Astăzi suntem pe punctul de a da cel puțin o concluzie provizorie la considerațiile pe care le-am făcut în decursul acestei ierni într-un mod destul de liber și neorganizat asupra Evangheliei după Marcu. Legătura cu ceea ce am putut lăsa să apară în fața sufletelor noastre în aceste seri din timpul iernii, este dată prin cuvintele care au fost rostite aici în conferința precedentă și care indică oarecum faptul că ne aflăm actualmente într-o epocă de tranziție. Chiar și acela care consideră viața spirituală în ziua de azi, aș spune, întrucâtva în mod exterior, va putea observa că în multe privințe se desfășoară lent și treptat o reordonare a conceptelor și ideilor, chiar dacă oamenii care se află în mijlocul acestei reordonări de fapt nu o știu prea bine nici ei înșiși. Vom face bine dacă vom lua cu noi pentru următoarele săptămâni un fel de material de gândire, ceva în funcție de care ne vom putea orienta apoi, dacă îl vom prelucra mai departe în noi. De aceea, în această seară vor fi date câteva îndrumări din acestea, care vor putea fi prelucrate în continuare pe baza materialului spiritual-științific deja oferit anterior.
Acum este util, dacă vorbim despre o epocă de tranziție, să ne amintim de acea mare epocă de tranziție pe care am trăit-o în decursul evoluției omenirii și despre care am vorbit iar și iar, să ne amintim de momentul decisiv al evenimentelor din Palestina. Noi știm din unele lucruri care au fost spuse deja, ce anume înseamnă acest moment. Dacă vrem să ne facem o reprezentare a modului cum a crescut această idee extrem de importantă – să o numim așa –, ideea de Christos, din gândurile și sentimentele epocii imediat anterioare, vom face bine să ne amintim că aceeași valoare pe care o are ideea de Christos pentru cei care au devenit adepții și mărturisitorii lui Christos, a avut-o anterior în poporul vechi ebraic ideea de Iahve, sau de Iehova. Noi știm și din alte conferințe că Iahve sau Iehova de fapt nu se diferențiază într-un mod esențial de însuși Christos, pentru acela care pătrunde mai adânc în esența creștinismului. Noi trebuie să ne clarificăm tot mai mult faptul că între ideea de Iahve și ideea de Christos este o legătură strânsă. Este dificil să rezumăm în câteva cuvinte întreaga mare legătură dintre ideea de Christos și ideea de Iahve, care a fost elaborată, până într-o anumită măsură, în anii trecuți, în diverse conferințe și cicluri de conferințe. Dar raportul pe care trebuie să ni-l imaginăm între ideea de Christos și ideea de Iahve poate fi expus totuși într-o imagine. Este suficient să ne amintim doar o imagine asupra căreia am atras adesea atenția, anume imaginea luminii solare, așa cum se revarsă ea asupra noastră fie direct de la Soare, fie așa cum este ea reflectată de Luna plină în nopțile senine. Lumina solară care ajunge la noi ca lumină de la Luna plină, este însă o lumină solară reflectată, care este altceva decât lumina solară recepționată direct. Dacă L-am simboliza pe Christos – ca să facem o comparație – prin lumina solară directă, ar trebui să-l simbolizăm atunci pe Iahve, sau Iehova, prin lumina solară reflectată de Lună, și cu aceasta am avea exact sensul care este avut în vedere în evoluția omenirii. De aceea, cei care știu ceva despre aceste lucruri resimt această trecere de la o reflectare temporară a lui Christos în Iahve sau Iehova la Christos însuși, așa cum ar simți omul lumina Lunii și lumina Soarelui: o revelație indirectă este Iahve sau Iehova, o revelație directă a aceleiași entități este Christos. Dacă ne gândim la evoluție, trebuie să vedem ceea ce se află alăturat în spațiu ca fiind succesiv în timp. Și cei care vorbesc despre aceste lucruri din punct de vedere ocult, afirmă: Dacă noi numim religia lui Christos o religie solară – și dacă ne amintim cele spuse despre Zarathustra, atunci ne este îngăduit să folosim această exprimare – atunci putem numi religia lui Iahve, reflectarea temporară a religiei lui Christos, religie lunară. Așadar în perioada premergătoare creștinismului are loc pregătirea religiei solare printr-o religie lunară. Acum, ceea ce va fi spus în cele ce urmează va fi apreciat corect doar de acela care știe că simbolurile nu sunt alese arbitrar, ci ele sunt profund întemeiate în semnificația lor. De aceea dacă o anumită religie sau concepție despre lume apare în legătură cu un simbol, acel simbol înseamnă pentru cei care îl folosesc știind despre ce este vorba, ceva esențialmente legat de respectiva concepție despre lume. Este drept că oamenii actuali au pierdut de mult semnificația simbolului luminii lunare pentru vechea religie a lui Iahve, dar ei au pierdut, într-o anumită privință, și desemnarea religiei lui Christos prin simbolul Soarelui. Dar acolo unde apar asemenea concepții despre lume care sunt pe deplin pătrunse de importanța esenței lor prin simbolurile lor, acolo trebuie să ne gândim că există o corelație conștientă cu simbolurile.
Dumneavoastră vă amintiți că eu am caracterizat parcursul general al evoluției omenirii. Avem pentru început o evoluție descendentă începând din perioada în care oamenii au fost, ca să spunem așa, izgoniți din lumea spirituală, și au coborât tot mai adânc în materie. Aceasta este o cale descendentă. Și noi ne putem gândi, dacă ne reprezentăm în general calea evoluției omenirii, că punctul cel mai adânc, cel mai jos în care a coborât omenirea, este acela în care a intervenit impulsul lui Christos, pentru a transforma treptat calea descendentă într-una ascendentă. Avem așadar evoluția omenirii într-o cale descendentă și una ascendentă, iar la punctul de minim avem impulsul lui Christos, care a început să acționeze acolo și care va continua să acționeze până când Pământul va fi ajuns la sfârșitul misiunii sale.
Însă evoluția se desfășoară într-un mod complicat, și anume în așa fel încât anumite procese evolutive constituie continuări ale impulsurilor date anterior. Un astfel de proces evolutiv este cel care a fost dat prin impulsul lui Christos. Impulsul lui Christos a intervenit la începutul cronologiei noastre și va deveni tot mai puternic, oarecum printr-o dezvoltare liniară, până când țelurile evoluției omenirii se vor stabili în sufletele omenești, cuprinzând de acolo întreaga viață a Pământului. Acesta este un impuls urmărit care se dă o dată și pe care trebuie să îl urmăm în așa fel încât să trasăm oarecum o linie progresivă și să ne putem spune: Tot ceea ce intervine mai târziu ne arată dezvoltarea și influența acestui impuls asupra unei trepte mai înalte, mai desăvârșite. Există mai multe astfel de impulsuri în lume. Dar există și impulsuri și factori evolutivi care acționează altfel și nu pot fi urmăriți în linie dreaptă. Noi am menționat deja și astfel de impulsuri. Am diferențiat în evoluția postatlanteană epoca de cultură proto-hindusă, apoi cea proto-persană, egipto-caldeeană, apoi cea greco-latină, apoi epoca noastră și după epoca noastră alte două epoci de cultură, astfel încât în aceste șapte epoci de cultură epoca greco-latină, în care intervine evenimentul Christos, se află la mijloc.
Acum, lucrurile stau așa că, de exemplu, în cea de-a cincea epocă postatlanteană, în care trăim noi, se repetă într-un alt fel anumite procese care au existat în epoca egipto-caldeeană; astfel încât impulsul lui Christos se află la mijloc, iar cea de-a treia epocă este conținută, într-o anumită privință, în cea de-a cincea. Tot așa, va fi conținută în cea de-a șasea epocă de cultură cea de-a doua, proto-persană, iar în cea de-a șaptea epocă de cultură cea dintâi, proto-hindusă. Avem de a face cu factori de evoluție care se suprapun parțial, care se manifestă în evoluție în așa fel încât putem aplica asupra lor cuvintele biblice [Nota 38]: Cei dintâi vor fi cei din urmă. – Epoca de cultură proto-hindusă va reînvia în cea de-a șaptea, dar într-un alt mod, dar în așa fel încât să poată fi recunoscută.
Avem aici o altă modalitate în care intervin cele anterioare în cele ulterioare. Această modalitate se înfăptuiește prin aceea că în cadrul evoluției omenirii se constituie și epoci mai mici. Așadar ceea ce exista în epoca precreștină, în timpul străvechii culturi ebraice, iese din nou în evidență în epoca noastră creștină, intersectând oarecum impulsul lui Christos, astfel încât ceea ce s-a pregătit în concepția despre lume a lui Iahve sau Iehova reapare într-un anumit mod și, în ciuda faptului că există alți factori, intervine totuși în acești factori ulteriori.
Dacă vrem să desemnăm printr-un simbol ceea ce nu putem expune în mod corespunzător astăzi din cauza scurtimii timpului, putem spune: Dacă resimțim religia lui Iahve ca fiind caracterizată de simbolul Lunii în contrast cu cel al Soarelui, ne putem aștepta ca o concepție asemănătoare, care se extinde peste impulsul lui Christos ca un fel de religie lunară, să se manifeste din nou în perioada următoare. Și așa s-au întâmplat realmente lucrurile. Iar cel care nu abordează aceste lucruri în mod exterior nu va râde – pentru că nu trebuie râs de asta, căci de simbolistică este realmente legată religia respectivă și concepția respectivă despre lume – de faptul că reapariția vechii religii lunare a lui Iahve trebuie văzută în religia semilunii, care apare în perioada de după săvârșirea evenimentului Christos, și care manifestă în această perioadă creștină impulsurile precedente. Avem așadar repetarea unei epoci anterioare în una ulterioară în ultima treime a epocii greco-latine, care a durat din punct de vedere ocult până în secolele XII, XIII. Asta înseamnă că după ce s-a scurs un interval de șase secole, se manifestă, începând din secolul al șaselea, pătrunzând în epoca următoare și influențând puternic toți factorii evolutivi, acea religie pe care au adus-o arabii din Africa până în Spania, acea religie care, prin neluarea în considerare a impulsului propriu-zis al lui Christos, manifestă un fel de reînviere sub o altă formă, a religiei lunare a lui Iahve. Acum nu este posibil să expunem toate particularitățile celor care au fost transferate în felul acesta. Dar important este să ne scriem în suflete că în această concepție despre lume a lui Mahomed a rămas pentru început neluat în considerare impulsul lui Christos, și că această religie a lui Mahomed [Nota 39] a fost realmente un fel de reînviere a ceea ce s-a putut găsi în monoteismul mozaismului. Numai că acest monoteism a fost purtat în ceva care a fost preluat, ca să spunem așa, dintr-o altă parte, de exemplu din concepția despre lume egipto-caldeeană, care a adus cunoștințe exacte despre corelațiile dintre procesele de pe cerul înstelat cu evenimentele din lume. De aceea vedem că toate gândurile și conceptele pe care le găsim atât la egipteni cât și la caldeeni, babilonieni și asirieni, reapar în religia lui Mahomed, dar sunt acum luminate și întrețesute într-un mod ciudat cu ceea ce putem numi monoteismul lui Iahve sau al lui Iehova. Ceea ce ne întâmpină în arabism este ca o reunire sau, dacă vrem să vorbim științific, ca o sinteză între tot ceea ce i-au învățat pe oameni înțelepții preoți, ceea ce a fost învățat în Caldeea și ceea ce a învățat vechea religie ebraică a lui Iahve.
La o astfel de confluență nu se realizează numai o aducere laolaltă, ci întotdeauna se și elimină și separă ceva. Și anume, a trebuit să fie eliminat ceea ce provenea din observația clarvăzătoare. Ceea ce a rămas, a fost o combinare, o simplă cercetare intelectuală, astfel încât conceptele vechii arte egiptene a vindecării și ale astronomiei caldeene, care proveniseră atât la egipteni cât și la caldeeni din vechea clarvedere, ne întâmpină acum într-o formă intelectualizată și individualizată în arabismul iui Mahomed. Este ca și cum pe calea ocolită a arabismului se aduce în Europa ceva cernut – cernut în sensul că toate conceptele predominante la egipteni și caldeeni au fost dezbrăcate de conținutul lor de imagini clarvăzute și turnat în forme abstracte, reapărând în știința remarcabilă a arabilor, care au pătruns în Europa din Africa prin Spania. Și în măsura în care creștinismul a adus un impuls esențial pentru sufletul omenesc, marele impuls pentru capul omenesc, pentru intelectul omenesc, a venit pe o cale ocolită prin arabi. Iar cei care nu sunt familiarizați cu exactitate cu mersul evoluției omenirii, nu știu deloc ce a furnizat întregii omeniri această concepție despre lume care a apărut din nou sub simbolul Lunii. Kepler și Copernic nu ar fi fost posibili fără impulsurile aduse de arabism în Europa. Căci noi vedem întregul mod de gândire și combinare a concepțiilor despre lume – cu eliminarea vechii clarvederi – reapărând în perioada în care cea de-a treia epocă de cultură își sărbătorește reînvierea în cea de-a cincea epocă de cultură, în astronomia noastră actuală, în știința noastră actuală în general.
Avem așadar, pe de o parte, mersul evoluției omenirii desfășurându-se în așa fel încât impulsul lui Christos pătrunde direct la popoarele europene prin Grecia și Italia, și avem un alt curent, la sud de acesta, care parcurge o cale ocolită, ocolind Grecia și Italia, până când se unește cu ceea ce a ajuns la noi pe calea ocolită prin impulsul arab.
Numai din confluența religiei creștine și a religiei mahomedane a putut lua naștere ceea ce este de fapt cultura noastră contemporană în acea perioadă în care trebuie să consemnăm un moment crucial. Din motive care nu vor fi expuse astăzi trebuie să ne gândim că există epoci de aproximativ șase secole până la șase secole și jumătate în care se desfășoară astfel de impulsuri cum sunt cele despre care am vorbit acum; astfel încât realmente la șase secole după evenimentul Christos apare cultul lunar reînnoit, cultul lunar arab, care se răspândește și pătrunde în Europa rodnicind până în secolul XIII cultura creștină, care își dobândise impulsurile sale directe pe alte căi. Aici a existat un schimb constant. Cel care cunoaște cu exactitate chiar și numai cursul exterior al evenimentelor, acela știe cum s-au revărsat gândurile arabe în știință până și în mănăstirile de călugări din vestul Europei – oricât de mult a fost combătut acolo arabismul – răspândindu-se de acolo, și el știe și că până pe la mijlocul secolului al XIII-lea, care înseamnă din nou ceva deosebit, a avut loc o confluență a celor două impulsuri, impulsul arab și impulsul direct al lui Christos.
De aici puteți desprinde faptul că impulsul direct al lui Christos parcurge realmente alte căi decât impulsurile care se revarsă oarecum în el ca niște curenți laterali, pentru a se uni cu el. La șase secole după impulsul lui Christos apare în Orient – prin evenimente care nu sunt ușor de descris, deși ele sunt binecunoscute oricărui ocultist – un nou val cultural care se adaptează la viața spirituală europeană prin Africa și Spania și se unește cu impulsul lui Christos, care a trebuit să vină pe alte căi. Putem spune așadar că simbolul Soarelui s-a contopit cu simbolul Lunii din secolele VI, VII până în secolele XII, XIII, așadar iarăși într-o perioadă care a durat circa șase secole.
Iar după această rodnicire reciprocă și-a atins oarecum țelul, a apărut ceva nou care s-a răspândit treptat tocmai începând din secolele XII, XIII. Este interesant că până și știința exterioară recunoaște în ziua de azi că atunci a apărut ceva inexplicabil în sufletele omenirii europene. Știința exterioară spune: Ceva inexplicabil. Dar ocultismul spune că în această perioadă, revărsându-se oarecum după impulsul direct al lui Christos, se revarsă în suflete în mod spiritual ceea ce a oferit cea de-a patra epocă de cultură postatlanteană; perioada greacă formează un val ulterior. Este ceea ce numim cultura Renașterii, care va rodnici în secolele următoare tot ceea ce exista deja. Vedem astfel din nou o astfel de răspândire după o epocă de șase sute de ani de influență arabă, vedem cum i s-a lăsat timp arabismului să se instaleze treptat, după ce a început să se manifeste. Aceasta se petrece prin faptul că epoca greacă, aflată în mod neutru la mijlocul celor șapte epoci de cultură postatlanteene, se manifestă din nou în cultura Renașterii. Iar asta înseamnă din nou un interval de șase secole, adică până în vremurile noastre, un răstimp în care valul grecesc, ca să spunem așa, se manifestă din nou. Perioada noastră actuală mai trăiește încă în aceste condiții. Noi trăim oarecum în ziua de azi într-o stare de tranziție în măsura în care ne aflăm iarăși înainte de începerea unui val de cultură de șase sute de ani, înainte de a se impune iarăși ceva nou, în așa fel încât impulsul lui Christos să trebuiască să se rodnicească iarăși cu ceva nou. După ce cultul lunar reînnoit în forma de cult al semilunii a avut timp să se manifeste în perioada Renașterii, acum a venit timpul în care impulsul lui Christos, cel care se propagă în mod direct, urmează și trebuie să preia un nou curent lateral. După acest nou curent lateral, perioada noastră va avea o caracteristică absolut deosebită. Numai că noi trebuie să înțelegem foarte exact această revărsare a unui curent lateral în cultura noastră. Am putea spune că toate aceste lucruri corespund întrutotul mersului corect al unei sistematizări oculte.
Dacă ne gândim în stilul vechi – și nu în cel nou – cum s-au succedat stadiile de Lună, Mercur, Venus și Soare, acum, după ce a existat influența reînnoită a Lunii și valul lunar s-a manifestat, ca să spunem așa, în perioada Renașterii, trebuie să ne așteptăm la o influență pe care ar trebui să o caracterizăm într-un sens absolut corect prin simbolul lui Mercur. Putem spune așadar, din punct de vedere teoretic, că dacă simbolismul este potrivit, ne aflăm în fața perspectivei ca în cultura noastră să pătrundă un fel de influență a lui Mercur, un val ce poate fi simbolizat ca influență a lui Mercur, așa cum arabismul a putut fi caracterizat drept influență a Lunii.
Dacă avem înțelegere pentru evoluția în timp, atunci ne este îngăduit să-l desemnăm pe Goethe drept ultimul mare spirit care a reunit în sufletul său plenitudinea științei, a creștinismului și a Renașterii, și ne-am putea aștepta ca Goethe să ne prezinte în sufletul său cea mai frumoasă reunire dintre cultura Renașterii, știință – adică intelectualismul, așa cum a fost acesta rodnicit de arabism – și creștinism. Dacă îl vom considera acum pe Goethe așa cum ne-am obișnuit să o facem de ani de zile, vom putea recunoaște cu ușurință că în sufletul lui Goethe au confluat realmente aceste elemente. Dar, în conformitate cu indicațiile date acum în privința ritmului de șase secole ne putem aștepta la faptul ca în sufletul lui Goethe să nu se fi aflat încă nimic din influența lui Mercur, și că aceasta urma să apară drept ceva nou abia după Goethe. Și este interesant – dumneavoastră știți asta – că deja discipolul lui Goethe, Schopenhauer, manifestă această influență a lui Mercur. Dumneavoastră știți din expunerile mele [Nota 40] că în filosofia lui Schopenhauer a pătruns înțelepciunea orientală, în special în forma budismului. Deoarece trebuie să îl vedem pe Mercur drept simbol al budismului, avem deci, după perioada lui Goethe, influența lui Buddha – în măsura în care putem pune un semn de egal între Buddha și Mercur [Nota 41] – caracterizată la fel cum am caracterizat influența lunară din arabism; astfel încât acum putem desemna care este acest curent secundar care se revarsă pe calea dreaptă a impulsului lui Christos, drept noul curent de la începutul unei noi epoci de șase sute de ani: Noi trebuie să vedem budismul drept nou curent – într-o formă reînnoită, într-o formă nouă – cu limitările care au fost expuse în conferința mea publică despre Buddha.
Acum să ne întrebăm: Care este curentul culturii care duce direct în viitor? Acesta este curentul lui Christos. El curge în linie dreaptă. Și ce curenți secundari trebuie să desemnăm? Pentru început, avem curentul arab, care se revarsă în curentul principal, după care are o perioadă de repaus și-și găsește o limpezire în cultura Renașterii. Apoi avem o revărsare reînnoită a curentului lui Buddha. Cel care poate vedea această realitate în lumina corectă, își va putea spune: Noi trebuie să preluăm așadar din curentul lui Buddha acele elemente care nu au fost conținute până acum în cadrul culturii noastre occidentale. Vedem deja cum anumite elemente din curentul lui Buddha pătrund în evoluția spirituală occidentală, ca de exemplu ideea reîncarnării și a karmei. Acestea se revarsă în evoluția spirituală occidentală. Dar noi trebuie să ne înscriem cu strictețe altceva în suflete: anume că niciunul dintre aceste curente secundare nu ne va putea da niciodată lămurire asupra elementului central al concepției noastre despre lume, al științei noastre spirituale. Faptul de a întreba budismul sau orice alt curent precreștin oriental care se răspândesc în timpul nostru drept concepții reînnoite de spre lume ceva despre ființa lui Christos, ar fi la fel de inteligent cu acela ca europenii să-i fi întrebat pe arabii care au venit în Spania despre ființa lui Christos. Oamenii din Europa știau că ideea de Christos nu poate veni de la arabi, și că arabii nu au nimic de spus despre Christos. Și dacă aveau totuși de spus ceva, atunci erau idei care nu corespundeau adevăratei idei de Christos. Și diverșii profeți care au apărut ca falși Messia au provenit în fond din arabism, și nu au avut nicio înțelegere față de impulsul lui Christos, cu excepția lui Sabbatai Zewi [Nota 42]. Trebuie să ne fie clar așadar că acest curent secundar al arabismului trebuia să-l rodnicească pe cel creștin prin cu totul alte elemente – și în niciun caz printr-o lămurire în privința tainei centrale a lui Christos.
În exact același mod trebuie să ne raportăm la acel curent care vrea să se reverse în ziua de azi în civilizația noastră ca val secundar, ca val reînnoit, care va aduce înțelegere față de reîncarnare și karmă, dar care nu poate aduce vreo înțelegere pentru impulsul lui Christos. Căci asta ar fi la fel de absurd ca și când arabii ar fi vrut să aducă europenilor ideea corectă de Christos. Căci arabii au vrut să aducă europenilor multe idei de falși Mesia, până la Sabbatai Zewi. Iar aceste lucruri se vor reînnoi. Căci evoluția omenirii poate înainta numai dacă oamenii au tăria să străvadă aceste lucruri. Și noi trebuie să străvedem raporturile tot mai clar și mai conștient.
De aici va rezulta faptul că acea știință spirituală care îl are pe Christos ca idee centrală și care a fost întemeiată prin rosicrucianismul european se va impune, în ciuda tuturor obstacolelor exterioare și al tuturor ispitirilor din afară, pătrunzând în sufletele omenești. Modul în care trebuie să pătrundă ideea centrală de Christos în spiritele și sufletele oamenilor, modul în care este întrețesut Christos în întreaga evoluție – nu numai aceea a omenirii, ci a întregului Univers – îl puteți desprinde din lucrarea mea Știința ocultă în schiță. De acolo rezultă care este calea dreaptă, care se dezvoltă. Faptul de a asculta această știință spirituală care se dezvoltă va constitui o posibilitate pentru toți cei care înțeleg o afirmație cum e aceea din Evanghelia lui Marcu, prezentată în încheierea ultimei conferințe: „Se vor ridica falși hristoși și falși profeți... Și dacă cineva va veni la voi în ziua aceea și vă va spune: Iată, aici este Christos! Iată, este acolo! – să nu-l credeți!” – Lângă acest curent va mai apărea și un altul care va crede că știe mai multe despre natura lui Christos decât știința spirituală occidentală rosicruciană. Și vor fi aduse tot felul de idei și învățături în lume din concepții care vor crește într-un mod cu totul firesc pe terenul curentului secundar al budismului orientalizator. Dar va fi o dovadă de slăbiciune extremă pentru sufletele europene dacă acestea nu vor fi în stare să sintetizeze ideea că în directa urmărire a impulsului lui Christos curentul lui Buddha sau Mercur are de adus la fel de puțină lumină pe cât a adus arabismul în directa urmărire a ideii de Christos. Iar acestea nu sunt extrase dintr-o credință oarecare, din oarece dogme sau fantasmagorii, ci din mersul obiectiv al evoluției lumii. Cu ajutorul cifrelor sau al curenților de cultură pe care îi puteți urmări dacă vreți, vi se poate dovedi că lucrurile trebuie să fie așa cum ne învață știința ocultă.
Dar ceea ce se va întâmpla va aduce necesitatea de a se face o distincție între vechiul budism ortodox oriental, care ar vrea să transplanteze, ca să spunem așa, budismul rămas pe loc în Europa, și din acest budism rămas pe loc să recunoască o „idee de Christos” și un budism care a progresat realmente. Asta înseamnă că vor exista oameni care vor vorbi despre Buddha în felul următor: Priviți la Buddha, la modul în care a trăit el cu aproximativ cinci-șase sute de ani înainte de cronologia noastră! Acestea sunt învățăturile lui! – Dar ceea ce vor spune acești oameni trebuie comparat cu ceea ce trebuie să spună știința spirituală în sens rosicrucian: Depinde de voi și nu de Buddha, faptul că voi vorbiți în ziua de azi ca și cum Buddha ar fi rămas pe loc la punctul de vedere la care s-a aflat cu cinci-șase secole înainte de cronologia noastră! Oare nu credeți că și Buddha a progresat? Căci atunci când vorbiți în felul acesta, vorbiți despre o învățătură care a fost corectă pentru vremea aceea. Voi continuați să vorbiți despre o învățătură a lui Buddha, așa cum a dat-o el, la modul corect pentru perioada de cinci-șase secole înainte de cronologia noastră! Dar noi privim în sus, la Buddha, cel care a progresat și care își exercită în mod continuu influența din înălțimile spirituale asupra culturii omenești. Noi privim la acel Buddha pe care l-am putut prezenta la considerațiile asupra Evangheliei lui Luca, acel Buddha care a avut influența asupra lui Iisus din linia nathanică a Casei lui David; noi privim la acel Buddha care a continuat în evolueze în împărăția spiritului și care are să ne spună în ziua de azi adevăruri determinante.
Pentru creștinism, în calitatea sa de creștinism dogmatic din Occident, s-a întâmplat ceva întrutotul curios, ceva care s-ar putea caracteriza prin următoarele: Printr-o inversare ciudată a circumstanțelor, o ființă asemănătoare lui Buddha a ajuns în rândul sfinților creștini. Dumneavoastră vă veți aminti că eu am vorbit cândva despre o legendă care a fost povestită în toată Europa în perioada Evului Mediu: Legenda lui Barlaam și Josaphat [Nota 43]. Legenda spune aproximativ următoarele: A fost odată un rege indian care avea un fiu. El l-a crescut pe acest fiu mai întâi în așa fel încât fiul a viețuit prea puțin din toate nenorocirile omenești, din viața pământească exterioară palatului. El a crescut în palatul împărătesc, unde fiul nu vedea decât ceea ce ducea la fericirea și binecuvântarea omenirii. Josaphat se numea fiul; numele a fost de mai multe ori schimbat, și a preluat cele mai diferite forme: Josaphat, Judasaph, Budasaph. Josaphat a trăit până la o anumită vârstă în palatul împărătesc, fără să cunoască lumea. Apoi într-o zi s-a întâmplat că el a fost condus afară din palatul tatălui său, și atunci a încercat să cunoască viața. Pentru început, a văzut un lepros, apoi un orb și apoi un bătrân. Apoi ni se povestește mai departe că el a ajuns la un sihastru creștin cu numele de Barlaam; iar acesta l-a determinat pe Josaphat să înțeleagă creștinismul și să treacă la creștinism.
Desigur că veți recunoaște că în această succesiune, în care unui rege indian i se naște un fiu care este ținut departe de lume apoi condus în lume și care zărește un lepros, un orb și un bătrân, sunt ecouri ale legendei lui Buddha. Și pe de altă parte, veți putea recunoaște cu ușurință că această legendă a fost dusă mai departe în Evul mediu și că i s-a adăugat ceva care nu ne este îngăduit să i-l adăugăm lui Buddha: Faptul că el s-a lăsat convertit la creștinism. Acest lucru nu se poate afirma despre Buddha.
Această legendă a trezit o anumită conștiență în creștini, sau cel puțin în anumiți creștini, și în special în cei care au alcătuit registrele de sfinți. S-a știut că numele de Josaphat, Jodasaph se află în legătură cu ceea ce noi numim Bodhisattva: Jodasaph, Budasaph trece în linie dreaptă la Bodhisattva. Vedem așadar o legătură remarcabilă, cu adevărat profundă, între o legendă creștină și statura lui Buddha. Noi știm că legenda orientală ni-l prezintă pe Buddha intrând în Nirvana. Și știm că el a predat coroana de Bodhisattva urmașului său, Buddha Maitreya, care acum este Bodhisattva și va deveni Buddha mai târziu, în viitor. În această legendă Buddha ne reapare ca Josaphat. Iar legătura budismului cu creștinismul ne este caracterizată într-un mod minunat prin aceea că cineva a spus: Josaphat este un sfânt; căci Buddha însuși a fost atât de sfânt încât s-a convertit în sensul legendei de la faptul de a fi fiul unui rege indian la creștinism, astfel încât acum poate fi socotit printre sfinți – deși el ar trebui urmărit sub un alt aspect.
De aici vedeți că se știa unde anume trebuie căutată înfățișarea ulterioară a budismului, respectiv a lui Buddha. În lumile tăinuite, budismul a confluat între timp cu creștinismul. Iar Barlaam, această statură remarcabilă, l-a familiarizat pe Bodhisattva cu creștinismul, astfel încât noi putem să lăsăm budismul să reînvie – dacă-l urmărim acum, în sensul acestei legende, ca pe un curent ce a continuat să dăinuie – numai în acea înfățișare în care există el acum, transformat. Noi trebuie să vorbim despre Buddha așa cum există el pentru noi în ziua de azi, dacă îi înțelegem în mod clarvăzător inspirațiile. La fel cum arabismul nu a fost un iudaism, la fel cum Iehova (Luna) nu a apărut în arabism în vechea formă și înfățișare, tot așa nu va apărea nici budismul – în măsura în care el poate deveni rodnic pentru cultura occidentală – în vechea sa înfățișare, ci într-o înfățișare transformată, pentru că ceea ce se întâmplă ulterior nu apare ca o simplă copie a celor anterioare.
Acestea sunt fraze scurte, discontinue care ar trebui să fie stimulări pentru gândurile în privința evoluției omenirii, pe care dumneavoastră puteți să le clădiți. Și eu vă pot asigura că dacă veți aborda toate cunoștințele istorice pe care le puteți găsi și veți urmări cu adevărat dezvoltarea spiritual-științifică a Europei, veți putea vedea că ne aflăm acum într-un punct de confluență dintre creștinism și budism. Așa cum în perioada caracterizată a avut loc o confluență a religiei lui Iahve cu creștinismul, tot așa ne aflăm astăzi la o confluență a budismului cu creștinismul. Puteți verifica acest lucru prin aceea că abordați tot ceea ce vă pot oferi istoricii Europei! Dar să nu le verificați așa cum sunt obișnuiți istoricii Europei să o facă, ci în așa fel încât să aveți în vedere toți factorii; și atunci veți vedea că se adeverește tot ceea ce v-am spus eu. Numai că noi ar trebui să vorbim săptămâni de-a-rândul în privința a ceea ce se poate revărsa înspre noi ca direcție spirituală rosicruciană dinlăuntrul Europei.
Dar dumneavoastră puteți găsi dovezi în această privință nu numai în istorie, ci, dacă abordați corect lucrurile, și în științele naturii ale prezentului, și în domeniile înrudite. Trebuie să căutați în mod corect, și atunci puteți afla că realmente noile concepții pătrund în prezent, iar vechile concepte devin inutile și dispar. Într-o anumită privință, cercetătorii noștri, gânditorii noștri lucrează cu concepte devenite nefolositoare, deoarece ei încă nu sunt – în măsura cea mai mare – în stare să preia și să prelucreze în mod corect curentele secundare, care se caracterizează, în principal, în ideile de reîncarnare și karmă și în tot ceea ce poate oferi știința spirituală. Cercetătorii actuali lucrează cu concepte devenite inutilizabile. Puteți parcurge literatura prezentului din domeniile celor mai diferite științe și veți vedea că uneori, pentru cunoscătorii acestor lucruri este de-a-dreptul deplorabil modul în care apare o realitate după alta în viața științifică, iar conceptele nu sunt suficiente pentru a înțelege aceste realități. Astfel, există un concept – astăzi putem indica doar în linii mari acest lucru – care mai joacă în ziua de azi un rol important în cuprinsul științei noastre: Conceptul de ereditate. Dar așa cum figurează conceptul de ereditate în ziua de azi în diversele științe, și cum a pătruns el chiar în știința de popularizare, pur și simplu nu poate fi folosit. Realitatea îi va învăța pe oameni că pentru o înțelegere reală sunt necesare alte concepte decât este, de exemplu, conceptul absolut inutilizabil de ereditate, care este vehiculat în ziua de azi într-o măsură foarte mare în științe. În privința eredității la om și la ființele înrudite se va arăta că anumite realități care sunt întrutotul deja cunoscute în ziua de azi vor putea fi înțelese atunci când vor exista cu totul alte concepte. Atunci când se vorbește în ziua de azi în cazul omului despre ereditate în succesiunea generațiilor, se manifestă credința că tot ceea ce apare ca însușire la om ar putea fi urmărit pe linie ereditară la strămoșii direcți ai acestuia. Ar abia conceptul de reîncarnare și karmă va face posibil ca în locul conceptelor confuze actuale să apară concepte clare. Astfel, se va arăta că o mare parte din ceea ce se află în ziua de azi în natura omenească – eu pot să indic doar câteva aspecte – nu are nimic de a face cu ceea ce se numește influența reciprocă a sexelor; în timp ce știința confuză de astăzi mai învață că tot ceea ce există în om își ia începutul prin concepere, prin împreunarea dintre masculin și feminin. Căci nu este deloc adevărat că tot ceea ce apare în om ar avea ceva de a face cu ceea ce se manifestă, ca să spunem așa, nemijlocit fizic, prin interacțiunea dintre sexe. Dumneavoastră va trebui să reflectați mai amănunțit la aceste aspecte; eu vreau să dau aici doar câteva îndrumări.
Dacă veți considera trupul fizic al omului știți că acesta are o istorie veche: el a trecut printr-o epocă saturniană, o epocă solară, o epocă lunară și acum parcurge epoca Pământului. Influența trupului astral apare doar în epoca lunară; înainte, ea nu exista. Desigur că trupul astral a modificat și trupul fizic al omului. De aceea, trupul fizic nu ne apare în ziua de azi numai așa cum a devenit el datorită forțelor din perioada saturniană și din cea solară, ci ne apare așa cum a devenit el sub influența acestor forțe, ca și a forțelor trupului astral și ale Eului. Prin interacțiunea sexelor se poate transmite prin ereditate numai ceea ce este legat în trupul fizic de influența trupului astral asupra trupului fizic; în timp ce tot ceea ce constituie legități care provin din perioada saturniană și solară nu are nimic de a face cu interacțiunea sexelor. O parte din natura omenească nu este primită de la sexul celălalt, ci nemijlocit din macrocosmos. Asta înseamnă că nu tot ceea ce purtăm în noi provine din interacțiunea sexelor. De acolo provine numai ceea ce depinde în noi de trupul nostru astral, în timp ce noi purtăm în noi o mare parte a naturii noastre omenești pe care am primit-o – de exemplu de la mamă – direct din macrocosmos, și nu pe calea ocolită, prin celălalt sex. De aceea trebuie să diferențiem în natura omenească o parte care se explică prin interacțiunea sexelor, și o parte care este primită nemijlocit de la mamă, din macrocosmos. Gândiți-vă că asupra acestor lucruri poate domni claritate abia atunci când se vor putea diferenția cu strictețe elementele componente superioare individuale ale naturii omenești, în timp ce astăzi ele sunt amestecate laolaltă. Căci trupul fizic nu este ceva închis, delimitat în sine, ci el prezintă influența forțelor din trupul eteric, trupul astral și Eu, și aici trebuie făcută din nou diferența dintre acele forțe pe care le datorăm influenței directe a macrocosmosului și cele care trebuie atribuie interacțiunii sexelor.
Dar și de la natura paternă se preia ceva care nu are nimic de a face cu interacțiunea sexelor. În timp ce anumite calități și legi, care nu se bazează deloc pe ereditatea corporală, sunt preluate și implantate direct din macrocosmos pe calea ocolită a organismului matern, și pe calea ocolită a organismului patern sunt implantate din macrocosmos legi care preiau o traiectorie spirituală. Referitor la ceea ce este preluat pe calea ocolită a organismului matern, se mai poate încă spune că organismul matern constituie un moment de început. Dar ceea ce nu provine din interacțiunea între sexe în legătură cu organismul matern, acționează împreună cu ceva care iarăși nu provine din interacțiunea dintre sexe, ci din organismul patern. Are loc așadar un proces cosmic, un proces macrocosmic, care se exprimă în formele și elementele componente ale trupului. De aceea, se procedează complet greșit dacă se explică evoluția germenului omenesc ca fiind datorată întrutotul eredității, căci lucrurile pot fi preluate direct din macrocosmos.
Aveți aici ceva în care realitatea depășește cu mult conceptele pe care le are știința; căci conceptele științei mai provin încă din epoci mai vechi. Dumneavoastră puteți pune întrebarea: Se vede asta pe undeva? – Cărțile de popularizare a științei vorbesc prea puțin de așa ceva, dar pe tărâmul domeniului ocult ele apar cu claritate. Aș dori să vă atrag atenția asupra a ceva. Nu pot să dau decât câteva indicii generale, dar aș dori să vă spun că există o contradicție remarcabilă între doi cercetători ai naturii și gânditori ai prezentului, contradicție care a implicat și cercuri mai largi de oameni. Iar specificul caracterului celor doi cercetători ai naturii este semnificativ pentru întreaga situație, îl avem, pe de o parte, pe Haeckel care, deoarece își prelucrează realitățile admirabile cu vechile concepte, reduce totul la ereditate și prezintă întreaga dezvoltare a germenului ca bazându-se pe ereditate. Iar acestuia i se opune cercetătorul care, de fapt, rămâne mai mult la fapte, și de aceea i se poate reproșa, cu o anumită dreptate, că gândește prea puțin: His [Nota 44], zoolog și cercetător al naturii. His a fost constrâns prin modul particular în care a urmărit el faptele și realitatea, să se ridice împotriva ideii de ereditate susținută de Haeckel și să atragă atenția asupra faptului că anumite organe și forme de organe din om pot fi explicate numai dacă se face abstracție de faptul că și-ar datora originea interacțiunii dintre sexe; cauză pentru care Haeckel l-a luat în derâdere [Nota 45], afirmând: Așadar His atribuie formarea trupului omenesc unei anumite influențe virginale, care nu se bazează pe o interacțiune a sexelor! – Dar aceasta este întrutotul corect. Căci realitățile științifice impun în ziua de astăzi separarea a ceea ce poate fi explicat prin interacțiunea sexelor, de ceea ce provine direct din macrocosmos – ceea ce constituie, desigur, pentru cele mai largi cercuri, o idee întrutotul absurdă. De aici vedeți că deja pe terenul științei se impune introducerea de noi concepte, de noi idei. Noi ne aflăm în mijlocul unei evoluții care spune: Dacă vreți să înțelegeți corect faptele care vă sunt date, trebuie să preluați o serie de idei cu totul noi. Căci nu ajungeți să le mai înțelegeți prin ideile care v-au fost transmise din timpurile vechi;
Vedem de aici că în cultura noastră trebuie să se reverse un curent secundar. Acesta este curentul lui Mercur, care se vestește prin aceea că cel care parcurge în ziua de azi o dezvoltare ocultă, așa cum o găsiți descrisă în diverse conferințe, crește în lumea spirituală și viețuiește datorită acestui fapt anumite noi realități. Acestea se revarsă înspre el, curg înlăuntrul sufletului său. Putem compara, într-o anumită privință, această familiarizare a omului cu o altă lume cu situația unui pește care este transpus din apă în aer, dar care și-a transformat anterior branhiile în plămâni. Putem compara cu aceasta trecerea unui om de la contemplarea senzorială la contemplarea spirituală prin aceea că și-a făcut capabil sufletul să folosească anumite forțe într-un alt element. Și atunci se constată cele mai diferite lucruri. În ziua de azi, aerul este de-a-dreptul împânzit de acele gânduri care ne constrâng să înțelegem corect noile realități ale științei, care apar pe planul fizic. În calitate de cercetător suprasensibil, te familiarizezi cu ceea ce se impune ca realitate din toate părțile. Lucrurile nu au stat așa înainte de apariția curentului secundar despre care am vorbit astăzi. Vedem așadar că de oriunde am aborda lucrurile, noi trăim într-o epocă extraordinar de importantă, într-un timp în care nu va fi deloc posibil să continuăm să trăim dacă nu intervin în gândirea și simțirea omenească transformări cum sunt cele pe care le-am explicat ca fiind necesare.
Spuneam că așa cum peștele care este obișnuit să trăiască în apă trebuie să se adapteze la un nou element dacă e să părăsească apa, tot așa ar trebui și omul să se adapteze la un nou element. Dar omul trebuie să se adapteze și în gândirea sa la realitățile care apar pe planul fizic. Oamenii care se opun noii gândiri ar fi într-o situație asemănătoare cu un pește care a fost pur și simplu scos din apă. Căci nu putem rămâne la nesfârșit în aceeași apă! Și veți vedea în ce lipsă de aer vor trăi mai târziu astfel de oameni în privința conceptelor spirituale. O, cum vor mai căuta aerul! Iar oamenii care vor să trăiască mai departe în monismul actual, se aseamănă cu acei pești care ar vrea să schimbe elementul apă cu elementul aer, dar păstrându-și branhiile. Căci numai sufletele omenești care-și transformă însușirile, care sunt mature în vederea unei noi înțelegeri a realității prin gânduri, vor înțelege ceea ce ne va aduce viitorul. Astfel, simțim că ne aflăm cu deplina noastră înțelegere la confluența a două curente de concepții despre lume. Cel dintâi urmează să ne aducă o înțelegere aprofundată a lui Christos, a Misteriului de pe Golgota, iar celălalt urmează să aducă noi concepte și idei despre realitate. Amândouă sunt transpuse în necesitate și confluează în timpul nostru. Și nu vor lipsi cele mai grele obstacole. Căci în astfel de timpuri în care se întâlnesc curente de concepții despre lume apar multe piedici și obstacole. Și, într-o anumită privință, omenirea care aderă la știința spirituală se va afla în locul unde se va dovedi absolut necesară înțelegerea unor astfel de lucruri. Unii dintre aceia care sunt, ca să spunem așa, membri ai noștri, ar putea spune în privința unei expuneri cum a fost cea de azi: Ceea ce spuneți dumneavoastră e greu de înțeles, și nouă ne va trebui un timp îndelungat ca să ne familiarizăm cu cele spuse. De ce nu ne dați o hrană mai comodă, care să ne convingă de spiritualitatea lumii, și care să aibă un gust mai bun pentru noi, fiind mai comodă. De ce ridicați asemenea cerințe în fața înțelegerii lumii? – Așa ar putea vorbi unii, afirmând: Ce frumos ar fi dacă ne-ar fi îngăduit să credem ceea ce ne poate spune un budism transmis nemijlocit din vechime, anume că nu trebuie să ne gândim la evenimentul Christos ca la un punct de care atârnă balanța și că lângă acest punct nu mai poate exista un al doilea, ci că o entitate cum este Christos se poate reîncarna la fel ca alți oameni. De ce nu ne spuneți: El va veni în trup, aici sau acolo! – în loc să ne spuneți că oamenii trebuie să devină capabili să trăiască reînnoirea evenimentului de pe drumul Damascului? Căci dacă ni se spune: El va veni în trup – atunci putem spune: Da, iată-L, acolo e! Putem să-L vedem cu ochii fizici! – căci așa este cu mult mai ușor de înțeles.
Se vor îngriji alții ca să spună așa ceva. Dar faptul de a spune adevărul este sarcina științei spirituale occidentale. Adevărul, cu deplina responsabilitate față de toate condițiile preliminare din cadrul evoluției, care au condus până la situația din ziua de azi. Iar cine vrea comoditate în lumea spirituală ar trebui să caute spiritualitatea pe alte căi. Dar cine vrea să găsească adevărul, adevărul așa cum are nevoie de el timpul nostru, anume în așa fel încât pentru dobândirea acestui adevăr noi folosim întreaga intelectualitate pe care am adăugat-o vechii clarvederi până în ziua în care va apărea noua clarvedere, și care vrea să înțeleagă intelectualitatea așa cum trebuie ea înțeleasă în ziua de azi, de acela sunt sigur că va merge pe calea care a fost prefigurată prin cuvintele rostite astăzi și adesea în acest loc. Căci nu este vorba să spunem noi cum vrem să arate adevărul, ci ca noi să știm, din întregul mers al evoluției omenirii, într-o anumită epocă, modul în care trebuie spus cu necesitate adevărul într-un anumit moment. Căci câte altele nu se vor spune! Și dumneavoastră nu trebuie să fiți nepregătiți în privința celor care se pot spune. De aceea, în cadrul evoluției spirituale rosicruciene nu se neglijează faptul de a indica mereu ceea ce se poate situa la înălțimea deplină a cunoașterii spirituale din timpul nostru. Și dumneavoastră aveți o modalitate de a nu prelua cu o credință oarbă ceea ce se va spune în acest loc sau în altă parte; căci la o astfel de credință oarbă nu se apelează niciodată în acest curent spiritual. Dumneavoastră aveți această modalitate de a vă folosi intelectul, rațiunea, și dumneavoastră puteți auzi cuvintele care au fost mereu repetate: Considerați întreaga viață, întreaga știință, tot ceea ce puteți afla, și verificați ceea ce se dă în cadrul curentului spiritual rosicrucian! Nu neglijați să verificați totul, și veți vedea că rezistă la încercare! Cei care vor trăi în direcția spirituală rosicruciană vor ști că rezistă la încercare. Dar să nu neglijați faptul de a le verifica! Căci tocmai pe terenul în care se ating majoritatea contradicțiilor, acolo unde apare o contradicție evidentă, în domeniul adevăratei spiritualități nu trebuie să fie determinantă credința. Nerodnic și steril va fi tot ceea ce se bazează pe o credință oarbă. E ușor să clădești pe o credință oarbă. Dar cel care se situează înlăuntrul vieții spirituale occidentale renunță la aceasta. În schimb, el clădește pe ceea ce poate fi verificat cu înțelegerea și rațiunea și intelectul omenesc. Căci aceia care sunt uniți cu izvoarele direcției noastre spirituale rosicruciene afirmă, în măsura în care vorbesc dinlăuntrul acestei direcții spirituale: Așa stau lucrurile după o verificare conștiincioasă și clădirea științei spirituale urmează să se înalțe pe terenul adevărului. Terenul unei simple credințe nu este terenul nostru. Clădirea științei spirituale se va înălța pe terenul adevărului verificat cu grijă, chiar dacă acesta se obține într-un mod mai dificil, iar profeții unei credințe oarbe, ai unei credințe comode, nu vor cutremura clădirea științei spirituale.
