Atunci când se abordează considerarea Evangheliilor cu ajutorul științei spirituale, se face experiența că din aceste Evanghelii răsună cele mai covârșitoare trăiri. Și putem spune că probabil oamenii vor dobândi de fapt o idee despre ceea ce s-a revărsat în aceste Evanghelii din trăirile spirituale ale celor care le-au scris abia atunci când știința spirituală va deveni ceva mai răspândită și mai familiară decât este în ziua de azi. În special vor putea fi recunoscute atunci tot felul de lucruri în Evanghelii, care nu sunt menționate direct în aceste documente și care se pot evidenția numai dacă punem aceste patru Evanghelii una lângă alta și le considerăm laolaltă. Atunci se pot evidenția tot felul de lucruri.
Pentru început aș dori să atrag atenția asupra faptului că în Evanghelia după Matei vedem cum expunerea propriu-zisă a impulsului lui Christos este precedată de o istorisire a copilăriei lui Iisus, care începe cu descrierea vechiului popor ebraic, respectiv cu strămoșul acestuia, astfel încât prezentarea impulsului lui Christos în Evanghelia după Matei este urmărită înapoi numai până la începuturile vechiului popor ebraic. Așadar, din această Evanghelie noi învățăm să-l cunoaștem pe purtătorul entității lui Christos ca provenind din vechiul popor ebraic. Dacă trecem apoi la considerarea Evangheliei lui Marcu, impulsul lui Christos ne întâmpină direct el însuși, nemijlocit. Tot ceea ce este legat de copilăria lui Iisus nu este, pentru început, luat în considerare. După ce ni se atrage atenția că prin Ioan Botezătorul vorbește marele prevestitor al impulsului lui Christos, Evanghelia după Marcu începe imediat cu descrierea Botezului înfăptuit de Ioan în Iordan. Apoi, în Evanghelia după Luca aflăm din nou un fel de istorisire a copilăriei lui Iisus, dar care de data aceasta se întoarce cu mult mai mult în urmă în privința descendenței omului Iisus din Nazaret, care ajunge de data aceasta până la începutul omenirii pe Pământ. Prin faptul că descendența lui Iisus din Nazaret este condusă până la Adam iar apoi se spune că „Acesta era fiu al lui Dumnezeu”’, această istorisire a descendenței ne îngăduie să recunoaștem cu claritate că aspectul omenesc al lui Iisus din Nazaret urmează să fie condus înapoi până la momentul în care omul s-a format, în conformitate cu originea sa, din entități divin-spirituale. Așadar în Evanghelia după Luca noi suntem conduși înapoi pe firul timpului, până în acel moment în care omul nu mai apare ca ființă pământească încorporată fizic, ci ca ființă spirituală care provine oarecum din sânul spiritualității divine. Apoi, în Evanghelia după Ioan, suntem puși în fața marii realități ca – din nou fără vreo istorisire a vreunei copilării și fără vreo prezentare a destinului lui Iisus din Nazaret – să fim imediat conduși, și anume într-un sens deosebit de profund, la ființa lui Christos.
În decursul dezvoltării spiritual-științifice înfăptuite în ultimii ani, noi am abordat un anumit parcurs, în considerarea Evangheliilor, prin aceea că ne-am apropiat mai întâi de acea Evanghelie care ne-a putut oferi perspectiva cea mai înaltă asupra spiritualității abstracte a lui Christos, anume de Evanghelia după Ioan. Apoi am considerat Evanghelia după Luca pentru a arăta cum este prezentat acest aspect spiritual cel mai înalt care trăiește în om atunci când evoluția omului este urmărită înapoi până la momentul în care a provenit el însuși ca om pământean din divinitate. Apoi am considerat Evanghelia după Matei pentru a înțelege impulsul lui Christos ca provenind din vechiul popor ebraic. Ca să spunem așa, Evanghelia după Marcu am păstrat-o la sfârșit. Veți înțelege de ce am procedat așa numai dacă veți face legătura dintre unele aspecte pe care le-am putut atinge în ultima vreme din știința spirituală generală cu altele cunoscute de noi de mai multă vreme, și cu unele aspecte noi. De aceea, în ultima conferință am atras atenția asupra multor aspecte din viața omenească aflate în legătură cu componentele ființiale ale omului și astăzi urmează să realizăm în introducere o considerare similară care ne poate indica din nou particularități din evoluția omului. Căci pentru omenire va fi tot mai necesar să se cunoască – și nu numai să se cunoască, ci să se și respecte – condițiile de evoluție ale omului.
Pe măsură ce înaintăm către viitor omul va deveni tot mai autonom, tot mai individual. Credința într-o autoritate exterioară va fi tot mai mult înlocuită prin autoritatea propriului suflet. Acesta este un curs necesar al evoluției. Dar pentru ca acest proces să fie impregnat de binecuvântare și mântuire, imul trebuie să-și cunoască propria sa entitate. Nu se poate spune că în ziua de azi omenirea în ansamblu ar fi avansat în mod deosebit în privința aprecierii și recunoașterii entității omenești. Căci ce se petrece în ziua de azi – printre multe altele – în cadrul istoriei noastre contemporane? Este cert că nu lipsesc tot felul de programe pentru omenire, idealuri ale omenirii și altele asemănătoare. S-ar putea chiar spune că nu unul din doi oameni, ci chiar fiecare om ar dori să apară, în ziua de azi, ca un fel de mic Mesia, cu un ideal special, că el ar dori să prezinte din capul și din inima sa o imagine ideală a ceea ce trebuie să-i fie adus omenirii spre mântuire și binecuvântare. – Și nu ne lipsesc deloc acele uniuni și societăți care au fost întemeiate pentru a introduce în cultura noastră una sau alta, despre care oamenii cred că ar fi cele mai necesare. Programe și apeluri ideatice avem din belșug în ziua de azi, și nu lipsește nici credința în astfel de programe. Căci forța de convingere a celor care prezintă astfel de programe în vremea noastră a crescut într-o măsură atât de mare, încât ar fi necesar să se țină un fel de conciliu la care să se decidă infailibilitatea fiecărui om. În acest fel indicăm ceva care este caracteristic în sensul cel mai profund pentru timpul nostru.
Prin știința spirituală nu suntem opriți să ne gândim la viitorul nostru. Dar ni se indică faptul că există condiții fundamentale și legi care nu pot fi ignorate fără consecințe, dacă vrem să dobândim ceva în privința impulsurilor. Căci ce crede omul actual? El se sfătuiește cu sine însuși și în sufletul său apare un ideal sau altul, și el consideră că este capabil să introducă acest ideal în realitate, în măsura cea mai largă. Dar el nu se gândește că poate nu a venit momentul de a introduce acest ideal în realitate și că imaginea pe care și-o face el despre acest ideal poate nu este decât o caricatură, și că un astfel de ideal s-ar putea maturiza numai într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Pe scurt, omul din ziua de azi poate înțelege cu greu că orice eveniment din evoluție trebuie să fie pregătit, și că fiecare eveniment trebuie să aibă loc într-un anumit moment condiționat de raporturile macrocosmice generale. Pentru omul actual este extraordinar de dificil să conceapă așa ceva. Dar aceasta este o lege generală, care este valabilă pentru fiecare om în parte, ca și pentru întregul neam omenesc. Noi putem recunoaște această lege în cazul omului individual, dacă-i observăm viața din punctul de vedere al cercetării spirituale. Acolo putem să rămânem, ca să spunem așa, la cele mai mici aspecte, la ceva ce urmează să izvorască chiar din sufletele noastre.
Eu nu vreau să vă prezint doar idei generale, ci doresc să rămân mai mult la observare. De aceea, voi presupune pentru început că cineva ar ajunge în situația de a cuprinde o idee în sufletul său cu toată intensitatea, astfel încât să se înflăcăreze pentru această idee, încât această idee să preia o înfățișare absolut precisă în sufletul său, iar omul să fie pătruns de voința de a înfăptui într-un mod oarecare această idee. Să presupunem așadar că această idee apare în capul lui și că el este pătruns de sentimentele și impulsurile inimii sale. Atunci omul zilelor noastre nu va putea aștepta; și el va porni, desigur, să înfăptuiască această idee.
Să presupunem pentru început că această idee este o idee măruntă, referitoare doar la oarece comunicări în privința unor aspecte științifice sau artistice. Oare ocultistul, care cunoaște legile, va aduce imediat în lume o asemenea idee străină de ea? – Să presupunem că este vorba despre o idee măruntă. Ocultistul știe că prima modalitate în care apare această idee este, pentru început, o viețuire a acestei idei în trupul astral omenesc. Asta se poate observa și din punct de vedere exterior prin aceea că în suflet există entuziasm în această privință. Acest entuziasm este, pentru început, o forță în trupul astral. Dar, de regulă, ar fi un dezastru dacă omul nu ar lăsa ideea să se odihnească în sine în acest stadiu, ci ar aduce-o de îndată în fața semenilor săi sau a lumii, pentru că această idee trebuie să parcurgă mai întâi o cale absolut precisă. Anume, ea trebuie să pătrundă tot mai adânc în trupul astral și trebuie să se imprime apoi ca o pecete în trupul eteric. Dacă această idee este o idee măruntă, acest proces se poate desfășura, de exemplu, în șapte zile. Dar acest timp este necesar. Și dacă omul se repede ca o furtună cu ideea sa, el are mereu tendința să piardă din vedere ceva important, anume că după șapte zile apare o trăire absolut deosebită, care are o natură subtilă. Dacă omul observă astfel de lucruri, el poate avea această trăire; dar dacă se dezlănțuie cu ideea sa și spune: În lume cu ea! – consecința este că sufletul nu este câtuși de puțin înclinat să asculte ceea ce se petrece în ziua a șaptea. Anume, în ziua a șaptea se petrece, în cazul unei asemenea idei mărunte, că de fapt omul nu prea mai știe ce să facă cu ea, și că aceasta dispare din sufletul său. Omul devine neliniștit, eventual se chiar chinuie lăuntric, e străbătut de tot felul de îndoieli, în timp ce el a îndrăgit acea idee, în ciuda faptului că ea a devenit chinuitoare pentru el. Entuziasmul s-a transformat într-un sentiment intim de iubire. Astfel, ideea a ajuns acum în interiorul trupului eteric.
Și dacă este ca ea să crească în continuare, va trebui să cuprindă substanța astrală exterioară, care ne înconjură întotdeauna. Așadar ea trebuie să treacă din trupul nostru astral mai întâi în trupul nostru eteric, și de acolo în astralitatea exterioară. Pentru a parcurge și această cale, ideea are nevoie din nou de șapte zile. Și dacă omul nu este atât de repezit încât să-și spună: Dacă ideea începe să mă chinuie, atunci nu mai vreau să o am, așadar afară cu ea! – ci dacă el dă atenție mersului vieții, după acest timp poate recunoaște că intervine ceva care se poate exprima cam așa: El află o venire în întâmpinarea ideii sale, astfel încât își spune: E bine că ai așteptat paisprezece zile, pentru că acum nu mai ești singur cu ideea ta. Acum este ca și cum ești inspirat din macrocosmos, astfel încât în ideea ta pătrunde ceva din lumea exterioară. – Abia atunci simte omul că el se află în legătură cu întreaga lume spirituală, care vine în întâmpinarea lui atunci când el vine în întâmpinarea ei. Și ceea ce apare după încă șapte zile, este un anumit sentiment de fericire.
Apoi însă, această idee trebuie să parcurgă din nou calea înapoi, și anume, pentru început, de la astralitatea exterioară, în trupul eteric. Atunci o simțim din nou ca pe ceva de-a-dreptul concret, și tentația de a o preda lumii este foarte mare. Acum trebuie să o reținem din nou cu toată puterea, căci acum există pericolul ca ideea, deoarece ea se mai află încă în trupul astral, să intre în lume într-un mod rece și să fie comunicată lumii într-un mod rece, glacial. Dar dacă mai așteptăm încă un interval temporal de șapte zile, ceea ce era rece, înghețat, urcă în noi și se pătrunde din nou cu căldura trupului nostru astral, dobândind caracterul nostru personal; astfel încât acum ne este îngăduit să predăm lumii ca bun propriu al nostru ceea ce s-a născut în noi și a fost botezat de către zei. Aceste ultime trei stadii trebuie să fie parcurse de fapt de orice impuls pe care-l simțim în sufletul nostru până când el devine matur în noi înșine. Toate acestea sunt valabile pentru o idee măruntă.
Pentru o idee care poate fi plină de importanță, este nevoie de intervale temporale mai ample, dar tot de intervale care să se desfășoare în ritmul de șapte. Astfel, vor fi nevoie de șapte săptămâni – nu luni – apoi de șapte ani pentru un astfel de ritm, astfel încât va trebui să avem un parcurs de câte trei ori șapte săptămâni, respectiv șapte ani.
De aici vedem așadar că nu se pune doar problema – așa cum crede omul actual – de a avea un impuls oarecare în suflet, ci de a avea capacitatea de a purta cu răbdare acest impuls în sine, de a-l lăsa să fie botezat de spiritul lumii, și de a-l manifesta apoi în stare matură. S-ar putea adăuga și alte asemenea legi, care există, căci ceea ce se numește evoluție a sufletului este plină de astfel de legități. Și dacă, de exemplu, într-o zi vom simți în mod absolut deosebit – căci zilele sunt de-a-dreptul diferite în viața omenească –: Ești ca hăruit astăzi de spiritul Universului, în tine se înalță atâtea idei! – atunci este bine să nu ne năpustim cu ele în lume, ci să știm că după nouăsprezece zile are loc un proces asemănător de rodnicire în suflet. Pe scurt, dezvoltarea sufletească a omului este plină de astfel de legități. Acum, orice om are – s-ar putea spune, slavă Domnului – un sentiment instinctiv puternic de a nu exagera aceste lucruri și de a nu le lăsa nici cu totul neobservate. El le dă atenție. Și în special oamenii de care depinde faptul de a forma ceva superior în ei și de a-l lăsa să se maturizeze, dau atenție acestor aspecte fără să cunoască de fapt legile. Astfel, s-ar putea dovedi ușor că naturile artistice prezintă un anumit ritm, o anumită periodicitate în creația lor, un anumit ritm de zile, săptămâni, ani ș.a.m.d. Acesta se se poate vedea cu ușurință tocmai la artiștii de prim rang, de exemplu la Goethe: cum ceva a apărut realmente în sufletul lui, dar a devenit matur abia după de patru ori șapte ani, după care a ieșit la iveală sub o altă înfățișare decât cea în care apăruse mai întâi în sufletul lui.
Acum, după părerile din vremea actuală, s-ar putea spune cu ușurință: Da, iubite cercetător spiritual, astfel de legi pot să existe, dar de ce să se preocupe omul de ele? Căci instinctiv, el le respectă. – Această afirmație este valabilă pentru trecut. Dar deoarece oamenii devin tot mai autonomi și ascultă tot mai mult de propria lor individualitate, ei trebuie să învețe să dezvolte tot mai mult un calendar interior. Așa cum oamenii au un calendar exterior, care are o mare însemnătate pentru activitățile fizice, omul va simți, de exemplu, în viitor, când sufletul său va crește în intensitate, săptămâni lăuntrice și va avea un sentiment de viață fluctuant în privința zilelor săptămânii, și va simți duminici lăuntrice. Căci omenirea se îndreaptă spre interiorizare. Căci multe din cele pe care omenirea le-a trăit mai înainte prin împărțirea în funcție de cifre în viața exterioară, vor fi cândva trăite lăuntric de om și va avea loc o înviere a macrocosmosului în suflet cu cât ne îndreptăm mai departe în viitor. Va fi o datorie de la sine-înțeleasă pentru el să nu provoace agitație și tumult în evoluția omenească prin aceea că încalcă necontenit legile sacre ale evoluției sufletului. Oamenii se vor înălța la înțelegerea că faptul de a voi să comunice imediat ceea ce se manifestă în sufletul lor nu corespunde decât unui egoism înalt, rafinat. Și oamenii vor ajunge, într-un mod ca de la sine-înțeles, să simtă spiritul în sufletul lor, și anume nu în mod abstract, cum o fac astăzi, ci ei vor simți cum acționează acest spirit în sufletul lor în mod regulat și legic. Și dacă le va veni vreo idee, chiar dacă vor să comunice trăirea lor sufletească, nu se vor repezi ca un taur furios asupra omenirii, ci vor asculta ceea ce rostește natura plină de spirit înlăuntrul omului.
Și ce va însemna pentru oameni dacă va avea tot mai multă valabilitate ceea ce pășește afară în lume din legitatea spiritualului lăuntric, pe care noi trebuie să-l ascultăm și de care trebuie să ne lăsăm inspirați? – În majoritatea cazurilor, oamenii nu au nici cea mai mică idee și încă niciun sentiment în această privință. Ei nu cred că spiritul va dobândi loc înlăuntrul omului și că el va acționa legic. Și vreme îndelungată se va considera drept nebunie – chiar și acolo unde cultura omenească are intenții bune – când se va vorbi despre această acțiune legică lăuntrică a spiritului. Și față de cei care cred în spirit pornind de la cunoașterea spiritual-științifică, datorită antipatiei profunde a timpurilor care vor veni asupra noastră, se va împlini ceea ce este spus în Evanghelia după Marcu tocmai pentru vremurile noastre: „Și când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiți dinainte ce să spuneți, ci să spuneți ceea ce vi se va da în ceasul acela. Căci nu voi sunteți cei care vorbesc, ci Spiritul Sfânt.” [Nota 32]
Trebuie să căutăm să înțelegem un astfel de pasaj, care indică în mod special timpul nostru, în sensul că valabilitatea sa este dobândită prin încadrarea în întregul ansamblu, nu numai al Evangheliei după Marcu, ci și al celorlalte Evanghelii. Dacă priviți prin Evanghelia după Marcu veți vedea că ea conține lucruri care se află, în cea mai mare parte a lor, și în celelalte Evanghelii. Dar există un pasaj remarcabil în Evanghelia după Marcu, pasaj care nu apare și în celelalte Evanghelii. Acest pasaj este deosebit de remarcabil în special din cauza că cercetătorii Evangheliei au rostit tot felul de aberații în privința lui. Este acel loc în care Christos Iisus iese să țină o predică poporului, și unde se spune [Nota 33], după ce și-a ales Apostolii: „Și ei au ajuns acasă, și iarăși s-a adunat mulțimea astfel că nu aveau loc să mănânce. Și când au auzit ai Săi, au ieșit și au vrut să-L oprească, pentru că spuneau: Și-a ieșit din minți.”
Acest pasaj nu apare la fel în celelalte Evanghelii. Putem să ne gândim la faptul că evoluția se va desfășura așa în viitorul omenirii încât cuvintele lui Pavel: Nu eu, ci Christos în mine! – vor deveni tot mai adevărate, așadar că numai acel Eu omenesc ce preia impulsul lui Christos în sine va putea deveni rodnic, atunci putem referi în sensul cel mai eminent la timpul nostru pasajul indicat. Destinul pe care L-a avut Christos Iisus în mod prototipal în timpul evenimentelor din Palestina se va manifesta în decursul timpului – ca toate evenimentele care I s-au întâmplat – în întreaga omenire. În viitorul apropiat se va simți tot mai mult că pretutindeni acolo unde Christos este vestit în sens spiritual-științific dintr-o înțelegere lăuntrică, se va manifesta cea mai profundă antipatie la toți cei care instinctiv nu vor să se apropie de știința spirituală. În fond, nici nu va fi atât de greu să se vadă că în viitor se va manifesta ceea ce ne-a fost descris tocmai în Evanghelia după Marcu drept trăire prototipală a lui Christos. Practica exterioară de viață a multor oameni ca și multe dintre cele care se vor afirma din artă, dar mai ales, în ceea ce se va contura drept știință, va spune despre viitorul apropiat în privința celor care vor vesti spiritul în sensul lui Christos, că din acest viitor vor apărea oameni care par că și-au ieșit din minți.
Căci asta trebuie spus mereu, anume că cele mai importante realizări ale vieții spirituale, așa cum vor fi ele expuse de știința spirituală, vor fi privite în viitor de cea mai mare parte a omenirii drept fantasmagorii și nebunii. Și noi trebuie să ne extragem din Evanghelia lui Marcu tăria de care avem nevoie pentru a rămâne fermi în fața opoziției ce se va ridica împotriva adevărului care poate fi găsit pe tărâm spiritual.
Dacă avem un sentiment în privința deosebirilor stilistice subtile existente între Evanghelia după Marcu și celelalte Evanghelii, observăm și că din punct de vedere spiritual-științific tocmai în Evanghelia după Marcu sunt conținute alte aspecte decât în restul Evangheliilor. Se observă că prin alcătuirea frazei, prin eliminarea unor fraze care sunt conținute în celelalte Evanghelii, anumite lucruri care ar putea fi considerate cu ușurință abstracte, dobândesc o anumită nuanțare. Dacă avem acest sentiment, atunci vom remarca în special faptul că în Evanghelia după Marcu există o învățătură plină de importanță despre Eu, o învățătură decisivă despre întreaga importanță a Eului omenesc. Pentru a înțelege acest aspect, să dăm atenție unui singur pasaj din această Evanghelie, cu toate particularitățile pe care le are datorită faptului că au fost eliminate anumite aspecte care apar în cadrul acestui pasaj în celelalte Evanghelii. Dacă avem un simț pentru astfel de particularități, atunci vom putea simți importanța absolut deosebită a celor conținute în acest pasaj în Evanghelia după Marcu. Să ni-l aducem așadar înaintea ochilor [Nota 34]:
Și a ieșit Iisus și ucenicii Lui L-au însoțit până la locurile din preajma Cezareii lui Filip. Și pe când mergeau ei pe drum, El i-a întrebat pe cei din jurul Săi: Ce spun oamenii că ar fi Eul? Ce recunosc oamenii drept Eu? – Atunci, cei care erau în preajma lui Iisus, au spus: Oamenii spun că pentru ca Eul să fie adevărat, în el ar trebui să trăiască Ioan Botezătorul. Alții însă spun că acest Eu ar trebui să fie străbătut de Ilie, că Ilie ar trebui să trăiască în Eu; alții iarăși spun că ar trebui să fie un alt profet în el, în așa fel încât Eul să spună: Nu eu, ci acest profet acționează în mine. – Și El i-a întrebat pe cei care erau în jurul Său: Dar voi ce spuneți că ar fi Eul? – Atunci Petru a răspuns: Eul conceput în așa fel încât să-l recunoaștem în spiritualitatea lui drept Tu, este Christos! – Și atunci El le-a răspuns celor care erau în jurul Lui: Feriți-vă să spuneți aceasta oamenilor obișnuiți! Căci ei nu pot încă să înțeleagă această taină. – Dar pe cei din jurul Său care au fost stimulați de aceste cuvinte, El a început să-i învețe următoarele: Ceea ce exprimă în om Eu-itatea în mod fizic exterior, dacă e ca această Eu-itate să se manifeste pe deplin în om, trebuie să sufere mult; și așa cum a fost, trebuie să accepte ceea ce au spus vechii maeștri ai omenirii și cei care știu ce este conținut în înțelepciunea cea mai sfântă, anume: în înfățișarea, în forma în care există ea acum, nu poate fi folosită; forma trebuie mai întâi ucisă, și după un ritm de trei zile, condiționat de raporturile cosmice, ea trebuie să re-învie într-o înfățișare superioară. – Și toți au fost consternați atunci când El a rostit aceste cuvinte în mod liber și deschis.
Aici trebuie să fac o observație. Până atunci, faptul de a rosti asemenea cuvinte fusese îngăduit doar în misterii. Aceasta era o taină care până atunci fusese exprimată doar în cadrul templelor misteriale, anume taina că omul trebuie să parcurgă acel „mori și devino” în inițiere, și trebuie să se trezească după trei zile. Asta explică ceea ce s-a spus în continuare:
Petru a fost consternat, l-a luat pe Christos deoparte și I-a spus că așa ceva nu trebuie spus în mod liber și deschis. Atunci Christos Iisus S-a întors spre el și i-a spus: Dacă tu spui așa ceva, Petru, atunci Satan te inspiră; căci acest adevăr pe care îl rostești era valabil înainte de vremea noastră, el aparține de trecut; atunci trebuia să rămână închis în templu. În viitor, datorită misteriului primordial de pe Golgota, el va putea deveni treptat un bun al întregii omeniri. Așa a fost predestinat de conducerea divină a evoluției lumilor. Și cel care spune altceva, nu vorbește din înțelepciunea divină, ci schimbă înțelepciunea divină în înfățișarea temporală pe care a avut-o aceasta pentru oameni în trecut.
Cam așa trebuie să înțelegem acest pasaj, care ne întâmpină în întreaga sa măreție lapidară, în special în Evanghelia lui Marcu. Nouă trebuie să ne fie limpede că impulsul lui Christos constă tocmai în sensul Evangheliei lui Marcu în aceea ca noi să-L primim pe Christos în Eul nostru și să adeverim tot mai mult cuvintele Apostolului Pavel: Nu eu, ci Christos în mine! – și anume, nu pe Christos ca ființă abstractă, ci acel Christos care a trimis Spiritul Sfânt, Spiritul concret care acționează în mod legic și inspirator prin calendarul său lăuntric în sufletul omenesc, așa cum v-am descris astăzi.
În perioada precreștină, oamenii ajungeau la acest adevăr numai prin aceea că se lăsau inițiați în misterii și se aflau trei zile și jumătate într-o stare asemănătoare cu moartea, după ce parcurseseră suferințele tragice ale omului, așa cum este el pe planul fizic, atunci când vrea să se înalțe la înălțimile spirituale; astfel încât ei cunoscuseră că acest om trebuie îndepărtat, trebuie ucis, și că în el trebuie să învie un om superior – adică ei parcurseseră acel „mori și devino”. Dar ceea ce putea fi aflat mai înainte doar în misterii, a devenit un eveniment istoric – vă indic aici cartea mea Creștinismul ca fapt mistic – prin Misteriul de pe Golgota, și toți oamenii au fost transpuși prin aceasta în posibilitatea de a deveni discipoli ai acestui mare adevăr, în măsura în care ei se simt uniți cu Misteriul de pe Golgota. Ceea ce putea fi trăit mai înainte doar în lăcașuri misteriale poate fi viețuit acum privind la lăcașul de pe Golgota. Astfel, înțelegerea impulsului lui Christos înseamnă tocmai cea mai importantă înțelegere pe care o poate dobândi omul în entitatea sa pământească pentru ceea ce urmează să se trezească tot mai mult în Eul omenesc ca impuls al lui Christos.
Acum, noi înșine ne putem lăsa inspirați într-un anumit mod de Evanghelii. Astfel, pentru timpul în care s-a desfășurat evenimentul Christos Evanghelia după Matei a fost o bună carte de inspirație. Pentru vremea noastră, acest lucru este valabil în special pentru Evanghelia după Marcu. Noi știm că epoca noastră este acea perioadă în care trebuie elaborat mai ales sufletul conștienței, care se separă de mediul său înconjurător, izolându-se. Noi știm că acum suntem chemați nu atât să avem în vedere arborele genealogic al unui anumit popor, ci ceea ce trebuie să trăiască în noi în conformitate cu spusele Apostolului Pavel: Nu eu, ci Christos în mine! – Astfel, cea de-a cincea epocă postatlanteană, a noastră, va fi inspirată în mod deosebit de Evanghelia după Marcu. În schimb, cea de-a șasea epocă de cultură postatlanteană va avea sarcina să cuprindă întreg omul cu Entitatea lui Christos. În timp ce în cea de-a cincea epocă Entitatea lui Christos va fi obiect al studiului, al aprofundării, al cufundării lăuntrice, în cea de-a șasea epocă de cultură oamenii vor prelua în întreaga lor entitate Entitatea lui Christos. În acest fel ei vor prelua acel bun special pe care noi l-am cunoscut ca entitate lăuntrică în Evanghelia lui Luca, în care ni s-a arătat întreaga descendență a lui Iisus din Nazaret – atât a acelui Iisus pe care-L descrie Evanghelia după Matei, descendență care provine din Zarathustra, ca și a lui Iisus din Evanghelia lui Luca, care duce înapoi până la Buddha și la budism. Căci noi am considerat Evanghelia după Luca în așa fel încât am văzut în mod clar descendența lui Iisus din Nazaret printr-o lungă evoluție care ne-a condus înapoi, până la originea divin-spirituală a omului. Și omul se va putea simți tot mai mult ca ființă divin-spirituală, și ca atare el va trebui să se pătrundă tot mai mult cu impulsul lui Christos. Acest fapt poate lumina ca un ideal în fața lui, dar el va deveni concret abia atunci când omul se va înălța prin Evanghelia după Luca la înțelegerea omului fizic-sensibil cu originea sa divină, drept ființă spirituală.
Iar în cea de-a șaptea epocă de cultură postatlanteană până la următoarea mare catastrofă, Evanghelia după Ioan va fi o carte de inspirație, în timp ce ea poate fi actualmente un fir conducător pentru viața spirituală a omului. Pentru aceasta, oamenii vor mai avea nevoie de unele lucruri, pe care vor trebui să le înțeleagă bine, ca ființe spirituale, în răstimpul celei de-a șasea epoci. Oamenii vor trebui să renunțe la multe dintre cele pe care le cred în ziua de azi, vor trebui să le uite într-un mod temeinic. Și acest lucru nu va fi greu, deoarece realitatea științifică va dovedi că multe lucruri trebuie depășite.
În ziua de azi se va mai considera o vreme că aceia care atrag atenția asupra înțelepciunii evidente că împărțirea uzuală actuală a nervilor în nervi motori și nervi senzitivi este o absurditate, „și-au pierdut mințile”. Nu există nervi motori. Există doar nervi senzitivi. Nervii motori sunt în același timp și nervi senzitivi; numai că ei există ca să aducă în senzație mișcările corespunzătoare din mușchi. Nu va mai trece deloc multă vreme și oamenii vor înțelege că mușchiul nu este deloc adus în mișcare datorită nervilor, ci că el ajunge în mișcare datorită trupului nostru astral, și anume prin ceea ce nu poate fi perceput pentru început atât de direct în trupul nostru astral. Căci există o lege în sensul că ceea ce trebuie să acționeze nu va fi perceput în mod nemijlocit. Ceea ce aduce mușchiul în mișcare, ceea ce produce o mișcare oarecare a mușchiului este legat de trupul astral, și anume în așa fel încât în trupul astral are loc – pentru mișcarea mușchiului – un fel de dezvoltare a unui sunet. Este ceva muzical care pătrunde trupul nostru astral, iar expresia acestei dezvoltări de sunete constituie mișcarea mușchilor. Este realmente ca în cazul cunoscutelor figuri chladnice [Nota 35], când aducem o pulbere care se deplasează cu ușurință pe o placă metalică, și atingem apoi placa cu un arcuș de vioară: acolo se formează o figură. Și trupul nostru astral este străbătut de astfel de figuri – care sunt figuri sonore – care determină laolaltă ca trupul nostru astral să abordeze o anumită poziție, o anumită atitudine. Aceasta este impregnată în trupul astral. Oamenii se pot convinge de aceasta într-un mod absolut trivial dacă-și încordează foarte puternic bicepsul, mușchiul din partea superioară a brațului, și apropie apoi de ureche: cu puțin exercițiu, dacă încordează foarte puternic mușchiul și pun degetul deasupra, pot auzi sunetul. Aceasta nu constituie o dovadă, ci numai ceva prin care se poate ilustra într-un mod trivial cele avute în vedere. Astfel, noi suntem străbătuți de muzică, pe care o trăim și în mișcările mușchilor noștri. Și pentru ca noi să cunoaștem câte ceva din mișcările mușchilor noștri, avem nervii motori – după cum sunt ei denumiți pe nedrept. După cum sunt grupate lucrurile în fiziologie în ziua de azi, multe vorbesc împotriva acestui lucru, dar numai aparent.
Acesta este totuși numai un tip din acele adevăruri care urmează să-i convingă tot mai mult pe oameni de faptul că omul este realmente o ființă spirituală, care este într-adevăr întrețesută în armonia sferelor cosmice, până în mușchii săi. Și tocmai știința spirituală, care este chemată să pregătească cea de-a șasea epocă postatlanteană în privința înțelegerii spirituale a lumii, va trebui să se ocupe în toate amănuntele de astfel de adevăruri despre om ca ființă spirituală. La fel cum sunetul ajunge într-o anumită privință într-o sferă mai înaltă atunci când devine din sunet muzical, cuvânt omenesc rostit, tot așa este și în contextul cosmic: armonia sferelor devine ceva superior atunci când devine cuvânt cosmic, Logos. Și ea devine așa atunci când tot ceea ce acționează ca armonie a sferelor devine Cuvânt, Logos. În organizația fizică a omului, următoarea treaptă din punct de vedere fiziologic, o constituie sângele. Și la fel cum este încadrat mușchiul în armonia sferelor, este și sângele încadrat în Logos, și el poate deveni tot mai mult expresie a Logosului așa cum este în mod inconștient, de le începutul devenirii omului. Asta înseamnă că pe planul fizic există tendința ca expresia Logosului să fie resimțită conștient de om în sângele său, care este o expresie a Eului. Și atunci când, în cea de-a șasea epocă postatlanteană, oamenii se vor fi recunoscut pe sine ca ființe spirituale, ei nu vor mai rămâne la fantasmagoria că mușchii ajung în mișcare datorită nervilor motori, ci vor recunoaște că mușchii sunt puși în mișcare din armonia sferelor devenită personală. Iar în cea de-a șaptea epocă de cultură oamenii se vor putea simți străbătuți până în sânge de Logos, și abia atunci vor putea simți ceea ce este de fapt exprimat în Evanghelia după Ioan. Căci abia în cea de-a șaptea epocă de cultură va putea fi recunoscută Evanghelia după Ioan în privința caracterului său științific. Și atunci, când oamenii vor fi recunoscut caracterul științific al Evangheliei după Ioan, ei vor putea simți treptat că în fiecare carte de fiziologie ar trebui să se afle primele cuvinte din Evanghelia după Ioan și că tot ceea ce există în știință ar trebui să tindă înspre aceste cuvinte. Cel mai bine este dacă spunem: în ziua de azi se pot înțelege deja multe din această Evanghelie, dar nici pe departe totul. Și putem să ne stabilim înțelegerea ei ca pe un ideal.
Din tot ce am spus eu astăzi se poate vedea că pentru cea de-a patra epocă de cultură postatlanteană trebuie să considerăm ca fiind deosebit de inspiratoare Evanghelia după Matei, că pentru epoca noastră deosebit de inspiratoare este Evanghelia după Marcu, că pentru următoarea epocă, cea de-a șasea epocă de cultură postatlanteană, va fi importantă Evanghelia după Luca, și că noi trebuie să ne pregătim în această privință deoarece tot ceea ce urmează să se înfăptuiască în viitor trebuie să-și aibă deja germenii în trecut. Și tot ceea ce trebuie să intervină în decursul omenirii își va găsi deplina sa manifestare prin Evanghelia după Ioan, în măsura în care o înțelegem, înspre cea de-a șaptea epocă de cultură, când va interveni noua catastrofă. De aceea este deosebit de important ca noi să concepem Evanghelia după Marcu ca pe o carte ce urmează să ne dea îndrumări în privința unor aspecte pe care trebuie să le exersăm și pentru unele de care va trebui să ne ferim. Și tocmai afirmațiile din Evanghelia lui Marcu, prin concizia și stilul lor lapidar, ne redau importanța impulsului lui Christos pentru Eul omenesc și pentru stabilizarea acestui impuls în Eul omenesc.
Este important ca noi să înțelegem că sarcina noastră este să-L înțelegem pe Christos în spirit, că trebuie să înțelegem cum se va revela Christos în diferitele momente din viitor. Pentru perioada noastră am încercat să redăm această sarcină în pasajele din Misteriul rosicrucian Poarta inițierii [Nota 36] în cuvintele exprimate de văzătoarea Theodora. Avem aici ceva ca o revenire a evenimentului viețuit de Pavel pe drumul Damascului. Și ar fi doar o expresie a materialismului timpului nostru dacă oamenii ar voi să creadă că impulsul lui Christos urmează să se mai manifeste încă o dată în mod material, într-un trup fizic omenesc. Putem învăța din Evanghelia lui Marcu faptul că trebuie să ne ferim de a crede aceasta și că în această privință există, în special pentru epoca noastră, o avertizare absolut deosebită. Și chiar dacă unele lucruri conținute în Evanghelia după Marcu au fost deja valabile în trecut, afirmațiile sale sunt totuși valabile, în sensul moral superior indicat, și pentru viitorul apropiat nouă. Aici vom vedea în domeniul spiritual necesitatea influenței spirituale ce trebuie să pornească de la știința spirituală.
Dacă vom cuprinde în sensul spiritual corect următoarele cuvinte [Nota 37], le vom putea referi tocmai la epoca noastră și la viitorul apropiat al acestei epoci: „Căci zilele acelea vor aduce un necaz cum n-a mai fost până acum de la începutul făpturilor pe care le-a creat Dumnezeu și cum nu va mai fi niciodată.” Trebuie să aplicăm aceste cuvinte rațiunii omenești: Necazul este o perspectivă pentru viitorul care va aduce adevărul la exprimare în realitatea sa spirituală. „Și dacă Domnul nu va scurta aceste zile, nu va fi salvat nimic pentru ceea ce va fi hrană spirituală; dar de dragul celor aleși, El a scurtat aceste zile ale celor aleși.” După care se spune: „Dacă va veni cineva în zilele acelea la voi să vă spună: Iată, aici este Christos! Iată, acolo este El! – să nu îl credeți.” Cu aceasta, Evanghelia după Marcu indică o eventuală concepere materialistă a lui Christos. „Căci se vor scula hristoși mincinoși și profeți mincinoși, care vor face semne și minuni, ca să-i ducă în rătăcire și pe cei aleși, dacă se poate. Dar voi să luați seama. Iată, Eu v-am spus toate dinainte!”
Atât de puternic va fi asaltul materialismului încât va fi necesar ca sufletele omenești să dobândească acea fermitate care să suporte realmente această situație: Vor apărea hristoși mincinoși și profeți mincinoși! – Dar când se va spune atunci: Aici este Christos! – atunci acela, care s-a situat sub influența corectă a științei spirituale va putea urmări și avertizarea: Atunci când vi se va spune: Iată, aici este Christos! – să nu credeți!
