Înțelegerea mersului evolutiv al unor individualități, așa cum l-am putut urmări ieri, ca să spunem așa, de-a-lungul a două încarnări, ne permite să privim întrucâtva în tainica devenire și urzire a spiritelor cosmice în evoluția omenirii și a istoriei oamenilor. Căci dacă menținem în fața ochilor imaginile schițate ieri în fața sufletelor noastre, imaginile lui Iulian Apostatul și a următoarei întipăriri a aceleiași individualități în decursul devenirii omenirii ca Tycho Brahe, marele astronom, ne poate frapa ceva. Căci tocmai la astfel de personalități care înseamnă ceva în istorie putem observa cum acționează, ca să spunem așa, particularitatea individualității de la o încarnare la alta, dar și cum se afirmă, modificator, pe acest parcurs pur al reîncarnărilor ceea ce vor să înfăptuiască în istorie înaltele individualități spirituale ale Ierarhiilor superioare, scop în care ele se folosesc de oameni ca de niște instrumente. Apoi, trebuie să ne spunem: Individualitatea care a apărut ca Iulian Apostatul a avut sarcina, în secolul al patrulea după Christos, să dea oarecum un ultim impuls pentru ca tezaurul de înțelepciune spirituală al epocilor anterioare ale evoluției omenirii să se mai înflăcăreze pentru ultima oară, pentru a-l feri de destinul pe care l-ar fi avut cu ușurință dacă ar fi lăsat doar în seama creștinismului ce se înălța sarcina de a se ocupa de această comoară. Iar pe de altă parte, trebuie să ne spunem că o individualitate care a fost încarnată într-o personalitate ce a avut norocul să fie inițiată în misteriile eleusine a întrunit la reîncarnarea sa condițiile de a lăsa să acționeze asupra sa o mulțime infinită de forțe ale timpului și de entități care acționau în timp, așa cum trebuia să se întâmple în secolul al XVI-lea. Și noi vom înțelege realmente pe deplin măreția și forța întâlnite ieri în personalitatea lui Tycho Brahe și care își găsesc explicația prin aceea că în Tycho Brahe a putut apărea o sumă imensă de știință macrocosmică aflată în legătură cu microcosmosul, tocmai pentru că el fusese un inițiat într-o încarnare anterioară. Devenim conștienți prin astfel de considerații asupra istoriei oculte că oamenii sunt aceia care înfăptuiesc istoria, dar că, la urma-urmelor, istoria poate deveni de înțeles numai dacă găsim legătura între personalitățile care apar și dispar de pe suprafața Pământului și firele individuale care străbat, ca să spunem așa, întreaga evoluție a omenirii și se reîncarnează în personalități. Dar noi trebuie să ținem totodată seama de ceea ce se revarsă din alte lumi, din lumile supra-fizice, prin puterile altor Ierarhii, dacă vrem să înțelegem evoluția omenirii pe suprafața Pământului nostru de-a-lungul istoriei.
În răstimpul considerațiilor noastre a apărut în fața ochilor noștri faptul că în toate epocile de cultură de după catastrofa atlanteană au acționat, prin oameni, anumite puteri supra-ordonatoare din Ierarhiile superioare. Noi am spus că acest lucru s-a evidențiat cel mai puternic la sufletele proto-hinduse care au fost, ca să spunem așa, doar o scenă pentru acțiunea entităților spirituale superioare. Am văzut apoi că în epoca de cultură egipto-caldeeană sufletul avea deja sarcina – și acest fapt ne întâmpină cu precădere la considerarea sufletului babilonian – să coboare ceea ce era suprapersonal în ceea ce este personal, să coboare spiritualul pe planul fizic. Așadar personalitatea dobândește o importanță tot mai mare pe măsură ce ne apropiem de epoca greacă, iar în aceasta, a trebuit să spunem, avem urzirea Eului în Eu, deplina manifestare a personalității la acele staturi puternice care ne întâmpină în epoca greacă. La greci și mai târziu la romani se retrage cel mai mult ceea ce i se poate da individualității din lumile superioare; dimpotrivă, se afirmă tot mai mult ceea ce imprimă omul ca omenesc propriu-zis în propria sa personalitate.
Acum se poate pune întrebarea – și abia răspunsul la această întrebare ne va îngădui să înțelegem mai profund întregul parcurs ocult al istoriei –: Ce spirite acționau de fapt prin vechii hinduși, prin vechii perși, prin babilonieni, caldeeni și egipteni; căror Ierarhii le aparțin ele? Din cercetările care ne sunt posibile prin izvoarele oculte se poate spune, într-un anumit fel, ce fel de individualități ale Ierarhiilor superioare s-au folosit în cadrul acestor intervale temporale de oameni ca de instrumente ale lor, pentru a putea acționa prin ei. În sufletul vechiului proto-hindus, așadar în acel suflet care a fost, ca să spunem așa, creator de cultură imediat după catastrofa atlanteană, își revărsau forțele acele entități pe care noi suntem obișnuiți să le numim Îngeri. Astfel încât, într-o anumită privință, avem dreptate când spunem că atunci când vorbea străvechiul hindus, atunci când exprima ceea ce îi mișca sufletul, lucrurile stăteau așa că prin sufletul său nu vorbea direct propria sa Euitate, ci un Înger, un Angelos. Și pentru că Îngerul se află doar cu o treaptă deasupra omenirii, el este ființa cea mai înrudită cu omul din cadrul Ierarhiilor superioare, și de aceea el se putea exprima în majoritatea cazurilor în modul său specific. Iar cele care erau de fapt străine de om se manifestă tocmai în modul de expresie hindus, pentru că Îngerul este ființa cea mai apropiată de om și de aceea se poate el exprima cel mai limpede ca Înger.
Pentru ființele Ierarhiilor superioare care s-au exprimat prin vechii persani, posibilitatea de a-și exprima specificul lor nemijlocit a fost deja mai mică. Pentru că aceste ființe erau deja entități situate pe următoarea treaptă, erau Arhangheli – cei care vorbeau prin sufletul poporului proto-persan. Și pentru că Arhanghelii se află cu două trepte mai sus decât omul, ceea ce pot ei exprima prin intermediul instrumentului uman este mai străin ființei lor decât ceea ce puteau exprima Îngerii prin proto-hinduși. Astfel, lucrurile devin din ce în ce mai omenești, de la o treaptă la alta. Cu toate acestea, a continuat mereu să existe această revărsare a Ierarhiilor superioare. Prin sufletele populațiilor babiloniană, caldeeană, egipteană, se exprimau Spiritele personalității. Acolo se exprimă de aceea cel mai mult personalitatea umană și acolo, ceea ce putea reda omul din ceea ce se revarsă în jos din lumile spirituale era cel mai străin de originea sa și preia în măsura cea mai mare un caracter uman-personal. Avem așadar, dacă înaintăm progresiv până în epoca de cultură egipto-babiloniană, o revelare continuă a Îngerilor, Arhanghelilor și Spiritelor personalității.
Putem urmări cu exactitate, în special la persani, modul în care aveau ei o conștiență despre intervenția predominantă a Arhanghelilor în ceea ce putem noi numi organismul omenesc, organismul în ansamblul său. În orice caz, pentru aceasta nu trebuie să luăm în considerare un persan mediu atunci când vrem să urmărim intervenția a ceea ce se revarsă din Ierarhiile superioare în om. E drept că această revărsare avea loc și prin persanul mediu, dar faptul de a ști cum se petrece acest lucru, de a-l străvedea, o puteau face numai aceia care erau discipolii direcți ai inspiratorului străvechii culturi persane, ai lui Zarathustra însuși. Și aceștia o știau realmente, căci probabil vă veți aminti din unele expuneri despre învățătura lui Zarathustra pe care am dat-o eu însumi deja, sau din ceea ce s-a transmis în mod exoteric, anume că în concepția vechilor perși, divinitatea primordială, Zervan Akarana, se revelează prin cele două puteri opuse, Ormuzd și Ahriman. Iar vechilor perși le era clar că toate lucrurile ce se revelează în om provin din macrocosmos și că fenomenele macrocosmosului, printre care mișcările și pozițiile stelelor, au o legătură tainică cu ceea ce se află în microcosmos, în om. De aceea vedeau discipolii lui Zarathustra drept expresie exterioară, drept imagine pentru Zervan Akarana, pentru ceea ce trăiește și urzește veșnic ca ființă primordială prin toate timpurile, Zodiacul, iar cuvântul „Zodiac” mai amintește de numele lui Zervan Akarana. Ei îl vedeau așadar în cercul zodiacal și discipolii lui Zarathustra vedeau sosind din cele douăsprezece direcții ale cercului zodiacal douăsprezece puteri, dintre care jumătate erau dirijate pe partea luminoasă a cercului zodiacal, iar cealaltă jumătate era îndreptată pe partea întunecată a cercului zodiacal, fiind îndreptată, după cum spuneau ei, spre Ahriman. Așadar persanul își reprezenta forțele macrocosmice venind din douăsprezece părți ale Universului și pătrunzând în organizația umană; ele se revărsau în organizația omenească, lucrau și acționau în ea, astfel încât erau prezente în om. De aceea trebuie să se reveleze și microcosmic inteligenței omenești ceea ce se dezvoltă prin cifra doisprezece; adică numărul de doisprezece al Arhanghelilor (Amshaspands [Nota 50] trebuie să se exprime și în microcosmos, și anume ca o ultimă manifestare a acelor douăsprezece entități spirituale macrocosmice care au acționat deja înainte și care au pregătit ceea ce a aflat o ultimă perfecționare în timpul epocii persane.
Fiziologia actuală ar putea să știe unde se află cele douăsprezece contrarii microcosmice ai celor doisprezece Amshaspands. Sunt cei doisprezece nervi principali, care pornesc de la cap; ei nu sunt altceva decât ceea ce a luat naștere prin iradierea celor douăsprezece puteri macrocosmice în om și s-au densificat material în acesta. Vechii perși și-au reprezentat că cele douăsprezece ființe arhanghelice acționează din cele douăsprezece părți ale cercului zodiacal, iar pentru a produce treptat ceea ce este actualmente inteligența noastră ele au acționat prin douăsprezece raze în capul omenesc. Desigur că ele nu au acționat pentru prima oară în om în epoca veche persană, ci mai degrabă în așa fel încât au existat douăsprezece radiații cosmice, douăsprezece radiații arhanghelice, care s-au densificat în cazul omului, devenind cei doisprezece nervi cerebrali, ca și cum ar fi încremenit acolo în materie. Și deoarece în timpurile ulterioare s-a știut desigur și ceea ce se știa anterior, perșii au putut ști că în cultura indiană au acționat spirite inferioare Arhanghelilor. Perșii numeau treapta inferioară Arhanghelilor (Amshaspands), Izade, din care ei distingeau între douăzeci și opt și treizeci și unu de entități. Aceștia sunt cei care determină o activitate mai puțin elevată, activitatea sufletească din om. Ei sunt cei care își trimit razele înăuntru, raze care corespund celor douăzeci și opt, respectiv treizeci și unu de nervi spinali ai omului. Astfel încât aveți fiziologia modernă transpusă în spiritual, în macrocosmic, prin cei doisprezece Amshaspands ai zarathustrismului și cele douăzeci și opt până la treizeci și una de Izade (Izads) din Ierarhia imediat inferioară.
În dezvoltarea istorică a omenirii lucrurile stau realmente așa că ceea ce a apărut inițial spiritual reapare în detaliere anatomică privirii noastre, deoarece lucrurile care au fost mai înainte accesibile vederii clarvăzătoare, în mod spiritual, reapar materialist în vremurile ulterioare. Și realmente ni se arată aici o punte remarcabilă între zarathustrism, cu spiritualitatea sa, și fiziologia noastră modernă, cu materialismul ei. Va fi, în orice caz, destinul unei mari părți a omenirii ca o idee cum este cea a legăturii dintre Amshaspands-urile persane și Izade cu nervii noștri să fie considerată drept nebunie în special de către aceia care studiază în ziua de azi fiziologia materialistă. Dar mai este timp, pentru că epoca persană nu se va repeta pe deplin decât în epoca a șasea, care urmează după epoca noastră. Abia atunci vor fi întrunite condițiile fundamentale ca o mai mare parte a omenirii să poată înțelege astfel de lucruri. De aceea, trebuie să ne mulțumim în ziua de azi cu faptul că putem indica astfel de lucruri în cadrul concepției spiritual-științifice despre lume. Dar astfel de indicații trebuie date în ziua de azi, dacă e să se vorbească despre concepția spiritual-științifică despre lume în adevăratul sens al cuvântului, și nu să atragem pur și simplu în mod pur frazeologic atenția asupra faptului că omul este o repetare microcosmică a macrocosmosului.
S-a știut și în alte ținuturi că ceea ce se manifestă în om, vine din afară. De aceea s-a vorbit, de exemplu, în anumite perioade ale mitologiei germanice despre douăsprezece fluvii care curg din Niflheim spre Muspelheim. Cele douăsprezece fluvii nu erau avute în vedere în sens fizic, material, ci ele reprezintă ceea ce – văzut clarvăzător – se revarsă ca reflectare din macrocosmos în microcosmosul omenesc, în această ființă care se perindă pe Pământ și trebuie să se dezvolte prin forță macrocosmică. Și în orice caz, trebuie accentuat faptul că, în fond, acești curenți trebuie văzuți în ziua de azi ca fiind astrali, în timp ce în perioada atlanteană, care a urmat nemijlocit Lemuriei, și în Lemuria însăși, ei puteau fi văzuți drept curenți eterici. De aceea, o planetă înrudită cu Pământul, dar care se află într-un stadiu anterior de evoluție, trebuie să prezinte ceva asemănător. Și pentru că din depărtare se pot adesea observa lucruri care din apropiere se sustrag percepției noastre datorită detaliilor, tot așa s-ar putea eventual observa la o planetă asemănătoare Pământului nostru – care să fie suficient de îndepărtată și să parcurgă treptele anterioare de dezvoltare ale Pământului nostru – acești doisprezece curenți, și în zilele noastre. În orice caz, ei vor arăta întrucâtva altfel decât au arătat cândva pe Pământ, iar distanțarea este necesară, căci, de exemplu, dacă vă aflați înlăuntrul unui roi de țânțari, roiul nu va apărea cu nuanțele sale asemănătoare norilor, căci îl percepeți ca atare doar dacă îl vedeți de departe. Ceea ce v-am spus eu acum stă la baza observațiilor celor care vorbesc despre canalele de pe Marte. Căci la baza a ceea ce este descris drept canale ale lui Marte se află, în realitate, ceea ce tocmai v-am indicat; acolo există anumiți curenți de forțe care corespund unui stadiu anterior al Pământului și care sunt descriși în vechiul mit germanic drept fluvii care curg de la Niflheim la Muspelheim. Pentru fiziologia și astronomia academică actuală, aceasta reprezintă, în orice caz, o erezie gravă; dar ele vor trebui să admită numeroase corecturi pe parcursul mileniilor viitoare.
Toate acestea ne pot indica în ce abisuri de profundă înțelepciune privim, presimțim doar lucrurile, atunci când este exprimată simpla frază: Microcosmosul omenesc este un fel de reflectare a macrocosmosului. Astfel de fraze ne atrag atenția asupra faptului că ele se ating nemijlocit cu cele mai profunde comori de înțelepciune; căci fraza conform căreia omul ar fi un microcosmos raportat la macrocosmos, poate fi o simplă frază trivială, dar, dacă este corect înțeleasă, ea ne poate prezenta rezumatul a milioane și milioane de înțelepciuni concrete individuale. Și acest lucru a trebuit să fie subliniat pentru a vă arăta cum a fost configurația sufletelor din epoca de cultură proto-persană. Pe atunci exista, mai ales la personalitățile conducătoare, un sentiment viu al acestei relații a omului cu macrocosmosul.
După ce au acționat până în timpul civilizației egipto-babiloniene acele entități pe care le-am desemnat drept Îngeri, Arhangheli și Spirite ale personalității, a urmat acea cultură remarcabilă, greco-latină, care a adus la expresie în mod deosebit personalitatea ca atare, urzirea Eului în Eu. Și acolo s-au revelat anumite entități, care se află cu o treaptă mai sus decât Spiritele personalității; acolo s-au revelat Spiritele formei. Dar revelarea acestor Spirite ale formei s-au desfășurat într-un alt mod decât cea a Spiritelor personalității, a Arhanghelilor și a Îngerilor. Cum se revelează Îngerii, Arhanghelii și Spiritele personalității în perioada noastră postatlanteană? Ei acționează înlăuntrul omului: Îngerii i-au inspirat pe hinduși, Arhanghelii i-au inspirat în mod asemănător pe proto-persani, dar în așa fel încât aspectul uman să se afirme deja mai mult; Spiritele personalității se aflau oarecum în spatele sufletelor egiptenilor, îndemnându-i să aducă spiritualul pe planul fizic. Spiritele formei s-au revelat altfel. Ele s-au revelat de jos în sus, ca spirite cu mult mai puternice, care nu depind de faptul de a se folosi de om ca instrument; ele s-au revelat în regnurile naturii aflate în jurul nostru, în configurarea ființelor din regnurile mineral, vegetal și animal. Și dacă omul vrea să recunoască Spiritele formei în revelarea lor, el trebuie să-și îndrepte privirile înspre afară, trebuie să observe natura, trebuie să cerceteze ce anume au tăinuit Spiritele formei în natură. De aceea nu primește omul din epoca greacă – în care au acționat preponderent Spiritele formei – nicio influență directă, care să acționeze inspirator. Acțiunea Spiritelor formei se realizează mai mult în sensul că omul este atras de lumea sensibilă exterioară, că simțurile sale sunt îndreptate cu bucurie și interes înspre ceea ce este răspândit în jurul său, pe care el încearcă să-l idealizeze și să-l configureze. Așadar Spiritele formei îl stimulează pe om din afară. Și unul dintre cele mai importante Spirite ale formei este acela care se ascunde sub numele de Iahve, sau Iehova. Și deși Spiritele formei sunt șapte la număr și acționează în diversele regnuri ale naturii, capacitatea de simțire a omului actual se îndreaptă de fapt înspre un singur Spirit, pe care noi îl desemnăm drept Iahve. Dacă reflectăm la toate acestea, devine de înțeles faptul că înspre cea de-a patra epocă omul este mai mult sau mai puțin părăsit de către aceste puteri îndrumătoare, Îngerii, Arhanghelii și Spiritele personalității, și că el își întoarce privirea întru totul asupra lumii exterioare, asupra orizontului fizic, unde se revelează Spiritele formei. Desigur că acestea se aflau și înainte în spatele acestei lumi fizice, numai că ele nu s-au făcut cunoscute oamenilor, ca să spunem așa. Spiritele formei au acționat în intervalul care a urmat nemijlocit după catastrofa atlanteană; ele au acționat în regnurile naturii, în legile vântului și ale vremii, în legile plantelor, animalelor și mineralelor. Ele au acționat și în timpuri cu mult mai îndepărtate. Dar omul nu și-a îndreptat privirile asupra celor ce-l întâmpinau în exterior, pentru că el era inspirat lăuntric de celelalte entități. Atenția lui era deviată de la lumea exterioară. De unde venea aceasta?
[Nota 51]Cum trebuie să înțelegem că celelalte Ierarhii care, după cum știm, sunt situate mai jos decât Spiritele formei, și-au impus într-un mod atât de dominant influența față de cea deja existentă a Spiritelor formei? Acest fapt este legat de o anumită evoluție periodică a Pământului nostru. Pentru privirea clarvăzătoare care privește înapoi cu ajutorul Cronicii Akasha, lucrurile stau cu totul altfel decât pentru speculațiile care se fac pe baza actualelor realități geologice. Dacă ne întoarcem înapoi, dincolo de activitatea Spiritelor personalității din perioada caldeeană, dincolo de cea a Arhanghelilor din perioada persană și cea a Îngerilor din perioada proto-hindusă, ajungem în acea epocă a Pământului nostru în care catastrofa atlanteană făcea cele mai mari ravagii. Pătrundem treptat în întregime în catastrofa atlanteană. Este perioada pe care o indică legendele despre potop ale diferitelor popoare, și lucrurile s-au desfășurat cu totul altfel decât o descriu ipotezele geologice actuale. În vremurile atlanteene și mai vechi, lucrurile arătau cu totul altfel. Omul era o ființă care se putea transforma. Întregul chip al Pământului era altfel înainte de această catastrofă, decât își închipuie oamenii acum. Vă puteți imagina că Ierarhiile spirituale au acționat pe atunci asupra Pământului într-o măsură cu mult mai mare.
Avem oarecum graniță între vechile intervenții din perioada atlanteană și cele din perioada postatlanteană; o graniță constituită de catastrofa atlanteană, de acele procese care au schimbat total chipul Pământului nostru în privința repartizării apelor și a uscatului. Astfel de epoci, cu schimbările lor, sunt legate de marile procese care se desfășoară în constelații, de poziția și mișcarea corpurilor cerești aflate în legătură cu Soarele. Iar din macrocosmos a fost realmente dirijat ceea ce se desfășoară ca perioade ale Pământului. Ne-am îndepărta prea mult de la tema de astăzi dacă aș vrea să vă expun cum sunt dirijate aceste perioade succesive, cum au fost ele împărțite prin ceea ce astronomia actuală numește precesia echinocțiilor. Aceasta este legată de poziția axei Pământului în raport cu axa eclipticii și de marile procese din constelațiile corpurilor cerești învecinate Pământului; există realmente perioade foarte exacte în care, din cauza poziției aparte a axei Pământului față de celelalte corpuri cosmice ale sistemului nostru, apare o cu totul altă repartizare a căldurii și a frigului pe Pământul nostru. Condițiile climatice se modifică din cauza poziției axei Pământului față de stelele învecinate. Și realmente, în decursul a ceva mai mult de 25000 de ani axa Pământului nostru descrie un fel de con, sau o mișcare circulară, astfel încât stările Pământului nostru, pe care el le viețuiește într-o anumită perioadă, sunt din nou viețuite după 25000 de ani până la 26000 de ani într-o altă formă, sau, mai exact, la un nivel superior. Dar întotdeauna în cadrul unor asemenea intervale mari de timp există și altele mai mici. Iar lucrurile nu se desfășoară deloc continuu, căci anumiți ani sunt cruciali, sunt ani în care se petrece ceva important. Și aici ne este îngăduit să indicăm în special faptul – pentru că el este considerabil de important pentru întreaga evoluție istorică a omenirii Pământului nostru – că în mileniul șapte înainte de Christos a existat un moment astronomic deosebit de important – important, deoarece prin poziția axei Pământului față de stelele învecinate s-a ajuns la o asemenea repartizare a condițiilor climatice pe suprafața Pământului încât tocmai atunci a avut loc catastrofa atlanteană; la șase, șapte-opt mii de ani înainte de cronologia noastră – ea a durat un timp îndelungat. Noi putem doar indica aici acest fapt, care este corect, și nu acele valori fanteziste care sunt indicate de obicei, pentru că această catastrofă s-a desfășurat cu mult mai puțin în urma noastră decât am fost obișnuiți să credem. La vremea aceea condițiile macrocosmice au acționat în fizic în așa fel încât efectul lor s-a imprimat în transformările fizice uriașe ale Pământului nostru, pe care le cunoaștem drept catastrofa atlanteană și care au transformat complet chipul Pământului. Aceasta a fost schimbarea fizică cea mai puternică, influența cea mai puternică din macrocosmos asupra Pământului. De aceea, influența din această direcție asupra spiritului omului a fost cea mai redusă, și tot așa, în acea epocă au putut începe Ierarhiile mai puțin înalte să exercite o influență puternică asupra oamenilor, influență care s-a retras
apoi din nou.
Așadar pentru că Spiritele formei au intervenit atât de puternic revoluționând fizicul, ele nu au avut prea mult timp să acționeze și asupra spiritului omului, astfel încât fizicul omului a dispărut, ca să spunem așa, de sub controlul său. De aceea au fost oamenii mai atrași de lumea spirituală în răstimpul catastrofei atlanteene, și ei au revenit abia treptat în lumea fizică după catastrofa atlanteană. Acum nu vă va veni greu să vă reprezentați următorul lucru – dacă reflectați așadar asupra faptului că în acea perioadă de circa șase, șapte, până la opt mii de ani înainte de cronologia noastră a fost exercitată cea mai redusă influență asupra spiritului omenesc și cea mai mare influență asupra condițiilor fizice ale Pământului –, anume că trebuie să existe și un alt moment în care să fie valabil raportul contrar: în care cei care pot cunoaște astfel de lucruri să resimtă, în mod invers, cea mai redusă influență asupra fizicului și în schimb, tocmai de aceea, cea mai mare influență a Spiritelor formei asupra spiritului omenesc. Pentru început, puteți considera ipotetic în suflete că poate exista un asemenea punct în istorie în care să se manifeste situația inversă a catastrofei atlanteene. Desigur că acesta nu va fi atât de ușor de remarcat, căci oamenii din epoca noastră postatlanteană sunt foarte predispuși la aspectele fizice, și atunci catastrofa atlanteană în care s-au scufundat mari întinderi de pământ va fi cu mult mai frapantă pentru ei. Și ei vor fi mai puțin frapați când exercită Spiritele formei o influență puternică asupra personalității omenești și doar o influență redusă asupra celor ce se desfășoară în exterior. Acest moment în care a intervenit această situație și care este remarcat în mod firesc mai puțin de către oameni, a fost anul 1250 [Nota 52] d.Ch. Și acest an 1250 este realmente un an de o importanță istorică extraordinară. El s-a aflat într-o perioadă care poate fi caracterizată întrucâtva astfel: Spiritele s-au simțit, ca să spunem așa, constrânse să exprime în modul cel mai precis felul în care trebuie privit înspre entitățile divine superioare aflate deasupra celorlalte Ierarhii, pentru a se găsi un raport cu aceste entități resimțite pentru început ca unitate sub aspectul lui Iahve și apoi sub cel al lui Christos, și să se folosească întreaga cunoaștere umană pentru dezvăluirea misteriilor lui Christos Iisus. Acesta a fost un moment deosebit de favorabil pentru a face cunoscute omenirii misteriile care se exprimă direct în relația spiritualului cu acțiunea naturii. De aceea vedem că acest an a fost punctul de pornire pentru o prelucrare măreață și precisă a ceea ce anterior fusese doar crezut sau presimțit: este punctul de pornire al scolasticii, mult prea puținei apreciată în ziua de azi. El a fost totodată și punctul de început al acelei revelații care s-a exprimat prin spirite cum a fost, de exemplu, Agrippa von Nettesheim [Nota 53], și care și-a găsit expresia cea mai profundă în întregul rosicrucianism. Acest fapt ne arată că dacă vrem să căutăm forțele mai profunde ale dezvoltării istorice, trebuie să abordăm cu totul alte raporturi decât cele care apar în mod exterior. Da, în spatele a ceea ce v-am spus acum se ascund, de exemplu, și acele forțe care erau active în cruciadele deja inițiate și care erau pe cale de a înceta, întreaga istorie europeană, anume ceea ce s-a desfășurat între Orient și Occident, a fost posibil numai datorită intervenției forțelor pe care vi le-am descris acum.
Putem spune așadar că există două momente, dintre care unul poate fi desemnat drept o mare transformare pe planul fizic exterior, iar celălalt drept punctul de tranziție a tot ceea ce mai răsuna în misterii. Dar noi trebuie să constatăm că pentru astfel de lucruri există realmente alte legi care le intersectează pe cele principale. Și așa înțelegem că această perioadă este de-a-dreptul potrivită pentru apariția unui om ca Iulian Apostatul, care fusese cândva inspirat în misteriile eleusine. El a lăsat apoi să acționeze asupra sufletului său ceea ce venea ca revelații de la Spiritele formei. Dar o influență puternică acționează întotdeauna circa patru sute de ani; apoi începe un reflux, și curenții încep să se separe, ca să spunem așa. Ceea ce era văzut pe atunci ca element spiritual în spatele fenomenelor naturii, a acționat în așa fel încât oamenii au uitat spiritualul și au reținut doar fenomenul naturii. Aceasta este atitudinea modernă. Iar Tycho Brahe a fost totodată unul dintre ultimul oameni care au mai înțeles spiritualul aflat în spatele a ceea ce constituie științele naturii. Și tocmai de aceea este Tycho Brahe o personalitate atât de admirabilă, pentru că el a stăpânit astronomia exterioară într-o măsură atât de înaltă încât a descoperit mii de stele și alte lucruri, purtând totuși în suflet acțiunea spirituală a marilor puteri, astfel încât el a uimit întreaga Europă atunci când a prevăzut cu îndrăzneală și o oarecare aroganță moartea sultanului Soliman. Vedem așadar că din cunoașterea spirituală a naturii, care a început în 1250 și ne întâmpină în mod exterior la spirite ca Agrippa von Nettesheim, se desprinde treptat ceea ce devine ulterior doar acțiune exterioară a naturii, în vreme ce lăuntrul, spiritualul, rămâne în acest curent tainic pe care noi îl cunoaștem drept rosicrucianism. În rosicrucianism se unesc cele două curente.
Este remarcabil modul în care se manifestă această desprindere chiar în lăuntrul personalităților. Eu v-am atras deja atenția cândva, pe la începutul Mișcării noastre germane, cum a apărut într-o personalitate din secolul XV ceea ce se continuă aici ca Mișcare spirituală, încă în legătură cu o anumită cunoaștere a naturii; cum a fost apoi îndepărtat spiritualul și s-a trăit în continuare doar într-un mod pur exterior. Aceste pot fi urmărite pe o anumită individualitate: cea a lui Nikolaus Cusanus [Nota 54]. Atunci când îl citim doar – și se poate face mai mult decât a-i citi doar lucrările – deja prin lectură se revelează faptul că la el concepția profund spirituală mai era încă unită cu o cunoaștere exterioară a naturii, și anume acolo unde aceasta îmbracă forme matematice. Și pentru că el avea o înțelegere a cât de greu se poate atinge acest lucru într-o vreme care se îndreaptă tot mai mult înspre o erudiție de suprafață, el și-a numit lucrarea, dintr-o modestie istorică, «Savanta neștiință», «docta ignorantia». Desigur că el nu voia să exprime în felul acesta că ar fi deosebit de ignorant, ci că ceea ce avea el de spus se află deasupra celor ce se vor dezvolta de atunci înainte ca simplă erudiție de suprafață. Dacă e să folosim un cuvânt îndrăgit în ziua de azi, am putea spune că această „savantă neștiință” este o supra-erudiție. Apoi el a renăscut, după cum știți, foarte curând în acest caz, drept Nikolaus Copernic. Aceeași entitate care s-a aflat în Nikolaus Cusanus a continuat să acționeze în Nicolaus Copernic. Dar se arată că tocmai în acele timpuri omenirea era într-atât de puternic orientată înspre fizic încât întreaga profunzime a lui Nikolaus Cusanus a putut acționa în Copernic doar pentru a stabili sistemul cosmic fizic, exterior. Ceea ce a trăit în Cusanus a fost oarecum filtrat, spiritualul a fost îndepărtat și transformat în știință exterioară. Este evident cum urma să acționeze într-un timp scurt acel impuls al anului 1250, care și-a avut acolo punctul central. Iar ceea ce a iradiat asupra Pământului nostru în acel moment a continuat să acționeze în felul său. A continuat să acționeze în cele două curente, dintre care unul este materialist și va deveni și mai materialist, iar celălalt tinde spre spiritual și s-a manifestat în special în ceea ce noi cunoaștem ca revelație rosicruciană, care s-a revărsat cu cea mai mare intensitate începând din acest moment, deși fusese pregătită deja de mai mult timp.
Vedeți astfel că avem, ca să spunem așa, un interval temporal de șase-șapte până la opt milenii, în care evoluția Pământului parcurge un ciclu important în privința realităților istorice în care este întrețesută evoluția oamenilor. Astfel de cicluri sunt mereu intersectate de altele, căci asupra evoluției Pământului nostru acționează cele mai diferite forțe periodice. Și numai atunci când deosebim forțele, când învățăm să cunoaștem forțele separate și vedem cum se configurează ele laolaltă, numai atunci putem ajunge treptat să realizăm cum se petrec lucrurile pe Pământ. Căci prin toate forțele și legitățile, omenirea de fapt înaintează, și se determină progresul uman. Dumneavoastră știți că în secolul nostru este prevăzut un moment crucial pornind de la un alt curent, și care este indicat în Misteriul rosicrucian [Nota 55]: Redobândirea capacității de a vedea în lumea eterică și revelarea lui Christos în lumea eterică. Însă aceasta ține de un alt curent. Eu vorbesc mai mult despre forțele care intervin la baza fenomenelor istorice.
Dacă vrem să înțelegem însă pe deplin procesele istorice, atunci trebuie să mai luăm în considerare faptul că astfel de momente cruciale ale evoluției se află întotdeauna în legătură cu anumite poziții ale astrelor, și că în anul 1250 axa Pământului nostru s-a aflat într-o poziție anume, astfel încât așa-numita axă mică a eclipticii avea o poziție specială față de axa Pământului. Dacă luăm așadar în considerare că ceea ce se petrece pe Pământ este efectul marilor conjuncturi cerești, atunci putem vedea, din raporturile climatice exterioare, cum se diferențiază și se specializează acestea pe Pământ. Nu-i așa, din cauză că forțele din Cosmos acționează pe Pământ într-un anumit mod avem o zonă a Pământului pe care noi o numim caldă, apoi vine zona temperată, apoi cea rece. Acest fapt ne poate servi drept exemplu pentru modul în care se afirmă pe planul fizic ceea ce este determinat din Soare și alte raporturi cerești, prin procese spirituale. Dar acestea se diferențiază foarte mult pe Pământ: dacă în zonele calde avem de a face cu regiuni joase sau înalte, clima diferă; pe înălțimi, în ciuda faptului că zona este caldă, poate fi foarte frig. De aceea, la aceeași latitudine condițiile climatice pot fi foarte diferite în funcție de locul pe care îl considerăm: Africa sau America. Dar există și în evoluția spirituală ceva care poate fi comparat cu acest tip de diferențieri, astfel încât în intervalele temporale în care pe Pământ predomină un anumit caracter datorită constelațiilor stelare, în spiritele și sufletele oamenilor intervin modificări, condiții speciale. Iar acest lucru este deosebit de important, căci trebuie să se întâmple realmente lucrurile în privința cărora a existat o preocupare anticipată.
Gândiți-vă acum că înțeleaptă conducere a lumii – acum prezint lucrurile, desigur, doar comparativ – ar fi trebuit să-și spună, cu mii de ani în urmă: Aici se află un grup de suflete pe care trebuie să-l pregătesc pentru ca ele să poată îndeplini o sarcină sau alta într-o încarnare viitoare. Atunci trebuie create corelații pentru ca un grup, probabil mic de oameni, care au trăit ceva absolut deosebit, care sunt încarnați împreună pe un mic petic de pământ, să poată parcurge ceva care apare nesemnificativ la momentul respectiv. Dar dacă ne îndreptăm privirea asupra modului în care acești oameni – care erau reuniți într-un spațiu restrâns – sunt risipiți în următoarea lor încarnare, și aplică ceea ce au dobândit ei într-un spațiu restrâns, mai târziu, pentru întreaga omenire, atunci lucrurile dobândesc un alt aspect. Și așa putem înțelege că în timpurile în care caracterul general al omenirii este foarte bine determinat, în anumite părți separate de civilizație apare ceva deosebit de frapant care se diferențiază întru totul de acest caracter general. Vedeți dumneavoastră, aș dori să vă menționez ceva în această privință, pentru că este foarte apropiat de epoca noastră.
La Steinthal bei Strassburg a trăit Oberlin [Nota 56]. Profundul cercetător și psiholog german Schubert [Nota 57] îl amintea mereu pe acest Oberlin. Acest Oberlin a fost o personalitate aparte, și el a acționat într-un mod unic asupra sufletelor. El era o personalitate clarvăzătoare – eu pot doar să indic aici acest lucru – și el era realmente capabil, după ce soția sa a decedat relativ devreme, să trăiască împreună cu individualitatea soției așa cum se trăiește cu cineva care este în viață. Și el își nota zi de zi ce se întâmpla acolo sus, unde trăia soția lui, ba chiar însemna lucrurile pe o hartă a cerului și le arăta oamenilor care erau în preajma lui, astfel încât exista o întreagă comunitate care lua parte la viața pe care o ducea Oberlin împreună cu soția sa decedată. Faptul ca acest lucru să se petreacă la răspântia veacurilor XVIII și XIX este ciudat, deplasat. Dar dacă luați în considerare ceea ce v-am spus, veți zări înțelesul unui astfel de fapt. Iar lucrurile care i s-au revelat lui Oberlin fac parte dintre cele mai importante care au putut apărea în acest domeniu în ultima vreme. Probabil că îmi este îngăduit să vă atrag atenția că acum avem o lucrare de istorie a culturii foarte frumoasă, care prezintă cazul lui Oberlin, romanul lui Fritz Lienhard [Nota 58]. Veți găsi în ea o lectură deosebit de interesantă, nu numai în privința persoanei acestui pastor, ci și referitoare la alte condiții culturale din acel timp. Putem vedea din astfel de lucruri care sunt cu ușurință subestimate și considerate întâmplătoare, cum se încadrează un astfel de eveniment în evoluția noastră și cum poate acționa el în întregul context al evoluției omenirii. Căci oamenii care sunt aduși laolaltă într-un astfel de mod, care se reunesc în jurul unei personalități, care acționează în calitate de conducător al lor, astfel de oameni sunt predestinați să îndeplinească anumite sarcini în încarnările lor următoare.
Ceea ce am vrut să aduc astăzi în fața sufletelor dumneavoastră este modul în care intervenția macrocosmică din depărtările Universului în sufletele omenești este legată de ceea ce se poate desfășura în spațiile cele mai mici. Aceste lucruri devin deosebit de interesante când le aducem în legătură cu o altă lege, când le aducem în legătură cu punctele cruciale ale evoluției, cum a fost anul 1250. Atunci s-a acționat cel mai puternic în sufletul omenesc – dar acest lucru poate fi mai greu remarcat decât modificarea maselor continentale. În răstimpul catastrofei atlanteene, Spiritele formei au acționat cel mai puțin în sufletele omenești; de aceea au dominat, ca să spunem așa, terenul, Ierarhiile mai tinere. Și așa se repartizează de fapt activitățile diferitelor clase de entități ierarhice. Este important ca noi să recunoaștem că în aceste mișcări ciclice sunt cuprinse anumite legi ale ascensiunii și ale declinului. Eu am indicat ceva în această privință atunci când am spus că în anul 1250 a avut loc o impulsionare, dar că apoi a intervenit un declin, care s-a manifestat în curentul pur materialist. Putem observa adesea astfel de situații. Și este interesant de văzut cum alternează ciclurile ascendente cu cele descendente în ceea ce se înfăptuiește ca istorie a omenirii.
