Ieri v-am atras atenția asupra modului în care intervin cele mai diverse puteri istorice pe parcursul evoluției omenirii. Datorită acestui fapt, ca și datorită intersecției unui curent puternic cu altele, iau naștere anumite perioade de înălțare, respectiv de declin în anumite civilizații, și lucrurile se desfășoară în așa fel încât, în timp ce vechi culturi intră în reflux, în declin, sau, ca să spunem așa, degenerează până la superficialitate, la aparență, se pregătește treptat, lent, ceea ce inaugurează culturile ulterioare, ceea ce le face să se vivifieze și să se nască, de fapt. Astfel încât, ca regulă generală, putem să ne reprezentăm schematic parcursul civilizațiilor omenești în felul următor: Vedem o înălțare a civilizației omenești din adâncuri imprecise, până la anumite puncte culminante, și observăm apoi cum această civilizație intră în declin, și anume cu mult mai lent decât se înălțase. Ceea ce a adus o anumită epocă de cultură continuă să trăiască o vreme îndelungată, întrețesându-se în diferitele curente și culturi ulterioare ale popoarelor și apoi se pierde așa cum s-ar pierde un fluviu care nu se varsă în mare, ci se risipește în pârâiașe de câmpie. Dar chiar în timp ce aceste pârâiașe încă mai există, se pregătesc noile civilizații – care încă nu puteau fi observate, ca să spunem așa, în timpul declinului vechilor culturi pentru a-și începe ulterior evoluția, ascensiunea lor, și pentru a contribui în același mod sau într-un mod asemănător la progresul omenirii. Dacă vrem să ne gândim la un progres cultural caracteristic în sensul cel mai omenesc, putem să presupunem că acesta a avut loc atunci când s-a conturat în modul cel mai evident aspectul general-omenesc, urzirea Eului în Eu. După cum am arătat, aceasta s-a întâmplat în Grecia antică. Observând această epocă, ni se poate arăta de-a-dreptul limpede cum decurge o cultură în sensul ei caracteristic; căci ceea ce s-a împlinit în cele trei culturi anterioare și în cea care urmează, sunt modificate într-un cu totul alt mod de ceea ce se află în afara omului. Prin urmare, ceea ce se află în omul însuși, prin care acționează omul, ca să spunem așa, asupra lumii, în tot ceea ce se poate exprima în el din puterile suprasensibile în modul cel mai asemănător omului, ne este dat în cea de-a patra epocă de cultură, cea de la mijloc.
Dar în legătură cu elenismul trebuie să spunem și următoarele: Epoca greacă a fost precedată de cea de-a treia epocă; aceasta a intrat în declin, și în timp ce se afla în declin, s-a pregătit elenismul. Așadar în perioada de declin a civilizației babiloniene, care s-a răspândit de la Est la Vest, pe această mică peninsulă europeană sudică, pe care noi o numim Grecia, se afla, ca să spunem așa, germenul a ceea ce urma să se cufunde în omenire ca flux al unei noi vieți. Acum trebuie să spunem, desigur, că această viață greacă a exprimat în sensul cel mai eminent omenescul pur, ceea ce poate găsi omul în sine însuși; dar nu ne este îngăduit să credem că aceste lucruri nu trebuie pregătite. Și ceea ce noi desemnăm drept omenesc pur a trebuit să fie adus oamenilor de către puterile suprasensibile prin misterii, tot așa cum acea libertate superioară care trebuie pregătită pentru cea de-a șasea epocă de cultură, este acum adusă și transmisă ca învățătură de către conducătorii corespunzători ai evoluției omenirii.
Trebuie să spunem așadar că acolo unde elenismul se prezintă considerației exterioare ca și cum totul ar izvorî în el din omenescul pur, el are în urmă un timp în care s-a aflat, ca să spunem așa, sub influența învățăturii înaltelor entități spirituale. Doar aceste entități spirituale superioare au făcut posibil ca omul să se ridice până la înălțimea sa pur omenească. Și de aceea, ceea ce numim noi în ziua de azi cultură greacă, dacă o urmărim în timpurile sale anterioare, se pierde în abisurile timpurilor preistorice în care a fost practicat în lăcașurile templelor de misterii, ca bază a culturii grecești, ceea ce a fost adus apoi în formă artistică de către Homer, Eschil [Nota 59] ca moștenire a vechii înțelepciuni din temple. Și noi trebuie să considerăm ceea ce ne întâmpină într-un mod atât de grandios prin aceste staturi inegalabile, în sensul că deși acești oameni au prelucrat în sufletele lor ceea ce a fost întru totul conținut sufletesc, întru totul urzire a Eului în Eu, acestea au fost coborâte mai întâi în aceste suflete din sfintele lăcașuri ale templelor de către entități superioare. De aceea ne apare atât de infinit de profund și de infinit de măreț ceea ce trăiește în poemele lui Homer sau ale lui Eschil. Numai că nu trebuie să considerăm poemele lui Eschil din traducerea lui Wilamowitz [Nota 60], ci trebuie să ne fie clar că deplina măreție a ceea ce trăia în Eschil nu poate fi redată într-o limbă modernă, iar faptul de a aborda calea urmată de traducătorii recenți, este cel mai nepotrivit pentru înțelegerea acestora.
Așadar abia atunci când considerăm cultura greacă din profunzimea sanctuarelor misteriilor putem dobândi o presimțire a esenței acestei culturi grecești. Și în măsura în care tainele vieții suprasensibile au fost transmise într-un mod omenesc artiștilor greci, a putut fi transpus în sculptura greacă, în marmură sau în bronz, ceea ce fusese inițial taină a templelor. Și chiar și ceea ce ne întâmpină în filosofia greacă ne arată cu claritate că cele mai bune lucruri pe care le-a putut da această filosofie sunt de fapt vechi comori de înțelepciune misterială transpuse în inteligență, în înțelegere rațională. Aceste lucruri sunt exprimate în mod simbolic prin aceea că ni se spune: Marele Heraclit [Nota 61] a adus în templul Dianei din Efes ofranda lucrării sale despre natură. Acest lucru nu înseamnă altceva decât că Heraclit a prezentat ceea ce putea el spune din propria urzire a Eului în Eu în așa fel, încât el a considerat că trebuie să jertfească această cunoaștere puterilor spirituale din perioada precedentă, de care se știa legat. Și dintr-un asemenea punct de vedere înțelegem și sensul adânc al cuvintelor lui Platon [Nota 62], care a putut da grecilor o filosofie atât de profundă, dar s-a văzut totuși constrâns să spună că întreaga filosofie a timpului său nu înseamnă nimic față de vechea înțelepciune pe care strămoșii o mai primeau încă din regatul lumilor spirituale. Iar la Aristotel totul apare deja în forme logice, și în acest caz se poate vorbi despre o veche înțelepciune devenită abstractă, despre lumi vii reduse la concepte. Cu toate acestea, în Aristotel mai respiră ceva din vechea înțelepciune, deoarece Aristotel s-a aflat, ca să spunem așa, la poarta de închidere a vechiului curent. În conceptele și ideile sale, deși abstracte, se mai percepe încă ecoul sunetelor desăvârșite care au răsunat din lăcașurile misteriilor, și care au constituit propriu-zis elementul inspirator nu numai al înțelepciunii grecești ci și al artei grecești și al întregului caracter al poporului grec. Căci specificul fiecărei culturi la începutul său este acela că ea nu cuprinde numai cunoașterea și arta, ci și omul întreg; astfel încât omul întreg este o expresie a ceea ce trăiește în el ca înțelepciune, ca spiritualitate. Și dacă ne reprezentăm cum în răstimpul în care cultura babiloniană se afla în declin se înalță din adâncuri necunoscute cultura greacă, atunci putem recunoaște efectul deplin a ceea ce au adus vechile temple caracterului grec în epoca războaielor împotriva perșilor. Căci în aceste războaie împotriva perșilor vedem cum se opun eroii greci, într-un entuziasm înflăcărat față de ceea ce primiseră de la strămoșii lor, curentului care li se opune drept curent decadent al Orientului. Și ce anume înseamnă opunerea de atunci, când înțelepciunea greacă a templelor, când Învățătorii din vechile misterii grecești luptau în sufletele eroilor din războaiele cu perșii împotriva culturii decadente a Orientului, împotriva culturii babiloniene, așa cum au preluat-o ulterior perșii, ce anume înseamnă aceasta poate înțelege sufletul omenesc numai dacă-și pune întrebarea: Ce ar fi devenit sudul Europei și întreaga Europă de mai târziu, dacă micul popor grec nu ar fi respins atacul uriașelor mase fizice din Orient? Prin ceea ce au făcut atunci grecii, s-a depus germenul pentru viitor, pentru ceea ce s-a dezvoltat până în vremurile noastre în cadrul culturilor europene.
Și chiar și ceea ce s-a dezvoltat din aceasta pentru Orient, ceea ce a readus Alexandru înapoi – chiar dacă într-un mod care, într-o anumită privință, nu poate fi justificat – din Occident în Orient, s-a putut dezvolta numai după respingerea a ceea ce se afla în deplin și în privința forței sale fizice de către ceea ce trăia ca entuziasm înflăcărat față de comorile templelor în sufletele grecilor. Când sesizăm acest fapt, atunci vedem cum continuă să acționeze nu numai înțelepciunea focului lui Heraclit, nu numai mărețele idei ale lui Anaxagoras [Nota 63], nu numai ideile cuprinzătoare ale lui Thales, ci și învățăturile reale ale păzitorilor înțelepciunii templului din elenismul preistoric. Vom resimți aceasta ca pe un efect al puterilor spirituale care au adus elenismului ceea ce trebuia să i se aducă acestuia. Vom resimți toate acestea în sufletele eroilor greci, care s-au opus perșilor în diferitele bătălii. Așa trebuie să învățăm să simțim istoria, iubiții mei prieteni, căci ceea ce ni se oferă ca istorie este doar o simplă abstractizare, lipsită de conținut. Ceea ce acționează ulterior dintr-o epocă anterioară poate fi observat numai dacă ne întoarcem în timp la ceea ce le-a fost dat sufletelor omenești, probabil timp de milenii, și care preia apoi forme reale într-un anumit timp. Cum se face că în această perioadă ascendentă vechile comori ale templului au putut însemna atât de mult pentru greci? Aceasta s-a putut întâmpla datorită caracterului universal, cuprinzător, și care nu se preocupa de nimic altceva al acestor comori din templu. Era ceva care fusese dat inițial, care putea umple întreaga ființă a omului și care avea o forță nemijlocită de îndrumare.
Ajungem aici la caracteristica propriu-zisă a acelor culturi care la început se află în ascensiune, până la punctul lor culminant. În aceste culturi tot ceea ce este activ în mod viu în om devine frumusețe, virtute, utilitate practică; tot ceea ce vrea omul să înfăptuiască și să realizeze în viață este perceput ca izvorând direct dintr-o plenitudine de înțelepciune, direct din spiritual. Iar înțelepciunea cuprinde ceea ce este virtute și frumusețe, și toate celelalte. Atunci când omul este pătruns și inspirat de înțelepciunea templelor, toate celelalte vin de la sine; acesta este sentimentul caracteristic epocilor de ascensiune. Dar în clipa în care întrebările și sentimentele se diferențiază, în care, de exemplu, întrebarea referitoare la Bine și Frumos devine independentă față de întrebarea referitoare la temelia divină primordială, încep perioadele de decadență. De aceea putem fi siguri că ne aflăm într-o perioadă de decadență dacă se subliniază că pe lângă spiritualul originar ar mai trebui cultivată una sau alta, că ceva anume ar avea o importanță capitală. Dacă nu există încrederea în spiritual, în sensul că acesta poate da naștere din sine la tot ceea ce este necesar pentru viața omenească, atunci curentele culturale unitare, care au constituit o unitate în perioada de ascensiune, se fragmentează în curente separate. Vedem aceasta acolo unde în viața greacă se amestecă și altceva în afară de înțelepciune, alte interese în afara elanului spiritual; vedem aceasta în viața statală, o vedem în acele părți ale vieții grecești care ne interesează în mod deosebit, în perioada spirituală care a urmat lui Aristotel. Atunci, pe lângă întrebarea: Ce este Adevărul? – în care este conținută întrebarea: Ce este binele și ce este utilul? –, se desprinde din ea cea din urmă, care începe să devină independentă. Se pune întrebarea: Cum trebuie să fie cunoașterea noastră pentru ca prin ea omul să poată atinge un țel practic în viață? Și vedem astfel înflorind în perioada de decadență un curent pe care îl numim stoicism. La Platon și Aristotel în înțelepciune era totodată cuprins Binele; orice elan față de Bine putea să pornească doar din înțelepciune. Stoicii se întreabă: Ce trebuie să facă omul pentru a deveni mai înțelept pentru viață, pentru practica vieții, pentru a deveni un om care să urmărească țeluri bune? Țelurile practice de viață se amestecă în ceea ce fusese până atunci elan universal spre Adevăr.
În epicurism se amestecă apoi ceva pe care-l putem descrie astfel: Oamenii se întreabă cum s-ar putea organiza ei intelectual pentru ca această viață să poată decurge în modul cel mai fericit posibil, în cea mai desăvârșită armonie lăuntrică? La această întrebare atât Thales, Platon, chiar și Aristotel, ar fi răspuns: Caută Adevărul și acesta îți va da cea mai mare fericire, care este germenul iubirii. Dar acum se separă această întrebare de problema Adevărului, și apare un curent de decadență. Astfel încât ceea ce se numește stoicism și epicurism constituie curente de decadență. Iar așa ceva are mereu drept consecință faptul că Adevărul este pus în discuție de către oameni, și că-și pierde întreaga forță. De aceea, simultan cu stoicismul și epicurismul, în perioada de decadență apare scepticismul, mania omului de a se îndoi de Adevăr. Și dacă scepticismul, stoicismul, epicurismul și-au practicat esența un anumit timp, omul care se mai străduia să descopere Adevărul se simte, ca să spunem așa, aruncat afară din sufletul cosmic și lăsat în seama propriului său suflet. Atunci el privește în jurul său, și-și spune: Acum nu ne aflăm într-o epocă în care să se reverse în omenire impulsuri datorită curentului ce acționează continuu al puterilor spirituale. De aceea, omul este redus la propria sa viață lăuntrică, la ființa sa subiectivă. Această atitudine ne întâmpină pe parcursul următor al vieții grecești, în neoplatonism, în acea filosofie care nu mai are nicio legătură cu viața exterioară, care privește în sine și vrea să ajungă la Adevăr prin înălțarea mistică individuală. Avem așadar o cultură ascendentă și una care intră treptat în declin. Iar ceea ce s-a constituit în perioada de ascensiune se scurge apoi lent și treptat până când, în preajma anului 1250, începe o inspirație pentru omenire care nu este ușor de remarcat, dar de aceea nu este mai puțin importantă; o inspirație pe care am caracterizat-o ieri într-un anumit mod, și care continuă apoi să se risipească începând din secolul al XVI-lea. Căci, în fond, începând de atunci reapar toate întrebările specifice pe lângă problema referitoare la Adevăr; atunci se abordează din nou un punct de vedere care vrea să separe întrebarea referitoare la Bine și la utilitatea exterioară de marea problemă referitoare la Adevăr. Și în timp ce personalitățile spirituale conducătoare care s-au aflat sub impulsurile anului 1250 au mai văzut toate curentele omenești ca fiind situate în cadrul Adevărului, vedem acum cum apare, în sensul cel mai eminent, separarea de principiu a întrebărilor practice, referitoare la viață, de problemele propriu-zise referitoare la Adevăr. Iar la poarta de intrare a noii perioade de decadență, a acelei perioade care înseamnă atât de limpede prăbușirea vieții spirituale, la poarta de intrare se află Kant. În prefața sa la cea de-a doua ediție a «Criticii rațiunii pure», el afirmă explicit: A trebuit să limitez strădania după adevăr în granițele sale, ca să eliberez terenul pentru ceea ce vrea religia practică. Și de aici a rezultat acea separare strictă între rațiunea practică și rațiunea teoretică. În cadrul rațiunii practice, postulatele de Dumnezeu, libertate și nemurire se orientează strict pe principiul Binelui; în cadrul rațiunii teoretice, este distrusă orice posibilitate de cunoaștere, orice posibilitate de a ajunge într-o lume spirituală. Așa stau lucrurile din punct de vedere istoric. Și desigur că pe urmele lui Kant va mai decurge încă vreme îndelungată ceea ce constituie strădania după Adevăr a timpului nostru. Iar atunci când curentul nostru cu adevărat spiritual indică acea posibilitate de extindere a capacității de cunoaștere, de înălțare a capacității de cunoaștere dincolo de sine însăși, înălțare prin care poate pătrunde în lumile suprasensibile, se va mai auzi încă o vreme foarte îndelungată cum răsună din toate părțile: „Da, dar Kant spune...!” [Nota 64] Devenirea istorică a omului se desfășoară realmente în astfel de antiteze. Iar în ceea ce apare în mod instinctiv ca o presimțire, se arată cum sub ceea ce este o simplă maya, considerată drept adevăr, sub fluxul acestei maya curge totuși ceea ce este în mare parte corect pentru instinctele omenești. Căci este extraordinar de interesant să vedem cursul descendent al evoluției omenirii până în perioada greco-latină și reînălțarea promovată de noi exprimate în anumite presimțiri și indicații date din instinctele poporului pentru viața practică.
Oare cum trebuiau să gândească oamenii care aveau un sentiment față de aceste lucruri? Atunci când priveau înapoi la marile staturi conducătoare ale istoriei omenirii din perioada precreștină, sau, mai bine spus, din perioada pre-elenă, oare cum trebuiau ei să privească la toți aceia pe care-i putem caracteriza drept instrumente ale entităților Ierarhiilor superioare? Chiar și grecii trebuiau să-și spună: Acestea ne-au fost date prin oamenii în care s-au revărsat forțe divine supraomenești. – Și vedem cum acest aspect trăiește în conștiența tuturor timpurilor vechi: personalitățile conducătoare, până la staturile eroilor, chiar și până la Platon, erau considerați ca fii ai zeilor, ceea ce înseamnă că oamenii vedeau în spatele acestor personalități care apar în istorie – atunci când își înălțau privirile tot mai mult - vedeau ceea ce este divin; iar ceea ce apare ca Platon sau în staturile eroilor, ei vedeau entități divine coborâte pe Pământ, sau născute din aceste entități. De aici s-a născut ideea conform căreia fiii zeilor s-au unit cu fiicele oamenilor, pentru a coborî spiritualul în planul fizic. În acele vremuri vechi, acești oameni erau văzuți drept fii ai zeilor, drept oameni-zei, adică oameni care aveau o legătură a ființei lor cu Divinitatea. Dimpotrivă, în momentul în care grecii simțeau: Acum putem vorbi despre o urzire a Eului în Eu, despre ceea ce se află în cadrul personalității omenești, ei vorbeau despre conducătorii lor supremi ca despre șapte înțelepți, desemnând în felul acesta ceea ce devenise, ca să spunem așa, pur omenesc din fiii zeilor.
Și cum trebuiau să evolueze în continuare instinctele popoarelor în epocile post-elene? Trebuia expus ceea ce configurează omul pe planul fizic și cum este purtat acest ceva ca rod deplin în lumea spirituală. Așadar, dacă mai înainte se resimțea faptul că spiritualul trebuie văzut înaintea omului fizic și că omul fizic este o imagine de umbră a spiritualului, dacă în perioada greacă au fost văzuți înțelepți care trăiau, ca să spunem așa, ca Eu în Eu, după epoca greacă trebuiau văzute personalitățile care trăiesc pe planul fizic și se înalță în spiritual prin ceea ce trăiește în fizic. Această atitudine s-a constituit dintr-o cunoaștere instinctivă. Căci la fel cum epocile pre-elene au avut fii ai zeilor iar epoca greacă a avut înțelepți, în epoca post-elenă popoarele au avut sfinți, care s-au înălțat la viața spirituală prin ceea ce au înfăptuit pe planul fizic. În instinctele popoarelor trăiește ceva, și noi putem să vedem cu dincolo de maya se află ceva care animă totuși omenirea pe drumul înainte.
Și dacă recunoaștem aceasta, atunci ceea ce trăia în acele timpuri luminează în anumite suflete omenești și noi înțelegem cum trebuie să se modifice karma unui grup datorită faptului că oamenii sunt totodată instrumente ale devenirii istorice. Și noi putem înțelege ceea ce ne arată Cronica Akasha: de exemplu, cum trebuie să vedem în Novalis [Nota 65] ceea ce duce înapoi, până la Profetul Ilie. Aceasta este o succesiune de încarnări extraordinar de interesante. Vedem cum apare în Ilie elementul profetic, deoarece evreii au avut misiunea de a pregăti ceva ce trebuia să vină mai târziu. Și ei o fac prin trecerea de la patriarhi la profeți și prin statura lui Moise. În timp ce la Avraam mai vedem cum resimte evreul în sângele său ecoul lui Dumnezeu în sine, la Ilie vedem trecerea la „răpirea”’ în lumile spirituale. Totul se pregătește treptat. În Ilie a trăit o individualitate care s-a pătruns, s-a umplut deja în vechile timpuri cu ceea ce urmează să vină în viitor. Apoi vedem că această individualitate urma să fie un instrument pentru pregătirea înțelegerii impulsului lui Christos. Vedem cum renaște individualitatea lui Ilie în Ioan Botezătorul; cum este acesta un instrument pentru o entitate superioară. În el trăia o individualitate care a făcut din Ioan Botezătorul instrumentul său; dar a fost necesară înalta individualitate a lui Ilie pentru a se servi de acest instrument.
Vedem apoi mai târziu cum poate transpune această individualitate ceea ce urmează să acționeze în viitor în forme care au fost posibile numai sub influența celei de-a patra epoci de cultură. Apoi, oricât de ciudat ni s-ar părea, această individualitate reapare în Rafael [Nota 66], unind în pictură ceea ce urmează să acționeze în toate timpurile ca impuls creștin cu minunatele forme ale elenismului. Și aici putem să recunoaștem cum se raportează karma individuală a acestei entelehii la încarnarea exterioară. De la încarnarea exterioară se cere ca un spirit al timpului să se poată exprima prin Rafael; individualitatea lui Ilie-Ioan este în acest sens cea mai potrivită pentru acest Spirit al timpului. Dar epoca nu poate oferi decât un trup fizic ce se frânge sub o astfel de putere; de aceea moare Rafael atât de devreme.
Această individualitate trebuie să-și manifeste cealaltă latură a ființei sale într-o perioadă în care curentele se separă din nou; ea reapare atunci ca Novalis. Și vedem cum în acest Novalis viețuiește deja realmente într-o înfățișare aparte ceea ce ne este dat acum prin știința spirituală. Căci în afara științei spiritului doar Novalis, Rafael cel renăscut, a găsit exprimări atât de potrivite privind raportul dintre trupul astral cu cel eteric și cel fizic, raportul dintre veghe și somn, etc. Acestea sunt lucruri care ne arată cum sunt individualitățile instrumente ale fluxului continuu al evoluției omenirii. Și când privim devenirea umană, când ne îndreptăm atenția asupra alternanței enigmatice din evenimentele istorice, atunci putem resimți ce forțe profund spirituale trăiesc în acestea. Căci cele anterioare trec în cele ulterioare într-un mod remarcabil.
Unora dintre dumneavoastră le-am spus deja [Nota 67] că se poate constata o perspectivă istorică remarcabilă la trecerea de la Michelangelo [Nota 68] la Galilei [Nota 69]. Și un om foarte inteligent – vă rog să remarcați că eu nu spun că în acest caz ar fi vorba de o reîncarnare, ci de un progres istoric –, o personalitate foarte inteligentă a atras atenția asupra faptului că este ciudat ca la privirea admirabilei arhitectonici a Bazilicii Sfântul Petru să vezi cum a întrețesut în ea spiritul omenesc ceea ce se numește știință mecanică. În formele grandioase ale Bisericii Sfântul Petru vedem încorporate gândurile mecaniciste pe care le putea concepe intelectul omenesc, dar transpuse în formele grandioase, în frumusețe: gândurile lui Michelangelo! Modul în care putea acționa asupra cuiva vederea Bazilicii Sfântului Petru apare în împrejurările cele mai diverse, iubiți prieteni, și probabil că fiecare a viețuit ceva din trăirea pe care a avut-o sculptorul vienez Natter [Nota 70] – sau trăirea care a fost viețuită în el. El se îndrepta împreună cu un prieten spre Bazilica Sfântul Petru; încă nu o zăriseră, când deodată celălalt îl auzi pe Natter, care sărise de pe locul său, ieșindu-și întru totul din fire și spunând: Mi-e frică! Căci în clipa aceea el zărise Bazilica – și mai târziu nici nu a vrut să-și amintească această trăire. La urma-urmelor, orice om poate trăi ceva asemănător atunci când vede ceva atât de grandios. Iar un spirit foarte inteligent, profesorul Müllner [Nota 71], a atras atenția într-o conferință universitară că marele gânditor în domeniul mecanicii, Galilei, a dat, într-o învățătură intelectuală, omenirii, ceea ce a fost încorporat în forme spațiale de către Michelangelo în Biserica Sfântul Petru. Astfel încât prin gândurile lui Galilei ne reîntâmpină în manieră intelectuală ceea ce a fost cristalizat oarecum ca mecanică omenească în Biserica Sfântul Petru. Este curios însă faptul că același om a atras atenția în acea conferință că ziua morții lui Michelangelo coincide cu ziua nașterii lui Galilei. Asta înseamnă că ideile intelectuale, gândurile pe care Galilei le-a imprimat în intelectualitate, au apărut într-o personalitate care s-a născut în ziua morții celui care le transpusese în forme spațiale. Și atunci ar trebui să ne punem întrebarea: Cine a încorporat în Biserica Sfântul Petru prin Michelangelo legile mecanicii, pe care omenirea le-a primit abia ulterior prin Galilei? Dacă prin gândurile aforistice izolate pe care mi-a fost îngăduit să vi le prezint aici în legătură cu devenirea istorică a omenirii, dacă prin reunirea acestora în inimile dumneavoastră ia naștere un sentiment referitor la modul cum acționează în istorie adevăratele, reale puteri spirituale prin instrumentele lor, atunci ați recepționat corect aceste expuneri. Și atunci, acest sentiment poate fi desemnat ca sentiment corect pentru devenirea în timp, pentru progresul în timp, rezultat din considerații ocult-istorice, sentiment care poate pătrunde în inimile noastre. Iar astăzi, când ne aflăm la un mic punct de răscruce, mi se pare adecvat să ne îndreptăm meditația asupra simțirii progresului oamenilor și progresului zeilor, în timp. Și dacă inimile fiecăruia dintre dumneavoastră, iubiții mei prieteni, ar dori să preia acest sentiment de transpunere în practică a științei progresului ocult în timp în simțirea pentru urzirea și crearea din devenire, din progresul omenirii, în care suntem încadrați, dacă sufletul fiecăruia dintre dumneavoastră ar dori să preia aceasta ca pe un sentiment viu, atunci probabil că în acest sentiment ar putea trăi și o urare de Anul Nou. Și eu aș dori să cufund această urare de Anul Nou – în încheierea acestui ciclu – în sufletele dumneavoastră: Considerați cele spuse aici drept punctul de pornire al nașterii unui sentiment al timpului. Și el poate fi, într-o anumită privință, simbolic, simbolul faptului că noi putem folosi o mică trecere de la un interval temporal la un altul pentru a lăsa să acționeze în sufletele noastre astfel de idei care cuprind tranziții în decursul timpului.
