Dacă, în conformitate cu țelul nostru, vom continua în această iarnă să organizăm considerații care se pot lega de Evanghelia după Marcu, acest țel trebuie avut în vedere într-un sens mai larg, și este probabil să se arate numai după un anumit timp că una sau alta dintre considerațiile noastre aparțin tocmai de acest context. De aceea, vom discuta astăzi câteva lucruri care par să fie de-a-dreptul departe de tema noastră, dar care ne vor ajuta foarte mult în următoarele noastre considerații.
Aici aș dori să atrag pentru început atenția asupra faptului că cei care se află în afara Mișcării noastre nu vor înțelege niciodată un lucru atâta timp cât nu vor deveni întrucâtva mai familiari cu miezul ființial al orientării spiritual-științifice, și anume: Ce importanță și ce valoare poate avea o cercetare care își are, în esență, izvoarele, așadar originea, în ceea ce noi trebuie să denumim cercetare clarvăzătoare, pentru acei oameni care încă nu au capacități clarvăzătoare? Căci aici se poate obiecta: Cum s-ar putea constitui o credință, o convingere despre adevărurile spirituale la aceia care nu pot vedea încă în lumile spirituale? – Aici trebuie să atragem mereu atenția și asupra celuilalt aspect, anume că deși nu putem vedea în lumile spirituale atâta timp cât vederea clarvăzătoare nu s-a deschis, totuși din aceste lumi spirituale sosesc neîncetat consecințele și revelațiile celor ce se află înlăuntrul lor. Dacă cercetarea clarvăzătoare spune așadar că omul ar consta din patru elemente ființiale componente – trup fizic, trup eteric, trup astral și Eu – atunci cel care se află departe de cercetarea clarvăzătoare ar putea spune: Eu nu văd decât trupul fizic; cum aș putea eu, înainte de a mi se da posibilitatea prin karma mea, să văd, de exemplu, trupul astral sau trupul eteric, să mă pot convinge că este adevărat ceea ce se spune despre aceste elemente componente superioare ale naturii omenești? Acum, omul poate nega existența trupului astral și a celui eteric, dacă vrea să o facă. Dar consecințele proceselor care se desfășoară în trupul astral și în cel eteric nu pot fi eliminate din viață; și acestea se manifestă în viața omenească. Și astăzi aș dori să vă arăt – pentru ca dumneavoastră să înțelegeți treptat structura entității omenești, care stă la baza multor expresii din Evanghelie – cum se arată realmente consecințele proceselor care se desfășoară, de exemplu, în trupul astral sau în cel eteric, în viața absolut obișnuită de pe planul fizic.
Să cuprindem pentru început cu privirea deosebirea dintre un om care este, într-un anumit sens, pe deplin idealist, care își stabilește idealuri înalte, și un om care, în general, este străin de faptul de a-și stabili idealuri înalte, care, ca să spunem așa, acționează doar sub impulsurile exterioare ale vieții, adică mănâncă atunci când îi este foame, doarme atunci când îi este somn, face una sau alta atunci când pasiunile sau instinctele îl mână să o facă. Apoi există desigur tot felul de trepte intermediare între aceste două tipuri de oameni, cel caracterizat acum, în urmă, și cei care, ca idealiști, trec mereu cu intențiile și gândurile lor și măreția idealurilor lor dincolo de ceea ce pot realiza în viața obișnuită. Astfel de idealiști se află într-o situație particulară față de viață. Ei trebuie să se convingă mereu de corectitudinea spuselor că în viața de pe planul fizic nu este niciodată posibil să înfăptuim ceva care să se identifice realmente cu cele mai înalte idealuri ale noastre dintr-un anumit domeniu. Aceasta este mărturisirea pe care trebuie să și-o facă mereu idealiștii: Eu sunt nevoit să rămân cu acțiunile mele în urma idealurilor mele. Putem așadar spune, dacă vrem să exprimăm cu exactitate lucrurile: Idealistul are mereu în idealurile sale, la care se gândește și de care își atașează sentimentele, ceva care îi depășește acțiunile. Asta îl caracterizează pe idealist în sens spiritual-științific: anume că gândurile lor sunt mai mărețe și mai cuprinzătoare decât acțiunile lor. Cuprindeți așadar cu privirea faptul că un idealist este, prin urmare, acel om la care intențiile, gândurile, sunt mai mari decât ceea ce poate înfăptui el pe planul fizic.
Despre celălalt om, care se află în cealaltă direcție caracterizată, se poate spune, dimpotrivă, că el nu gândește atât de departe pe cât acționează. Cel care acționează doar din instincte, pasiuni, impulsuri, pofte ș.a.m.d., acela nu are un gând care să cuprindă tot ceea ce face el într-un anumit moment, ci el îndeplinește o acțiune, o lucrare pe planul fizic, care cuprinde anumite lucruri și întâmplări asupra cărora el nu reflectează. Așadar intențiile, gândurile sale sunt cu mult mai reduse, cu mult mai simpliste decât acțiunile sale, decât lucrările pe care le desfășoară el pe planul fizic. Un clarvăzător afirmă cam următoarele despre aceste două tipuri de oameni: Atunci când îndeplinim o acțiune, o lucrare în viață, care este mai mare, mai cuprinzătoare decât gândurile noastre, atunci această lucrare aruncă întotdeauna în trupul nostru astral o imagine în oglindă. Dar tot ceea ce facem în viață aruncă o imagine oglindită în trupul nostru astral. Noi nu putem face nimic în viață fără ca în trupul nostru astral să existe o imagine a acțiunii, după ce am încheiat-o. Această imagine se comunică ulterior și trupului eteric. Și pentru că ea se comunică trupului eteric, rămâne perceptibilă în Cronica Akasha, astfel încât un clarvăzător poate vedea imaginile în oglindă a ceea ce a săvârșit omul în decursul vieții sale. Tot așa, rămân imagini oglindite în trupul astral, care se continuă și în trupul eteric, și de la acele acțiuni ale căror idei sunt mai ample decât execuția, adică acțiuni săvârșite din idealism. Dar aceasta este doar una dintre diferențele dintre imaginile în oglindă ale acțiunilor care provin din instincte, impulsuri, pasiuni ș.a.m.d.,și imaginile în oglindă ale acțiunilor pe care le săvârșim din idealism, căci toate imaginile în oglindă de primul tip au ceva distructiv, într-o anumită privință, pentru întreaga noastră viață. Ele sunt acele imagini și incluziuni din trupul nostru astral care reacționează treptat asupra întregii noastre ființe omenești în așa fel încât ele consumă de fapt această ființă omenească. Iar aceste imagini sunt legate, în esență, de modalitatea lentă în care se consumă omul în viața sa până la moarte – așadar în ființa sa de pe planul fizic; în timp ce imaginile în oglindă care provin din ceea ce trece din gândurile noastre dincolo de acțiunile noastre au ceva vivifiant. Ele stimulează într-o măsură deosebită trupul eteric, pentru că ele sunt cele care aduc necontenit noi forțe vivifiante în întreaga noastră ființă omenească.
Așadar, după spusele clarvăzătorilor, noi avem realmente forțe pustiitoare, distrugătoare în ființa noastră omenească din planul fizic, noi avem de asemenea încontinuu în noi și forțe vivifiante. Acum, de regulă, efectele acestor forțe se pot observa foarte bine în viață. Există de exemplu oameni care sunt morocănoși, ipohondrici, care au un temperament întunecat, care nu se descurcă cu propria lor viață sufletească, iar această viață sufletească reacționează asupra organismului lor fizic. Astfel de oameni au devenit ființe pline de teamă și se poate observa cum teama, dacă durează veșnic, subminează organismul în sănătatea sa, până în fizic. Pe scurt, există oameni care la o vârstă mai înaintată sunt melancolici, posomorâți, morocănoși, care se descurcă greu cu ei înșiși și sunt naturi neechilibrate în cele mai diferite moduri. Dacă am cerceta cauzele unui astfel de comportament, am găsi că astfel de oameni au avut prea puțin ocazia să facă în perioadele anterioare ale existenței lor fizice ceea ce se poate numi o concepere idealistă a gândurilor, care să treacă dincolo de acțiunile omului, o măreție a gândurilor care le depășește acțiunile.
În viața obișnuită, aceste lucruri nu se observă, dar efectele lor se instalează. Efectele există, și câte unul le simte chiar puternic, le simte ca pe o dispoziție de viață a sa, ca pe o întreagă dispoziție sufletească ce se extinde și în constituția corporală. Așadar se poate nega existența trupului astral, dar consecințele existenței sale nu pot fi negate, căci acestea sunt viețuite. Și dacă în viață se manifestă ceea ce tocmai v-am descris acum, atunci oamenii ar trebui să înțeleagă că totuși nu este chiar absurd să vorbești despre astfel de lucruri ca despre o dovadă, că deși observarea evenimentelor suprasensibile este posibilă numai clarvăzătorului, revelarea realităților observate în mod clarvăzător pot fi întotdeauna arătate în viață.
Vedem, dimpotrivă, că acțiunile care sunt mai mici decât gândurile corespunzătoare lor, lasă impresii care se manifestă mai târziu în viață drept curaj de a trăi, siguranță în viață, echilibru în viață. Aceasta se continuă până înlăuntrul organismului fizic, și corelațiile se observă numai dacă se consideră viața pe o perioadă mai îndelungată, și nu numai pe porțiuni scurte. Aceasta este greșeala multor considerații științifice, anume că se decide în funcție de ceea ce se desfășoară în următorii cinci ani, efectul a ceva, în timp ce efectele multor lucruri se arată adesea abia după decenii.
Acum, gândiți-vă că în sens propriu-zis trebuie spus că nu există numai oameni care să aibă o natură idealistă, care să treacă prin gândurile lor dincolo de cele viețuite, respectiv oameni care să rămână cu gândurile lor în urma trăirilor lor. Căci noi avem, de exemplu, un mare număr de trăiri care se lasă cuprinse numai cu o mare dificultate în gânduri. Astfel, faptul de a mânca și de a bea este ceva ce se desfășoară zilnic din impulsuri, din instincte, și va dura realmente de-a-dreptul mult până când cel care parcurge o evoluție spirituală va include, ca să spunem așa, și aceste lucruri în viața spirituală. Căci tocmai lucrurile de zi cu zi se lasă cel mai greu incluse în viața spirituală, deoarece noi trebuie să includem faptul de a mânca și a bea în viața noastră spirituală abia atunci când vom putea urmări de ce noi trebuie să preluăm în mod ritmic substanțele fizice în noi, ca să slujim întregii desfășurări a Universului, și ce legătură au substanțele fizice cu viața spirituală, și că metabolismul nu este ceva pur fizic, ci are prin ritmul său și ceva spiritual.
În orice caz, există o cale de a spiritualiza treptat aceste lucruri, care nu sunt cerute doar printr-o necesitate materială exterioară. Căci există posibilitatea de a privi aceste lucruri în așa fel încât să ne spunem: Noi mâncăm un fruct sau altul, și prin cunoștințele noastre spirituale ne putem alcătui întotdeauna o reprezentare în privința modului în care se raportează un măr sau un alt fruct la întregul Universului. Însă asta necesită un timp îndelungat. Dar apoi ne obișnuim să nu lăsăm faptul de a mânca să ne apară ca o simplă realitate materială, ci ne obișnuim să observăm ce contribuție are, de exemplu, spiritul, la coacerea unui fruct în razele Soarelui. În felul acesta spiritualizăm și procesele cotidiene cele mai materiale, și dobândim posibilitatea să pătrundem chiar înlăuntrul lor cu gândurile noastre; eu pot doar să vă indic aici cum pot fi aduse gândurile și ideile înlăuntrul lor. Aceasta este însă o cale lungă, și prea puțini oameni pot ajunge în epoca noastră să gândească la întreaga deplinătate a faptului de a mânca.
Putem spune așadar că nu există numai oameni care să înfăptuiască acțiuni instinctive și oameni care să înfăptuiască acțiuni idealiste, ci la fiecare om viața lui se împarte astfel încât el săvârșește o parte din acțiunile sale în așa fel încât gândurile nu pot urmări acțiunile, și o alta, în care gândurile și ideile cuprind un perimetru mai amplu decât acțiunile. În felul acesta avem în noi un tip de forțe care aduc deplinul vieții noastre fizice; acesta lucrează pentru ca organismul nostru fizic să se îndrepte treptat înspre moarte, din motive interioare. Dar avem și altfel de forțe în noi, care ne alimentează trupul astral și cel eteric cu forțe vivifiante, forțe ce aprind mereu ca o lumină nouă în trupul nostru astral și în cel eteric. Acestea din urmă rămân realmente ca forțe vivifiante în trupul nostru eteric. Și atunci când, după moarte cu partea spirituală a ființei noastre noi ne părăsim învelișurile noastre, în primele trei zile de după moarte noi mai avem încă trupul nostru eteric, și datorită acestui fapt avem acea privire retrospectivă asupra întregii noastre vieți. Și cel mai bun lucru care ne rămâne ca element formator lăuntric sunt forțele vivifiante tocmai indicate, care provin din faptul că ideile noastre au depășit măsura acțiunilor noastre. Este ceva care continuă să acționeze după moarte deoarece conține puteri vivifiante chiar și pentru următoarea încarnare.
De aceea, ne este îngăduit să afirmăm: Ceea ce ne inoculăm astfel, noi înșine, ca forțe vivifiante, rămâne în trupul eteric, este o forță de tinerețe care se păstrează. Și chiar dacă nu putem să ne prelungim viața datorită ei, trebuie totuși să spunem că noi ne putem configura viața în așa fel încât să rămână o vreme mai îndelungată de o prospețime tinerească prin aceea că înfăptuim multe acțiuni în așa fel încât gândurile noastre depășesc măsura acțiunilor noastre.
Și dacă omul se întreabă cum se pot dobândi astfel de idealuri care trec dincolo de acțiunile noastre, putem spune că acest lucru este posibil prin aceea că ne implicăm în știința Spirituală, care ne conduce în lumile suprasensibile. – Când auzim, de exemplu, din știința spirituală, despre evoluția omului în sistemul nostru pământesc, atunci astfel de comunicări ating și mișcă anumite forțe din elementele noastre ființiale superioare componente, și noi dobândim în felul acesta, tocmai în epoca actuală, cel mai concret și mai sigur idealism. Și dacă se pune întrebarea: La ce folosește în mod deosebit știința spirituală, pe lângă toate celelalte? – putem spune: Ea revarsă puteri rodnice, de o prospețime tinerească, în trupurile noastre astral și eteric.
Oamenii se raportează atât de diferit la ceea ce noi denumim știință spirituală nu pentru că nu sunt clarvăzători, ci pentru că ei nu vor să observe lucrurile nici în viața exterioară. Căci altfel ar fi văzut deja în ce mod se manifestă chiar în organism ceea ce noi numim pentru început om spiritual-sufletesc. Oamenii care sunt afară în lume și se raportează extrem de neîncrezători la știința spirituală au putut auzi că știința spirituală spune că trupul fizic al omului ar fi umplut cu anumite elemente componente superioare. Să le considerăm acum pe acestea laolaltă și să le numim om sufletesc-spiritual. Dar materialiștii prezentului nu vor să creadă în acest om sufletesc-spiritual; ei cred numai în omul fizic, și de aceea devin materialiști, în special în legătură cu omul fizic. Printre materialiști se înțeleg adesea doar materialiștii teoretici, care nu cred decât în materie. Dar eu am subliniat adesea că acești materialiști teoretici nu sunt ceea ce poate fi mai rău. Căci un astfel de materialist poate fi și acela care-și extrage conceptele din rațiune, iar acele concepte sunt, neîndoielnic, concepte mioape. De aceea, materialismul care se bazează doar pe rațiune nu poate fi atât de dăunător. Dar el poate fi de-a-dreptul dăunător pentru întreaga viață a omului dacă este fortificat prin altceva – și în special atunci când omul depinde, cu miezul său spiritual-ființial cel mai lăuntric, de materie, de substanță.
Și cum mai depinde tocmai în epoca noastră omenirea de substanță! Faptul că există materialiști teoreticieni este ispititor în privința gândurilor și fatal în privința a ceea ce ar trebui de fapt să ne clădească sufletele; dar viața noastră exterioară este influențată în mod deosebit de faptul că se implică atât de mulți materialiști în practica vieții. Ce este un materialist pentru practica vieții? Este un om care depinde atât de mult de materia sa fizică încât poate petrece iarna doar câteva luni în biroul său, și vara, dacă e să-și petreacă într-adevăr viața, după părerea lui, trebuie să fie pe Riviera. Acolo el este întrutotul dependent de acțiunile și combinațiile materiale. Așa sunt materialiștii dedicați practicii vieții. Un om devine materialist prin aceea că este întrutotul dependent de materie, de substanță, că este constrâns să alerge cu sufletul său ca să împlinească nevoile pe care i le dictează viața. Acesta este materialist într-un cu totul alt sens decât cel care trăiește materialismul doar în gânduri și idei. Este posibil ca un idealism teoretic să mai ducă la convingerea că materialismul teoretic este incorect. Dar vindecarea materialiștilor practici, vindecarea dependenței noastre de substanțialitatea trupului fizic poate fi înfăptuită numai printr-o adevărată cufundare în știința spirituală.
Dacă oamenii ar vrea să gândească – gânduri care nu provin numai din rațiune, ci din înrudirea cu adevărul – ar putea deduce din realitățile întrutotul cotidiene că există o mare deosebire între elementele componente individuale ale entității omenești. Aș vrea să vă indic pentru început deosebirea care există, de exemplu, între mâinile omului și o altă parte a trupului său, să zicem umerii. Dacă cercetăm omul fizic doar din punct de vedere material, obținem diferențe fizice, de exemplu în privința parcursului nervilor, și altele asemănătoare. Dar noi trebuie să reflectăm totuși la faptul că putem avea o anumită influență asupra acestui parcurs al nervilor. Dacă parcursul nervilor ar fi singurul determinant pentru suflet, noi am fi dependenți de efectele materiale, deoarece parcursul nervilor are un efect material. Dar noi nu suntem așa, pentru că noi avem o influență asupra parcursului nervilor – și anume în modurile cele mai diferite, prin aceea că modul în care acționează trupurile noastre astral și eteric, adică partea spiritual-sufletească a omului, diferă întrutotul. Nu ne este îngăduit să spune pur și simplu: Trupul tău fizic este umplut cu trup astral și trup eteric – căci situația este diferită în funcție de partea pe care o considerăm, cea a mâinilor, a umerilor, sau altele asemănătoare. Aceste părți spirituale diferite acționează diferit, și omul s-ar putea convinge cu ușurință în această privință. Numai că trebuie să ne fie clar că ceea ce se petrece în viață corespunde unei necesități și că nu ne este îngăduit să urmărim ceea ce se petrece în viață fără să ne formăm gânduri în această privință. Dacă un curent de aer nu corespunde așteptărilor, fizicianul poate reflecta, cu ajutorul legilor sale de ce s-a îndreptat curentul de aer înspre ținutul respectiv. Dar de ce nu se gândesc oamenii la ceva care are o importanță imensă pentru viață – s-ar putea să pară ciudat că vorbesc despre așa ceva, dar tocmai prin fenomenele zilnice se adeveresc comunicările clarvăzătorului –, anume la faptul că în timpul vieții omul își spală realmente mâinile mai mult decât orice altă parte a trupului său? Aceasta este în orice caz o realitate. Și tot așa este o realitate faptul că există oameni care se spală adesea și cu drag pe mâini, și alții care o fac mai puțină plăcere. O astfel de realitate, care pare de-a-dreptul banală este realmente legată de cea mai înaltă cunoaștere. Atunci când un clarvăzător privește mâinile omului, acestea sunt realmente remarcabil de diferite de toate celelalte părți ale trupului, inclusiv de chip. Din degete ies și strălucesc până în depărtare, în spațiul înconjurător, formațiuni radiante ale trupului eteric, care ba licăresc slab, ba luminează pătrunzător în spațiu. În funcție de faptul că omul este bucuros sau necăjit, degetele sale radiază altfel, și altfel radiază podul palmei decât suprafața exterioară a mâinii. Și pentru cel care înțelege să observe spiritual lucrurile, mâna, cu partea ei eterică și cea astrală, este o formațiune minunată. Dar tot ceea ce se află împrejurul nostru, chiar dacă este substanță, este o revelare a spiritului. Substanța trebuie gândită în raport cu spiritualul, la fel cum gândim gheața în raport cu apa; ea este formată din spiritual. Dacă vreți, puteți spune că este spirit condensat. Așadar dacă intrăm în legătură cu o substanță oarecare, noi intrăm în legătură cu spiritualul din substanță. Toate atingerile noastre cu substanța sunt, în realitate, o maya. În realitate, spiritul este cel cu care venim în legătură.
Modul în care venim în contact cu spiritul din apă atunci când ne spălăm mâinile este de așa natură încât trebuie să ne spunem – dacă înțelegem să observăm cu sensibilitate viața – că asupra dispoziției generale a omului are o mare influență cât de des își spală el mâinile. Există naturi care au o anumită preferință în a-și spăla mâinile; acestea nici nu pot proceda altfel atunci când o murdărie oarecare a ajuns la mâinile lor, decât să o spele. Acestea sunt naturile care au – sau dobândesc – într-un mod absolut anume o anumită relație cu mediul lor înconjurător. Acest aspect nu se limitează numai la ceea ce este substanțial, ci e ca și cum forțele subtile din substanțe ar începe să acționeze asupra omului atunci când el stabilește relația descrisă între mâinile sale și elementul apă. Astfel de oameni ne arată în viață, că ei devin, într-un anumit sens – și anume într-un sens sănătos – naturi mai sensibile, mai senzitive, care pot observa într-un mod mai subtil, de exemplu când în apropierea lor se află un om cu simțuri brutale, sau unul cu o viață afectiv-spirituală bună, în timp ce oamenii care îngăduie murdăriei să stea pe mâinile lor sunt realmente și în viață naturi mai grosiere și ne arată că între ei și relațiile mai intime față de mediul lor înconjurător se înalță ca niște pereți invizibili. Așa stau lucrurile, și dumneavoastră le puteți observa și etnografic, dacă vreți. Străbateți diferitele țări și căutați să-i observați pe oameni. Există posibilitatea de a spune dacă pe ici sau pe colo oamenii își spală mâinile mai des sau mai rar. Cercetați cum sunt relațiile dintre oameni și veți vedea că omul se raportează la prietenii săi, la cunoscuții săi, altfel în ținuturile în care mâinile sunt spălate mai des, decât în ținuturile în care oamenii înalță ziduri izolatoare prin aceea că-și spală mai rar mâinile.
Aceste lucruri sunt ca o lege a naturii. Alte raporturi pot să le mascheze. Atunci când aruncăm o piatră prin aer, traiectoria descrisă este o parabolă. Dar dacă piatra este prinsă de o rafală de vânt, parabola nu se mai constituie. Asta ne arată așadar că trebuie să cunoaștem metodica pentru a observa corect anumite raporturi. – Dar de unde vine asta? Asta vine de acolo că unei conștiențe clarvăzătoare i se arată cum pătrunde spiritual-sufletescul mâinile. Și aceasta într-o asemenea măsură încât se stabilește chiar o relație între apă și mâini. Acest lucru e mai puțin valabil pentru chipul omenesc, și cel mai puțin pentru celelalte părți ale suprafeței corpului omenesc. Dar dumneavoastră nu trebuie să înțelegeți de aici că aceasta înseamnă o opunere față de îmbăiere și spălare, ci cele spuse urmează doar să arunce mai multă lumină asupra raporturilor corespunzătoare.
Aceasta constituie o dovadă pentru faptul că spiritual-sufletescul omului, ca să spunem așa, se află în raporturi cu totul diferite față de diversele elemente componente ale omului, că el se imprimă, ca să spunem așa, în moduri diferite în diferitele părți ale trupului. Nu cred să vedeți pe cineva care să-și fi adus daune trupului său astral prin aceea că s-a spălat prea des pe mâini. Aceste lucruri trebuie cuprinse în toată amploarea lor. Asta provine din aceea că este corect faptul că relația care se creează între om și mediul înconjurător, anume între trupul astral al omului și mediul său înconjurător, este influențată într-un mod sănătos prin relația dintre mâini și apă. De aceea, nu se poate ajunge cu ușurință la o exagerare în acest domeniu. Dar dacă omul gândește materialist și este cu totul atașat de materie în gândurile sale, el va spune: Ceea ce este bun pentru mâini trebuie să fie valabil și pentru întreg restul corpului – și el nu face deosebirea care constă în acestă subtilitate. Iar consecința este cea care apare într-o măsură suficientă la lumina zilei: Anume că trupul omenesc este tratat în același mod pentru diferite aspecte. Așa, de exemplu, se recomandă o metodă deosebită de cură, chiar și pentru copii, constând în fricționări reci ale pielii, și chiar spălarea cu apă rece pe o mare suprafață a corpului. Din fericire, au putut vedea chiar și medicii – datorită consecințelor asupra sistemului nervos – că aceste metode au fost împinse până la absurd. Căci – deoarece există acest raport deosebit între trupul astral și mâini – ceea ce pentru mâini nu poate fi niciodată îndeajuns, poate degenera curând în experiment dăunător acolo unde corpul se află într-un alt raport cu trupul astral. Așadar acolo unde este provocată o sensibilitate sănătoasă față de mediul înconjurător prin spălarea mâinilor, o cură exagerată de spălături reci și așa mai departe va produce o hipersensibilitate nesănătoasă și altele asemănătoare, care – în special când o astfel de cură este practicată la vârsta copilăriri – se mențin de-a-lungul întregii vieți. De aceea se pune pretutindeni problema de a cunoaște granițele, și ele vor fi cunoscute numai dacă oamenii vor consimți să accepte faptul că în trupul fizic sunt incorporate elemente ființiale componente superioare. Atunci se va recunoaște și faptul că părțile dispuse mai lăuntric din punct de vedere fizic – pe care noi le avem așadar ca instrumente în trupul nostru fizic – sunt aprovizionate într-un mod absolut deosebit de către entitatea divin-spirituală. Așa, de exemplu, va trebui să se recunoască faptul că tot ceea ce ține de caracterul glandelor este într-o măsură deosebită instrument al trupului eteric, pe când ceea ce aparține de sistemul nervos, ca de exemplu creierul, se află într-o legătură intimă cu trupul astral.
Oamenii nu vor înțelege niciodată de ce există anumite fenomene, dacă nu au cu seriozitate în vedere asemenea lucruri. Materialiștii greșesc în primul rând prin faptul că în toate ei au în vedere doar instrumentul. Căci tot ceea ce trăim, trăim în sufletesc. Și faptul că avem o conștiență în această privință depinde de aceea că noi trebuie să menținem lucrurile reflectate în trupul fizic, astfel încât trupul fizic nu este decât un instrument pentru ceea ce se desfășoară în sufletesc. Știința spirituală are o certitudine absolută în această privință. Dar acest trup fizic constituie un instrument, în diverse moduri. Și aceasta se manifestă uneori într-un mod foarte ciudat. Este suficient să indic importanța absolut deosebită a glandei noastre tiroide. Dumneavoastră știți că glanda tiroidă a fost considerată un organ lipsit de importanță, și că atunci când era afectată, era extirpată, iar în astfel de cazuri oamenii respectivi au dat semne de idioție. Dar dacă rămâne chiar și numai o parte din glanda tiroidă în organism, acest pericol este considerabil înlăturat. Asta arată că secreția glandei tiroide este necesară pentru a dezvolta anumite lucruri în viața sufletească. Acum, ciudățenia este că dacă se administrează secreția glandei tiroide a unei oi unor astfel de oameni cărora li s-a extirpat glanda tiroidă, se dovedește că idioțenia se atenuează; pe când dacă li se sustrage din nou această administrare, ei revin la manifestările idioate. De aici, un materialist ar putea găsi foarte multe. Dar omul de știință spirituală va înțelege să aprecieze un astfel de lucru, în sensul corect. Vedem faptul caracteristic că avem realmente de a face cu un organ al cărui produs de secreție îl putem administra direct în organismul nostru, și atunci e în regulă, însă acesta este cazul numai la organele care au o legătură intimă cu trupul nostru eteric, astfel încât putem spune: O situație similară celei de la glanda tiroidă este posibilă numai atunci când există o anumită legătură cu trupul eteric. Unde există o legătură similară cu trupul astral, acest lucru nu este posibil. Am cunoscut oameni, mai mult sau mai puțin dotați, care au mâncat creier de oaie, și nu au devenit mai deștepți. Asta arată că există din nou o mare diferență între organe. Această diferență este atât de considerabilă, numai din motivul că un grup de organe are o legătură interioară cu trupul eteric, pe când altul cu trupul astral. De aici rezultă ceva absolut deosebit pentru considerația spirituală.
S-ar părea că este foarte ciudat ca omul să devină, ca să spunem așa, prost dacă îi lipsește glanda tiroidă, și ca el să redevină deștept dacă i se administrează produsul de secreție al unei glande tiroide. Asta pare să fie ciudat, pentru că nu se întrezărește faptul că în felul acesta i s-ar afecta creierul. Dar aici este iarăși unul dintre acele puncte în care observarea omenească exterioară trebuie îndreptată cu necesitate înspre modul de considerare spiritual-științific. Căci știința spirituală arată că omul nu devine deloc mai prost dacă i se extirpă glanda tiroidă. Dar dumneavoastră veți spune că faptele arată totuși că omul devine mai prost! – În realitate, oamenii nu au manifestări idioate pentru că nu pot gândi, ci pentru că lor le lipsește posibilitatea de a avea un instrument referitor la atenția față de mediul înconjurător. Ei nu devin idioți pentru că le-ar lipsi rațiunea, ci pentru că devin insensibili față de mediul lor înconjurător. Iar insensibilizarea este altceva decât pierderea rațiunii. Nu este nevoie ca omul să-și piardă rațiunea, dacă nu o dezvoltă pentru că nu-și dezvoltă atenția. Dacă nu reflectați la un lucru nu veți putea să vă exprimați în privința lui; trebuie să reflectați mai întâi, dacă vreți să vă raportați la el. Atunci când este extirpată glanda tiroidă, este diminuată participarea, interesul viu față de lucruri. Oamenii devin lipsiți de participare, și asta într-o măsură atât de mare încât nu-și mai folosesc rațiunea.
Aveți deci o diferențiere subtilă între folosirea unui instrument al rațiunii – cum sunt părțile creierului – și un instrument care are de a face cu o glandă, cum este glanda tiroidă. În felul acesta putem aduce lumină asupra modului în care este corpul nostru fizic un instrument, și datorită acestui fapt, dacă suntem atenți, vom putea face diferența între diversele părți ale ființei omenești.
Și în privința Eului putem spune că acesta se arată în cele mai diferite moduri în raportul său cu lumea înconjurătoare. Aici, pentru Eu, intră în considerare anumite aspecte pe care eu le-am expus deja și din alte puncte de vedere: anume că omul pătrunde oarecum cu Eul său în sine însuși, că el încearcă să devină conștient de sine însuși – sau se dăruiește mai mult lumii exterioare, încearcă mai mult să-și dobândească legătura cu lumea exterioară. Noi devenim, într-un anumit sens, conștienți de Eul nostru dacă ne cufundăm privirea în noi înșine, dacă avem motiv să reflectăm la lucrurile pe care ni le dă viața, la cele de care ne privează ș.a.m.d. Atunci devenim conștienți de Eul nostru. Sau devenim conștienți de el atunci când ajungem în relație cu lumea exterioară, de exemplu atunci când ne împiedicăm de o piatră. Sau atunci când nu putem rezolva un calcul, devenim conștienți de Eul nostru ca fiind ceva neputincios în raport cu relațiile din lumea exterioară, ș.a.m.d. Pe scurt, noi putem deveni conștienți de Eul nostru în noi înșine sau față de lumea exterioară. Omul devine într-un mod absolut deosebit de Eul său atunci când intervine acea relație magică față de oameni sau de mediul înconjurător, pe care noi o desemnăm drept compasiune. Acolo se arată pe bună dreptate cum o influență magică trece de la un suflet la altul, de la un spirit la altul. Căci atunci noi simțim încă o dată în noi înșine ceva care se petrece afară în lume, care este simțit sau gândit acolo, și trăim și noi înșine ceva spiritual-sufletesc ce se petrece afară. Atunci ne adâncim realmente înlăuntrul nostru. Căci compasiunea este o trăire sufletească lăuntrică. Și dacă Eul nostru nu este întrutotul matur față de aceste trăiri și are nevoie să se fortifice în sine, acest lucru se exprimă la nivel pur sufletesc prin tristețe, iar la nivel fizic prin lacrimi. Căci tristețea este acea trăire sufletească prin care Eul se simte mai puternic față de o trăire sufletească decât s-ar simți printr-o lipsă de participare. Tristețea este întotdeauna o intensificare a activității Eului. Tristețea înalță conținutul, intensitatea Eului, iar lacrima este doar expresia faptului că în acel moment Eul se străduiește realmente să se trăiască mai mult în sine decât la lipsa de participare.
De aceea, trebuie să admirăm fantezia poetică a tânărului Goethe – este strâns legată de tainele lumii –, care face ca slăbiciunea lui Faust în privința Eului său să ajungă pentru început atât de departe încât Faust vrea să-și stingă fizic Eul, prin sinucidere. Și atunci răsună clopotele de Paști, și la sunetul lor Eul începe să se simtă mai puternic, și asta în special prin aceea că în sufletul lui Faust se înalță acel semn care este semnul tristeții: „Lacrima izvorăște [Nota 31], Pământul mă are din nou!” Asta înseamnă că ceea ce ține de Pământ s-a intensificat prin aceea că lacrimile îi curg din ochi. Vedem aici cum creșterea lăuntrică a intensității Eului își găsește expresia în lacrimi.
În ceea ce cunoaștem drept veselie sau râs, avem din nou ceva care este legat de puterea sau slăbiciunea Eului nostru în privința raportului său cu lumea exterioară. Veselia sau râsul înseamnă că Eul se simte mai puternic în privința cunoașterii și înțelegerilor lucrurilor și evenimentelor. În râs Eul nostru se concentrează, se intensifică în așa fel încât se revarsă cu ușurință în mediul înconjurător. Aceasta se exprimă în veselie, în modul în care ne amuzăm. De aceasta se leagă faptul că tristețea este, în fond, ceva pe care omul ar trebui să o trăiască – sau cel puțin omul sănătos vrea să o trăiască în așa fel – încât prilejul acestei tristeți să fie o realitate. Ceea ce acționează în realitate asupra noastră în așa fel încât trebuie să ne simțim tentați prin participarea noastră să ne înălțăm Eul în activitatea lăuntrică, ne poate determina să fim triști. Dar când tristețea se sprijină pe ceva care nu este real, care, de exemplu, este o simplă expunere în sens artistic a ceva care urmează să ne întristeze, atunci omul care gândește în mod sănătos simte că mai e nevoie și de altceva pentru a se raporta în asemenea cazuri la un întreg. El simte că la ceea ce îl întristează trebuie să se adauge oarecum presimțirea că ceea ce l-a adus la tristețe poate fi învins prin ceea ce învinge necazul. Acest aspect urmează să fie doar indicat astăzi; el va fi dezvoltat cu o altă ocazie. Sufletul sănătos simte în sine nevoia să se înalțe și să se umple față de necaz, față de ceea ce îl pustiește. În privința simplei imitări a trăirii unui necaz natura omului nu este întrutotul sănătoasă dacă în această imitare nu există perspectiva victoriei asupra acelui necaz. De aceea, noi solicităm ca într-o dramă să existe și perspectiva unei victorii a personalității care a căzut prada necazului. Iar aceasta nu poate fi decretată în mod arbitrar de vreo estetică, sau să se dispună în așa fel încât într-o dramă să nu fie expuse decât elementele banale ale vieții; ci aici se va arăta că omul care se dăruiește întrutotul naturii sale sănătoase nu se va descurca în realitate, ca să spunem așa, cu Eul său, dacă se raportează numai la un necaz imitat. Aici este nevoie de întreaga forță a realității, pentru ca Eul nostru să se înalțe la compasiune.
Și oare nu simțiți în sufletele dumneavoastră că lucrurile stau cu totul altfel în privința aspectelor comice care există în jurul nostru. Cel care poate râde de prostia reală este, într-o anumită privință, neom. Noi nu putem râde de prostia care ne întâmpină în realitate. Dimpotrivă, este extrem de sănătos să râdem de prostia imaginară, care ne este prezentată. Și a fost un remediu popular sănătos atunci când oamenilor li se prezenta în comedii, chiar cu un caracter burlesc, cum prostia acțiunii omenești se duce pe sine ad absurdum. Atunci când Eul nostru este determinat să se ridice prin râs deasupra a ceea ce este recunoscut în context drept prostie, atunci el se fortifică tocmai la vederea prostiei reprezentate artistic, și nu există un râs mai sănătos decât acela provocat de o prostie reprezentată artistic, în timp ce este neomenesc să râzi de ceea ce i se întâmplă unui semen sau despre un om cu adevărat prost. În această privință, există diverse legități dacă e ca aceste lucruri să acționeze corect atunci când sunt expuse.
Dacă e ca noi să ne fortificăm Eul prin compasiune, atunci trebuie să spunem că o putem face în special când faptul care stârnește compasiunea ne întâmpină în realitate. În schimb, noi, ca oameni sănătoși, pretindem ca în realitatea oglindită a unui necaz să simțim posibilitatea depășirii lăuntrice a acestuia. Iar atunci când eroul din tragedie moare, când avem moartea în față în cadrul artei, noi simțim că în această moarte este simbolizată victoria spiritului asupra corporalității. Situația este invers atunci când aducem Eul în legătură cu lumea exterioară. Atunci simțim că noi nu putem ajunge la veselie sau la râs într-un mod corect față de ceea ce se petrece în realitate, ci este de preferat să ajungem la râs prin ceva care se îndepărtează mai mult sau mai puțin de realitate, prin ceva care are mai puțin de a face cu realitatea, sau chiar deloc. Când un om pățește ceva prin care nu i se aduc în mod deosebit daune, și este un fapt care stă mai puțin legat de realitatea vieții, atunci putem râde de pățania lui. Dar cu cât cele pe care le viețuim sunt mai mult legate de realitate, cu atât mai puțin putem să râdem de acestea, atunci când înțelegerea noastră se înalță în privința lor.
Vedem de aici că Eul nostru are relații diferite cu realitatea. Această diversitate a faptelor ne arată însă că pretutindeni există și o legătură cu Universul. Noi am aflat în unele conferințe că în vechea inițiere existau două căi diferite pentru a ajunge la spiritual: Una era calea cufundării în propriul lăuntru, în microcosmos, iar cealaltă înălțarea în macrocosmos, în lumea cea mare. Dar tot ceea ce se manifestă în mare se arată deja și în lucrurile cele mai mici. Modul în care se cufundă omul în propriul lăuntru în viața cotidiană ni se arată ca întristare; iar modul în care se poate trăi omul pe sine în lumea exterioară ni se arată în destoinicia cu care poate înțelege legătura acelor procese care îl întâmpină în viață, aparent fără legătură între ele. Aici se arată superioritatea Eului. Și noi am mai auzit că Eul care nu se pierde pe sine poate fi îndrumat doar prin inițierea care duce în lumea din afară. Altfel, el se pierde pe sine și în loc de a ajunge în lumea din afară poate ajunge în ceea ce lui i se pare a fi neant.
Microcosmosul este legat de macrocosmos. De aceea, ne-a fost îngăduit în știința spirituală, unde ne-am înălțat atât de adesea în stările superioare, să coborâm și în sferele care fac parte din viața de zi cu zi. Data viitoare vrem să folosim cele caracterizate astăzi atunci când ne vom preocupa din nou de sferele superioare.
