De-a-lungul anilor, în diversele Ramuri și cu prilejul diferitelor Cursuri, și în orice caz în fața unei mari părți din prietenii antroposofi care sunt prezenți acum, au fost realizate considerații asupra Evangheliei după Ioan, Evangheliei după Luca, Evangheliei după Matei [Nota 58], și noi am încercat, cu prilejul acestor considerații asupra celor trei Evanghelii, să lăsăm să apară în fața privirii noastre spirituale din trei părți diferite, oarecum în trei moduri diferite, marele eveniment din Palestina, Misteriul de pe Golgota. Și probabil că aceste considerații pentru a întemeia în sufletele noastre o considerație tot mai înaltă în privința acestui eveniment unic. Noi am atras deja atenția asupra faptului că motivul pentru care avem patru Evanghelii trebuie căutat, în esență, în aceea că aceia care au scris Evangheliile, în calitatea lor de ocultiști inspirați, au vrut să expună marele eveniment, ca să spunem așa, fiecare din perspectiva sa, la fel cum se pictează sau se fotografiază ceva exterior dintr-un anumit punct de vedere. Și dacă fotografiezi un obiect din diferite părți, prin combinarea celor ce pot fi redate prin fotografiere se poate aduce în fața sufletelor prin reunirea acestora laolaltă, ceea ce constituie realitatea propriu-zisă. De fapt, fiecare evanghelist ne oferă prilejul să considerăm marele eveniment din Palestina dintr-un anumit punct de vedere.
Evanghelia după Ioan ne oferă o perspectivă asupra marilor evenimente din Palestina dintr-un punct de vedere pe care noi îl putem denumi totodată începutul celor mai înalte țeluri oculte omenești, și considerând, pe lângă aceste țeluri omenești, și cel mai înalt principiu cosmic.
Evanghelia după Luca ne deschide o perspectivă asupra tainelor care învăluie personalitatea lui Iisus din Nazaret, a lui Iisus solomonic și a celui nathanic, până la momentul în care a intervenit inspirația lui Iisus din Nazaret prin Christos.
Evanghelia după Matei are de arătat, pentru aceia care au ascultat ciclul atunci când au fost ținute conferințele, sau care îl vor citi mai târziu, cum se pregătește, ca să spunem așa, din poporul vechi ebraic, din tainele poporului ebraic principiul trupului fizic în care urmează să se încarneze pentru trei ani principiul lui Christos.
Într-o anumită privință, de fapt, Evanghelia după Marcu este cea care urmează să ne conducă la cel mai înalt mod de considerare creștină spiritual-științifică, iar prin Evanghelia după Marcu ni se oferă ocazia de a privi unele aspecte ce urmează să ne fie împărtășite tocmai prin Evanghelii, dar care nu ne sunt lămurite de către celelalte Evanghelii așa cum se realizează aceasta prin Evanghelia după Marcu. Și pentru că tocmai există ocazia de a vă vorbi astăzi în legătură cu Evanghelia după Marcu, mi-am propus să vă spun câteva cuvinte în această seară.
Acum, dacă vrem să vorbim despre aceasta, trebuie să ne fie clar cât de necesar este să privim unele aspecte, în care lumea superficială a prezentului nu are nicio tendință de a privi. Dacă e să înțelegem Evanghelia după Marcu în întreaga sa profunzime, trebuie să ne familiarizăm cu acel mod de expresie – cu totul altul – al oamenilor din timpul în care Iisus Christos se mai afla încă pe Pământ. Vă rog să nu mi-o luați în nume de rău dacă încerc să vă explic, printr-o comparație limpede de alb-negru, ceea ce vreau de fapt să vă spun prin aceasta.
Prin limbaj noi exprimăm ceea ce vrem să spunem, iar în cuvintele limbajului urmează să exprimăm, într-un anumit mod, ceea ce trăiește în sufletele noastre. Diversele epoci din evoluția omenirii se deosebesc chiar foarte mult prin modul de a exprima în limbaj ceea ce trăiește în sufletele noastre. Și dacă ne-am întoarce în epoca dezvoltării vechi ebraice, la acel minunat mod de expresie care mai era încă posibil în limbajul templelor vechi ebraice, am găsi un cu totul alt mod de a îmbrăca în cuvinte tainele sufletelor noastre, mod pe care oamenii din ziua de astăzi nici măcar nu-l pot presimți. Atunci când era intonat un cuvânt în vechiul limbaj ebraic – la care se scriau numai consoanele, iar vocalele erau completate ulterior –, în acel cuvânt nu răsuna numai ceea ce răsună în ziua de azi, un concept relativ abstract, ci o întreagă lume. Și tocmai de aceea nu se scriau de fapt vocalele, pentru că acela care rostea cuvintele reda ce era mai lăuntric în el tocmai prin specificul vocalizării, în timp ce în consoane se afla mai mult descrierea, reflectarea picturală a ceea ce este afară. Se poate spune că, de exemplu, atunci când un vechi evreu reda în scris un B – ceea ce corespunde unui B actual – el simțea întotdeauna ca un fel de reflectare a unor raporturi exterioare a ceva care constituie un înveliș protector. Litera B trezea mereu imaginea a ceva care poate învălui o ființă, ca o casă protectoare. Și B-ul nu putea fi rostit fără ca acest sentiment să nu se trezească în sufletul care îl rostea. Iar atunci când se vocaliza un A, acest lucru nu se putea face fără ca în A să nu trăiască ceva din tărie, din forță, dintr-o forță radiantă. Așa trăia sufletul în continuare; conținutul sufletesc oscila împreună cu cuvintele și oscila mai departe în spațiu și rezona cu celelalte suflete. Așadar limbajul era un proces cu mult mai viu. El pătrundea cu mult mai mult în tainele existenței decât limbajul nostru actual.
Aceasta este lumina pe care doream să v-o prezint. Iar umbra o voi alătura de îndată: Anume faptul că în timpul nostru, noi am devenit în această privință filistini într-o măsură înaltă. Limbajul nostru mai exprimă doar lucruri abstracte, generalități. Iar oamenii nici nu mai simt aceasta. În fond, limbajul mai exprimă doar aspecte filistine. Și cum ar putea să stea lucrurile altfel într-un timp în care oamenii încep să mânuiască limbajul ca scriitori, cu mult înainte de a avea un conținut spiritual; într-un timp în care există atâtea tipărituri care se răspândesc în larga masă de oameni, și în care fiecare crede că trebuie să scrie ceva, și că orice poate deveni obiect al scrisului. Eu a trebuit să viețuiesc faptul că la întemeierea Societății noastre s-au aflat din curiozitate și scriitori care aveau intenția să poată scrie măcar un roman din această treabă. De ce să nu existe situații care pot fi debitate în literatura publică? Așadar trebuie să ne fie clar că în contrast cu modul în care gândeau oamenii odinioară despre limbaj ca fiind ceva sfânt față de care exista responsabilitatea faptului că prin el trebuie să se exprime Dumnezeu – noi avem un limbaj care a devenit abstract, lipsit de conținut și filistin. De aceea este atât de infinit de dificil de a comprima în cuvintele actuale acele realități covârșitoare care ne sunt împărtășite și răsună, de exemplu, din Evanghelii. Și de ce să nu creadă omul actual că în limbajul nostru poate exista totul? El nu poate înțelege că limbajul nostru spune ceva care este lipsit de conținut comparativ chiar cu ceea ce mai avea limbajul grec în vedere printr-un cuvânt. Și dacă noi citim în ziua de azi Biblia, noi citim ceva care, în raport cu conținutul originar, a fost cernut o dată, a fost cernut de două ori, a fost cernut de trei ori, dar de fiecare dată a fost cernut în așa fel încât nu a rămas ce era mai bun, ci întotdeauna ceea ce era mai nesemnificativ. De aceea, nu trebuie să ne bizuim pe actualele cuvinte din Biblie. Dar cel mai mult ne îndepărtăm de sensul inițial al cuvintelor dacă ne bizuim în cazul Evangheliei după Marcu pe cuvintele care sunt înscrise astăzi acolo. Asta nu trebuie să facem în niciun caz.
Dumneavoastră știți că Evanghelia după Marcu are la baza primelor sale cuvinte, cuvintele din traducerea considerată excelentă a lui Weizsäcker – dar ne putem gândi tocmai din faptul că traducerea este considerată în ziua de azi ca fiind excelentă – care nu sunt deloc excelente, și care sună în felul următor: „După cum stă scris la profetul Isaia [Nota 59]: Iată, trimit pe solul meu înaintea Ta, care-ți va pregăti calea. Ascultați cum strigă el în pustie: Pregătiți calea Domnului, neteziți cărările Lui.”
Oamenii onești ar trebui să-și spună, în fond, atunci când Evanghelia după Marcu începe în felul acesta în traducerea lui Weizsäcker: Eu nu înțeleg nimic din asta, căci cel care vrea să înțeleagă ar trebui să-și reprezinte ceva. Cel care pornește cu onestitate la lucru nu poate deloc înțelege atunci când se spune: „Iată, trimit solul meu înaintea Ta, el îți va pregăti calea; ascultați cum strigă el în pustie: Pregătiți calea Domnului, neteziți cărările Lui.” Căci fie se spune o banalitate, fie se spune ceva care nu poate fi înțeles. Numai că noi trebuie să reunim laolaltă conceptele care fac posibilă înțelegerea unei exprimări cum este cea de aici a lui Isaia. Căci Isaia indica cel mai măreț eveniment, care urma să fie cel mai important eveniment din evoluția omenirii. Ce anume indica el? Din cele deja descrise, ne putem prea bine indica ceea ce prezicea Isaia; anume, noi putem spune:
În vremurile străvechi, omul avea un fel de clarvedere. El avea posibilitatea să se integreze cu forțele sale sufletești în lumea spiritual-divină. Și ce se întâmpla de fapt cu omul când se integra în felul acesta în lumea spiritual-divină? Când se integra în lumea divin-spirituală, omul încerca să-și folosească „Eul”, în măsura în care acesta era deja dezvoltat pe atunci; el își folosea trupul astral, iar în acesta erau forțele care erau forțe de clarvedere, forțe de contemplare, în timp ce toate forțele aflate în Eu au fost trezite treptat mai întâi prin perceperea lumii fizice. Eul este cel care se folosește de instrumente sensibile. Omul din vechime, atunci când voia explicații asupra lumii, se folosea însă de trupul astral. Așadar omul din vechime vedea în trupul său astral, percepea în trupul său astral. Și în aceasta constă evoluție, anume că are loc trecerea de la trupul astral la folosirea Eului. Și în privința acestui Eu, cel mai intens impuls urma să fie impulsul lui Christos. Dacă în Eu urma să fie preluat Christos în așa fel încât să se adeverească cuvintele Apostolului Pavel: Nu eu, ci Christos în mine – atunci Eul dobândește puterea de a se integra în lumea spirituală prin sine însuși. Mai înainte, omul putea face aceasta numai prin trupul astral.
Avem așadar evoluția omenirii dinaintea noastră în așa fel încât putem spune: Omul își folosea ca organ al cunoașterii trupul astral, și el a pierdut tot mai mult posibilitatea de a dezvolta în trupul astral un organ de cunoaștere. Pe măsură ce se apropia evenimentul Christos, în evoluția omenirii exista acea treaptă pe care omul trebuia să-și spună: Trupul meu astral are tot mai puțin posibilitatea să privească în lumea spirituală. Legătura sa cu lumea spirituală nu se mai realiza prin trupul astral, iar Eul nu era încă suficient de puternic pentru a primi vreo explicație din lume. Aceasta a fost epoca în care se apropia venirea lui Christos.
În adevărata evoluție a omenirii se pune problema ca anumite mari progrese să fie pregătite treptat, și abia apoi să intervină. Așa a fost și în cazul impulsului lui Christos. Trebuia să existe o tranziție. Lucrurile nu puteau să decurgă în așa fel încât omul să vadă cum trupul său astral devenea treptat insensibil față de lumea spirituală, în așa fel încât omul să simtă un pustiu desăvârșit în sine până când Eul se va înflăcăra prin impulsul lui Christos. Nu era îngăduit să se ajungă totuși până acolo. Și la unii oameni s-a întâmplat ca printr-o influență deosebită a lumii spirituale ei să vadă deja în trupul lor astral ceva asemănător celor care urmau să fie recunoscute și văzute ulterior prin Eu. Ca să spunem așa, în trupul astral se pregătea Euitatea. A existat o anticipare a Euității în trupul astral. Omul a devenit om pământean abia prin Eu și prin evoluția acestuia. Trupul astral aparține de fapt vechii Luni. Pe atunci, Îngerul se afla pe treapta de om. Pe vechea Lună, Îngerul era om, pe Pământ, omul este om. Noi știm asta. Pe Lună era potrivit faptul ca omul să-și folosească trupul astral. Tot restul a fost doar o pregătire pentru dezvoltarea Eului. Începutul evoluției noastre pământești a fost o repetare a evoluției lunare. Căci în trupul astral omul nu putea deveni niciodată om deplin, și numai Îngerul putea deveni, pe Lună, om în trupul său astral. Așa cum a trăit Christos în omul pământean pentru a-i inspira Eul, a trebuit pe atunci ca pentru pregătirea acestei Euități să existe posibilitatea de a exista profeți dintre Îngerii de pe Lună, oamenii lunari, care inspirau trupul astral al omului pentru ca Euitatea să se poată pregăti. Trebuia așadar să intervină ceva pe care un profet l-ar fi putut caracteriza cam în felul următor: Va veni un moment în evoluția omenirii când omenirea va deveni matură pentru dezvoltarea Eului. În trupul astral, s-au putut ridica la cel mai înalt nivel doar Îngerii de pe Lună. Însă pentru ca omul să se poată pregăti în vederea acestei euități, anumiți oameni care au aflat acest lucru prin har în stări de excepție, trebuiau să fie inspirați pe Pământ în așa fel încât să acționeze ca niște Îngeri, deși sunt oameni, în așa fel încât să fie Îngeri sub înfățișare omenească.
Aici ajungem la un concept ocult important, fără de care nu veți putea înțelege evoluția omenirii în sensul ocultismului. Din punct de vedere exterior este ușor să spui că totul este maya. Dar acest fel de a vorbi este abstract. Lucrurile trebuie luate cu adevărat în serios. De aceea, trebuie să putem spune: Iată, un om stă în fața mea; el este însă maya – cine știe, o fi de fapt chiar om? Este posibil ca faptul de a fi om să fie doar un înveliș exterior și ca o cu totul altă ființă decât este omul să folosească acest înveliș exterior pentru a determina ceea ce nu poate fi încă determinat prin om. – Eu am indicat câte ceva în această privință în cartea mea Poarta inițierii [Nota 60].
În trecut, un astfel de eveniment a devenit actual pentru omenire atunci când individualitatea care a trăit în Ilie a renăscut în Ioan Botezătorul și când în sufletul lui Ioan Botezătorul din încarnarea sa de atunci a pătruns un Înger care a folosit corporalitatea și sufletescul lui Ioan Botezătorul pentru a înfăptui ceea ce nici un om nu ar fi putut înfăptui. În Ioan trăiește un Înger care trebuie să preceadă și să prevestească ceea ce urma să trăiască drept adevărată euitate în sensul cel mai cuprinzător în Iisus din Nazaret. Și este extraordinar de important de știut asta, anume că Ioan Botezătorul este maya, și în el trăiește un Înger, un mesager. În textul grecesc scrie: Iată, eu trimit mesagerul meu, Îngerul meu. – Iar germanul nu se mai gândește că în textul grecesc în acest loc se află cuvântul Angelos: Iată, eu trimit Îngerul meu înainte. – Este indicat așadar un mister profund al Universului, care s-a petrecut cu Ioan Botezătorul și pe care Isaia l-a prezis. El l-a caracterizat pe Ioan Botezătorul ca fiind maya, o iluzie, căci el în realitate îl cuprindea pe Înger, pe Angelos, care avea de vestit ceea ce urma să devină de fapt omul prin preluarea impulsului lui Christos, căci Îngerii trebuie să prevestească ceea ce va deveni omul mai târziu. Iată, ceea ce dă lumii euitatea trimite Îngerul înaintea Ta, Cel dintâi căruia urmează să i se dea euitatea.
Acum să trecem la cea de-a treia frază. Ce semnifică ea? Aici trebuie să ne actualizăm întreaga situație istorică de atunci. Ce se întâmplase cu omul, datorită faptului că trupul astral își pierduse treptat capacitatea să-și întindă forțele ca pe niște antene și să privească în mod clarvăzător în lumea divin – spirituală? Înainte, când trupul astral era transpus în activitate, el putea privi în lumea divin-spirituală. Această posibilitate a dispărut treptat, și în om a devenit întuneric. Mai înainte, omul își putea extinde trupul astral peste toate entitățile lumii divin-spirituale. Acum era singur în sine – singur este sinonim cu ἔρημος. Ceea ce era sufletul omenesc trăia acum în singurătate. Acest fapt mai apare încă în textul grec: Iată cum stau lucrurile, când se vorbește în singurătatea sufletului – în ceea ce mă privește, puteți spune: în pustietatea sufletului – când trupul astral nu s-a mai putut extinde până la lumea spiritual-divină. Ascultă cum strigă în pustiul sufletului tău, în singurătatea sufletului tău.
Dar ce anume era prevestit? Aici trebuie să ne devină limpede ce însemna un cuvânt anume atunci când era folosit în privința fenomenelor sufletești, a fenomenelor spirituale, în special în limba ebraică, dar și în limba greacă: cuvântul Kyrios. Atunci când acesta este tradus prin „Domnul”, cum se întâmplă în mod obișnuit, se denaturează complet sensul. Căci ce anume era avut în vedere aici? Orice om din timpurile vechi care folosea o asemenea expresie, știa că prin ea este avut în vedere ceea ce se leagă de progresul sufletesc al neamului omenesc. Un astfel de om știa că acest cuvânt „Kyrios” indică taine ale sufletului. Dacă privim la trupul astral, noi avem diverse forțe. De obicei le numim gândire, simțire și voire. Sufletul gândește, simte, voiește. Acestea sunt cele trei forțe care acționează în suflet. Dar ele sunt forțe care slujesc sufletului. Dar prin aceea că omul a progresat în evoluție, aceste forțe care mai înainte erau stăpâni în om, cărora omul li se dăruia – căci omul trebuia să aștepte ca gândirea, simțirea sau voirea sa să fie apelate – aceste forțe sufletești individuale s-au supus lui Kyrios, stăpânul forțelor sufletești, Eului. Și nimic altceva nu era înțeles prin acest cuvânt, atunci când se referea la suflet, decât Eul, care acum nu mai constata în sensul vechi: Spiritual-divinul gândește, simte, voiește în mine, ci: Eu gândesc, eu simt, eu voiesc – stăpânul se afirmă în forțele sufletești. Pregătiți-vă voi, sufletelor omenești, să mergeți pe asemenea căi sufletești încât să lăsați să se trezească în sufletele voastre puternicul Eu, Kyrios, stăpânul din sufletele voastre. Auziți cum strigă în singurătatea sufletelor voastre. Pregătiți forța sau direcția stăpânului sufletului, a Eului. Deschideți-vă forțelor sale! – Cam așa trebuie tradus: Deschideți-vă ca el să poată intra, căci el nu este sclavul gândirii, simțirii și voinței; deschideți-vă forțelor sale! Și dacă traduceți aceste cuvinte: Iată, ceea ce este euitatea trimite înaintea ta Îngerul său; acesta să-ți dea posibilitatea să înțelegi cum se strigă în singurătatea sufletului astral: Pregătiți direcția Eului, deschideți-vă forțele pentru Eu! – atunci aveți un sens al acestor cuvinte importante ale profetului Isaia; aveți o indicație asupra celui mai mare eveniment din evoluția omenirii și înțelegeți de aici cum a vorbit Isaia despre Ioan Botezătorul, cum a indicat el faptul că singurătatea sufletului omenesc tânjește după venirea stăpânului din suflet, a Eului. Și abia acum devin limpezi aceste cuvinte, și așa trebuie să le înțelegem.
Și de ce a putut Ioan Botezătorul să fie purtătorul unui Înger? El a putut fi purtătorul unui Înger pentru că avea o inițiere absolut deosebită. Căci inițierile se specializează. Inițierile nu sunt ceva general, ci ele se specializează. În cazul acelor individualități care au o sarcină absolut deosebită, trebuie să intervină o inițiere absolut precisă. Iar pentru tot ceea ce se petrece în lumea spirituală s-au făcut pregătiri ca în scrierea stelară de pe cer să se arate realitățile spirituale propriu-zise. Omul poate primi o inițiere solară, adică să intre în tainele lumii spirituale, a acelei lumi care este lumea lui Ahura Mazdao, pentru care Soarele constituie expresia exterioară. Însă omul poate fi inițiat în tainele Soarelui în douăsprezece moduri diferite și fiecare inițiere este, într-o anumită privință, o inițiere solară, dar ea este totuși configurată într-un mod diferit comparativ cu celelalte unsprezece. În funcție de faptul că omul are o sarcină sau alta față de întreaga omenire, el primește o inițiere despre care se poate spune: aceasta este o inițiere solară, dar este o inițiere care trebuie exprimată prin faptul că se spune că forțele se revarsă înăuntru ca atunci când Soarele se află în semnul Racului. Iar aceasta este altfel decât atunci când se primește o inițiere solară, care trebuie exprimată prin aceea că se spune: forțele se revarsă înăuntru, ca și cum Soarele s-ar afla în semnul Balanței. Acestea sunt expresii pentru diverse inițieri specializate. Iar acele individualități care aveau o sarcină atât de înaltă, o misiune atât de înaltă cum este cea care a fost caracterizată aici pentru Ioan Botezătorul, trebuie să fie inițiate într-un mod absolut deosebit, printr-o inițiere specială, pentru că numai în felul acesta pot avea forța intensă pentru a împlini în diverse circumstanțe această misiune în lume. Și așa a primit Ioan Botezătorul, pentru a putea deveni purtătorul Îngerului, acea inițiere solară care poate fi numită inițierea sub semnul Vărsătorului. Căci modul în care stă Soarele în semnul Vărsătorului, este un simbol pentru tipul de inițiere pe care o primise Ioan Botezătorul pentru a deveni purtător al Îngerului, prin faptul că el a preluat forța Soarelui așa cum se revarsă ea atunci când se află cu celelalte stele într-un raport care este desemnat prin expresia: Se află sub semnul Vărsătorului. Acesta a fost simbolul. Ioan avea inițierea Vărsătorului. Semnul a primit numele de Vărsător (Wassermann în lb. germ. înseamnă și om al apei) pentru că acela care avea inițierea Vărsătorului ca inițiere spirituală, avea în mod deosebit capacitatea de a face cu oamenii ceea ce a făcut Ioan ca „om al apei”, ca Botezător: anume de a-i aduce pe oameni ca prin scufundarea sub apă trupurile lor eterice să se desprindă într-atât încât să ajungă la o asemenea cunoaștere de sine care să le facă posibil să înțeleagă ce era cel mai important în perioada respectivă. Oamenii erau cufundați sub apă, și trupul lor eteric se desprindea pentru un moment. Prin botezul în Iordan, omul putea resimți importanța absolut deosebită a acestei epoci din istoria mondială. De aceea era Ioan inițiat în inițierea botezului. Și pentru că acest fapt trebuie exprimat simbolic prin revărsarea razelor Soarelui din semnul în care se află Soarele, acest semn a fost și el numit Omul apei, Vărsătorul de apă. Așa a fost transferată de pe Pământ la Cer denumirea unei capacități omenești.
În ziua de azi, un șir întreg de neștiutori savanți fac încercarea, spunem noi, de a interpreta evenimentele spirituale prin aceea că ei coboară Cerul pe Pământ. Ei spun: Asta înseamnă deplasarea Soarelui. – Toți acei domni învățați, care în fond nu știu nimic, interpretează evenimentele omenirii pornind de la Cer. Dar lucrurile au stat invers: Ceea ce trăiește spiritual în om a fost transpus pe cer, prin aceea că s-a folosit cerul ca mijloc de expresie. Astfel încât Ioan Botezătorul a putut spune [Nota 61]: Eu sunt cel care vă botează cu apă. – Și tot așa de bine ar fi putut spune: Eu vă botez cu apă, căci eu sunt înzestrat cu inițierea Vărsătorului. – Acestea ar fi fost cuvintele pe care le-ar fi putut spune Ioan Botezătorul discipolilor săi intimi. Și așa cum Soarele se deplasează în sens invers deplasării sale sensibile, dacă vă deplasați de la Vărsător înspre Pești, diametral opus se află Fecioara, și apoi Balanța. Dacă considerăm însă inițierea, trebuie să considerăm parcursul de la Vărsător la Pești. Așa a putut spune Ioan: Va veni ceva care nu mai trebuie să acționeze în modul corespunzător acțiunii Soarelui din Vărsător, ci în modul corespunzător acțiunii Soarelui din Pești. Va veni cineva care vă va aduce un botez superior. Atunci când Soarele spiritual se înalță mai sus, din botezul Vărsătorului se va ajunge la Botezul cu Apa spirituală. În spiritual, Soarele se înalță de la Vărsător la Pești. De aici a rezultat semnul binecunoscut al Peștelui, care este un vechi simbol, pentru purtătorul lui Christos. Căci la fel cum în Ioan exista, datorită unor influențe spirituale absolut deosebite o inițiere a Vărsătorului, tot așa inițierea despre care v-am spus câte ceva pe ici și pe colo, inițierea care s-a înfăptuit în mod tainic în toate misteriile care s-au desfășurat în jurul lui Iisus, a fost o inițiere sub semnul Peștilor. Deplasarea Soarelui cu o constelație este ceea ce L-a încadrat pe Iisus din Nazaret în timpul său: și faptul că pentru început El a beneficiat de o inițiere sub semnul Peștilor.
Iar acest lucru ne este suficient indicat, aș spune, în Evanghelia după Marcu; numai că astfel de lucruri pot fi indicate doar în imagini. Christos îi atrage pe toți cei care sunt în căutarea Peștilor. De aceea sunt primii Săi Apostoli cu toții pescari. Și putem aproape atinge cu mâna ceea ce v-am spus, anume deplasarea Soarelui în fața Peștilor, atunci când ni se spune: Eu v-am botezat cu apă, El vă va boteza cu Spirit Sfânt.
Și când a trecut El pe lângă Marea Galileei – adică atunci când Soarele ajunsese atât de departe încât contra-imaginea sa putea fi văzută din Pești – au fost inspirați cei care sunt numiți Simon și fratele lui Simon, Iacob și fratele lui Iacob – pescari –, aceștia au fost inspirați în modul corespunzător. Și cum putem înțelege noi toate acestea? Nu le putem înțelege dacă nu abordăm puțin mai amănunțit modul de exprimare din vremea aceea.
Modul de exprimare actual este filistin. Atunci când un om se află în fața noastră, noi spunem: Acesta este un om. Atunci când un al doilea om stă în fața noastră, noi spunem iarăși: Acesta este un om. La fel la un al treilea, ș.a.m.d. Dar noi avem în față o pură maya. Atunci când o ființă are două picioare și un chip omenesc, în modul nostru filistin de exprimare noi avem doar cuvintele: Acesta este un om. Dar ce este un om pentru ocultism? Omul nu este nimic altceva decât maya atunci când stă în fața noastră. El este aproximativ la fel cum este curcubeul pe cer. Cât timp există curcubeul? Doar atâta timp cât sunt îndeplinite anumite condiții între ploaie și razele Soarelui. Atunci când Soarele și ploaia își schimbă raportul, curcubeul dispare. Tot așa stau lucrurile și cu omul. El este doar o confluență a forțelor din macrocosmos. Pentru a explica un om trebuie să căutăm forțe pe cer, în macrocosmos, ici sau colo. Acolo unde se presupune că există un om, undeva pe Pământ, pentru ocultist nu este nimic. Dar forțele se revarsă de sus în jos și de jos în sus, și ele se intersectează. Și așa cum o constelație anume dintre ploaie și razele Soarelui dă curcubeul, tot așa dau forțele care se reunesc laolaltă de sus și din jos, din macrocosmos, o apariție, o manifestare, și ea arată așa ca un om – acesta este omul. Căci doar așa cum stă omul în fața noastră, el nu este nimic. În realitate, el este o iluzie, o maya. Căci reale sunt forțele cosmice care se intersectează acolo unde privirea noastră crede că vede un om. Încercați să luați în serios această expresie: Omul, așa cum stă el în fața noastră, nu este nimic. El este umbra mai multor forțe. Dar entitatea care se revelează în om poate fi într-un cu totul alt loc decât în punctul în care se plimbă omul pe cele două picioare ale sale. Să considerăm trei oameni: Unul este un muncitor persan antic, care lucrează în agricultura persană antică. El arată ca un om. În realitate, el este unul dintre sufletele care se hrănesc în forțele lor din această lume sau din cealaltă, de sus sau de jos. Cel de-al doilea poate că este un funcționar persan antic. El este format prin forțe care vin dintr-o altă lume, și care se intersectează în el. Dacă vrem să-l cunoaștem, trebuie să ne înălțăm mai întâi la aceste forțe. Dumneavoastră, toți cei care ședeți aici, sunteți în realitatea dumneavoastră, în cu totul altă parte. Aici iradiază doar forțele entităților dumneavoastră propriu-zise. Iar despre cel de-al treilea persan, ar trebui să spunem: Acesta este o adevărată iluzie, o fantomă. Dar ce este el în realitate? Ca să aflăm, trebuie să ne înălțăm până la Soare; căci acolo se află forțele care hrănesc această imagine. Și acolo, sus, pe Soare, găsim, printre tainele Soarelui, și ceea ce poate fi numit Steaua de aur, Zarathustra. Acesta își trimite razele în jos, și aici jos se află o iluzie, care se numește Zarathustra. În realitate, ființa sa nu este deloc aici.
Acum, important este că în timpurile vechi oamenii erau conștienți de ceea ce se avea în vedere prin astfel de denumiri; și atunci numele nu se dădeau cum se dau în ziua de azi, căci oamenii erau denumiți în funcție de ceea ce trăia în ei, și nu după aparența lor exterioară. În această privință, lucrurile trebuie să ne fie deja foarte clare. Astfel încât se poate spune: Un om de pe vremea lui Christos ar fi înțeles foarte bine dacă i-ar fi fost arătat Ioan Botezătorul, și i s-ar fi spus: Acesta este Îngerul lui Dumnezeu. Numai că atunci s-ar fi luat în considerare ceea ce exista realmente; atunci se vorbea despre ceea ce era principal, și nu despre ceea ce era secundar. Și acum să ne gândim că același mod de exprimare a fost folosit și pentru Christos Iisus însuși. Și cum au știut oamenii care înțelegeau aceste lucruri, să vorbească despre Christos Iisus? Oamenilor din vremea aceea nu le-ar fi trecut prin cap nici măcar în vis să denumească drept Iisus Christos pe acel trup în carne și oase; căci acesta era doar semnul că ceea ce se revărsa spiritual din Soare era captat într-un mod deosebit în acest punct. Dacă trupul care era trupul lui Iisus se deplasa dintr-un loc într-altul, acest lucru constituia vizualizarea forței solare care mergea dintr-un loc într-altul. Dar această forță solară putea să meargă și singură. Uneori se folosea expresia că Iisus Christos este „în casă”, în carne, dar ceea ce era în El, se putea mișca și fără trupul lui. Iar în Evanghelia lui Ioan expresia este folosită în așa fel încât în anumite circumstanțe când această entitate se deplasa într-un mod pur spiritual, Evanghelistul spune cu exactitate că acea forță solară locuia în trupul fizic.
De aceea este atât de important ca faptele lui Christos Iisus să fie mereu aduse în legătură cu Soarele fizic, care este expresia exterioară pentru lumea spirituală ce este captată într-un punct, unde se află trupul fizic. Așadar atunci când Christos Iisus vindecă, de exemplu, atunci este forța solară cea care vindecă. Însă aceasta trebuie să se afle în locul corect de pe cer: „Și atunci când s-a făcut seara [Nota 62], și Soarele apunea, au adus la El pe toți cei care aveau o suferință”, bolnavi ș.a.m.d. – Este important că se indică faptul că această forță vindecătoare se poate revărsa în jos atunci când Soarele exterior a apus, când Soarele nu mai acționează decât spiritual. Și atunci când El are din nou nevoie de o forță anumită, ca să acționeze, El a trebuit să o preia pe aceasta din nou din Soarele spiritual, și nu din Soarele vizibil în mod fizic. „Și dimineața devreme, pe când era încă întuneric, El s-a sculat și a mers afară.” [Nota 63] – Calea Soarelui și forța solară ne sunt indicate în mod categoric: Anume, că această forță solară acționează, și că, în fond, Iisus era doar semnul exterior că această cale a forței solare poate deveni vizibilă și pentru vederea pur exterioară. Și peste tot acolo unde în Evanghelia după Marcu este vorba despre Christos, este avută în vedere forța solară, care a devenit în acea epocă a evoluției Pământului nostru activă într-un mod absolut deosebit pe acel petic de pământ care se cheamă Palestina. Și forța Soarelui putea fi văzută, căci Christos mergea de la un loc la altul. S-ar putea spune la fel de bine: În vremea aceea, forța spirituală a Soarelui se deplasa de la un loc la altul, ca și cum ar fi fost concentrată într-un focar. Iar trupul lui Iisus era semnul exterior, care făcea vizibil ochilor modul în care se deplasa forța solară. Căile lui Iisus din Palestina au fost căile forței solare care cobora pe Pământ. Și dacă desenați pașii lui Iisus pe o hartă, atunci aveți un eveniment cosmic: Acțiunea forței solare din macrocosmos în țara Palestina. Despre acest aspect macrocosmic este vorba. Și în special scriitorul Evangheliei după Marcu a indicat faptul pe care el îl cunoștea prea bine că un trup care era purtător al unui asemenea principiu cum era principiul lui Christos trebuia să fie depășit într-un mod absolut precis de către acest principiu. Se indica așadar tocmai acea lume pe care Zarathustra a vestit-o într-un mod atât de măreț ca aflându-se dincolo de lumea sensibilă, acea lume și modul în care acționează ea din nou în lumea oamenilor. Așadar prin Christos Iisus era indicat modul în care acționează din nou forțele pe Pământ. De aceea, în trupul care, după cum am văzut, fusese oarecum influențat de individualitatea lui Zarathustra – chiar dacă acum devenise trupul lui Iisus nathanic – a trebuit să aibă loc un fel de repetare a celor care i s-au întâmplat lui Zarathustra.
Să ascultăm acum frumoasa legendă a lui Zarathustra [Nota 64]. Atunci când a fost născut de mama lui, Zarathustra a manifestat ca primă minune celebrul zâmbet al lui Zarathustra. A doua minune a fost că regele de atunci al districtului în care se născuse Zarathustra, regele Duransarun, a luat hotărârea să-l omoare pe Zarathustra, despre care îi spuseseră lucruri deosebite magii aflați pe calea de întoarcere, dar că regelui i-a paralizat brațul atunci când a vrut să-l omoare pe copil. Aceasta a fost cea de-a doua minune de la nașterea lui Zarathustra. Și atunci, acest rege care nu și-a putut folosi pumnalul împotriva lui Zarathustra, a poruncit ca acesta să fie dus printre fiarele sălbatice din pustie. Aceasta este expresia faptului că Zarathustra a trebuit să vadă din cea mai fragedă copilărie ceea ce trebuie să vadă omul în afară atunci când este impur, căci în locul nobilelor suflete-grup și al nobilelor entități spirituale superioare, el vede revărsarea propriei sale fantezii sălbatice. În aceasta a constat ducerea în pustiu la fiarele sălbatice, de care Zarathustra nu a fost atins. Aceasta a fost cea de-a treia minune. Cea de-a patra a fost iarăși o minune legată de animalele sălbatice, ș.a.m.d. Întotdeauna lui Zarathustra i-au slujit spiritele bune ale lui Ahura Mazdao.
Aceste minuni le regăsim în Evanghelia după Marcu: „Și apoi spiritul l-a mânat [Nota 65] în pustie” – de fapt în singurătate – „timp de patruzeci de zile, unde a fost cercetat de Satan, și era cu fiarele sălbatice, și Îngerii îi slujeau”. Aici ne este arătat cum a fost pregătit trupul să preia, ca să spunem așa, ca într-un focar, ceea ce se desfășura în macrocosmos. A trebuit să se întâmple din nou ceea ce i s-a întâmplat lui Zarathustra: Mersul la fiarele sălbatice. Trupul a preluat ceea ce i-a venit din macrocosmos.
Evanghelia după Marcu ne încadrează deja prin primele sale rânduri în cele mai largi contexte. Și eu am vrut să vă arăt că, în fond, această Evanghelie de la Marcu, dacă îi înțelegem cuvintele în sens corect – nu ca în limbajul nostru filistin actual, ci în sensul vechilor limbi, în care fiecare cuvânt are în spatele său lumi vii –, dacă înțelegem această Evanghelie de la Marcu în sensul acestor limbi vechi, atunci ea dobândește o nouă viață, o nouă forță. Dar trebuie să spunem că limbajul nostru actual poate să redea numai prin multe perifraze ceea ce era depus în cuvintele vechilor limbi. Ceea ce afirmăm noi atunci când spunem: Omul trăiește pe Pământ și-și configurează Eul; omul a trăit anterior pe Lună, iar acolo erau Îngerii care își parcurgeau treapta lor de oameni –, toate acestea stau la baza spuselor din Evanghelii: „Iată, trimit pe Îngerul Meu înaintea oamenilor”. Aceste cuvinte nu pot fi înțelese fără premiza celor oferite de știința spirituală. Iar oamenii prezentului nostru ar trebui să fie onești și să spună, relativ la cuvintele de la începutul Evangheliei după Marcu: Acestea sunt de neînțeles. – Dar în loc să facă asta, ei afirmă plini de aroganță că știința spirituală ar fi o fantasmagorie care atribuie tot felul de sensuri celor pe care ei le știu în modul cel mai simplu. Numai că ei nu le știu deloc. Și în ziua de azi nu mai există acel principiu care exista, de exemplu, în Persia antică, unde documentele sfinte erau rescrise de la o epocă la alta, pentru a fi re-îmbrăcate într-un mod nou pentru fiecare epocă. Așa a fost reconfigurat cuvântul spiritual divin ca Zend Avesta. Iar ceea ce există în ziua de azi, este o ultimă configurare a sa. Biblia persană a fost rescrisă de șapte ori. Iar antroposofia trebuie să-i învețe pe oameni cât de necesar este ca acele cărți în care sunt scrise tainele sfinte să fie rescrise dintr-o epocă într-alta. Căci tocmai atunci când vrem să păstrăm vechiul stil măreț, nu ne este îngăduit să încercăm să rămânem la vechile cuvinte pe cât de mult este posibil. Căci nu se poate așa, pentru că noi nu le mai înțelegem, ci trebuie să căutăm să transpunem vechile cuvinte pentru înțelegerea nemijlocită din prezent. Am încercat să facem acest lucru astă-vară în privința Genezei [Nota 66]. Ați văzut atunci cum trebuie transpuse unele cuvinte. Probabil că astăzi ați dobândit o idee despre modul în care trebuie transpuse cuvintele și în Evanghelia lui Marcu.
