În vremea noastră se poate observa, fără îndoială, că acel spirit al concepției spiritual-științifice despre lume, despre care s-a vorbit deja de ani de zile în această Ramură și în general în cadrul Secțiunii noastre Germane, începe să se încadreze tot mai mult în lume, începe să găsească înțelegere în inimile și sufletele contemporanilor noștri. Desigur că nu este posibil să vorbim din când în când despre introducerea sentimentelor și cunoștințelor noastre spiritual-științifice în lumea actuală – deși uneori acest lucru ar fi întrutotul de dorit pentru o înțelegere reciprocă. Desigur că unii dintre dumneavoastră ar dori cu drag să știe cum acționează în prezent ceea ce preia el însuși în sufletul său ca hrană spirituală asupra unor alte inimi, a unor alte personalități. Dar noi putem vorbi despre această răspândire exterioară a concepției noastre spirituale despre lume numai cu anumite ocazii. Dar poate că veți simți totuși o anumită satisfacție dacă vă spun – la modul introductiv – că noi putem vedea cum spiritul de care suntem însuflețiți își face intrarea tot mai mult în diferite ținuturi ale țării, în diferite alte zone, într-un loc mai mult, într-altul mai puțin. Atunci când am încercat, cu un timp în urmă, să trezesc înțelegere pentru ideile noastre într-o localitate din sudul Austriei, la Triest [Nota 46], am putut vedea cum concepțiile noastre încep să prindă teren și acolo. Iar atunci când, din acest punct sudic al Austriei ne-am îndreptat spre Copenhaga [Nota 47], acolo unde, în ultimele zile, am putut depune printr-un șir de conferințe, în inimile celor prezenți, ceea ce recunoaștem noi drept spirit, am putut vedea și acolo, la prietenii noștri nordici, cum își face tot mai mult loc și printre ei spiritul pe care noi îl cultivăm sub semnătura rosicrucianismului. Dacă reunim laolaltă astfel de realități exterioare, atunci se arată că în prezentul nostru există nevoia și dorul după ceea ce noi numim știință spirituală. Și este realmente nervul cel mai lăuntric al atitudinii care străbate direcția noastră spirituală, de a nu practica o agitație sau o propagandă în sens exterior, ci de a asculta doar cele de care au nevoie inimile și sufletele oamenilor contemporani de la marea înțelepciune cuprinzătoare a Universului, pentru a avea posibilitatea și certitudinea vieții în timpul nostru. Putem apoi, în legătură cu o considerație mai generală, să reflectăm la faptul că în timpul nostru este oarecum o obligație să facem din această dispoziție spirituală o hrană pentru sufletele noastre. Acest lucru este legat de modul în care am crescut în timpul nostru. Este cert că noi am asimilat cu toții suficiente aspecte din marea lege a karmei pentru a ști că nu este întâmplător și nu este lipsit de importanță faptul că o individualitate sau alta se simte îndemnată tocmai în acest timp să coboare în lumea fizică și să preia un trup fizic. Și toate sufletele celor care stau aici au simțit dorul să preia un trup la răspântia dintre veacurile dintre secolele XIX și XX, pentru că ceea ce poate fi cultivat și înfăptuit în mediul fizic în acest răstimp vrea să fie trăit de aceste suflete – de sufletele dumneavoastră.
Să considerăm acum timpul nostru, așa cum se prezintă el spiritual pentru sufletele care s-au născut în perioada noastră – așa cum sunt și sufletele noastre. La răspântia dintre veacurile XIX și XX lucrurile stau cu totul altfel atât în lumea spirituală înconjurătoare, cât și afară, în lumea exoterică, decât stăteau în urmă cu 50, 60 de ani. Omul aflat în creștere – și dumneavoastră ați fost cu toții în această situație – încearcă să audă, pe ici sau pe colo, ce anume este spiritul, conducerea spirituală a lumii, care pătrunde lumea exterioară și creaturile diverselor regnuri ale naturii, și pătrunde și în sufletele noastre. Și ne este îngăduit să spunem că de o jumătate de secol încoace sufletele care tânjesc după spirit și care încearcă să primească o hrană spirituală cu adevărat veritabilă, găsesc extraordinar de puțin. Da, în lăuntrul cel mai profund al sufletului există acest dor, care poate fi adus cel mult la tăcere, dacă nu vorbește suficient de tare; există acest dor, și orice om, indiferent unde se află încadrat în viață și indiferent ce face, ar dori să primească o hrană cu adevărat spirituală. Dacă cineva se preocupă cu știința într-un domeniu oarecare, el învață să cunoască doar realitățile materiale exterioare, care e drept că sunt valorificate într-un mod inteligent, măreț și perspicace în a deveni marile progrese culturale ale prezentului, dar din acestea nu se poate desprinde ceea ce omul vrea să-i reveleze spiritului. Indiferent că omul este activ în lume ca artist sau într-o ramură practică a vieții, pretutindeni se găsește prea puțin din cele de care este nevoie ca să treacă în spirit, în cap și mâini pentru ca noi să nu avem numai forță și impulsuri de a lucra, ci și siguranță, consolare și putere în viață. Iar oamenii de la începutul secolului XIX presimțeau deja într-un anumit fel că în viitorul apropiat vor exista prea puțin din acestea. Unii oameni din prima jumătate a secolului XIX – pe când mai existau încă resturi ale unei vechi vieți spirituale, chiar dacă într-o altă formă – își spuneau: Plutește ceva în aer, ca un fel de dispariție completă a vechilor comori spirituale, care ne-au parvenit prin tradiție din vremurile vechi. Dar tocmai progresele justificate din cultură, din secolul XIX, vor șterge complet ceea ce ne-a parvenit din vechile timpuri ca moștenire spirituală.
Am auzit și noi astfel de voci. Și ca o mărturie a modului în care răsunau astfel de voci în prima jumătate a secolului XIX, aș dori să dau un exemplu. Va fi auzită aici între noi vocea unui om care știa multe în prima jumătate a secolului XIX despre vechiul tip de teosofie, și care mai știa și că acest vechi tip va trebui să dispară complet datorită mersului evenimentelor din secolul XIX, dar care era totodată pe deplin convins că trebuie să existe un viitor în carte să reînvie vechea teosofie. Cuvintele pe care le voi citi eu acum [Nota 48] au fost scrise în anul 1847, așadar pe când se încheia prima jumătate a secolului XIX. Iar cel care le-a redactat [Nota 49], a fost unul dintre acei gânditori cum nu mai există în ziua de azi, care mai simțeau încă ultimele ecouri ale celor transmise prin tradiții și care au dispărut, în orice caz, cu mult timp în urmă:
„Ceea ce vrea de fapt teosofia este adesea greu de recunoscut la teosofii mai vechi... dar nu e mai puțin limpede nici faptul că pe calea ei de până acum teosofia nu poate ajunge la o existență științifică, și cu aceasta nici la un efect pe scară mai largă. Ar fi foarte pripit să conchidem de aici că ea este un fenomen nejustificat din punct de vedere științific, și deci unul efemer. Căci istoria depune suficientă mărturie împotriva acestui fapt. Ea ne istorisește cum acest fenomen enigmatic nu a reușit niciodată să se impună, dar cu toate acestea a reușit mereu să răzbată din nou la suprafață, fiind menținută în cele mai diverse forme ale ei laolaltă prin lanțul unei tradiții care nu moare niciodată.... Întotdeauna au existat puțini oameni în care această necesitate speculativă vie să existe laolaltă cu necesitatea religioasă vie. Dar pentru aceștia există teosofia.... Și principalul este că atunci când ea devine o știință propriu-zisă și stabilește cu claritate anumite rezultate, acestea vor trece treptat în convingerea generală sau vor fi popularizate, încât să fie folosite ca adevăruri general-valabile și de aceia care nu se pot orienta pe căile pe care au fost găsite aceste adevăruri, și care sunt singurele căi pe care puteau fi găsite.
Dar asta odihnește în sânul viitorului, pe care nu vrem să-l anticipăm; deocamdată să ne bucurăm plini de recunoștință de frumoasa expunere a iubitului nostru Oetinger, care poate precis conta pe participare într-un cerc larg.”
Vedem astfel cum a fost resimțit spiritual teosofic în anul 1847 de un om ca Rothe [Nota 50] din Heidelberg, care se referă în Cuvântul său înainte la un teosof, Oetinger, din a doua jumătate din a doua jumătate a secolului XVIII.
Ce fel de spirit este de fapt spiritul teosofic? Este un spirit fără de care nu s-ar fi putut petrece niciodată în lume adevărate fapte de cultură. Și dacă e să ne gândim la cele mai mărețe, este spiritul fără de care nu ar fi putut exista niciodată un Homer, un Pindar, un Rafael, un Michelangelo, fără de care n-ar fi putut exista o adâncire religioasă a oamenilor și nici o viață spirituală, și nici o cultură exterioară. Căci tot ceea ce vrea omul să creeze, trebuie creat din spirit. Și dacă el crede că poate să creeze fără spirit, el nu știe că întreaga strădanie va decădea în anumite timpuri, și că ceva care provine într-o măsură mai redusă din spirit este cu atât mai degrabă hărăzit morții decât ceva care este creat din spirit. Ceea ce are valoare veșnică provine din spirit, și nicio creație care nu provine din spirit nu dăinuie. Dar și cea mai nesemnificativă creație, chiar dacă este înfăptuită pentru nevoile de zi cu zi, are o valoare de veșnicie și ne unește cu spiritualul, pentru că tot ceea ce face omul se află sub conducerea vieții spirituale. Noi, știm în viața noastră teosofică, așa cum o cultivăm noi, că la baza acestei vieți se află curentul pe care noi îl numim curent rosicrucian, și noi am subliniat adesea faptul că maeștrii înțelepciunii rosicruciene au pregătit, începând din secolele XI, XII, XIII ceea ce a început să se înfăptuiască de la sfârșitul secolului al XIX-lea și se va înfăptui în continuare în secolul XX. Ceea ce Rothe din Heidelberg a desemnat, de exemplu, drept un viitor după care tânjea și în care spera, urmează să fie pentru noi deja prezent. Și el va deveni tot mai mult prezent pentru noi. Dar acest lucru a fost pregătit deja de o vreme îndelungată de aceia care au făcut ca acest curent spiritual să se reverse pentru început în suflete într-o manieră imperceptibilă pentru om. Ceea ce noi numim cale rosicruciană începând din secolele XII, XIII, XIV, există într-o înfățișare mai conștientă și într-un sens specific în Mișcarea noastră teosofică – este vorba de ceea ce s-a revărsat începând din secolele XI, XII, XIII, XIV în inimile oamenilor și în știință, ceea ce și-a pus amprenta în spiritul oamenilor Europei.
Oare ne putem face o idee din procesele care s-au desfășurat în cultura noastră în privința modului în care a acționat de fapt acest spirit? Spuneam că el a acționat ca spirit rosicrucian propriu-zis începând din secolele XI, XII, XIII, XIV, dar el a existat întotdeauna aici, numai că a preluat această formă rosicruciană începând din intervalul temporal menționat. Acest spirit care acționează acum ca spirit rosicrucian a existat și în vremurile vechi ale omenirii. El și-a avut deja misteriile sale în vechea perioadă atlanteană. Iar ceea ce se desfășoară în ultima vreme în modul său de acțiune s-a revărsat – devenind tot mai conștient – inconștient în inimile și sufletele oamenilor în vremurile vechi, în vremuri care nu sunt deloc cu mult în urma celor actuale.
Să ne facem o idee despre modul în care s-a revărsat acest spirit în omenire, într-un mod inconștient pentru oameni. Noi ne aflăm aici laolaltă. Noi cultivăm împreună ceea ce ne arată, de exemplu: În modul acesta sau în modul acela se dezvoltă sufletul omenesc pentru a se înălța treptat în regiunile unde poate înțelege viața spirituală, unde poate eventual chiar vedea viața spirituală. Mulți dintre dumneavoastră s-au străduit deja de ani de zile să lase să se reverse în sufletele lor conceptele și ideile care ne înfățișează viața spirituală, pentru a avea o hrană spirituală în aceste concepte și idei. Dumneavoastră cunoașteți modul în care ne raportăm noi la enigmele Universului. Ați auzit adesea, spus de mine, cum se desfășoară diferitele trepte de evoluție a sufletului, cum se înalță sufletul în lumile superioare. S-a spus adesea că omul trebuie să diferențieze o parte superioară a Șinei sale de una inferioară, și s-a descris modul în care a venit omul din alte stări planetare, cum a parcurs el stadiile saturnian, solar și lunar, în care s-au constituit trupurile sale fizic, eteric și astral și cum a pășit el apoi în evoluția sa pământeană. S-a afirmat că în noi există ceva care trebuie să parcurgă o educație pentru a se înălța la ceva superior. S-a mai spus și că anumite entități au rămas în urmă pe Lună – entități luciferice – care apoi s-au apropiat ca ispititori de trupul astral omenesc, pentru a-i da omului ceea ce puteau ele să-i dea. Apoi am vorbit adesea despre faptul că omul are de învins ceva în sinea sa inferioară, cum trebuie el să învingă una sau alta pentru a se înălța în sferele de care aparține Eul său superior și cum, pentru a ajunge în regiunile superioare ale vieții spirituale el trebuie să îndeplinească cele spuse de Goethe:
Și atâta timp cât nu ai îndeplinit aceasta,
Acest: Mori și devino!
Ești doar un oaspete mohorât
Pe acest Pământ întunecat! [Nota
51]
Am mai spus că evoluția omenească, cea care este posibilă în ziua de azi, și care ne poate da putere și siguranță și un adevărat conținut al vieții, poate fi dobândită prin aceea că ne însușim, de exemplu, cunoașterea naturii omenești prin aceea că învățăm să înțelegem că acest om nu a fost îmbinat laolaltă într-un mod haotic, ci el constă dintr-un trup fizic, un trup eteric, un trup astral și un Eu. Noi nu am resimțit cele avute în vedere în felul acesta drept simple cuvinte, ci prin caracterizarea diferitelor temperamente [Nota 52], prin considerarea educației omului [Nota 53], așa cum se desfășoară ea ca dezvoltare a trupului fizic până la vârsta de șapte ani, a trupului eteric până la paisprezece ani, a trupului astral până la douăzeci și unu de ani, noi am adus aceste lucruri în reprezentări precise. Iar considerațiile asupra misiunii Adevărului, evlaviei, mâniei [Nota 54] ș.a.m.d. noi am văzut că ceea ce am cunoscut noi drept trup fizic, trup eteric, trup astral, suflet al senzației, suflet al rațiunii și suflet al conștienței nu rămân concepte abstracte, ci ele ne vivifiază concepțiile asupra lumii, făcând ca mediul nostru înconjurător să ne apară ca transparent, limpede și plin de conținut.
Așa ne înțelegem și asupra enigmelor Universului. Noi ne putem înțelege astăzi în această privință. Și chiar dacă în afara cercurilor noastre există încă mulți oameni care stăruie, conștient sau inconștient, în materialism, există totuși un anumit număr de suflete ce resimt ca pe o necesitate a vieții lor să asculte astfel de expuneri care le pot fi oferite. Mulți dintre dumneavoastră nu ați fi stat aici ani de-a-rândul ca să viețuiți și să simțiți ceea ce practicăm noi aici dacă nu ar fi fost o necesitate de viață pentru dumneavoastră. De ce există în ziua de azi suflete care pot urmări calea vieții omenești în conceptele și concepțiile pe care le dezvoltăm noi aici? Din următoarea cauză. Așa cum dumneavoastră v-ați născut cu asemenea doruri într-o lume ca aceea pe care tocmai am descris-o, tot așa s-au născut strămoșii noștri în Europa, adică un mare număr din sufletele prezente aici astăzi, care s-au născut în secolele trecute într-un alt mediu înconjurător, într-o altă lume decât este cea a secolului XIX. Să privim înapoi la secolele VI și VII, sau și la secolele XII și XIII, când au fost încarnate multe dintre sufletele aflate acum aici, și să privim la ce au trăit pe atunci aceste suflete.
În vremurile acelea, nu exista în niciun caz o Societate teosofică în care să se vorbească despre toate lucrurile, așa cum procedăm noi în ziua de azi; ci atunci sufletul auzea cu totul altceva în mediul său înconjurător. Să încercăm să ne actualizăm acum ceea ce auzeau sufletele pe atunci – nu de la cei care călătoreau încoace și încolo, pentru a ține conferințe spiritual-științifice, ci de la aceia care călătoreau, ca rapsozi, dintr-un sat într-altul, dintr-un oraș într-altul, pentru a vesti spiritul. Și ce fel de cuvinte rosteau acei oameni pe atunci? Am vrea să expunem un singur caz. Pe atunci nu se spunea încă: Există o teosofie, o învățătură despre Eul inferior și cel superior; omul are un trup fizic, un trup eteric, un trup astral ș.a.m.d.; ci atunci rapsozii – adică acei oameni care erau chemați să vestească spiritul – povesteau cam următoarele – și eu vreau să repet acum ceva care a fost recitat de multe ori pe atunci, în special în Europa Centrală și Europa de Est [Nota 55]:
A fost odată un fiu de împărat. Acesta a plecat călare și a ajuns la o groapă și a auzit cum cineva se văicărea din groapă. S-a dus acolo să vadă cine se văicărește și a găsit în groapă o femeie bătrână. Atunci el și-a priponit calul, a coborât în groapă și a ajutat-o pe bătrână să urce afară, căci ea căzuse acolo. Și când a văzut că aceasta nu putea să meargă pentru că se rănise la picior, a întrebat-o cum a ajuns acolo. Atunci femeia i-a povestit: Eu sunt o femeie bătrână, și trebuie să plec dis-de-dimineață, imediat după miezul nopții în oraș, ca să vând ouă; și așa am căzut în groapă. Atunci fiul de împărat i-a spus: Iată, tu nu poți să mergi acum până la locuința ta, de aceea te voi așeza pe calul meu și te voi duce până la locuința ta. Și el făcu ceea ce spusese. Atunci femeia i-a zis: În ciuda faptului că ești de rang înalt, tu ești un om bun și iubitor, și pentru că m-ai ajutat, ai să primești o răsplată de la mine. Și el a presimțit atunci că ea era mai mult decât o simplă bătrână, căci ea i-a spus: Pentru că ai dovedit o asemenea bunătate față de mine vei primi răsplata care se cuvine sufletului tău bun. Vrei să te căsătorești cu fiica Reginei florilor? – Da!, spuse el. Și ea spuse mai departe: Pentru aceasta ai nevoie de ceea ce eu îți pot da cu ușurință. Și ea i-a dat un clopoțel, și i-a spus: Dacă suni o dată, va veni regele vulturilor cu cetele sale și te va ajuta într-o situație în care vei ajunge; dacă suni de două ori, va veni regele vulpilor cu cetele sale și te va ajuta într-o situație în care vei ajunge; dacă suni de trei ori, va veni regele peștilor cu cetele sale și te va ajuta într-o situație în care vei ajunge. – Fiul împăratului a luat clopoțelul și s-a dus acasă, și a spus acolo că vrea să o caute pe fiica Reginei florilor, și a plecat călare. El a călărit o vreme îndelungată, dar nimeni nu putea să-i spună unde locuiau Regina florilor și fiica ei. Și atunci calul său a obosit atât de mult și în cele din urmă a răposat, astfel încât el a trebuit să-și continue călătoria pe jos. Așa a ajuns la un bătrân, pe care l-a întrebat unde este locuința Reginei florilor. Acesta i-a răspuns: Eu nu pot să-ți spun, dar mergi înainte, tot mai departe, și-l vei găsi pe tatăl meu, care poate va ști să-ți spună. Așadar fiul împăratului merse mai departe, ani de-a-rândul, și ajunse la un om foarte bătrân. Pe acesta l-a întrebat: Poți să-mi spui unde se află locuința Reginei florilor? Însă acesta i-a răspuns: Eu nu pot să-ți spun. Dar mergi mai departe, ani de-a-rândul, și-l vei găsi pe tatăl meu, care va putea precis să-ți spună unde se află locuința Reginei florilor. Așadar fiul împăratului merse mai departe, și în sfârșit găsi un om extrem de bătrân, pe care l-a întrebat dacă poate să-i spună unde locuiesc Regina florilor și fiica ei. Atunci bătrânul i-a spus: Regina florilor locuiește departe, pe un munte, pe care-l poți vedea de aici. Dar ea este păzită de un balaur sălbatic. Dar tu nu te poți apropia de ea, căci balaurul nu doarme niciodată în vremea aceasta; el are doar un timp anume în care doarme, și acum e perioada lui de veghe. Dar dacă mergi puțin mai departe, la celălalt multe, acolo locuiește mama balaurului și tu îți vei putea atinge țelul prin ea. – El merse curajos mai departe, ajunse la primul munte, ajunse la al doilea munte și acolo o găsi pe mama balaurului, prototipul urâțeniei. Dar el știa că depindea de aceasta ca să o poată găsi pe fiica Reginei florilor. Atunci el a văzut în preajma ei alți șapte balauri care erau cu toții avizi să o păzească pe Regina florilor și pe fiica ei, care erau prizoniere de multă vreme și urmau să fie eliberate de fiul împăratului. Atunci el i-a spus mamei balaurului: O!, recunosc că trebuie să devin un timp slujitorul tău, dacă e să o găsesc pe Regina florilor! – Da, a spus ea, tu trebuie să devii slujitorul meu, dar trebuie să îndeplinești o slujbă care nu este ușoară. Iată, acesta este un cal pe care trebuie să-l duci la pășune în prima zi, în cea de-a doua zi și cea de-a treia zi. Și dacă-l aduci sănătos acasă, poate că după trei zile vei obține ceea ce vrei. Dar dacă nu-l aduci sănătos acasă, te vor mânca balaurii – te mâncăm cu toții! – Fiul împăratului fu de acord, și în dimineața următoare i se predă calul. El a vrut să-l ducă la pășune, dar în curând calul dispăru. L-a căutat, dar nu l-a putut găsi, și era foarte nefericit. Atunci și-a adus aminte de clopoțelul pe care i l-a dat bătrâna, l-a scos și a sunat o dată. Atunci s-au adunat mulți vulturi, conduși de regele vulturilor, care au căutat calul și l-au găsit, și așa l-a putut aduce înapoi la mama balaurilor. Aceasta i-a spus: Pentru că ai adus calul înapoi, îți dau o mantie de cupru, ca să poți participa la balul care are loc în noaptea asta în cercul Reginei florilor și a fiicei ei. – În ziua următoare, el a trebuit să ducă din nou calul la pășune. Calul i-a fost din nou predat, dar în curând a dispărut din nou și el nu l-a putut găsi nicăieri. Atunci a scos clopoțelul și a sunat de două ori. În curând a apărut regele vulpilor, urmat de întreaga sa suită, și ei au căutat și au găsit calul și el a putut să-l predea din nou mamei balaurilor. Aceasta i-a spus: Astăzi primești o mantie de argint, ca să poți merge din nou la balul care va avea loc în noaptea asta în cercul Reginei florilor și al fiicei ei. Dar la bal – Regina florilor i-a spus: În cea de-a treia zi să ceri un mânz de la calul ăsta! Cu acest cal ne vei putea elibera, și atunci vom fi împreună. – În ziua a treia i-a fost din nou dat calul ca să-l ducă la pășune. Dar acesta a dispărut curând, pentru că era foarte sălbatic. El a scos atunci clopoțelul, a sunat de trei ori și atunci a venit regele peștilor cu oștirile lui și i-au căutat și i-au găsit calul, și el l-a adus pentru a treia oară acasă. Așa a reușit el să-și îndeplinească sarcina. Atunci mama balaurilor i-a dat drept răsplată o mantie de aur, ca al treilea înveliș al său, și el a putut participa în felul acesta în ziua a treia la balul Reginei florilor. Și în afară de aceasta, el a putut primi ca dar ce i se cuvenea, mânzul acelui cal pe care îl păzise. Cu acest mânz a putut el să le conducă apoi pe Regina florilor și pe fiica ei la propriul lor castel. Și pentru că toți ceilalți voiau să o fure pe fiica ei, ea a lăsat să crească un zid gros de tufișuri încâlcite, astfel încât să nu poată ajunge nimeni la castel. Și atunci, Regina florilor i-a spus fiului împăratului: Tu o meriți pe fiica mea, cu tine să rămână de acum înainte, dar numai cu o condiție: îți este îngăduit să fie cu tine o jumătate de an, dar cealaltă jumătate de an trebuie să se întoarcă sub suprafața Pământului, ca să fie împreună cu mine, căci numai așa este posibil ca tu să te unești cu ea. – Așa a primit-o el pe fiica Reginei florilor, și a trăit mereu cu ea câte o jumătate de an, în timp ce în cealaltă jumătate de an ea era la mama ei.
Această istorisire – și multe altele – au pătruns de atunci în multe suflete. Sufletele le ascultau și le preluau în sine – dar nu le preluau așa încât să le explice alegoric în stilul câte unui teosof contemporan, căci aceste lucruri, explicate simbolic și alegoric, nu au nicio valoare. Nu, oamenii le preluau pentru că era bucuria și plăcerea lor de a le prelua, pentru că în cazul unor asemenea povestiri ei simțeau cum viața plină de căldură trece prin sufletele lor. Și ei nu voiau mai mult, atunci când această căldură le străbătea sufletele, atunci când li se povestea de fiul împăratului, de faptele sale, de clopoțel și de dobândirea fiicei Reginei florilor. Și în ziua de azi trăiesc multe suflete care au auzit de atunci această povestire și au preluat-o cu plăcere și bucurie. Iar atunci când așa ceva este preluat spre încântarea și împăcarea sufletului, el trăiește mai departe în suflet. Atunci, astfel de suflete au preluat în sentimentele și senzațiile lor acele forme de gânduri, iar acestea au devenit ulterior altceva decât au fost mai înainte. Asta aduce roade, aduce forțe în suflete, iar aceste forțe se transformă, devin altceva. Ce au devenit ele? Ele au devenit ceea ce există acum în suflete ca dor după o tălmăcire superioară a acelorași taine, a devenit dor după știința spirituală. Pe atunci rapsozii nu povesteau: Există un om care tinde spre Sinea sa superioară, și care de aceea trebuie să învingă ceea ce vrea să-l tragă în jos ca sine inferioară. Ci ei au povestit: A fost odată un fiu de împărat care a plecat în lume și a găsit o groapă din care a auzit pe cineva văicărindu-se și atunci a făcut ceea ce este o faptă bună. În ziua de azi, noi spunem: Omul trebuie să facă ceva care este o faptă bună, o faptă de iubire, o faptă de jertfă. Pe atunci astfel de lucruri se povesteau în imagini. În ziua de azi, noi spunem: Omul trebuie să dobândească acea dispoziție lăuntrică a spiritului, prin care el dobândește o presimțire despre lumea spirituală, o legătură cu aceasta, și prin care el devine capabil să-și dezvolte forțele în așa fel încât să poată intra în legătură cu lumea spirituală. Pe atunci se spunea, în imagini: Bătrâna i-a dat fiului de împărat un clopoțel, din care el a sunat. În ziua de azi se spune: Omul a preluat în sine regnurile naturii; ceea ce este răspândit în jurul său este reunit în mod armonios în om. El trebuie să înțeleagă însă că în el trăiește ceea ce este răspândit afară și că el își poate învinge natura inferioară numai prin aceea că aduce în raportul corect cu sine ceea ce acționează în regnurile naturii, astfel încât acestea să-i poată veni în ajutor.
Noi am vorbit adesea despre evoluția omului prin stadiile Saturn, Soare, Lună, despre modul în care a lăsat el în urmă celelalte regnuri și a preluat din ele ce este mai bun, pentru a urca la o anumită înălțime. Până unde a evoluat el? Până la ceea ce este exprimat deja de Platon într-o imagine care să indice ceea ce trăiește în sufletul omenesc: imaginea calului, pe care el merge călare de la o încarnare la alta. Pe atunci s-a folosit imaginea clopoțelului care era sunat ca să vină regnurile naturii prin reprezentantele lor, regele vulturilor, regele vulpilor și regele peștilor, pentru a aduce într-un raport corect pe acela care urma să devină stăpânul celor trei regnuri ale naturii.
Sufletul omului este sălbatic, nedomesticit, și numai prin faptul că el este cuprins de iubire și înțelepciune ajunge omul în raportul corect menționat. Acest fapt apărea atunci în mod imaginativ în fața omului. Sufletul era condus atunci ca să poată înțelege ceea ce noi povestim astăzi într-un alt mod. Pe atunci se povestea: Când a sunat clopoțelul o dată, a venit regele vulturilor, când a sunat de două ori, a venit regele vulpilor, și când a sunat de trei ori a venit regele peștilor; aceștia i-au adus calul înapoi. Asta înseamnă că furtunile sufletului omenesc ce se dezlănțuie cu sălbăticie, trebuie recunoscute, și dacă le recunoaștem sufletul poate fi eliberat de elementul său inferior, și adus în ordine.
Noi spunem: Omul trebuie să cunoască modul în care depind pasiunile sale, mânia sa ș.a.m.d. din propria sa evoluție, de evoluția sa din șapte în șapte ani; asta înseamnă că noi trebuie să învățăm să cunoaștem în viața omenească tripla natură de înveliș a omului. Atunci se folosea imaginea grandioasă: de fiecare dată când fiul împăratului a sunat din clopoțel, adică a adus unul dintre regnuri în puterea sa, el a primit o mantie, un înveliș. În ziua de azi, noi spunem: Noi studiem natura trupului fizic. Pe atunci se folosea imaginea: Mama balaurilor i-a dat o mantie din cupru. Noi spunem: Noi învățăm să cunoaștem natura trupului nostru eteric. Pe atunci se spunea: A doua oară, mama balaurilor i-a dat o mantie de argint. Noi mai spunem: Noi învățăm să ne cunoaștem trupul astral, cu toate pasiunile care sălășluiesc în el, ș.a.m.d. Pe atunci se spunea, în imagine: în cea de-a treia zi, mama balaurilor i-a dat o mantie de aur. – Ceea ce învățăm noi în ziua de azi în concepte, despre triplul înveliș al omului, a fost sugerat pe atunci prin imaginea mantiilor de cupru, de argint și de aur. Iar pentru sufletele care au preluat atunci în sine formele de gânduri despre mantia de cupru, cea de argint și cea de aur, noi spunem astăzi ceea ce le poate trezi înțelegerea în privința trupului fizic dens, care se raportează la celelalte învelișuri ale omului la fel cum se raportează minereul de cupru la argint și la aur. – În ziua de azi noi spunem: Există entități luciferice rămase în urmă pe Lună, de șapte tipuri, care se apropie de trupul astral al omului. Pe atunci, rapsodul spunea: Atunci când fiul împăratului a ajuns la muntele unde urma să aibă loc unirea lui cu fiica Reginei florilor, el a întâlnit șapte balauri care urmau să îl mănânce dacă nu-și îndeplinea corect sarcinile zilnice. Noi știm: Dacă evoluția noastră nu se desfășoară în mod corect, ea va fi degradată de către forțele entităților luciferice, care sunt de șapte tipuri. – Noi spunem astăzi: Noi ne găsim Sinea superioară prin aceea că parcurgem o evoluție spirituală. Pe atunci, în fața sufletelor, era pusă imaginea: Fiul împăratului s-a unit cu fiica Reginei florilor. – Și noi spunem: Sufletul omenesc trebuie să intre într-un anumit ritm.
Cu câteva săptămâni în urmă, eu am spus: Atunci când în sufletul omenesc apare o anumită idee, acesta trebuie să o lase să se maturizeze în timp, și el va putea observa cu acest prilej un anumit ritm, căci după șapte zile ideea a pătruns în adâncurile sufletului, după paisprezece zile ideea devenită mai matură poate cuprinde substanța astrală exterioară și se poate lăsa botezată de spiritul cosmic; după douăzeci și una de zile a devenit și mai matură, și când trec de patru ori șapte zile este atât de departe încât o putem preda lumii ca pe ceva personal al nostru. Acesta este un ritm lăuntric al sufletului. Și poate crea în sens favorabil numai acela care nu impune imediat în lume ideea care-i vine, ci care știe că regularitatea lumii exterioare se repetă în sufletul său și că noi trebuie să trăim în așa fel încât să repetăm microcosmic în noi, macrocosmosul. – Rapsodul spunea: Omul trebuie să-și aducă forțele sufletești în acord, în armonie, el trebuie să o caute pe fiica Reginei florilor și să se căsătorească cu ea, și să trăiască cu ea o jumătate de an iar în cealaltă jumătate de an să o lase pe aceasta la mama ei, care acționează în adâncuri. Asta înseamnă că omul se transpune într-un ritm, și ritmul vieții sale se desfășoară la fel ca ritmul macrocosmosului.
Aceste imagini – și noi putem expune sute de astfel de imagini – au stimulat prin formele lor de gânduri forțele sufletelor, astfel încât în ziua de azi sufletele respective au devenit mature de a asculta cealaltă formă, pe care noi o cultivăm în știința noastră spirituală. Dar lucrurile trebuiau să se întâmple așa încât prin faptul că au fost lipsite un timp de aceasta, dorul a devenit de-a-dreptul mare; căci mai întâi tot ceea ce a trăit în suflete ca dor spiritual, a trebuit să dispară mai întâi din lumea fizică. În prima jumătate a secolului XIX au dispărut atât de multe! În cea de-a doua jumătate a secolului XIX a venit cultura materialistă și s-a făcut pustiu în privința vieții spirituale. Dar cu atât mai mare a devenit dorul și cu atât mai plin de importanță idealul unei Mișcări spirituale. Au existat doar câțiva oameni care au mai resimțit încă, în prima jumătate a secolului XIX, ca într-un martiriu suferit în tăcere, cum ideile care au fost cândva văzute de oameni iar apoi au fost povestite, continuau să trăiască, dar se aflau în declin.
În anul 1803 s-a născut un om. În sufletul său mai era încă viu ceva din ecoul vechii înțelepciuni. În el trăia ceva care era întrutotul înrudit cu ideile noastre teosofice. Sufletul său era plin de ceea ce noi putem denumi în ziua de azi dezlegare spiritual-științifică a enigmei Universului: Numele lui este Julius Mosen [Nota 56]. Sufletul lui a putut să dăinuie numai prin faptul că în cea mai mare parte a vieții sale trupul său a fost constrâns să stea în pat. Sufletul nu se mai potrivea cu trupul, căci prin modul în care concepea el lucrurile, dar totuși nu le putea pătrunde spiritual, el își scosese trupul astral din trupul fizic, care paralizase din această cauză. Dar sufletul său se ridica în înălțimile spirituale. În anul 1831, el a scris o operă remarcabilă, «Cavalerul Iluzie». El aflase că în Italia trăia o minunată legendă, o veche legendă a poporului italian, despre cavalerul Iluzie, și contemplând această legendă, el și-a spus: În ea trăiește spirit din spiritul cosmic; această legendă a luat naștere în așa fel, și imaginile au fost formate prin aceea că aceia care le-au format au fost pătrunși de spiritualul viu al conducerii Universului. – Și ce a înfăptuit el atunci? În 1831 el a scris o lucrare minunată, și foarte entuziasmantă. Aceasta a fost desigur uitată – ca toate lucrurile care provin dintr-o asemenea măreție spirituală.
Cavalerul Iluzie pleacă în lume ca să învingă moartea. Pe drumul său întâlnește trei bătrâni. Julius Mosen a reușit să traducă într-un mod remarcabil numele unuia dintre bătrâni „il mondo” prin „Ird” (în limba germană, Erde = Pământ – n.tr.); căci el știa că în acest nume este conținut ceva particular, ceva specific. Cei trei bătrâni pe care-i întâlnește cavalerul Iluzie când pleacă în lume să învingă moartea, sunt Ird, Timpul și Spațiul. Dar el nu se poate folosi de acești trei bătrâni, pentru că ei sunt supuși morții. Ird este tot ceea ce este supus legilor trupului fizic, și cu aceasta, morții. Timpul, trupul eteric, este supus pieirii. Iar cel de-al treilea, trupul astral inferior, care ne oferă concepția spațiului, este și el supus morții. Individualitatea noastră trece de la o încarnare la alta; dar cele în care trăim noi ca triplu înveliș al nostru trăiesc, conform legendei italiene, în Ird, Timp și Spațiu.
Ce este cavalerul Iluzie? Noi am vorbit adesea despre ceea ce pătrunde în noi ca maya. Noi înșine ca oameni, trecem de la o încarnare la alta, privim afară în lume și privim marea amăgire. Fiecare dintre noi este un cavaler Iluzie și fiecare dintre noi intenționează să învingă moartea prin aceea că ducem o viață în spirit. Și atunci întâlnim trei bătrâni, învelișurile noastre. Acestea sunt tare bătrâne! Trupul fizic există de pe Saturn, trupul eteric din perioada solară, trupul astral din perioada lunară, iar ceea ce trăiește ca Eu în om s-a îmbinat cu celelalte în răstimpul perioadei Pământului. Julius Mosen prezintă acum faptul că pentru început, cavalerul Iluzie încearcă să dea năvală asupra morții cu sufletul, prin care el vrea să învingă moartea, în calitate de cavaler – după imaginea platonică [Nota 57] care a trăit în întreaga Europă Centrală și mult dincolo de acest ținut. Astfel, cavalerul Iluzie ia cu asalt cerul și vrea să-l cucerească prin gândirea materialistă – ca oamenii care depind de aparența senzorială pentru că rămân captivi în iluzie și în maya. Dar dacă ei pătrund acolo în lumea spirituală prin moarte, se întâmplă ceea ce Julius Mosen a expus atât de frumos: Ei nu și-au trăit viața, și tânjesc să coboare din nou pe Pământ pentru dezvoltarea în continuare a sufletelor lor. Și cavalerul Iluzie coboară din nou pe Pământ. Și atunci când o zărește pe frumoasa Morgane, sufletul care trebuie să fie stimulat de tot ceea ce este pământesc și care – la fel ca fiica Reginei florilor – trebuie să reprezinte unirea cu tot ceea ce ne poate fi dat numai prin școala Pământului, atunci când este unit astfel cu frumoasa Morgane, când este din nou unit cu Pământul, el cade pradă morții – adică trece prin moarte pentru a-și înălța tot mai mult sufletul – care apare ca Morgane – în fiecare încarnare.
Din aceste imagini care poartă amprenta secolelor în sine, izvorăsc idei care se manifestă în artiști cum a fost Julius Mosen, la care aceste idei au răzbătut la suprafață dintr-un suflet care era prea mare pentru a trăi sănătos într-un trup în răstimpul de apropierea perioadei materialiste, astfel încât el a trebuit să preia în tăcere acest martiriu asupra sa, pentru măreția sufletului său arzător. Asta a fost în 1831. Asta a trăit într-un om din prima jumătate a secolului XIX. Și asta urmează să renască acum, dar în așa fel încât să aducă oamenilor tărie, să înflăcăreze puterile omenești. Și va renaște din nou! Și aceasta ne dă conștiența despre importanța a ceea ce noi recunoaștem drept spirit teosofic, și care urmează să pătrundă în oameni ca spirit rosicrucian.
Acum presimțim că întotdeauna a existat ceea ce cultivăm noi înșine. Cădem pradă amăgirilor cavalerului Iluzie dacă am vrea să acceptăm că ceva poate prospera în lume fără ca acest spirit să acționeze în arterele oamenilor. De unde veneau rapsozii din secolele VII, VIII sau XII, care mergeau în lume pentru a stârni acele forme de gânduri în așa fel încât sufletele să poată înțelege altceva acum? Unde era centrul de unde porneau acești rapsozi? Unde au învățat ei să pună astfel de imagini dinaintea oamenilor? – Ei au învățat acest lucru în acele temple pe care trebuie să le privim ca școli ale rosicrucienilor. Ei au fost discipoli ai rosicrucienilor, și învățătorii lor le spuneau: în ziua de azi nu puteți încă merge în lume și să le vorbiți oamenilor prin idei, cum va fi cazul mai târziu; acum voi trebuie să le povestiți despre fiul împăratului, despre Regina florilor și despre mantia triplă, pentru ca ei să-și formeze gânduri care să trăiască în suflete. Și când sufletele vor reveni, ele vor înțelege de ce anume au nevoie pentru progresul lor. – Întotdeauna și-au trimis templele spirituale emisarii în lume, pentru ca ceea ce se odihnește în adâncurile spiritului să poată fi adus sufletelor omenești în fiecare epocă.
Este o concepție de-a-dreptul trivială atunci când oamenii cred în ziua de azi că pot alcătui basme din fantezia lor. Vechile basme, care sunt expresia vechilor taine spirituale ale lumii, au luat naștere în așa fel încât cei care le-au modelat pentru lume i-au ascultat pe aceia care le puteau povesti tainele spirituale, astfel încât îmbinarea acestora, compoziția rezultată să fie conformă cu tainele spirituale. De aceea putem spune: În ele trăiește spiritul întregii omeniri, a microcosmosului și a macrocosmosului.
Din acele temple au fost trimiși în lume rapsozii pentru a istorisi oamenilor basme pline de conținut, și din aceleași temple provin învățăturile din vremea actuală, care pătrund în sufletele și inimile oamenilor, pentru a face posibilă cultura de care are nevoie omenirea. Așa pășește spiritul care stă la baza evoluției omenirii, de la o epocă la alta. Acele entități care au instruit individualitățile ce stăteau în timpurile precreștine în sfintele temple și le învățau ceea ce aduseseră ele însele din stări planetare anterioare, s-au supus conducerii lui Christos, această individualitate unică, pentru a acționa mai departe în sensul Lui. Christos a devenit marele învățător, marele conducător al omenirii. Și dacă eu aș putea să vă mai istorisesc astăzi că basmele care trăiesc de secole au luat naștere în același mod și că ele au stimulat în cadrul întregii culturi occidentale forme de gânduri care exprimă același lucru – numai că în imagini – cu cele pe care le spunem noi astăzi lumii despre Christos, atunci ați vedea că în perioada de după Misteriul de pe Golgota conducerea spirituală a omenirii s-a subordonat realmente în lăcașurile sale centrale conducerii lui Christos. Astfel, în conducerea spirituală totul se află în legătură cu Christos. Și dacă devenim conștienți de această legătură atunci privim înspre lumina pe care trebuie să o avem și pe care mai ales trebuie să o folosim în legătură cu dorul pe care l-au avut sufletele când s-au încarnat în secolul XIX.
Să lăsăm să acționeze asupra noastră astfel de aspecte care ne familiarizează cu dorurile oamenilor din timpurile anterioare, și atunci vom simți întreaga responsabilitate ce revine sufletelor noastre: Ceilalți au așteptat ca noi să putem înfăptui cele înspre care și-au îndreptat ei dorul inimii lor! Ceea ce și-au dorit aceste spirite – ca de exemplu Julius Mosen, care a creat un „cavaler Iluzie” și un „Ahasver”, ca un ultim profet al Occidentului – pentru că în ele a devenit viu ceea ce povestiseră trimișii templelor sfinte în imagini, în sute și sute de imagini, pentru a pregăti sufletele pentru vremurile ulterioare – ceea ce și-au dorit aceste spirite se arată în cuvintele pe care le-a scris Rothe din Heidelberg în anul 1847: „Și principalul este că atunci când ea devine o știință propriu-zisă și stabilește cu claritate anumite rezultate, acestea vor trece treptat în convingerea generală sau vor fi popularizate, încât să fie folosite ca adevăruri general-valabile și de aceia care nu se pot orienta pe căile pe care au fost găsite aceste adevăruri, și care sunt singurele căi pe care puteau fi găsite!”. Pe atunci, un om care avea acest dor, nu numai pentru sine, ci și pentru contemporanii săi, a trebuit să se regăsească în cuvintele de resemnare: „Dar aceasta se odihnește în sânul viitorului, pe care noi nu vrem să-l anticipăm!” În 1847 cei care cunoșteau tainele templelor rosicruciene nu au vorbit într-un fel perceptibil în mod exterior. Dar ceea ce se odihnește în sânul viitorului poate deveni viu dacă se vor găsi suficient de multe suflete care să știe că de fapt cunoașterea este o sarcină, deoarece nouă nu ne este îngăduit să ne re-dăm sufletele neevoluate spiritului lumii, pentru că atunci am sustrage ceva spiritului lumii, pe care el l-a încorporat în noi ca forțe. Dacă se vor găsi astfel de suflete care să știe ce îi datorează spiritului lumii, pe măsură ce se străduiesc să cunoască tainele Universului, atunci se vor împlini speranțele pe care le-au nutrit cei mai buni oameni din toate timpurile. Da, ei au privit înspre noi, cei care s-au născut după ei, și au spus: Dacă această cunoaștere va deveni cândva știință, atunci ea ar trebui să fie popularizată, ar trebui să cuprindă inimile! – Dar aceste inimi trebuie să existe, ele trebuie să apară! Depinde de cei care se află cu o adevărată înțelegere în Uniunea noastră ce se străduiește spre spiritual, ca fiecare în parte să știe: Eu trebuie să o am, această iluminare spirituală a enigmei existenței! De fiecare suflet individual care se află în Uniunea noastră depinde dacă astfel de aspirații caracterizate au fost doar un vis deșert al celor care au sperat în binele nostru sau dacă au fost vise valoroase pe care noi le îndeplinim pentru ei.
Când vedem în vremea noastră pustietatea științifică, pustiul din artă, din viața socială și de pretutindeni, atunci trebuie să ne spunem: noi nu trebuie să fim absorbiți de acest pustiu, noi putem ieși din el. Pentru că din nou a venit o vreme în care templele sfinte vorbesc – și de data aceasta nu numai în imagini și în basme, ci în astfel de adevăruri care deși sunt considerate de mulți în ziua de azi drept teorii, vor putea da și vor trebui să dea tot mai multe seve de viață și sânge sufletelor noastre. Și fiecare se poate decide cu ceea ce are mai bun în sufletul său, să preia acest sânge vital.
Acesta este un gând ce apare ca rezultat din ceea ce am putut noi constitui din considerarea vremurilor. Și așa să fie gândul pe care-l cufundăm acum în sufletele noastre, și care este amprenta comună dintre sensul și spiritul propriu-zis al conducerii întregii omeniri. Dacă lăsăm acest gând să devină activ în sufletele noastre, vom avea un imbold sufletesc bogat luni de-a-rândul, în care prelucrăm din nou acest gând. Căci noi vom vedea că în el se află multe care fac ca el să crească până la a fi o adevărată clădire, și asta nu pentru că ar fi fost rostit în anumite cuvinte. Cuvintele mele pot fi încă nedesăvârșite: Nu modul în care este rostit gândul contează, ci ceea ce este el în realitate. Iar ceea ce este el în realitate poate trăi în fiecare suflet. Pentru că întreaga sumă a adevărurilor există ca germen în fiecare suflet individual, și ea poate înflori dacă sufletul se dăruiește acestui germen.
