre o individualitate în cazul unui om individual. Și când vorbim despre conducerea spirituală a individualității unui întreg popor, noi desemnăm drept conducere spirituală a unei astfel de individualități a poporului pe Arhangheli. Așadar atunci când vorbim despre aceste entități superioare noi vorbim despre creaturi suprasensibile reale, care-și au cercul lor de acțiune. În cazul Arhailor – sau Spiritele personalității, sau Începătorii – noi vorbim despre acele entități spirituale care sunt la rândul lor diferite de simplele Spirite ale popoarelor. Atunci când vorbim, de exemplu, despre spiritul poporului francez, englez sau german, noi vorbim, ca să spunem așa, despre ceva care este repartizat pe diferite suprafețe ale Pământului. Dar există ceva care este comun în ziua de azi tuturor oamenilor, sau cel puțin tuturor popoarelor Occidentale, ceva în privința căruia aceste popoare se înțeleg între ele. Pe acest ceva, în contrast cu spiritele individuale ale popoarelor, noi îl putem desemna drept Spirit al timpului, și noi trebuie să vorbim despre un alt Spirit al timpului în epoca reformei, și un alt Spirit în timpul nostru. Deasupra Spiritelor popoarelor individuale, se află așadar aceste entități spirituale pe care noi le denumim Spirite ale timpului, și, în esență, conducătorii epocilor succesive sunt Arhaii. Ei sunt totodată și Spirite ale timpului.
Dacă ne înălțăm și mai mult, până la Exusiai, avem, în esență, de a face cu puteri suprasensibile cu totul altfel structurate. Ca să ne facem o idee despre modul în care se deosebesc entitățile Ierarhiilor superioare, mai întâi de cele trei Ierarhii tocmai caracterizate: Îngeri, Arhangheli, Arhai, vrem să ne gândim la faptul că omul care aparține unui popor oarecare, în esență, este foarte asemănător în privința constituției sale fizice exterioare, să spunem în privința a ceea ce mănâncă și bea el, unui alt om aparținând aceluiași popor. Noi nu putem spune că ceea ce trece dincolo de spiritual-sufletesc ar diferenția popoarele între ele. Dar și epocile succesive sunt de așa natură încât putem spune: Entitățile spirituale conducătoare se referă numai la ceea ce este spiritual-sufletesc. Dar omul nu este dependent numai de spiritual-sufletesc. Ceea ce este spiritual-sufletesc are, în esență, influență asupra trupului astral omenesc. Dar în om există și elemente ființiale componente mai dense. Acestea nu se diferențiază în mod considerabil între ele, în privința a ceea ce au de făcut Îngerii, Arhanghelii și Arhaii. Dar asupra acestor elemente ființiale componente mai dense ale omului, au o influență creatoare, sunt active la modul creator în raport cu ele, acele entități care încep de la Exusiai în sus. Noi datorăm limbajul și ideile timpului Spiritelor timpului, Spiritelor popoarelor, Arhailor, Arhanghelilor. Dar în privința entității omenești are o influență și ceea ce trăiește în lumină și aer, în clima unui anumit ținut. O anumită omenire se dezvoltă la Ecuator și o alta în ținuturile care sunt mai apropiate de Polul Nord. Noi nu vrem, în orice caz, să fim întrutotul de acord cu afirmația pe care a făcut-o un profesor german de filosofie în larg-răspândita sa carte, anume: Culturile esențiale au trebuit să se dezvolte în zonele temperate; pentru că toate acele entități care au dat naștere, în esență, culturii, ar fi înghețat la Polul Nord și ar fi fost arse de Soare la Polul Sud! – Dar putem totuși spune că noi vedem în diversele climate cât de diferit acționează hrana și celelalte condiții asupra omului. Și nu este în niciun caz indiferent pentru caracterul unui popor cum sunt raporturile exterioare, dacă, de exemplu, un om trăiește în văile munților sau într-o zonă de podiș. Vedem de aici cum acționează forțele naturii în întreaga constituție a omului. Și pentru că noi știm din știința spirituală că în forțele naturii nu trebuie să vedem altceva decât manifestările acelor entități care sunt de natură spirituală, suprasensibilă, trebuie să ne spunem: În forțele naturii acționează puteri spirituale, suprasensibile, care pot interveni tocmai prin forțele naturii asupra omului. De aceea, putem să ne gândim că între Arhai și Exusiai există o separare de așa natură încât putem spune: Îngerii, Arhanghelii și Arhaii acționează asupra omului în așa fel încât nu folosesc în acțiunea lor forțele naturii, ci ele folosesc numai ceea ce acționează spiritual-sufletește asupra lui, așadar limbajul, ideile timpului ș.a.m.d. Acțiunea lor nu intervine în elementele componente inferioare ale organizației sale, nici în trupul eteric și nici în trupul fizic. Dimpotrivă, începând de la Exusiai, în sus, pe scara Ierarhiilor, avem acele entități care acționează asupra omului dar acționează și în forțele naturii de afară, care sunt îndrumătorii și conducătorii aerului și luminii, al diverselor modalități în care sunt prelucrate substanțele nutritive în regnurile naturii. Ele sunt cele care administrează regnurile naturii. Ceea ce avem în fulger și tunet, în ploaie și razele Soarelui, în modul în care cresc într-un ținut anumite tipuri de substanțe hrănitoare sau altele, pe scurt, întreaga repartizare și ordonare a raporturilor pământești, este atribuit acestor entități spirituale pe care le găsim printre entitățile Ierarhiilor superioare. Așadar dacă privim la entitățile Exusiai nu vedem influența lor numai în manifestările invizibile, cum ar fi, de exemplu, revelațiile Spiritului timpului, ci noi vedem în Exusiai ceea ce acționează ca lumină asupra noastră, dar acționează ca lumină și asupra plantelor.
Să considerăm acum ceea ce li se dă oamenilor drept cultură, drept ceea ce trebuie ei să învețe pentru a putea progresa. Fiecărui om i se dă ceea ce a produs epoca lui, dar și tot ceea ce au produs epocile anterioare – într-un anumit sens. Poate fi păstrat, din punct de vedere istoric, și poate deveni obiect al predării și învățării istoriei numai ceea ce provine de la cele mai de jos Ierarhii care urcă până până la Spiritul timpului. Însă ceea ce radiază din înseși regnurile naturii, nu poate fi păstrat în tradiții. Însă aceia care pot pătrunde în lumile suprasensibile, aceia pot pătrunde datorită capacității lor de cunoaștere supra sensibilă și dincolo de Spiritul timpului, la revelații și mai mari.
Asemenea revelații apar atunci drept ceva care trece de Spiritul timpului, care are o pondere mai mare decât ceea ce provine de la Spiritul timpului și care acționează într-un mod absolut deosebit asupra oamenilor. Fiecare om normal ar trebui să reflecteze cândva cu seriozitate și să se întrebe: Ce acționează mai mult asupra sufletului meu: Ceea ce pot învăța din tradițiile diverselor popoare și ale Spiritelor timpului, din tradițiile istorice, de când există istoria – sau dintr-un răsărit splendid de Soare, adică din manifestarea naturii însăși, a lumilor suprasensibile? – Căci omul poate deveni conștient de faptul că un răsărit de Soare, cu întreaga sa măreție și splendoare, poate declanșa infinit mai multe în el decât întreaga știință, întreaga erudiție și întreaga artă a tuturor timpurilor. Ceea ce revelează de fapt natura poate fi resimțit în special de cineva care a făcut o călătorie la galeriile de artă din Italia, care a văzut acolo tot ceea ce s-a păstrat de la Michelangelo, Leonardo da Vinci, Rafael ș.a.m.d. și le-a lăsat să acționeze cu toată intensitatea asupra lui, după care urcă pe unul dintre munții Elveției și privește o creație a naturii. Atunci el se poate întreba: Cine este un pictor mai mare: Rafael, Leonardo da Vinci – sau acele puteri care au creat răsăritul de Soare, care poate fi observat din Rigi? – Și atunci el va trebui să-și spună: Oricât de mult admirăm ceea ce au realizat cândva oamenii, ceea ce ni se prezintă ca revelație divin-spirituală a Puterilor spirituale, ne apare totuși ca fiind de o măreție incomparabilă.
Dar dacă acum ne apar acei conducători spirituali ai omenirii pe care noi îi numim inițiați și care nu vorbesc din tradiții, ci într-un mod originar, atunci revelarea lor este ca o revelare a naturii. Dar modul în care poate acționa un răsărit de Soare nu se poate manifesta atunci când cineva îl relatează doar. Ceea ce s-a menținut prin tradiție de la Moise, de la Zarathustra – dacă este comunicat așa cum au fost ele păstrate în cultura exterioară prin Spiritul timpului și Spiritele popoarelor – atunci natura acționează prin comparație, ca fiind mai măreață. Căci la fel de măreață ca natura au acționat revelațiile lui Moise și ale lui Zarathustra numai când acestea au izvorât direct din viețuirea lumilor suprasensibile. Și în asta constă măreția revelațiilor inițiale din omenire, anume că ele pătrund în omenire la fel cu ceea ce are natura însăși de revelat. Dar acest lucru începe abia atunci când noi presimțim ca primă Ierarhie în puterile naturii, Ierarhia Exusiai.
Ce au trăit cei care se aflau în sinagogă atunci când Christos Iisus a pășit între ei? Până atunci, ei viețuiseră ceea ce îi învățaseră „gramaticienii”, cei care cunoșteau ceea ce comunicaseră Spiritele timpului, Spiritele poporului ș.a.m.d. Cu asta, ei erau obișnuiți. Dar acum a venit cineva care nu îi învăța cum îi învățaseră aceștia, ci în așa fel încât cuvintele Lui erau o revelație a Împărăției puterilor suprasensibile din natură, sau a tunetului sau a fulgerului. Dacă știm așadar stratificarea în sus a Ierarhiilor, atunci înțelegem aceste cuvinte din Evanghelie și le abordăm în întreaga lor profunzime. Asta trebuie să simțim față de asemenea cuvinte din Evanghelia lui Marcu.
În orice caz, în cazul acelor opere ale oamenilor, care s-au păstrat așa cum s-au păstrat operele lui Rafael, ale lui Leonardo da Vinci ș.a.m.d., cel care are un sentiment față de suprasensibilul care se află în spatele lor poate simți și în operele păstrate până mai târziu ceea ce se revelase inițial în ele. Căci marile opere de artă, marile opere spirituale, pot realmente să acționeze ca un ecou a ceea ce a fost depus cândva în ele. Și dacă reușim să vedem, de exemplu, ceea ce a înțeles Rafael să pună în operele sale, dacă reușim să vivifiem din nou opera lui Zarathustra, atunci putem auzi ceva din ceea ce pătrunde până la noi prin Exusiai.
Dar prin ceea ce comunicau în sinagogi cărturarii, adică cei care preluaseră ceea ce provenea de la Spiritele poporului și Spiritele timpului, nu se putea auzi nimic din ceea ce ar fi putut să răsune ca o revelație din natură. De aceea ne este îngăduit să spunem că printr-o asemenea afirmație ne este indicat faptul că oamenii au început să simtă în zilele acelea că li se spunea ceva pe deplin nou; că prin acest om care venise la ei li se revela ceva care era ca o putere a naturii, ca una dintre acele puteri suprasensibile care se află în spatele fenomenelor naturii. Oamenii au început să simtă treptat ce anume pătrunsese în Iisus din Nazaret, ce anume era simbolizat prin Botezul din Iordan. Și, în fond, acei oameni din sinagogă care puteau spune așa: El vorbește în așa fel încât simți că ar vorbi spiritele Exusiai și nu numai Arhaii, Spiritele timpului sau Spiritele poporului – nu erau nici măcar deosebit de avansați din punct de vedere spiritual.
Abia atunci când vom reuși să readucem prin ceea ce am reluat în noi din știința spiritului, sevă și conținut, în ceea ce a devenit atât de abstract în zilele noastre, atât de uscat în traducerile moderne ale Evangheliilor, abia atunci vom înțelege cât de multe trebuie să contribuie pentru ca noi să răzbatem realmente la ceea ce stă scris în Evanghelii, Este necesară munca unui șir de generații pentru a cerceta chiar și numai aproximativ toate profunzimile pe care epoca noastră le poate presimți deja. Unele aspecte din Evanghelii vor putea fi cercetate abia în viitor.
Ceea ce a fost expus în special de scriitorul Evangheliei lui Marcu, a fost, în fond, o extindere a ceea ce i-a fost îngăduit să-i învețe pe oameni cel dintâi care a înțeles, printr-o recunoaștere suprasensibilă directă, natura și entitatea lui Christos – anume Sf. Apostol Pavel. Acum trebuie să înțelegem ce anume a învățat Pavel, ce a preluat el în sine prin revelația de pe drumul Damascului. Chiar dacă acest eveniment este descris și în Biblie ca o iluminare bruscă, cel care cunoaște această realitate a iluminării în adevărul ei adevărat, în modul în care se poate ea desfășura în orice moment pentru cel care vrea să se înalțe în domeniul lumii spirituale, știe că acela care o viețuiește devine un cu totul alt om. În cazul lui Pavel, este realmente descris îndeajuns modul în care el a devenit un cu totul alt om prin revelația de pe drumul Damascului.
Acum dumneavoastră știți, chiar și dintr-o prezentare prea puțin aprofundată a Evangheliilor și a epistolelor lui Pavel, că Pavel vede în evenimentul Christos, în evenimentul de pe Golgota, punctul central al întregii noastre evoluții omenești, și că el leagă acest eveniment direct de evenimentul care este exprimat în Biblie ca primă devenire a omului prin Adam, astfel încât Pavel vrea să spună cam următoarele: Ceea ce trebuie sa desemnăm noi ca om spiritual, ca om adevărat, real, care a trebuit să coboare la iluzia creată despre el în maya și la toate celelalte pe care a trebuit el să le înfăptuiască în trup în încarnările succesive, care a coborât în vechea perioada lemuriană, după cum spunem noi, a devenit un om așa cum s-a prezentat el prin perioadele lemuriană și atlanteană și în epoca postatlanteană, până la evenimentul Christos. Apoi a venit evenimentul de pe Golgota.
Așa au stat lucrurile pentru Pavel după viziunea sa de pe drumul Damascului. În evenimentul de pe Golgota s-a înfăptuit ceva care pentru început a avut aceeași semnificație cu coborârea omului în trup. Căci cu aceasta a fost dat impulsul învingerii treptate a acelor forme ale existenței pământești în care a pătruns atunci omenirea prin Adam. De aceea îl numește Pavel pe omul în care a apărut Christos, noul Adam, pe care îl poate îmbrăca orice om prin legătura cu Christos.
Avem așadar realmente de văzut coborârea treptată a omului în materie – indiferent că îl numim Adam sau altfel – de la omul lemurian până la omul precreștin, și apoi forța și impulsul ascendent, pentru ca omul să se poată întoarce cu toate experiențele pământești, cu tot ceea ce poate deveni el pe Pământ, la starea spirituală originară în care s-a aflat înainte de a coborî în materie. Acum, dacă nu vrem să înțelegem greșit sensul evoluției, noi nu trebuie să întrebăm: Oare nu ar fi putut omul să fie scutit de coborârea în materie? De ce a trebuit omul să se încarneze și să treacă prin diferite încarnări, pentru ca apoi să urce din nou și să aibă exact ceea ce a avut înainte? O asemenea întrebare ar putea izvorî doar dintr-o deplină neînțelegere a spiritului propriu-zis a evoluției. Căci din evoluția pământească omul preia cu sine toate roadele și experiențele,și el este îmbogățit cu acest conținut al încarnărilor. Acesta este un conținut pe care nu l-a avut anterior.
Gândiți-vă ipotetic la omul care a coborât în prima sa încarnare: acolo, el învață; apoi învață din a doua încarnare, ș.a.m.d. din toate încarnările. Acestea se desfășoară în așa fel încât la început sunt descendente, coborâtoare: omul se încâlcește tot mai mult în lumea fizică. Apoi el începe să urce, și poate urca atât de mult pe cât preia în sine impulsul lui Christos. Cândva se va întoarce în lumea spirituală, dar atunci va fi adus cu sine ceea ce a putut dobândi pe Pământ.
Așa Îl vede Pavel pe Christos ca fiind realmente punctul central al întregii evoluții pământești a omului, Cel care dă omului impulsul să se reînalțe în lumea suprasensibilă, îmbogățit cu toate experiențele pământești.
Și cum vede Pavel din acest punct de vedere jertfa de pe Golgota, crucificarea propriu-zisă? – Este întrucâtva dificil să aduci realitatea jertfei de pe Golgota, această faptă esențială a evoluției omenirii, în concepte moderne exacte, păstrând sensul dat de Pavel. Căci acest sens este și cel al scriitorului Evangheliei lui Marcu. Pentru aceasta, trebuie să ne familiarizăm cu ideea că în om, așa cum stă el în ziua de azi înaintea noastră, se află un microcosmos, o mică lume, și noi trebuie să studiem odată tot ceea ce intră în considerare în această privință.
Așa cum stă omul în ziua de azi în fața noastră, așa cum se dezvoltă el într-o încarnare, între naștere și moarte, el ne prezintă două părți evolutive componente foarte diferite între ele. În mod obișnuit ele nu sunt diferențiate, dar de fapt trebuie diferențiate foarte mult una de cealaltă. Eu am atras deja cu diferite ocazii atenția asupra acestor două elemente componente fundamental diferite ale omului – deoarece întreaga noastră strădanie spiritual-științifică este clădită realmente într-un mod cu mult mai sistematic decât se crede de obicei. Una dintre aceste părți poate fi văzută în acea perioadă a dezvoltării omului care se desfășoară între naștere și momentul până la care își amintește omul modern actual în viața sa individuală. Dacă vă urmăriți amintirile înapoi, retroactiv, veți ajunge până la un anumit punct; dincolo de acest punct, nu vă mai amintiți. Deși ați existat și dincolo de acel punct, și este probabil ca părinții sau frații, sau surorile dumneavoastră să vă fi povestit ce ați făcut înainte, și deci să știți câte ceva și din acea perioadă, dumneavoastră nu vă amintiți însă ceea ce s-a petrecut în urmă, dincolo de un anumit punct. Amintirea normală se întrerupe la un anumit moment. În cazul cel mai favorabil, acesta este cam în jurul vârstei de trei ani. Mai înainte, omul este neobișnuit de vioi și de impresionabil. Câte nu învață omul în această perioadă, în primii trei ani de viață! Dar omul modern actual nu își amintește deloc cum anume l-au impresionat lucrurile. – Apoi începe timpul prin care firul amintirii prin Eu se desfășoară neted.
Aceste două părți componente ale evoluției ar trebui avute foarte bine în vedere, pentru că ele sunt extraordinar de importante dacă vrem să cuprindem cu privirea întregul om. Noi trebuie să urmărim evoluția omenească într-un mod exact și fără prejudecățile științei actuale. Realitățile științei dovedesc și demonstrează ceea ce am spus eu, dar nouă nu ne este îngăduit să apelăm la prejudecățile științei, căci atunci am putea aborda căi care se abat mult de la adevăr. Dacă urmărim așadar cu exactitate evoluția omului, ne putem spune: Așa cum trăiește omul ca ființă socială, ca individualitate socială, el o poate face numai după acea stare care este condiționată prin ceea ce preia el în firul memoriei, care se desfășoară – în cazul cel mai favorabil – cam de pe la vârsta de trei ani. Aici se află toate cele despre care se poate spune: Este direcția vieții conștiente a omului; toate lucrurile pe care le preluăm în mod conștient ca legi, după care ne orientăm ca impulsuri demne de a fi imitat, toate se află aici. Ceea ce s-a aflat înainte în viața noastră îl preluăm, într-un anumit mod, inconștient față de conștiența Eului. Ceea ce s-a desfășurat înainte nu se înșiruie pe firul care aparține realmente vieții noastre pe deplin conștiente în Eu. Așadar, înainte de viața noastră conștientă în Eu, se află câțiva ani în care lumea înconjurătoare acționează într-un cu totul alt mod asupra noastră decât mai târziu.
Deosebirea este întrutotul radicală. Dacă am putea contempla un copil înainte de această perioadă, s-ar arăta imediat că înainte de momentul până la care își amintește omul ulterior, el se simte cu mult mai mult înlăuntrul vieții spirituale macrocosmice generale. El nu se separă încă de aceasta, nu se izolează de ea, ci se consideră mai degrabă ca aparținând întregului său mediu înconjurător, și vorbește chiar despre sine așa cum vorbesc ceilalți. Căci el nu spune „eu vreau”, ci spune „Dănuț vrea”, și abia mai târziu învață să se exprime pe sine ca Eu – aspect pe care psihologii actuali îl dezaprobă, dar care nu vorbește împotriva adevărului, ci numai împotriva înțelegerii respectivilor psihologi. În primii ani de viață copilul se simte încă întrutotul în mediul său înconjurător, se simte ca o parte componentă a întregului său mediu înconjurător. Faptul de a se izola de acest mediu înconjurător ca ființă autonomă este început de om abia din momentul până la care își poate aminti ulterior.
Vom putea spune așadar: Ceea ce poate prelua omul ca legi și ceea ce poate constitui conținutul conștienței sale aparțin de această a doua parte a evoluției sale, începând din acest moment caracterizat. În prima parte de evoluție există un cu totul alt raport față de lumea înconjurătoare, în care omul este cu mult mai mult înlăuntrul acestei lumi înconjurătoare, fiind legat de ea și având o corespondență nemijlocită cu ea. Puteți reflecta cel mai bine la ceea ce vrem să spunem de fapt cu aceasta, dacă vă imaginați în mod ipotetic că omul și-ar menține și în anii următori acea conștiență care îi dă legătura nemijlocită cu lumea înconjurătoare în primii ani de viață. Atunci viața omenească s-ar desfășura cu totul altfel. Atunci omul nu s-ar mai simți atât de izolat, ci s-ar simți și în restul vieții sale ca o parte componentă a întregului macrocosmos, el s-ar simți pe sine încadrat în marele Univers. Dar această trăire se pierde pentru el. El nu mai are ulterior nicio legătură cu Universul, și crede că este izolat înlăuntrul acestuia. Și când omul duce o viață obișnuită, această izolare îi vine în conștiență doar într-un mod abstract. Ea îi pătrunde în conștiență atunci când el își constituie tot mai mult egoismul, când vrea să se delimiteze, ca să spunem așa, tot mai mult în pielea sa. Cei mai puțin educați cred – ceea ce este de fapt un nonsens absolut – că omul trăiește doar în pielea sa. Căci în clipa în care am expirat, întregul aer inspirat este afară, astfel încât chiar și numai prin inspirație și expirație ne aflăm deja necontenit într-o corespondență cu întregul mediu înconjurător. Faptul ca omul să se conceapă pe sine însuși ca ființă izolată, este o iluzie absolută, este maya. Dar conștiența sa este în așa fel structurată încât el trebuie să trăiască în această maya. Nu se poate altfel. Oamenii nu sunt nici prea dispuși și nici suficient de maturi în a-și viețui karma în zilele noastre. Atunci când, de exemplu, cuiva i se sparg ferestrele în ziua de azi, el simte acest fapt ca pe un rău care i s-a făcut lui personal, și se înfurie din această cauză, deoarece el se simte pe sine ca ființă izolată. Dar dacă ar crede în karmă, atunci s-ar simți ca aparținând întregului macrocosmos, și atunci ar ști că este corect că de fapt noi suntem cei care ne-am spart ferestrele. Căci noi suntem într-adevăr întrețesuți cu întregul Cosmos. Și este un nonsens absolut să credem că suntem delimitați prin pielea noastră. Dar numai copilul mai are acest sentiment de unire cu macrocosmosul, în primii trei ani de viață. Omul pierde acest sentiment din momentul până la care își amintește ulterior.
Dar lucrurile nu au fost mereu așa. În vremurile mai vechi, care nu sunt chiar atât de depărtate de noi, omul mai păstra în viața ulterioară realmente, într-o anumită măsură, acea conștiență din primii ani de viață. Asta s-a întâmplat pe vremea vechii clarvederi. Dar de acest aspect se lega un cu totul alt mod de a gândi, și chiar de a exprima realitățile. Iar aceasta este o problemă de evoluție a omenirii, pe care știința spirituală ar trebui să o clarifice cândva pe deplin.
Ce este un om atunci când se naște în lume în ziua de azi, așadar atunci când apare printre noi? – Pentru omul actual, acesta este, în esență, fiul tatălui său, respectiv fiul mamei sale. Și dacă în viața civică omul nu are certificat de naștere sau un certificat de botez pe care să fie înscriși tatăl și mama, și prin care el poate fi identificat, atunci nu se știe nimic despre respectivul om, și în anumite circumstanțe i se poate chiar contesta existența. Așadar pentru conștiența actuală a omenirii, un om este fiul fizic al tatălui său, fiul fizic al mamei sale.
Dar oamenii dintr-o epocă deloc îndepărtată nu gândeau așa. Însă deoarece oamenii de știință și cercetătorii din prezent nu știu că oamenii gândeau altfel mai înainte, și că în cuvintele și desemnările lor aveau cu totul alte sensuri, ei ajung la cu totul alte explicații ale vechilor comunicări. Așa, de exemplu, ni se relatează despre un cântăreț grec, Orfeu. Eu îl menționez pentru că el face parte, într-un anumit sens, din acea epocă nemijlocit anterioară celei creștine. Orfeu a fost cel care a organizat misteriile grecești. Epoca greacă este cea de-a patra din cadrul culturii noastre postatlanteene, astfel încât prin cele inaugurate de Orfeu a fost oarecum pregătit ceea ce i s-a dat omenirii mai târziu prin evenimentul Christos. Așadar marele pregătitor al acestui eveniment pentru Grecia a fost Orfeu. Și ce ar spune un om modern dacă ar întâlni un om așa cum a fost Orfeu? El ar spune: Este fiul acelui tată și fiul acelei mame –, ba chiar știința modernă ar cerceta chiar caracteristicile moștenite prin ereditate. În ziua de azi există chiar o carte groasă care prezintă caracteristicile transmise prin ereditate în familia lui Goethe, și care ar dori să facă din Goethe suma caracteristicilor moștenite. Dar oamenii nu gândeau așa pe vremea lui Orfeu, și nu considerau că esențialul se află în omul trupesc, exterior, și în însușirile acestuia, ci ei vedeau ca esențial în Orfeu cele prin care el a putut deveni inauguratorul, conducătorul propriu-zis al culturii grecești precreștine, căci lor le era clar că ceea ce trăia în Orfeu ca sistem nervos sau creier fizic nu constituie esențialul. Ca esențial se considera mai degrabă faptul că Orfeu purta în sine un element – în ceea ce trăia el – care provenea direct din lumile suprasensibile și care se întâlnea pe scena constituită de personalitatea sa cu un element fizic sensibil. Grecul nu vedea în personalitatea lui Orfeu aspectul corporal, care provine de la tată și de la mamă, eventual chiar de la bunic și bunică; acesta era într-o mare măsură neesențial pentru el și nu constituia decât aspectul exterior, vasul, coaja. Esențial pentru el era ceea ce provenea din suprasensibil și se întâlnea cu elementul sensibil pe planul fizic. De aceea, grecul spunea: Atunci când îl am pe Orfeu în fața mea, abia dacă intră în considerare faptul că el provine dintr-un tată și o mamă; în considerare intră însă faptul că sufletescul său, prin care el a devenit ceva aparte, a provenit dintr-un suprasensibil care nu a avut niciodată ceva de a face cu planul fizic și că asupra acestui suprasensibil din personalitatea sa putea acționa prin ceea ce deveniseră oamenii deja pe atunci, ceva fizic-sensibil, care se putea uni cu acest suprasensibil. Și pentru că grecii vedeau în Orfeu, în esență, un element pur suprasensibil, ei spuneau despre el: Acesta provine dintr-o muză. Ei spuneau că Orfeu era fiul unei muze, Calliope; că el nu era fiul unei mame pământene, ci al unui element suprasensibil care nu avusese niciodată vreo legătură cu ceea ce este fizic-senzorial.
Dacă Orfeu ar fi fost numai fiul muzei Calliope, el ar fi putut aduce la lumina zilei doar manifestarea lumii suprasensibile. Dar datorită epocii sale, el a fost chemat să exprime și ceea ce urma să servească epocii sale fizice. De aceea, el nu a fost numai un purtător de cuvânt al muzei Calliope – așa cum au fost în vremurile vechi sfinții Rishis purtători de cuvânt numai ai puterilor suprasensibile –, ci el a trăit suprasensibilul în așa fel încât acesta să aibă o influență și asupra vieții sale din lumea fizică. De aceea se spune că tatăl său a fost Oeagrus, care era un zeu trac al râului. Deci ceea ce a vestit Orfeu a fost, pe de altă parte, legat de și adaptat la clima Greciei, la ceea ce dădea natura exterioară a Greciei și zeul trac al râului Oeagrus.
Acestea ne arată așadar că oamenii vedeau drept esențial în Orfeu ceea ce trăia în sufletul său. În funcție de asta erau caracterizați mai înainte oamenii. Ei nu erau descriși ca mai târziu, când se spunea: Acesta este fiul lui cutare sau al lui cutare, sau: El provine din orașul acesta sau din acela –, ci oamenii erau caracterizați în funcție de valoarea lor spirituală. La Orfeu este extraordinar de interesant de văzut cât de intim poate fi resimțit întregul destin al unui astfel de om, care descindea, pe de o parte, dintr-o muză, și pe de altă parte din zeul trac al unui râu. Un astfel de om nu preluase numai suprasensibilul, ca vechii profeți, ci și senzorialul fizic. El era deja expus tuturor acelor influențe pe care le exercită lumea fizic-sensibilă asupra noastră.
Acum, noi știm că omul constă din diverse elemente ființiale componente: din trupul fizic, apoi din trupul eteric – despre care am spus că este de sex opus trupului fizic – din trup astral și din Eu. Un om ca Orfeu mai vede încă, pe de o parte, în lumea spirituală, pentru că el provine dintr-o muză – acum știți ce înseamnă aceasta. Dar pe de altă parte, capacitățile sale de a trăi în lumea spirituală sunt subminate tocmai prin viața de pe planul fizic, datorită descendenței sale dintr-un tată care era zeul trac al râului. Datorită acestui fapt, viața lui pur spirituală este subminată. La toți conducătorii anteriori ai omenirii din cea de-a doua și din cea de-a treia epocă de cultură postatlanteană, la care era pur și simplu vorba ca lumile suprasensibile să vorbească prin ei, exista situația că ei își puteau percepe oarecum propriul lor trup eteric ca pe ceva separat de trupul fizic. Atunci când în perioadele de cultură ale vechii clarvederi – situație care s-a mai menținut și la celți – omul urma să perceapă ceva pe care trebuia să-l reveleze semenilor săi, acel ceva îi era revelat prin faptul că trupul său eteric ieșea afară din el. Acel trup eteric devenea atunci purtătorul forțelor care coborau în el. Și dacă vestitorii erau bărbați, și deci trupurile lor eterice erau feminine, ei percepeau ceea ce li se intermedia din lumile spirituale într-o înfățișare feminină.
Apoi ni se expune faptul că, acolo unde Orfeu se afla într-o relație pură cu puterile spirituale, pentru că era și fiu al zeului trac al râului era expus posibilității de a nu putea reține ceea ce i se revela prin trupul său eteric. Și cu cât se familiariza el mai mult în lumea fizică, exprimând ceea ce era el ca fiu al ținutului, cu atât mai mult îi dispărea capacitatea clarvăzătoare. Acest lucru ne este prezentat prin aceea că Euridice, cea care-i aducea revelațiile, mireasa sufletului său, îi este smulsă prin mușcătura unui șarpe – adică prin ceea ce vine din el însuși ca element omenesc – și condusă în lumea de jos. El urmează să o redobândească printr-o inițiere pe care trebuie să o parcurgă. Întotdeauna când este vorba de a merge în lumea de jos, este avută în vedere o inițiere. Astfel, Orfeu trebuie să-și redobândească soția printr-o inițiere. Dar el era deja prea puternic întrețesut cu lumea fizică. E drept că el a dobândit realmente capacitatea de a pătrunde în lumea de jos, dar când s-a întors din nou la suprafață, când a văzut din nou Soarele, Euridice a dispărut. De ce? Pentru că el a făcut ceva pe care nu trebuia să-l facă atunci când a văzut lumina Soarelui: S-a întors ca să privească în urmă. Asta înseamnă că el a încălcat o poruncă ce-i fusese impusă cu strictețe de zeul din lumea de jos. Ce fel de poruncă era aceea? Era interdicția ca omul fizic, așa cum trăiește el în ziua de azi pe planul fizic, să nu privească înapoi, dincolo de acel moment caracterizat, în care se află trăirile macrocosmice din copilărie, care, dacă ar pătrunde în conștiența ulterioară, i-ar reda omului vechea clarvedere. Nu ai voie – așa i-a spus zeul lumii de jos – să-ți dorești să vezi tainele copilăriei, să-ți amintești lucrurile de dincolo de locul în care a fost înălțat pragul. Și pentru că el face aceasta, pierde capacitatea clarvederii.
Așadar prin această pierdere a lui Euridice este prezentat ceva extraordinar de subtil și de intim, care se petrece cu Orfeu. Iar faptul că omul devine după aceea o jertfă a lumii fizice, reprezintă doar o consecință. El a pătruns în ceea ce trebuia să devină el pe planul fizic cu o entitate care era încă esențialmente înrădăcinată în suprasensibil. În felul acesta, îl pătrund toate forțele planului fizic, și el o pierde pe Euridice, sufletul său nevinovat – pe care orice om modern trebuie să-l piardă. Iar forțele cărora le este expus apoi, îl sfâșie. Aceasta este ca o jertfă a lui Orfeu.
Așadar ce anume viețuiește Orfeu mai întâi prin aceea că el trăiește în perioada de tranziție de la cea de-a treia epocă de cultură postatlanteană, la cea de-a patra? El viețuiește mai întâi ceea ce se înlătură prin prima treaptă de devenire conștientă în copilărie, anume legătura cu macrocosmosul. Aceasta nu este preluată în viața conștientă. Și așa cum este omul în conformitate cu entitatea sa propriu-zisă, el este consumat, este ucis de viața planului fizic, care începe de fapt cu intervalul temporal menționat. – Considerați acum acest om, care este, ca să spunem așa, omul planului fizic, care-și amintește în conștiența sa normală actuală viața până la un anumit moment; dincolo de acesta se află cei trei ani ai copilăriei. Acest om care dispune de firul amintirii, este atât de încâlcit în planul fizic încât Orfeu, în conformitate cu entitatea sa propriu-zisă, nu îl poate suporta, ci este sfâșiat. Acesta este spiritul omenesc propriu-zis al timpului actual, acel spirit omenesc care ne arată cât de profund încâlcit cu materia poate fi omul. Acesta este spiritul care este denumit Fiul omului, în sensul creștinismului paulinic. Dumneavoastră trebuie să vă însușiți acest concept: Fiul omului este cel care se află în om începând de la momentul până la care își amintește omul în ziua de azi, împreună cu tot ceea ce-și poate însuși omul de la cultură. Aveți acum acest om în vedere, și gândiți-vă la tot ceea ce ar putea fi omul prin legătura cu macrocosmosul, dacă în starea lui actuală s-ar adăuga ceea ce pătrunde în primii ani de copilărie din macrocosmos. În primii ani ai copilăriei toate acestea nu pot fi decât o bază, deoarece Eul omenesc nu este încă dezvoltat. Dar dacă acestea ar interveni în Eul omenesc dezvoltat, atunci s-ar întâmpla ceea ce s-a întâmplat în clipa în care spiritul a coborât asupra lui Iisus din Nazaret prin Botezul din Iordan: Cele trei stadii de evoluție de copilărie nevinovată s-au amestecat cu restul omului. Asta s-a petrecut în primul rând. Și care a fost consecința acestui fapt? Consecința a fost că această viață de copilărie nevinovată, atunci când a vrut să se dezvolte pe planul fizic, s-a putut dezvolta doar de-a-lungul a trei ani – așa cum se dezvoltă ea pretutindeni doar trei ani – și și-a aflat apoi sfârșitul pe Golgota, adică nu s-a putut amesteca cu ceea ce devine omul începând din momentul până la care își aduce aminte în mod normal.
Dacă vă gândiți temeinic la ce ar însemna ca într-un om să intervină toată legătura cu macrocosmosul care există într-un mod confuz și crepuscular în primii ani de copilărie și care nu poate străluci cu adevărat deoarece copilul nu are încă o conștiență de Eu, și dacă vă gândiți mai departe cum s-ar forma ceva în noi – dacă ar apărea în conștiența noastră ulterioară –, ceva care nu provine din omul din noi, ci din întreaga profunzime a Cosmosului din care ne-am născut – atunci aveți interpretarea cuvintelor care au fost rostite în legătură cu ceea este prezentat prin coborârea porumbelului: „Acesta este Fiul Meu mult iubit; astăzi L-am conceput!” [Nota 27]. Adică atunci s-a încarnat Christos în Iisus din Nazaret, a fost „conceput” Christos, care realmente a fost născut în Iisus din Nazaret în clipa Botezului din Iordan, și care se situa la acea înălțime a conștienței pe care restul oamenilor o au doar în prima parte a copilăriei, dar împreună cu întregul sentiment de apartenență cosmică pe care ar trebui să-l aibă copilul dacă ar ști ce anume simte el în primii trei ani de viață. Atunci ar dobândi o cu totul altă semnificație și cuvintele: „Eu și Tatăl” – Tatăl cosmic – „una suntem.” [Nota 28]
Dacă lăsați toate acestea să acționeze asupra sufletelor dumneavoastră, atunci veți simți câte ceva din ceea ce a pătruns, ca să spunem așa, ca prim element fundamental în revelația avută de Pavel pe drumul Damascului, și care se exprimă în frumoasele cuvinte: „Dacă nu redeveniți precum copiii, nu puteți intra în Împărăția Cerurilor!” [Nota 29] Aceste cuvinte au multe semnificații, dar și pe aceasta. Pavel a spus: „Nu eu, ci Christos în mine!” [Nota 30] – adică entitatea care are o conștiență macrocosmică așa cum ar avea-o copilul dacă și-ar putea pătrunde conștiență din primii trei ani de viață cu conștiență de mai târziu. La omul normal actual, aceste două tipuri de conștiență sunt separate, ele trebuie să fie separate; pentru că altfel nu s-ar putea tolera. Ele nu s-au tolerat nici în Christos Iisus. Căci după cei trei ani, a trebuit să intervină cu necesitate moartea, și anume în acele condiții care s-au desfășurat în Palestina. Lucrurile nu s-au desfășurat așa în mod întâmplător, ci prin colaborarea acestor doi factori: Cel al Fiului lui Dumnezeu, așa cum este omul din momentul nașterii până la dezvoltarea conștienței de Eu, și Fiul omului, așa cum este omul după momentul dobândirii conștienței de Eu. Prin viețuirea laolaltă a Fiului omului cu Fiul lui Dumnezeu au fost chemate la viață evenimentele care au condus apoi la evenimentele din Palestina.
