Am atras ieri atenția la modul introductiv că putem înțelege corect anumite evenimente istorice mai vechi ale omenirii numai dacă nu privim doar la forțele și capacitățile personalităților, ci atunci când presupunem că prin respectivele personalități acționează, ca prin niște instrumente, entități care-și revarsă, ca să spunem așa, în lumea noastră, faptele lor din lumile superioare. Trebuie să ne reprezentăm că aceste entități nu pot acționa direct aici, în lumea noastră fizică, asupra lucrurilor noastre fizice sau a realităților noastre fizice, deoarece datorită actualei lor trepte de evoluție ele nu se pot încorpora într-un trup fizic, care-și preia elementele din lumea noastră fizică. De aceea, dacă vor să acționeze în lumea noastră fizică ele trebuie să se folosească de om, de mâinile sale, chiar de rațiunea sa, de capacitățile lui de înțelegere. Găsim influența și intervenția acestor entități din lumile superioare conturată cu atât mai clar cu cât ne întoarcem mai în urmă în decursul evoluției omenirii. Dar nu ne este îngăduit să credem că această revărsare de forțe și de moduri de acțiune prin oameni, din lumile superioare în lumea fizică, ar fi încetat vreodată, chiar până în zilele noastre.
Pentru omul de știință spirituală, care a preluat în sine – așa cum am putut noi dezvolta lucrurile de ani de zile – ceea ce conduce simțirea și reprezentarea noastră la presupunerea lumilor superioare – pentru acela o realitate cum este cea tocmai caracterizată are desigur din capul locului ceva inteligibil, pentru că el este obișnuit să tragă mereu, ca să spunem așa, firele de legătură care unesc cunoașterea, gândirea și voința noastră cu entitățile Ierarhiilor superioare. Dar omul care își însușește știința spirituală ajunge uneori în situația de a trebui să se apere față de reprezentările noastre materialiste, care există deja în prezentul nostru, față de acele reprezentări care fac imposibil oamenilor care stau departe de evoluția spirituală să abordeze ceva spus despre acțiunea lumilor superioare în lumea noastră fizică.
În fond, în vremea noastră, chiar și faptul de a vorbi despre influența ideilor abstracte în cadrul evenimentelor omenirii, în cadrul istoriei, face parte deja dintre concepțiile învechite. Deja pentru unii oameni este considerat ceva inacceptabil în comparație cu adevărata știință dacă se spune că anumite idei, idei abstracte, care de fapt pot trăi numai în rațiunea noastră, s-ar dezvolta de-a-lungul epocilor succesive ale istoriei. Un ultim luciu, ca să spunem așa, din credința în astfel de idei abstracte – despre care nu se poate înțelege cum pot acționa din moment ce sunt idei abstracte –, un anumit ultim luciu din credința în astfel de idei abstracte a mai avut în secolul XIX istoricul Ranke. Dar și această credință în forța de acțiune a ideilor în istorie este treptat azvârlită peste bord de dezvoltarea noastră materialistă progresivă și astăzi se consideră, într-o anumită privință, chiar și relativ la istorie, că este caracteristica unui cap iluminat dacă se crede exclusiv că tot ceea ce caracterizează epocile, ce a apărut în cadrul epocilor a naștere, în fond, numai prin confluența faptelor fizice exterioare, a necesităților exterioare, ale intereselor exterioare și chiar și a ideilor oamenilor fizici. A trecut vremea în care spirite ca Herder [Nota 16] a descris ca printr-o inspirație evoluția istoriei omenirii în așa fel încât observi pretutindeni că există măcar premisa forțelor vii, a puterilor suprasensibile vii, care se manifestă prin faptele oamenilor și prin viața oamenilor. Iar cel care vrea să pară foarte inteligent în ziua de azi, va spune: Da, un om ca Lessing [Nota 17] a avut cu siguranță idei de-a-dreptul raționale, dar la sfârșitul vieții sale el a ajuns la niște lucruri confuze cum sunt cele pe care le-a scris în cartea sa «Educația neamului omenesc», unde el nu a putut proceda altfel decât să lege stricta legitate din fluxul devenirii istorice de ideea reîncarnării. În ultimele fraze din «Educarea speciei umane» Lessing a exprimat realmente ceea ce descrie știința spirituală din realitățile oculte: anume că sufletele care au trăit în epocile vechi, care au preluat acolo forțele vii, active, aduc aceste forțe în noile lor încorporări, astfel încât în spatele proceselor materiale nu există doar un flux abstract, ideatic, ci un adevărat flux real al spiritului. După cum am spus, un cap inteligent va spune: El a ajuns la bătrânețe la asemenea idei confuze cum este cea a reîncarnării, și noi trebuie să trecem cu vederea acest lucru. – Acest fapt ne amintește notița amară dar ironică și plină de înțelepciune pe care a scris-o cândva Hebbel [Nota 18] în jurnalul său, în care el afirmă că un subiect literar frumos ar fi acela ca un profesor de gimnaziu să-l predea pe Platon în școală, iar printre elevii săi să se afle Platon reîncarnat, și ca Platon cel reîncarnat să-l înțeleagă atât de puțin pe profesorul de gimnaziu în maniera sa de a-l preda pe Platon încât profesorul trebuie să-i aplice o pedeapsă severă.
În privința concepției istorice de evoluție a omenirii, din înțelegerea spirituală anterioară s-au pierdut multe lucruri, iar știința spirituală trebuie să se apere realmente de asaltul gândirii materialiste care se impune din toate părțile și consideră pur și simplu absurd ceea ce este comunicat din realitățile spirituale. Noi am ajuns, în fond, de-a-dreptul departe, de exemplu, și în aceea de a vedea cum acele imagini mărețe, acele reprezentări simbolice mărețe care izvorăsc din vechea cunoaștere clarvăzătoare a oamenilor și se exprimă în mitologii, în staturile eroilor, în personajele din legende și basme, află în ziua de azi o explicație dintre cele mai ciudate. Cea mai curioasă din acest domeniu este desigur cărticica «Orpheus» a lui Salomon Reinach [Nota 19] care s-a bucurat de o anumită apreciere în multe cercuri din Franța timpului actual. Acolo totul – ideile despre Demeter, despre Orfeu și din alte cicluri mitologice – este redus la procese pur materiale și uneori este cumplit de grotesc modul în care este dedusă existența istorică a unei staturi sau alta care se află, după cum spunem noi, în spatele lui Hermes sau a lui Moise, și în ce mod trivial se încearcă să se explice aceste staturi, ca să spunem așa, din pură născocire, din pură fantezie omenească. Dacă ar fi să aplicăm metoda lui Salomon Reinach, ar fi ușor de dovedit, după 60-70 de ani, atunci când amintirea sa exterioară va fi puțin ștearsă, că nu a existat niciodată un astfel de Reinach și că doar fantezia populară a transpus ideea de Reineke Fuchs (Jupânul Vulpoi) asupra lui Salomon Reinach. Acest lucru ar fi întru totul posibil, conform metodei sale. Întreg conținutul cărțuliei «Orpheus» este la fel de absurd ca și prefața sa, în care se spune că ea a fost scrisă „pentru cercurile cele mai largi de oameni cultivați din zilele noastre, chiar și pentru cercurile celor mai tineri”! El face specificația „pentru cercurile celor mai tineri”, pentru că el accentuează faptul că a evitat tot ceea ce ar fi putut șoca tinerele personalități feminine – deși el nu a evitat să explice ideea de Demeter, prin asociere cu un porc. El promite însă că în cazul în care cartea sa va avea influența pe care o speră, atunci va scoate pentru mămici o ediție specială, care va conține tot ceea ce trebuie încă ascuns fiicelor lor. Așadar iată unde au ajuns lucrurile.
Aș dori să indic tocmai adepților științei spirituale că este posibil să se dovedească realmente pe baza temeiurilor raționale pur exterioare, acțiunea puterilor spirituale, a forțelor spirituale, prin intermediul oamenilor, chiar și în secolul nostru – făcând întru totul abstracție de cercetarea pur ocult-esoterică, cea care ne va preocupa în principal aici. Dar ca să ne putem înțelege în ce mod poate dobândi știința spirituală o anumită posibilitate de a susține într-un mod pur exterior acțiunea puterilor suprasensibile în istorie, îngăduiți-mi să vă expun următoarele.
Cine dobândește o privire de ansamblu asupra evoluției omenirii moderne, așa cum s-a derulat ea în secolele al XIV-lea, al XV-lea și până într-al XVI-lea, acela știe că modul în care a intervenit istoric o anumită personalitate, despre care se poate dovedi realmente, prin temeiuri exterioare, faptul că prin ea au acționat puteri spiritual-suprasensibile, este de o importanță infinit de profundă. Se poate pune întrebarea, pentru a aduce o lumină cât de mică asupra conceperii oculte a istoriei: Ce ar fi devenit evoluția Europei recente dacă la începutul secolului al XV-lea nu ar fi intervenit în evoluție tânăra din Orleans, Fecioara din Orleans [Nota 20]? Chiar și cel care cuprinde cu privirea evoluția acestui timp într-un mod pur exterior, trebuie să-și spună: Dacă îndepărtăm faptele Fecioarei din Orleans din devenirea istorică, atunci trebuie să ne fie limpede că – în conformitate cu ceea ce se poate ști prin cercetările istorice pur exterioare – fără acțiunea puterilor suprasensibile prin Fecioara din Orleans, Franța și întreaga Europă ar fi trebuit să dobândească o cu totul altă înfățișare în secolul XV. Căci tot ceea ce se derula pe atunci în impulsurile de voință și în creierele umane, tindea, ca să spunem așa, să introducă în toate statele Europei o concepție despre stat care elimina și stingea individualitățile popoarelor. Iar sub influența acesteia ar fi fost absolut sigur că infinit de multe din cele care s-au constituit în ultimele secole prin interacțiunea individualităților popoarelor europene, ar fi fost imposibile.
Să ne imaginăm că faptele Fecioarei din Orleans ar fi eliminate din istorie, să ne gândim că Franța ar fi fost lăsată în seama propriului său destin, fără ca ea să fi intervenit, și să ne întrebăm: Ce ar fi devenit Franța fără faptele Fecioarei din Orleans? – Și apoi să reflectăm ce rol a jucat Franța în secolele următoare, pentru întreaga viață spirituală a omenirii! Să adăugăm faptele de netăgăduit și care pot fi confirmate prin documentele exterioare, ale misiunii tinerei din Orleans! Să ne clarificăm faptul că această fată, care cu siguranță nu avea o educație înaltă, deosebită, chiar și în sensul timpului ei, simte brusc, pe când nu avea nici douăzeci de ani, în toamna anului 1428, că îi vorbesc puteri spirituale din lumile suprasensibile, puteri cărora ea le atribuie formele care-i sunt ei familiare, astfel încât le vede prin prisma reprezentărilor ei; dar aceasta nu constituie o obiecție împotriva realității acestor puteri. Imaginați-vă că ea știe că puterile suprasensibile îi călăuzesc forța voinței înspre un anumit țel. Eu nu vă relatez aceste fapte, pentru început, prin ceea ce poate fi relatat din Cronica Akasha, ci numai ceea ce a putut fi constatat pur istoric, prin documentele transmise.
Noi știm că această tânără din Orleans s-a confesat mai întâi unei rude, la care a găsit, am putea spune, întâmplător, înțelegere; că ea a fost condusă, după multe căi ocolite și dificultăți, la curtea Regelui Charles [Nota 21], care, împreună cu întreaga armată franceză, își epuizase toate resursele; și mai știm că după ce i s-au pus în cale tot ceea ce se putea imagina, ea l-a recunoscut pe Rege într-o mulțime de oameni în care Regele era în așa fel încadrat încât nu putea fi descoperit în mod obișnuit, și că s-a dus direct la el. De asemenea, se știe că ea i-a încredințat atunci ceva – căci el a vrut să o verifice în felul acesta –, ceva despre care se poate spune că numai el îl știa, împreună cu lumile suprasensibile. Și mai știți probabil din istoria exterioară cum prin acțiunea continuă a impulsurilor suprasensibile și a puternicei sale credințe – poate ar fi mai bine să spunem, prin contemplarea ei nemijlocită – ea a condus oștirea prin cele mai mari dificultăți la victorie, și pe rege la încoronare.
Cine a intervenit atunci în desfășurarea istorică? Nimeni altcineva decât ființele aparținătoare Ierarhiilor superioare! Copila din Orleans a fost un instrument exterior al acestor entități, și aceste entități ale Ierarhiilor superioare au condus faptele istoriei. Se prea poate ca cineva să-și spună: Dacă le-aș fi condus eu, le-aș fi condus cu mai multă iscusință – pentru că el nu găsește adecvat una sau alta din cele petrecute în intervenția Fecioarei din Orleans. Dar adepții științei spirituale nu ar trebui să vrea să corecteze faptele zeilor prin rațiunea omenească – ceea ce de fapt se petrece peste tot în ziua de azi în așa-numita noastră civilizație. Vedeți dumneavoastră, desigur că s-au găsit oameni care au vrut să despovăreze, ca să spunem așa – întru totul în sensul timpului actual –, istoria lumii moderne de faptele Fecioarei din Orleans. Și o lucrare caracteristică a epocii noastre, în această direcție materialistă, a fost scrisă de către Anatole France [Nota 22], Am vrea de fapt să știm totuși cum se împacă gândirea materialistă cu informațiile care sunt realmente întemeiate pe corectitudine – și nu mă refer acum decât la documentele istoriei exterioare. Și pentru că ne aflăm tocmai aici, în acest loc, și eu iau cu drag în considerare circumstanțele locale, aș dori să vă prezint un document la care ne-am mai referit cândva aici.
Cei din Stuttgart știu precis că în acest loc a trăit cândva un important cercetător al Evangheliilor. În calitate de adepți ai științei spiritului nu este nevoie să fim de acord cu lucrurile adesea de-a-dreptul inteligente, pe care le-a oferit Gfrörer [Nota 23] – așa se numea acel cercetător al Evangheliilor – în studiile sale despre Evanghelii, și putem fi absolut siguri că dacă Gfrörer ar auzi ceea ce se declară acum în domeniul științei spirituale, ar folosi acel tip de vorbire pe care l-a aplicat adesea adversarilor săi pe care, în încăpățânarea sa, nu i-a menajat niciodată: anume, el ar spune că acești teosofi sunt oameni „la care ceva nu este în regulă sub pălărie”. Pe atunci încă nu venise timpul în care să se poată trece cu vederea într-un mod pur materialist peste anumite documente istorice, așa cum se procedează în ziua de azi când aceste documente se referă la realități care sunt incomode, pentru că ele indică în mod vizibil, acțiunea forțelor superioare vii în cadrul lumii noastre fizice. Și aș dori să vă citez astăzi din nou un mic document, o scrisoare [Nota 24], care a fost publicată în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aș dori să vă citez doar câteva pasaje, la fel cum a făcut și Gfrörer pentru a-și justifica părerea. Aș dori să vă citesc un pasaj despre o caracteristică a Fecioarei din Orleans, și apoi să vă întreb ce semnifică o asemenea descriere atât de însuflețită.
După ce autorul scrisorii la care se referă Gfrörer a povestit câte a înfăptuit Fecioara din Orleans, el a continuat astfel:
„Fecioara (din Orleans) a realizat acestea, și cu ajutorul lui Dumnezeu va înfăptui lucruri și mai mărețe. Tânăra fată este de o frumusețe fermecătoare, are o ținută energică, vorbește puțin și
dă dovadă de o inteligență admirabilă; vorbirea ei este plăcută, așa cum vorbesc femeile. Mănâncă moderat, iar vinul îl bea cu și mai multă cumpătare. Prețuiește caii buni și armele, îi plac
oamenii înarmați și nobili. Este împotriva adunărilor și discuțiilor cu mulți oameni; izbucnește adesea în lacrimi, îndrăgește chipurile vesele, duce la îndeplinire treburi extraordinar de grele
și e atât de perseverentă în purtarea și mânuirea armelor încât rămâne pe deplin înarmată șase zile și șase nopți fără întrerupere. Ea spune că englezii n-ar avea niciun drept asupra Franței, și
de aceea a trimis-o Dumnezeu pe ea, ca să-i izgonească și să-i învingă, totuși nu înainte de a-i fi avertizat în prealabil. Are cel mai înalt respect pentru Rege; ea spune că Regele este plăcut
lui Dumnezeu și se află sub o ocrotire deosebită, și de aceea el va fi menținut. Despre Ducele de Orleans, nepotul vostru, ea spune că va fi eliberat printr-o minune dar numai după ce englezii
care-l țin prizonier vor fi somați să-l elibereze.
Și cu aceasta, ilustre Prinț, pentru a-mi încheia raportul, vă fac cunoscut că s-au mai petrecut și se petrec multe lucruri miraculoase, mai multe decât vi le pot scrie sau exprima prin cuvinte.
În timp ce redactez aceste rânduri, Fecioara menționată a plecat deja în direcția orașului Reims din Champagne, într-acolo unde se grăbește și Regele, în vederea ungerii și încoronării sale, cu
ajutorul lui Dumnezeu. Prea-ilustre și prea-puternice Prinț, prea-veneratul meu Senior! Îmi aduc cu toată smerenia omagiile, rugându-L pe cel Prea-Înalt să vă aibă în paza Lui și să vă
împlinească dorințele.
Această scrisoare a fost scrisă de cineva care o cunoștea pe Fecioară și care se afla în imediata apropiere a Regelui. Este, realmente, uimitor atunci când trebuie să regăsești toate aceste lucruri prin metode și baze oculte – căci ele se pot găsi în Cronica Akasha – și să vezi cum tocmai în astfel de cazuri își pot aduce o contribuție documentele istorice exterioare. Pe scurt, este aproape aberant să te îndoiești de ceea ce a acționat prin Fecioara din Orleans. Și dacă mai luăm în considerare faptul că datorită faptelor ei întreaga istorie a perioadei moderne a dobândit o altă înfățișare, asta ne dă dreptul să afirmăm că vedem aici acționând nemijlocit lumea suprasensibilă, fapt confirmat de documentele exterioare. Și dacă cercetătorul spiritual merge mai departe și caută prin metodele sale inspiratorul propriu-zis al Fecioarei din Orleans, atunci el descoperă ceva remarcabil cercetând epocile succesive. El află că același spirit care a acționat prin intermediul Fecioarei din Orleans a acționat, ca să spunem așa, într-o cu totul altă formă și într-un cu totul alt mod, inspirând și o altă personalitate care a trăit ca filosof la curtea lui Carol cel Pleșuv [Nota 25]: Scotus Erigena [Nota 26], ale cărui idei filosofice și teologice au influențat atât de profund Europa într-o perioadă mai timpurie. Vedem astfel că aceleași puteri acționează în diverse epoci în diverse moduri prin oameni, ca prin niște instrumente ale lor; și că în ceea ce numim noi istorie există o continuitate, un proces continuu.
Ieri v-am arătat cum se indică într-un mit important al perioadei caldeo-babiloniene intervenția lumilor spirituale ale oamenilor, fapt de care au depins multe pe parcursul istoriei în cea de-a treia epocă postatlanteană, ca de exemplu parcursul întregii deveniri istorice în vechea Caldee și în vechea Babilonie. Însă noi trebuie să considerăm, în orice caz, și din punctul de vedere al științei oculte cele două personalități care se ascund sub numele legendare de Gilgamesh [Nota 27] și Eabani [Nota 28]. Din punct de vedere istoric ocult trebuie să vedem în ei personalități care se află la punctul de început a ceea ce noi numim cultură babiloniană, cultură caldeeană. Iar ceea ce a putut veni de la ei ca impulsuri, le regăsim în dezvoltarea culturii spirituale propriu-zise a vechilor Babilonia și Caldeea. Gilgamesh era o personalitate care avea multe încarnări în urma sa, astfel încât această personalitate poate fi descrisă oarecum ca un suflet vârstnic în cadrul evoluției omenirii.
Știți din expunerile mele din cartea Știința ocultă în schiță că în răstimpul epocii lemuriene a evoluției Pământului doar foarte puțini oameni au supraviețuit evenimentelor evoluției de pe Pământ, și că numai puțini oameni au rămas pe Pământ în epoca lemuriană; că majoritatea sufletelor, înainte de a începe pericolul propriu-zis al mumificării a tot ceea ce era omenesc, s-a îndepărtat de Pământ retrăgându-se pe alte planete și trăind în continuare pe Marte, Saturn, Venus, Jupiter ș.a.m.d.; și că apoi, la sfârșitul perioadei lemuriene și în timpul epocii atlanteene aceste suflete au revenit treptat pe Pământ pentru a se încorpora în trupuri pământene în condițiile terestre modificate, și pentru a reapărea aici în încarnări noi. Avem așadar suflete care au coborât relativ devreme din lumea planetară, și altele care au coborât abia târziu, doar în perioadele târzii ale evoluției atlanteene. Primele suflete care au coborât așadar mai devreme au în urma lor mai multe încarnări pe Pământ decât cele coborâte mai târziu, și care pot fi numite, în contrast cu cele dintâi, „suflete mai tinere”, așadar suflete care au preluat mai puține lucruri în sine.
Individualitatea care se ascunde sub numele de Gilgamesh era un suflet vârstnic, iar individualitatea care s-a încorporat în Eabani la punctul de început al culturii babiloniene, era un suflet mai tânăr. În legătură cu această „tinerețe” sau „bătrânețe” a sufletelor omenești, se dezvăluie ceva remarcabil – am putea spune chiar spre surprinderea ocultistului. Dacă cineva, de exemplu, acceptă întrucâtva adevărurile științei spirituale dar continuă să depindă de prejudecățile și criteriile de valoare ale lumii exterioare, acela va considera plauzibil ca, de exemplu, sufletele filosofilor sau ale savanților din vremea noastră, să fie socotite printre sufletele „vârstnice”. Oricât de ciudat ar părea, cercetarea ocultă revelează exact contrariul, și chiar și pentru cercetătorul ocult este surprinzător faptul că, de exemplu, în Kant [Nota 29] a trăit un suflet tânăr. Da, realitatea o spune, și nu se poate face nimic împotriva ei. Și s-ar putea doar semnala că, în general, sufletele tinere se încarnează, în majoritate, în rasele de culoare, astfel încât rasele de culoare, și în special rasa neagră, aduc în încorporare, de preferință, suflete tinere. Dar tocmai particularitatea acelui mod de gândire umană care se manifestă în erudiție, în actuala știință materialistă, necesită suflete tinere.
Și se poate chiar dovedi că în cazul unor personalități, la care nu te-ai fi așteptat la așa ceva, încarnarea precedentă s-a desfășurat printre sălbatici. Da, și pe aceasta o spun faptele! Toate acestea trebuie reținute așa, căci așa stau lucrurile. Desigur că aceasta nu reduce cu nimic din valoarea și din importanța pe care o are pentru noi lumea noastră înconjurătoare, însă lucrurile trebuie astfel concepute pentru a înțelege despre ceea ce este vorba în ansamblu. În acest sens, în vechea Babilonie avem de a face în Eabani cu un suflet tânăr, iar în Gilgamesh cu un suflet vârstnic. Un astfel de suflet vârstnic, care nu va înțelege, prin însăși natura sa, de timpuriu, numai ceea ce este element de cultură, factor de cultură, în prezent, ci și ceea ce intervine în prezent ca influență de cultură, permițând o privire amplă în perspectiva viitorului.
S-ar putea ca mulți să protesteze dacă vrem să le facem plauzibil faptul că teosofii, pe care-i consideră adesea inferiori lor, sunt în general suflete mai vârstnice decât sufletele celor care țin conferințe academice. Dar cercetarea revelează acest fapt, și chiar dacă cercetarea spirituală nu trebuie folosită abuziv pentru inversarea opiniilor asupra valorilor și pentru ironizarea a ceea ce este influență în cultura noastră, totuși este necesar să privim adevărul strict în față. Astfel, Gilgamesh a fost o personalitate care, datorită constituției sale sufletești, făcea parte dintre cei ce constituiau pe atunci elementele spirituale progresive și factorii spirituali avansați ai acelui timp, care își proiectau în acel timp lumina departe în viitor, ceea ce nu putea fi atins pe atunci decât prin aceea că o astfel de personalitate parcurgea un fel de inițiere. Printr-o anumită inițiere, prin împărtășirea a ceea ce poate fi primit doar prin inițiere, lui Gilgamesh urma să i se dea ceea ce îl făcea capabil să furnizeze fermenți pentru cultura babiloniană. Așadar el urma să parcurgă o inițiere până la un anumit grad.
Să-l considerăm acum pe acest Gilgamesh, așa cum a trebuit el să se încadreze în evoluția omenirii înainte de această inițiere. El era un om din cea de-a treia epocă postatlanteană. În acea epocă însă începuse deja amurgul clarvederii omenești naturale, a ceea ce putea atinge prin forțele sale naturale. Aceasta nu mai exista în măsura în care un număr mai mare de oameni să poată privi înapoi, în încarnările lor anterioare. Dacă ne-am întoarce mai mult în urmă, în cea de-a doua epocă postatlanteană, sau în prima epocă postatlanteană, găsim că majoritatea oamenilor de pe Pământul nostru mai puteau privi înapoi în încarnările lor anterioare, în fluxul vieții lor sufletești de dinainte de nașterea curentă. Dar această capacitate s-a pierdut treptat. La Gilgamesh, lucrurile stăteau așa că din capul locului entitatea care urma să se reveleze prin el și care nu se putea revela decât prin el prin aceea că l-a condus treptat la un fel de inițiere, l-a avut mereu sub ocrotirea ei. Ea l-a încadrat în locul din care el a învățat să-și aprecieze propria sa poziție în istoria lumii. Prin evenimente de natură suprasensibilă, care ne întâmpină în imagini, în mitul pe care vi l-am prezentat ieri, lui i-a fost dat un prieten, un om a cărui barbarie și lipsă de civilizație ne este indicată prin aceea că înfățișarea sa exterioară este pe jumătate animală. Ni se spune că acest prieten avea trupul acoperit cu o blană de animal, ceea ce înseamnă că era la fel de păros, ca să spunem așa, ca oamenii din străvechime; că sufletul său era atât de tânăr încât și-a clădit un trup care îl arăta pe om sub o înfățișare încă sălbatică. Și așa a avut Gilgamesh, omul evoluat, în Eabani, alături de sine un om care prin sufletul său tânăr și organizația corporală condiționată de acest suflet, mai dispunea încă de o veche clarvedere. Acest prieten îi fusese dat pentru propria sa orientare. Cu ajutorul acestui prieten el reușește să îndeplinească anumite lucruri, ca de exemplu readucerea înapoi a acelei puteri spirituale care ne este prezentată în mit prin imaginea zeiței orașului Erek [Nota 30], Ishtar. Eu v-am spus că zeitatea orașului fusese furată de orașul vecin, și că din această cauză Gilgamesh și Eabani au început un război împotriva orașului vecin, învingându-l pe regele acestuia și aducând înapoi zeița.
Dacă vrem să înțelegem corect din punct de vedere istoric lucrurile care ne sunt prezentate în aceste mituri vechi, trebuie să abordăm fundalurile lor oculte. În spatele furtului zeiței orașului se ascunde ceva asemănător ca în spatele răpăirii Elenei care este dusă la Troia de către Paris. Trebuie să ne fie clar că ceea ce este expus în mica mea lucrare Sângele este o sevă absolut deosebită [Nota 31], este întru totul bine întemeiat. Acolo se indică faptul că la popoarele din vechime exista o anumită conștiență colectivă, și că omul nu își resimțea numai Eul său personal înlăuntrul pielii sale, ci el se simțea pe sine ca parte componentă a seminției sale, a comunității așezării sale. La fel cum este resimțit sufletul omenesc individual ca factor central al degetelor noastre de la mâini și de la picioare, al mâinilor și picioarelor noastre, care formează un tot, al întregului nostru organism, tot așa se simțea omul din vechime ca element component al sufletului-grup de care aparținea. Această atitudine mai exista în timpurile vechi în comunitățile orașelor, chiar și în Grecia. Un spirit comunitar, o Euitate a poporului, un Eu al seminției, trăia și urzea prin fiecare personalitate a poporului. Dar ceea ce putea ajunge în conștiență omenească de la o astfel de Euitate comună trebuia să fie oarecum administrat în misterii,în lăcașurile tainice ale templelor. Acolo se aflau vechii preoți ai misteriilor, care administrau condițiile spirituale generale ale unui oraș sau ale unei seminții. Și nu se vorbește la figurat, ci în mod real și exact atunci când se spune că un astfel de lăcaș al templului era realmente ca o locuință pentru Eul orașului, pentru sufletul său-grup. Acolo își aveau acestea sediul central, iar preoții din templu erau slujitorii lor. Preoții erau cei care primeau prin inspirație misiuni de la acest suflet-grup – ceea ce se numea oracol – și le purtau afară în lume pentru ca ele să se îndeplinească; deoarece oracolele de pe atunci trebuie înțelese întru totul în sensul pe care vi l-am caracterizat acum.
Organizarea acestor temple era legată de anumite taine, și multe lupte din vremurile vechi se desfășurau în sensul că preoții templului unui oraș erau luați prizonieri de către orașul învecinat, care târau, ca să spunem așa, împreună cu ei, cele mai importante secrete ale orașului. Aveți aici faptul real ce corespunde imaginii zeiței Ishtar, sufletul poporului din Erek, care a fost furată de către orașul vecin. Preoții din templu, deținătorii tainelor templului, fuseseră făcuți prizonieri pentru că orașul vecin spera ca în modul acesta să ajungă în posesia tainelor sfinte, și cu aceasta să ajungă la puterea orașului respectiv. Acesta este fundalul real al lucrurilor.
Iar Gilgamesh nu putea percepe el însuși astfel de lucruri în starea sufletească în care s-a aflat la început, pentru că el nu întrezărea aceste corelații. Dar un suflet mai tânăr îi putea servi, ca să spunem așa, drept simț clarvăzător care să-l ajute să recucerească pentru orașul său comoara din templu. Așa a ajuns de-a-dreptul la conștiența lui Gilgamesh că în viața omenească există, tocmai în perioadele de tranziție, ceea ce este spus în legenda despre orb și paralitic; fiecare separat este neajutorat, dar împreună pot merge înainte prin aceea că orbul îl ia pe paralitic pe umerii săi, iar paraliticul îi împrumută orbului capacitatea sa de vedere. Vedem transpusă în spiritual la Gilgamesh și Eabani o astfel de colaborare între oameni cu dotări foarte diferite. Întâlnim acest lucru la fiecare pas în special în realitățile istorice din vremurile vechi. Și este important să înțelegem așa ceva pentru că abia atunci putem înțelege de ce în mituri și legende sunt adesea aduși laolaltă prieteni care au ceva de înfăptuit împreună: prieteni care de obicei sunt la fel de diferiți în constituția lor sufletească pe cât erau Gilgamesh și Eabani. Dar ceea ce a putut dobândi în plus Gilgamesh pentru sufletul său prin Eabani, prietenul său, a fost faptul că el s-a „contaminat” oarecum de la Eabani cu o proprie forță de clarvedere, astfel încât el a putut privi într-un anumit mod înapoi, în propriile sale încarnări anterioare. Astfel, Gilgamesh a învățat realmente de la Eabani să privească înapoi, în încarnările precedente. Acest lucru se afla în afara capacităților normale ale lui Gilgamesh. Și acum să ne reprezentăm în mod viu cum a putut fi influențat Gilgamesh de această privire înapoi în încarnările sale anterioare.
Cam ce a putut el să-și spună din ziua în care în sufletul său s-a ivit posibilitatea de a privi înapoi la ceea ce trăise sufletul său în încarnarea precedentă? Pentru început, el a fost surprins. El nu se putea regăsi complet în propria sa entitate, așa cum fusese aceasta în încarnările precedente; ca să spunem așa, el nu s-a prea recunoscut. Așa se întâmplă în general cu oamenii care încep să privească în încarnările lor anterioare. Căci acestea arată în majoritatea cazurilor altfel decât închipuirile care apar mereu atunci când se spune că un om ar fi reîncarnarea unei personalități sau a alteia. Se poate întâmpla să întâlnești o personalitate oarecare care să indice un șir întreg de mari nume istorice ca fiind încarnările sale anterioare. Există o mulțime întreagă de oameni care sunt convinși că încarnările lor anterioare nu au fost niciodată mai prejos de rangul unei regine sau al unei prințese! – În astfel de lucruri, la care ar trebui să ne raportăm foarte serios, nu este îngăduit să prevaleze nicio fantezie; aici nu este îngăduit să se afirme absurdități.
Acum, cel care privește înapoi la succesiunea încarnărilor sale, a fel cum a procedat Gilgamesh odinioară, poate fi uneori de-a-dreptul surprins. El a privit înapoi la încarnări în care mai era încă întrețesut în tot felul de relații determinate de sufletul-grup. În orice caz, el se eliberase ca persoană, într-o anumită măsură, din acele relații, și el putuse viețui, datorită lui Eabani, întreaga lume simbolizată în mit prin zeița orașului. Dar privind înapoi în trecutul său, multe lucruri nu i-au plăcut din încarnările sale anterioare, și el a putut să-și spună: Asta nu-i pe gustul meu. Astfel, el a aflat, de exemplu, că sufletul său avusese, în acele încarnări, prietenii speciale, relații umane absolut speciale, de care îi putea fi rușine acum. Și atunci a ieșit la iveală ceea ce ne este reprezentat în mit, anume că el a început să-și mustre într-un fel, că i-a făcut reproșuri pentru ceea ce-i revelase zeița orașului pe cale ocolită prin Eabani. În mit este indicat faptul că el îi face zeiței reproșuri în legătură cu relațiile ei, pentru că ar fi devenit gelos pe aceste relații. El privea, ca să spunem așa, orizontul sufletului său, și viziunile stăteau atât de viu în fața lui cum stau în jurul unui om alți oameni în lumea fizică exterioară, față de care el resimte simpatie sau antipatie. Și în toate reproșurile pe care i le face Gilgamesh zeiței orașului, recunoaștem că el vorbește de fapt cu ceea ce se desfășoară în temeliile sufletului său. Când i se spune, de exemplu, că el îi face zeiței orașului reproșul că ar fi avut anterior relații cu un oarecare om care se numește în mit Ishulanu, asta nu înseamnă altceva decât propria sa relație cu un anumit om care fusese grădinarul stăpânului său în încarnarea precedentă, relație care nu îi place. Așadar ceea ce s-a desfășurat în sufletul lui Gilgamesh și prin care el a dobândit de fapt acea concizie lăuntrică, acea plenitudine a sufletului său de care avea nevoie pentru a deveni inauguratorul culturii babiloniene, toate acestea ne sunt descrise prin reîntoarcerea la o anumită clarvedere, prin înălțarea în lumile suprasensibile, lucruri pe care le pierduse deja într-o anumită privință, pentru că era un suflet vârstnic. Aceste aspecte ne sunt descrise în mit.
Apoi el a trebuit să parcurgă un fel de inițiere prin aceea că a fost condus înapoi la acel tip de contemplare pe care l-a avut propriul său suflet în răstimpul încarnărilor atlanteene. Ceea ce ne înfățișează acum mitul drept călătorie pe mare drept odisee a lui Gilgamesh spre Vest, nu este altceva decât călătoria inițiatică a sufletului său, prin care el ajunge la înălțimi spirituale unde poate percepe ceea ce-l înconjura în vechea perioadă atlanteană, când sufletul mai putea privi în lumea spirituală, pentru că încă mai era clarvăzător. De aceea povestește mitul că în decursul acestei călătorii spirituale el este adus laolaltă cu marea personalitate conducătoare atlanteană Xisuthros [Nota 32]. Aceasta era o personalitate care aparținea unor Ierarhii superioare și care a trăit în perioada atlanteană în sfera omenirii, dar de atunci ea s-a retras și locuia în domeniile superioare ale existenței. Gilgamesh urma să cunoască această personalitate pentru ca din contemplarea entității ei să dobândească ceea ce era necesar ca să știe cum sunt sufletele când pot privi în lumile spirituale. Astfel, el urma să fie condus în sferele spirituale prin aceea că era condus înapoi în sufletul său până în perioada atlanteană. Și când i s-a spus să nu doarmă șapte nopți și șase zile, aceasta nu a însemnat altceva decât un exercițiu prin care sufletul urma să fie modelat pentru a pătrunde pe deplin în regiunile spirituale corespunzătoare, tocmai caracterizate. Și când ni se spune că el nu a reușit să facă acest lucru, înseamnă din nou ceva foarte important: înseamnă că Gilgamesh ne este prezentat ca o personalitate care este adusă foarte aproape de pragul inițierii, care poate privi oarecum prin poarta inițierii în tainele spirituale, dar care nu poate pătrunde în toate profunzimile din cauza întregului specificului raporturilor temporale ale epocii sale. Pe scurt, trebuie spus că inauguratorul, fondatorul civilizației babiloniene a rămas oarecum la poarta inițierii, că el nu a putut privi foarte clar în lumile spirituale superioare și că de aceea, el a dat culturii babiloniene acea amprentă care este o imagine a unei simple întrezăriri a tainelor inițierii.
Vom vedea acum că această cultură babiloniană exterioară este realmente de așa natură încât justifică cele tocmai spuse, în timp ce, de exemplu, totul indică faptul că Hermes este o personalitate care a privit foarte adânc în cele mai sacre taine ale inițierii, putând deveni de aceea marele inițiator al culturii egiptene, trebuie să spunem că civilizația babiloniană exterioară a fost pregătită în modul pe care tocmai l-am caracterizat: Anume printr-o personalitate conducătoare care avea în sufletul său toate acele însușiri care se dezvoltă atunci când nu se pătrunde întru totul în tainele sfinte cele mai profunde. De aceea avem realmente în dezvoltarea istorică a vechii Babilonii un parcurs exterior de cultură paralel cu un curent esoteric lăuntric. În timp ce în viața egipteană cele două curente se întrepătrund mai mult, în vechea civilizație babiloniană ele sunt întru totul separate. Iar în cadrul a ceea ce noi trebuie să vedem drept cultură babiloniană, așa cum a fost ea inaugurată de Gilgamesh, viețuia ceea ce se află în cele mai sfinte și mai tainice misterii ale caldeenilor.
Acești inițiați ai misteriilor erau introduși în aspectele cele mai lăuntrice, dar acestea nu răzbăteau în cultura exterioară decât ca un mic flux. Această cultură exterioară era un rezultat al impulsurilor lui Gilgamesh. Din toate considerațiile noastre a rezultat că Gilgamesh, ca personalitate, nu era în fond atât de avansat încât să fi putut trăi o inițiere deplină. Dar tocmai prin faptul că în perioada în care a acționat el nu și-a manifestat propriile impulsuri personale, necomunicând lumii propria sa forță, el a fost în mod deosebit capabil să lase să acționeze prin el o entitate spirituală pe care noi o considerăm ca aparținând clasei Spiritelor focului, așadar Arhanghelilor. Prin Gilgamesh acționa o astfel de entitate și noi trebuie să căutăm forțele motrice ale raporturilor civilizației babiloniene, pentru care Gilgamesh a fost un instrument, într-un astfel de Spirit al focului. Astfel încât trebuie să ni-l reprezentăm pe Gilgamesh de-a-dreptul în imaginea pe care ne-ar putea-o da simbolul vechiului centaur. Astfel de simboluri vechi corespund mai mult realității decât se crede în mod obișnuit. Un centaur, jumătate animal, jumătate om, urma să reprezinte modul în care la oamenii mai puternici din timpurile vechi se separa realmente într-un fel aspectul uman, spiritual, mai înalt, de ceea ce unea personalitatea individuală cu organizația animală. Gilgamesh a acționat ca un centaur asupra celor care l-au putut aprecia, și tot așa acționează el și în ziua de azi asupra celor care-l pot aprecia.
Este într-adevăr remarcabil că tocmai această imagine a centaurului reapare astăzi în câmpul gândirii științifice moderne. Recent a apărut o carte [Nota 33], care vrea să se bazeze în întregime pe realități științifice, dar care se raportează totuși, într-o anumită privință, fără prejudecăți la aceste realități, și de aceea nu amestecă totul laolaltă într-un mod atât de diletant și lipsit de sens cum procedează cei care se numesc moniști. Autorul caută realmente să înțeleagă omul, așa cum se raportează el ca entitate sufletesc-spirituală autonomă la organizația corporală fizică. Și un astfel de om care se sprijină pe suporturi științifice ajunge la o imagine particulară. Este, fără îndoială, că el nu s-a gândit la un centaur atunci când a ajuns la această imagine, dar el spune, referitor la ceea ce rezultă din reprezentările științifice asupra relațiilor dintre suflet și trup: Acestea se pot compara cu un călăreț aflat pe calul său. Și nu ne putem reprezenta nimic altceva, pentru că realitățile științifice corect înțelese ne constrâng să o facem, decât să ne spunem: Sufletul care folosește trupul ca instrument, este independent, la fel cum este un călăreț față de calul său. – Apare din nou imaginea centaurului, lucrurile se desfășoară realmente repede, și înainte ca oamenii să-și dea seama, reprezentările spiritual-științifice vor trebui să devină familiare contemporanilor noștri tocmai sub presiunea realităților științifice. Căci nu cu mult timp în urmă am vorbit cu un filosof [Nota 34] care ținea mult la reprezentările materialiste și care mi-a spus, din reprezentările lui materialiste: „Desigur că imaginea centaurului s-a născut așa: Vechii locuitori ai Greciei au văzut venind din nord călăreți pe caii lor, și pentru că acolo era în general ceață, au avut reprezentarea că cei doi, călărețul și calul, nu erau decât o singură ființă. În superstițiile lor ei își puteau imagina cu ușurință așa ceva.”
Este realmente o idee de-a-dreptul simplă, poate prea puțin filosofică, dar cu adevărat foarte simplă! Această reprezentare a centaurului, care nu aluat naștere datorită faptului că grecii nu ar fi putut face diferența dintre călăreț și calul său, ci pentru că popoarele mai vechi au conceput cu adevărat entitatea spirituală a omului ca fiind independentă de natura lui fizică – această reprezentare reapare în zilele noastre, prin ea însăși, din reprezentările științifice. Astfel că trebuie să spunem că în ciuda tuturor reprezentărilor materialiste noi ne aflăm astăzi deja pe calea ca însuși materialismul – dacă vrea să se sprijine pe realități – va fi condus treptat înspre ceea ce are de spus știința spiritului din izvoarele sale oculte. Dacă vrem să punem însă în punctul central al considerațiilor oculte statura lui Gilgamesh – de care s-a apropiat acum deja și cercetarea exterioară – așa cum trebuie să o facem pentru considerațiile noastre, atunci trebuie să ne fie clar că în acest caz avem de a face cu intervenția unei ființe din Ierarhiile spirituale superioare. Astfel încât dacă noi trebuie să vedem de fapt fiecare om în privința spiritualității sale într-o imagine de centaur, în cazul lui Gilgamesh va trebui să acceptăm și că spiritualitatea centaurului este dirijată de puteri superioare care-și trimit forțele în progresul omenirii. Și noi vom vedea, dacă vom continua să parcurgem istoria, că acest aspect ne va apărea și mai clar. Vom vedea apoi cum se modifică lucrurile până în epoca noastră, și cum preiau forțele spirituale mereu alte înfățișări atunci când acționează prin oameni, pe măsură ce ne apropiem de prezentul nostru imediat.
