În știința spirituală situația este așa că adevărurile, cunoștințele, devin cu atât mai dificile cu cât ne adâncim mai mult, de la aspectele generale, la amănuntele concrete. Eu am remarcat deja acest lucru atunci când am încercat, în diversele grupuri de lucru [Nota 1], să vorbesc din punct de vedere istoric, de exemplu, despre reîncarnările marelui conducător al religiei persane, ale lui Zarathustra – și când am vorbit despre legătura dintre Zarathustra cu Moise, cu Hermes și chiar cu Iisus din Nazaret. Diverse probleme istorice concrete au fost atinse deja și cu alte ocazii. De îndată ce se coboară de la marile adevăruri despre îmbibarea și întrețeserea spirituală a lumii, de la marile legi cosmice, la natura spirituală a unei singure individualități, a unei singure personalități, se trece de la lucrurile în privința cărora inima umană mai acceptă încă cu destulă ușurință o improbabilitate sau alta, în domenii pline de improbabilități. Iar la oamenii încă insuficient pregătiți apare, de regulă, neîncrederea la această prăpastie dintre adevărurile generale și cele particulare.
În conferințele care sunt dedicate istoriei oculte și care tratează realitățile istorice și personalitățile istorice în lumina științei spirituale – și pentru care considerația de astăzi urmează să constituie un fel de introducere – voi avea de spus unele lucruri ciudate. Veți auzi destule lucruri ciudate pentru care trebuie să contez pe buna dumneavoastră voință, pe acea bună voință care a fost educată prin tot ceea ce a trecut prin sufletele dumneavoastră în decursul anilor drept cunoștințe spiritual-științifice. Căci acesta este rodul cel mai frumos și cel mai important pe care îl dobândim prin concepția spirituală despre lume, că oricât de complicate, oricât de detaliate ar fi cunoștințele pe care le dobândim, în final nu vom avea doar o sumă de dogme, ci vom avea în inimile noastre, în sufletele noastre, prin acest mod de considerare spiritual-științific, ceva care ne duce dincolo de punctul de vedere pe care-l putem dobândi prin orice alt mod de considerare al lumii. Noi nu preluăm dogme, nici teorii, nici o simplă cunoaștere, ci devenim alți oameni prin cunoașterea noastră. Într-o anumită privință, față de astfel de părți ale științei spirituale cum sunt cele pe care le vom considera acum, este nevoie de o înțelegere sufletească, nu de o înțelegere rațională, de o înțelegere sufletească ce va fi dispusă în unele locuri să asculte indicații aluzive și să le preia, indicații care ar deveni grosiere, chiar dure dacă am vrea să le comprimăm în contururi prea precise. Aș dori să evoc în dumneavoastră reprezentarea că în întregul proces de devenire al omenirii, chiar și în cel istoric, de-a-lungul diverselor milenii și până în zilele noastre, în spatele oricărei deveniri omenești și în spatele proceselor omenești se află entități spirituale, individualități spirituale în calitate de îndrumători, de conducători, și că pentru cele mai mari și mai importante realități ale parcursului istoric un om sau altul apare cu întreg sufletul său, cu întreaga sa ființă ca instrument al individualităților care se află în spatele său, și care acționează în conformitate cu un plan. Dar noi trebuie să ne însușim unele concepte pe care nu le avem în viața obișnuită, dacă vrem să înțelegem corelațiile tainice și remarcabile dintre devenirea istorică anterioară și cea ulterioară.
Dacă vă amintiți anumite lucruri care au fost spuse de-a-lungul anilor, în fața sufletelor dumneavoastră poate apărea faptul că în timpurile vechi – în timpurile de după dezvoltarea civilizației postatlanteene, dacă ne întoarcem cu doar câteva milenii înainte de era noastră numită în mod obișnuit istorică – oamenii aveau stări clarvăzătoare mai mult sau mai puțin anormale, și că între ceea ce numim noi astăzi stare de veghe lucidă limitată doar la lumea fizică și starea de somn lipsită de conștiență, cu regatul confuz al viselor, exista o stare de conștiență în care omul se cufunda într-o realitate spirituală. Și noi știm că ceea ce este explicat în ziua de azi drept fantezie poetică populară de atâția savanți – care născocesc în mod științific multe mituri și legende –, conduce în realitate la vechea clarvedere, la stările de clarvedere ale sufletului omenesc, care vedea în acele timpuri dincolo de existența fizică și a exprimat cele văzute în imaginile miturilor, și în basme și legende. Astfel încât atunci când avem într-adevăr vechi mituri, basme și legende adevărate, putem găsi în ele mai multă cunoaștere, mai multă înțelepciune și mai mult adevăr decât în erudiția noastră abstractă actuală și în știința actuală. Așadar atunci când ne îndreptăm privirea înspre vremuri foarte îndepărtate, noi zărim oameni clarvăzători și noi știm că această clarvedere a scăzut treptat la diversele popoare din diverse timpuri. Astăzi, în conferința cu ocazia sărbătorii Crăciunului [Nota 2], mi-a fost chiar îngăduit să atrag atenția asupra faptului că în Europa au persistat până foarte târziu rămășițe ale vechii clarvederi, într-o măsură foarte mare. Stingerea clarvederii și apariția conștienței limitate la planul fizic se desfășoară în epoci diferite la fiecare popor.
Puteți acum să vă gândiți că în decursul epocilor de cultură și civilizație pe care le-am enumerat după marea catastrofă atlanteană, prin epoca proto-hindusă, proto-persană, egipto-caldeeană, greco-latină și chiar în timpul civilizației noastre, oamenii au trebuit să acționeze, ca să spunem așa, în cele mai diferite moduri pe planul istoriei mondiale, pentru că ei erau legați în moduri diferite cu lumea spirituală. Când ne întoarcem în epoca veche persană, și chiar și în cea egipto-caldeeană, ceea ce simțea și trăia omul în sufletul său se înălța, ca să spunem așa, în lumile spirituale, iar puterile spirituale acționau în sufletul său. Ceea ce exista ca legătură vie între sufletul omenesc și lumile spirituale a încetat, în esență, abia în cea de-a patra epocă, cea greco-latină, și a dispărut complet abia în vremea noastră. Pentru istoria exterioară, această legătură mai există în timpul nostru numai acolo unde legătura este din nou căutată în mod conștient – prin mijloacele care sunt accesibile oamenilor actuali – între ceea ce trăiește în sufletul omenesc și lumile spirituale. Așadar în vremurile vechi, când omul privea în sufletul său, acest suflet nu adăpostea în sine numai ceea ce învățase el din lumea fizică, ceea ce reflectase el asupra lucrurilor din lumea fizică, ci în el trăia nemijlocit ceea ce noi am descris, de exemplu, ca Ierarhii spirituale aflate deasupra omului, în lumile spirituale. Acestea acționau prin instrumentul sufletului omenesc pe planul fizic, iar oamenii se știau în legătură cu aceste individualități ale Ierarhiilor superioare. Dacă ne îndreptăm privirea, să zicem, înspre epoca egipto-caldeeană – în orice caz, trebuie să considerăm perioadele mai vechi –, găsim oameni care sunt, ca să spunem așa, personalități istorice; dar noi nu le vom înțelege dacă le considerăm ca personalități istorice în sensul actual al cuvântului.
Când vorbim astăzi despre personalități istorice, noi, ca oameni ai epocii materialiste, suntem convinși că pe parcursul istoriei acționează numai impulsurile, intențiile respectivelor personalități. De fapt îi putem înțelege, în fond, în felul acesta doar pe oamenii din ultimele trei milenii; adică pe acei oameni care au trăit în mileniul care s-a încheiat cu nașterea lui Christos Iisus și pe aceia care au trăit în cele două mii de ani ai erei creștine, în care ne aflăm și noi înșine. Pe Platon [Nota 3], Socrate [Nota 4], poate și Thales [Nota 5] și Pericle [Nota 6], sunt oameni pe care îi putem înțelege ca fiind încă asemănători cu noi înșine. Dar dacă ne întoarcem mai mult în trecut, atunci încetează posibilitatea să-i înțelegem pe oameni dacă vrem să-i înțelegem numai prin analogie cu oamenii prezentului. Astfel, nu-i vom mai putea înțelege pe egipteanul Hermes, marele învățător al civilizației egiptene, și nici pe Zarathustra, și nici măcar pe Moise. Când ne întoarcem în trecut dincolo de mileniul care precede cronologia creștină, atunci trebuie să ținem cont de faptul că pretutindeni unde avem de a face cu personalități istorice, în spatele acestora se află individualități mai înalte, Ierarhii superioare, și că aceste personalități se lasă oarecum „posedate” de ele, în orice caz în sensul cel mai bun al cuvântului. Se manifestă un fenomen particular, fără a cărui cunoaștere nu om putea înțelege devenirea istorică.
Am distins până în zilele noastre cinci epoci. Astfel, prima epocă de cultură și civilizație postatlanteană ajunge până în perioada proto-hindusă; a doua este epoca proto-persană, cea de-a treia, egipto-caldeeană, cea de-a patra greco-latină și cea de-a cincea este propria noastră epocă. Deja când ne întoarcem de la caracterul civilizației greco-latine la cel al civilizației egiptene, trebuie să realizăm o trecere de la modul de considerare al istoriei în sensul că în locul unei considerări pur omenești – care ne poate încă folosi pentru staturile lumii grecești până în epoca eroilor –, trebuie să folosim un alt etalon, trebuie să începem să căutăm puterile spirituale din spatele personalităților individuale, acele puteri spirituale care constituie elementul suprapersonal ce acționează prin personalități ca prin niște instrumente ale lor. Noi trebuie să cuprindem cu privirea sufletească aceste individualități spirituale astfel încât să putem vedea realmente un om aflat pe planul fizic și în spatele lui activă o entitate a Ierarhiilor superioare, care-l susține oarecum din spate pe acel om și îl încadrează în locul în care el trebuie să se afle în cadrul evoluției omenirii.
Este deja suficient de interesant să abordăm din acest punct de vedere legăturile dintre procesele importante, dintre procesele care au determinat din punct de vedere istoric epocile egipto-caldeeană și greco-latină. Acestea sunt două epoci de cultură și civilizație succesive, și pentru început ne întoarcem, să spunem, până în anul 2800, 3200 până la 3500 înainte de cronologia noastră, așadar relativ nu prea departe. Cu toate acestea, noi nu vom înțelege ce s-a petrecut acolo, evenimentele pe care deja istoria veche nu face decât să le enunțe; noi le vom înțelege numai atunci când vom vedea individualitățile superioare din spatele personalităților istorice. Dar atunci ni se arată în continuare că din toate lucrurile importante care s-au petrecut în epoca aceea, avem un fel de reluare în cea de-a patra epocă, în epoca greco-latină. Este aproape ca și cum lucrurile care se puteau explica prin legi superioare în epoca precedentă, devin explicabile prin legi ale lumii fizice în epoca următoare; ca și cum totul ar fi coborât cu o treaptă, s-ar fi densificat și ar fi devenit mai fizic: ni se arată un fel de reflectare în lumea fizică a marilor evenimente din epocile precedente.
Aș dori să vă dau astăzi o introducere și să vă indic faptul că într-unul din miturile importante ne este redată una dintre realitățile cele mai importante ale epocii egipto-caldeene; și cum se reflectă aceasta, dar transpusă pe o treaptă mai jos, în epoca greco-latină. Așadar aș dori să vă prezint două realități paralele, care se află într-o conexiune ocultă; una dintre ele desfășurându-se oarecum cu o jumătate de plan mai sus, iar cealaltă aflându-se întrutotul pe Pământul fizic, dar ca o imagine de umbră devenită fizică a unui eveniment spiritual din epoca precedentă. Omenirea a putut povesti întotdeauna în mod exterior astfel de evenimente în spatele cărora se află puteri ale Ierarhiilor superioare, numai prin mituri. Dar noi vom vedea ce se află tocmai în spatele mitului care ne descrie cel mai important eveniment din perioada caldeeană. Vrem să aducem în fața privirilor noastre doar trăsăturile principale ale acestui mit.
Acest mit afirmă următoarele: Era odată un mare rege, pe nume Gilgamesh. Deja din nume recunoaște cel care poate aprecia astfel de nume că nu avem de a face doar cu un rege fizic, ci cu divinitatea aflată în spatele lui, cu o individualitate spirituală aflată în spatele lui, de care regele din Erek era „posedat” și care acționa prin el. Avem așadar de a face cu ceea ce putem denumi în sens real, cu un om-zeitate. Ni se povestește că el asuprea orașul Erek. Orașul Erek se îndreaptă înspre divinitatea sa, Aruru, și această divinitate face să se nască un erou: acest erou crește din pământ. Așadar acestea sunt imaginile mitului; vom vedea ce profunzimi ale evenimentelor istorice se află în spatele acestui mit. Divinitatea îl face să se nască din Pământ pe Eabani, un fel de entitate omenească, ce arată, în comparație cu Gilgamesh, ca o ființă inferioară, pentru că ni se spune că el avea o blană de animal și că era acoperit cu păr, ca un sălbatic; dar în acest sălbatic trăia însuflețirea de divinitate, vechea clarvedere și vechea cunoaștere clarvăzătoare.
Eabani cunoaște o femeie din Erek și astfel se mută în oraș. El devine prietenul lui Gilgamesh și datorită acestui fapt pacea se instaurează în oraș. Apoi, Gilgamesh și Eabani domnesc împreună. Dar zeița orașului, Ishtar, este răpită de un oraș vecin. Gilgamesh și Eabani întreprind o campanie de război împotriva așezării vinovate de răpire. Ei îl înving pe rege și dobândesc înapoi zeița orașului. Zeița orașului se află din nou la Erek, iar Gilgamesh se află în fața ei și constatăm faptul ciudat că Gilgamesh nu are nicio înțelegere față de natura specifică, proprie, a zeiței orașului. Se desfășoară o scenă care ne amintește direct de o scenă biblică din Evanghelia după Ioan [Nota 7]. Gilgamesh se află în fața zeiței Ishtar. Dar el se comportă cu totul altfel decât Christos Iisus; el îi reproșează zeiței orașului că ar fi iubit mulți bărbați înainte de a-l întâlni pe el. Și el îi reproșează în special relația ei cu ultimul dintre aceștia. Atunci ea se duce să se plângă la zeitatea, la acea entitate din Ierarhiile superioare de care aparține ea, zeița orașului: ea merge la Anu. Și Anu trimite un taur pe Pământ, iar Gilgamesh trebuie să lupte cu acest taur.
Cine își amintește de Mithras care a luptat cu taurul, găsește un ecou al acestei lupte în acest pasaj, în care taurul trimis de Anu trebuie combătut de Gilgamesh. Toate aceste evenimente – și vom vedea când vom explica mitul ce profunzimi se află în el – au dus la faptul că între timp Eabani murise. Gilgamesh este acum singur. Lui îi vine un gând care îi macină cumplit sufletul. Sub impresia a ceea ce a trăit el, devine conștient pentru prima dată de faptul că omul este totuși muritor. Acesta este un gând pe care nu l-a luat în seamă mai înainte, și care îi apare cu toată gravitatea în fața sufletului. Și atunci aude că există un singur om pământean care a rămas nemuritor, în vreme ce toți ceilalți oameni din perioada postatlanteană au dobândit conștiența morții: el află că există nemuritorul Xisuthros, departe, în vest. Și pentru că el vrea să pătrundă enigma vieții și a morții, el întreprinde dificila campanie spre vest. – Eu pot spune deja de astăzi că această călătorie spre vest nu este altceva decât drumul căutării tainelor vechii Atlantide și al evenimentelor care existau înainte de marea catastrofă atlanteană.
Într-acolo se îndreaptă Gilgamesh. Este foarte interesant faptul că el a trebuit să treacă printr-o poartă păzită de scorpioni uriași, că spiritul îl introduce în împărăția morții, că el pătrunde în împărăția lui Xisuthros și că el află în această împărăție a lui Xisuthros că în perioada postatlanteană toți oamenii vor trebui să fie pătrunși tot mai mult de conștiența morții. Apoi îl întreabă pe Xisuthros de unde are cunoașterea miezului său etern și de ce este el pătruns de conștiența nemuririi. Atunci Xisuthros îi răspunde: Și tu poți ajunge așa, dar trebuie să viețuiești ceea ce am viețuit eu însumi învingând toată teama, frica și singurătatea. Atunci când zeul Ea a hotărât să lase să piară ceea ce nu trebuia să trăiască în continuare din omenire – prin ceea ce noi numim catastrofa atlanteană – el mi-a dat misiunea să mă retrag pe un fel de corabie. Cu această corabie am supraviețuit eu marii catastrofe. – Așa i-a povestit Xisuthros lui Gilgamesh, adăugând: Ceea ce am trăit eu acolo tu nu poți viețui decât în lăuntrul tău. Dar poți ajunge la conștiența nemuririi dacă nu dormi șapte nopți și șapte zile. – Gilgamesh vrea să se supună acestei probe, dar adoarme foarte curând. Atunci soția lui Xisuthros coace șapte pâini mitice, care ar trebui să înlocuiască, prin consumarea lor, ceea ce trebuia dobândit în cele șapte nopți și șapte zile. Gilgamesh pleacă mai departe cu acest soi de elixir al vieții, și parcurge un fel de baie în fântâna întineririi, și ajunge din nou la țărmurile patriei sale, aflată cumva în preajma Tigrului și a Eufratului. Acolo, forța elixirului vieții îi este luată de un șarpe, și el ajunge așadar fără elixirul vieții în țara sa, dar având totuși conștiența că există o nemurire, și plin de dorul de a vedea cel puțin spiritul lui Eabani. Acesta îi apare acum realmente, și din convorbirea care se derulează aflăm modul în care putea fi trezită conștiența legăturii cu lumea spirituală pe vremea civilizației egipto-caldeene. Aceasta este importantă; această legătură dintre Gilgamesh și Eabani.
V-am prezentat acum, ca să spunem așa, imaginile unui mit, al importantului mit al lui Gilgamesh, al mitului despre care vom vedea că ne conduce în profunzimile spirituale aflate în spatele epocii de cultură și civilizație caldeano-babiloniene. Am vrut să vă prezint aceste imagini care prezintă două individualități: individualitatea unei entități care cuprinde în ea o entitate divin-spirituală: Gilgamesh – și o alta, care este mai mult o ființă umană dar pe care am dori să o numim „un suflet tânăr”, care a parcurs puține încarnări și a adus, de aceea, vechea clarvedere în timpurile ulterioare: Eabani.
Din punct de vedere exterior, acest Eabani ne este înfățișat ca fiind îmbrăcat în piei de animale. În felul acesta ne este indicată sălbăticiunea sa; dar tocmai prin această sălbăticiune el este, pe de-o parte, încă dotat cu vechea clarvedere, iar pe de altă parte el este un suflet tânăr, care a parcurs cu mult mai puține încarnări decât alte suflete, care se aflau pe atunci la nivelul obișnuit al evoluției. Astfel, Gilgamesh reprezintă o entitate matură pentru inițiere, dar care nu a putut dobândi această inițiere, căci drumul său spre vest este un drum spre o inițiere care nu a fost dusă până la capăt. Pe de o parte vedem în Gilgamesh inauguratorul propriu-zis al culturii și civilizației caldeano-babiloniene, având activă în spatele lui o entitate divin-spirituală, un fel de Spirit al focului, și alături de el o altă individualitate, un suflet tânăr, Eabani, o individualitate care a coborât târziu în încarnarea pământeană. Dacă citiți Știința ocultă veți vedea că individualitățile vin abia treptat pe Pământde pe alte planete. – De aplicarea celor pe care le știu cei doi depinde întreaga cultură și civilizație caldeano-babiloniană, și noi vom vedea că întreaga civilizație caldeano-babiloniană este un rezultat a ceea ce provine de la Gilgamesh și Eabani. Clarvederea omului divin Gilgamesh și clarvederea tânărului suflet, Eabani, pătrund în cultura și civilizația caldeano-babiloniană. Această asociere a două ființe, care acționează una lângă cealaltă, fiecare fiindu-i necesară celeilalte, se reflectă în următoarea epocă de civilizație, cea de-a patra, greco-latină, și anume pe planul fizic. Cu toate acestea, la înțelegerea deplină a acestei reflectări vom ajunge abia treptat. Așadar un proces de natură mai mult spirituală se reflectă pe planul fizic atunci când omenirea a coborât deja foarte mult încât nu mai simte apartenența personalității omenești la lumea divin-spirituală.
Aceste taine ale lumii divin-spirituale au fost păstrate în lăcașurile de misterii. Așa de exemplu, multe dintre vechile taine sfinte, care se refereau la legătura sufletului omenesc cu lumile divin-spirituale, au fost păstrate în misteriul Dianei din Efes și în templul din Efes. Acolo se aflau multe lucruri care nu mai erau de înțeles pentru o epocă îndreptată înspre personalitatea umană. Și ca o mărturie a înțelegerii reduse a personalităților pur exterioare față de ceea ce rămăsese spiritual, este figura pe jumătate mitică a lui Erostrate, cel care vede doar partea exterioară a personalității; Erostrate, cel care aruncă torța în templul sanctuarului din Efes. Această faptă ne apare ca o mărturie a ciocnirii personalității omenești cu ceea ce rămăsese din vechile timpuri spirituale. Și în aceeași zi în care un om aruncă torța aprinsă în sanctuarul templului din Efes numai pentru ca numele lui să rămână în posteritate, în aceeași zi se naște omul care a făcut cel mai mult pentru cultura și civilizația personalității tocmai pe terenul unde trebuia depășit simplul cult al personalității: Erostrate aruncă torța în ziua în care se naște Alexandru cel Mare [Nota 8], omul care este în întregime personalitate. Așa apare Alexandru cel Mare ca o imagine de umbră a lui Gilgamesh.
Iar aici se află un adevăr profund. Alexandru cel Mare este în epoca a patra, cea greco-latină, ca imaginea umbrei lui Gilgamesh, ca proiecția a ceva spiritual pe planul fizic. Iar Eabani, proiectat pe planul fizic, este Aristotel [Nota 9], învățătorul lui Alexandru cel Mare. Și oricât de ciudat ar părea, Alexandru și Aristotel stau unul lângă celălalt, ca Gilgamesh și Eabani. Și vedem, ca să spunem așa, cum în prima treime a celei de-a patra epoci postatlanteene este transpus în legile planului fizic de către Alexandru cel Mare ceea ce fusese dat de Gilgamesh civilizației caldeano-babiloniene. Acest lucru se exprimă în mod remarcabil prin aceea că în locul culturii și civilizației egipto-caldeene este întemeiată Alexandria, ca un ecou al faptelor lui Alexandru cel Mare, pentru a continua de acolo, ca dintr-un centru, ceea ce dezvoltase cu atâta măreție cea de-a treia epocă, cea egipto-caldeo-babiloniană. Și toate acestea urmau să se reunească în acest centru de cultură alexandrin. Acolo s-au reunit realmente treptat toate curentele de cultură și civilizație din perioada postatlanteană,care trebuiau să se întâlnească. Acestea se reunesc ca într-un centru tocmai în Alexandria, în locul situat pe scena de desfășurare a celei de-a treia epoci de cultură și civilizație, având de această dată caracterul celei de-a patra epoci. Iar Alexandria dăinuiește dincolo de nașterea creștinismului. Da, în Alexandria se dezvoltă cele mai importante aspecte ale celei de-a patra epoci de civilizație, abia când creștinismul era deja acolo. Acolo erau activi mari învățați, acolo s-au reunit în special cele mai importante curente culturale: vechiul curent greco-păgân, curentul creștin și cel mozaic-ebraic. Acestea erau laolaltă în Alexandria, și acționau dezordonat. Și este inimaginabil ca civilizația Alexandriei, care a fost clădită în întregime pe personalitate, să fi putut fi inaugurată prin altceva decât printr-o ființă inspirată de personalitate, cum a fost Alexandru cel Mare. Căci de acum înainte, prin Alexandria, prin acest centru de cultură, tot ceea ce a fost suprapersonal mai înainte, tot ceea ce se înălța mai înainte pretutindeni din personalitatea omenească în lumile spirituale superioare, a preluat un caracter personal. Personalitățile pe care le găsim acolo au, ca să spunem așa, totul în sine; de acum încolo vedem prea puțin puteri din Ierarhiile superioare care să le conducă și să le situeze la locul lor. Toți înțelepții și filosofii care au acționat în Alexandria sunt în întregime veche înțelepciune transpusă în personalitatea umană; peste tot, din ele vorbește ceea ce este personal. Aceasta este particularitatea: Tot ceea ce putea fi explicat în vechiul păgânism numai prin aceea că se indica mereu cum au coborât zeii pe Pământ și s-au unit cu fiicele oamenilor pentru a da naștere la eroi, toate acestea sunt transpuse în Alexandria în forța personală de acțiune a oamenilor. Iar formele pe care le-au preluat iudaismul și cultura mozaică în Alexandria, le putem vedea tocmai din ceea ce ne arată timpurile în care creștinismul era deja prezent. Atunci nu mai exista nimic din acea înțelegere profundă a legăturii lumii oamenilor cu lumea spirituală, așa cum a existat ea întotdeauna pe vremea profeților, și așa cum mai putea fi ea găsită în ultimele două secole înainte de cronologia noastră: și în iudaism a devenit totul ceva personal. În această perioadă găsim oameni extrem de capabili de o cufundare extraordinară în tainele vechilor învățături oculte, dar totul a devenit personal; în Alexandria acționau personalități. Și s-ar putea spune că în Alexandria creștinismul a apărut mai întâi pe o treaptă degenerată de copilărie a sa.
Creștinismul, care este chemat să conducă ceea ce este personal în om tot mai mult în impersonal, a apărut cu o intensitate deosebită tocmai în Alexandria. Și anume, personalitățile creștine au acționat în așa fel încât avem adesea impresia că prin faptele lor ele anticipează comportamentele ulterioare ale episcopilor și arhiepiscopilor, care acționează într-un mod pur personal. Așa a acționat arhiepiscopul Teofil [Nota 10] în secolul al patrulea, și la fel a acționat succesorul și ruda lui, Sfântul Chiril [Nota 11]. Ca să spunem așa, noi nu îi putem judeca decât în privința slăbiciunilor lor omenești. Creștinismul, care urma să aducă omenirii ceea ce poate fi mai măreț și mai important, s-a arătat mai întâi în cele mai mari slăbiciuni ale reprezentanților săi, și sub un aspect personal. Dar în Alexandria urma să fie pus în fața întregii evoluții a omenirii, un simbol.
Avem acolo din nou o astfel de proiecție pe planul fizic exterior a ceva ce fusese mai înainte spiritual. În vechile misterii orfice, a existat o minunată personalitate, inițiat în tainele acestor misterii; ea făcea parte dintre discipolii cei mai interesanți și care stârneau cea mai mare simpatie din vechile misterii orfice grecești. Ea fusese bine pregătită, printr-o anumită învățătură ocultă celtică, pe care o parcursese în încarnări anterioare. Această individualitate a căutat cu o fervoare profundă tainele misteriilor orfice. Însă discipolii acestor misterii trebuiau să retrăiască în propriul lor suflet ceea ce este conținut înmit despre Dionysos Zagreus, cel care a fost tăiat în bucăți de către titani dar al cărui trup a fost înălțat de Zeus la o viață superioară. Orficii trebuiau să retrăiască, printr-o trăire umană individuală, modul în care se simte omul care parcurge o anumită cale a misteriilor, ca să spunem așa, divizat cu întreaga sa ființă în lumea exterioară, și cum încetează de a se mai găsi în sine pe sine însuși.
În timp ce modul în care cunoaștem de obicei animalele, plantele și mineralele, constituie doar o cunoaștere abstractă, pentru că noi rămânem în afara lor, cel care vrea să dobândească o adevărată cunoaștere în sens ocult trebuie să exerseze faptul de a trăi în animale, plante, minerale, în aer și apă, în izvoare și în munți, în pietre și stele, în ceilalți oameni, ca și cum ar fi una cu acestea. Cu toate acestea, ca orfic el trebuie să dezvolte o puternică forță lăuntrică a sufletului, pentru ca, restabilit în sine ca individualitate unitară, să triumfe asupra divizării sale din lumea exterioară. Acest fapt făcea parte, într-un anumit sens, din cele mai înalte taine inițiatice care puteau fi trăite atunci când cele pe care tocmai vi le-am descris deveniseră trăire umană. Și mulți discipoli ai misteriilor orfice au parcurs astfel de trăiri, și-au viețuit în acest mod îmbucătățirea lor în lume și au parcurs astfel trăirea cea mai înaltă ce putea fi avută în timpurile precreștine ca pregătire pentru creștinism.
Dintre discipolii misteriilor orfice făcea parte, printre alții, și acea personalitate care emana simpatie, al cărei nume exterior nu s-a transmis posterității, dar care se revelează cu claritate ca fiind un discipol al misteriilor orfice. Această personalitate a fost strâns legată deja din tinerețe și pe parcursul multor ani, de toți orficii greci. Ea a trăit în perioada precedentă filosofiei grecești, perioadă care nu mai este consemnată în cărțile de istorie a filosofiei; căci ceea ce a fost consemnat despre Thales și Heraclit este un ecou al celor trăite anterior, în felul lor, de discipolii misteriilor. Și dintre acești discipoli ai misteriilor face parte și cel despre care vă vorbesc acum, ca despre un discipol al misteriilor orfice, și care l-a avut, la rândul său, ca discipol, pe Pherekydes din Syros [Nota 12], despre care a fost vorba anul trecut în ciclul de conferințe de la München Orientul în lumina Occidentului.
Vedeți dumneavoastră, această individualitate care a existat în acel discipol al misteriilor orfice o regăsim prin cercetare în Cronica Akasha, reîncarnată în secolul al patrulea al erei creștine. O găsim în această reîncorporare a ei încadrată în mijlocul activității cercurilor din Alexandria, în care tainele orfice sunt transpuse în trăiri personale, desigur din cele mai înalte. Este remarcabil modul în care în această reîncorporare totul a fost transpus în trăiri personale. Vedem această individualitate renăscută la sfârșitul secolului al patrulea al erei creștine, ca fiică a unui mare matematician, Theon [Nota 13]. Vedem cum în sufletul ei reînvie în contemplarea marilor corelații matematice, pline de lumină, tot ceea ce a putu fi trăit din misteriile orfice. Toate acestea deveniseră acum talent personal, capacitate personală. Iar această individualitate a avut nevoie acum de un tată matematician, pentru a dobândi ceva prin ereditate; atât de personale trebuiau să fie acum capacitățile sale.
Privim astfel înapoi în timpurile în care omul se mai afla încă în legătură cu lumile spirituale la acea personalitate orfică și vedem imaginea ei printre învățătorii din Alexandria de la hotarul dintre secolele patru și cinci. Această individualitate nu preluase încă nimic din ceea ce îi făcea pe oamenii de atunci, ca să spunem așa, să treacă cu vederea părțile de umbră ale începuturilor creștine; căci în acest suflet ecoul misteriilor orfice era încă prea mare, prea mare ca să poată fi iluminat de cealaltă lumină, de noul eveniment Christos. Ceea ce a apărut drept creștinism în lumea din jurul ei, ca de exemplu în Teofil și Chiril, era realmente așa încât acea individualitate orfică ce preluase acum un caracter personal avea de spus și de dăruit lucruri mai mărețe și mai pline de înțelepciune decât cei ce reprezentau în acea perioadă creștinismul în Alexandria.
Atât Teofil cât și Chiril erau cuprinși de cea mai profundă ură împotriva a tot ceea ce nu era creștin în sensul strict eclesiastic, așa cum îl concepeau cei doi arhiepiscopi. Creștinismul preluase acolo un caracter întru totul personal, într-atât de personal încât cei doi arhiepiscopi angajau mercenari personali. Peste tot erau înrolați oameni care urmau să constituie așa-zisele trupe de protecție ale arhiepiscopilor. Pentru ei conta puterea, în sensul cel mai personal. Și ceea ce îi însuflețea întrutotul era ura împotriva a ceea ce provenea din timpurile străvechi, și care era totuși mai măreț decât forma caricaturală sub care apărea noul. În acești demnitari creștini ai Alexandriei trăia cea mai profundă ură împotriva individualității orficului renăscut. Și de aceea nu trebuie să ne mirăm că această individualitate orfică a fost acuzată de magie neagră. Iar acest lucru a fost suficient pentru a asmuți întreaga gloată formată din mercenari împotriva acestei staturi sublime a discipolului orfic reîncarnat. Iar această persoană era încă tânără, și în ciuda tinereții sale și a tuturor dificultăților pe care ar trebui să le îndure, dificultăți impuse pe vremea aceea unei femei datorită studiilor sale îndelungate, ea se înălțase până la lumina ce putea străluci deasupra oricărei înțelepciuni și a oricărei cunoașteri din timpul acela. Și era realmente remarcabil modul în care pătrundea cea mai pură și mai plină de lumină înțelepciune din Alexandria la ascultătorii entuziasmați, în sălile în care preda Hypatia [Nota 14] – căci așa se numea orficul reîncarnat. Ea adusese la picioarele ei nu numai pe vechii păgâni, ci și oameni profund creștini și plini de înțelegere, ca Synesius [Nota 15]. Hypatia avea o influență importantă, și aceasta putea fi viețuită ca reînviere a vechii înțelepciuni păgâne a lui Orfeu, transpusă în personalitate.
Și karma lumilor a acționat realmente simbolic. Ceea ce a constituit taina inițierii ei a apărut realmente proiectat pe planul fizic. Și cu aceasta atingem un eveniment activ din punct de vedere simbolic și semnificativ pentru multe lucruri care s-au desfășurat în timpurile istorice. Atingem un eveniment care în aparență nu este decât un martiriu, dar care este un simbol prin care se exprimă forțe și semnificații spirituale.
Hypatia a căzut pradă furiei celor care-l înconjurau pe arhiepiscopul Alexandriei într-o zi de martie a anului 415. Ei voiau să se descotorosească de puterea ei, de puterea ei spirituală. Hoardele cele mai inculte și mai sălbatice au fost implicate și din împrejurimile Alexandriei, și prin înșelăciune, tânăra orfană deveni prizonieră. Ea s-a urcat în car, și la un semn hoardele ațâțate au tăbărât asupra ei, i-au sfâșiat hainele de pe trup, au târât-o într-o biserică și i-au smuls realmente carnea de pe oase. Au făcut-o bucățele și părți ale trupului ei au mai fost purtate prin oraș de acele mase de oameni complet dezumanizate de pasiunile lor devastatoare. Acesta a fost destinul celei mai mari femei-filosof, Hypatia.
Aș spune că acolo a fost indicat în mod simbolic ceva care era profund legat de întemeierea Alexandriei de către Alexandru cel Mare, cu toate că acest eveniment s-a desfășurat cu mult mai târziu decât întemeierea Alexandriei. În acest eveniment sunt reflectate taine importante ale celei de-a patra epoci postatlanteene, care avea în sine atâta măreție și importanță și care a pus în fața lumii, într-un mod paradoxal măreț, ceea ce trebuia să arate ca dizolvare a vechiului, ca înlăturare a vechiului, printr-un simbol atât de important cum a fost masacrul – căci altfel nu poate fi numit – celei mai importante femei de la răspântia veacurilor patru și cinci, Hypatia.
