Din cele expuse în conferinţele anterioare putem trage concluzia că diferitele sisteme de organe şi părţi ale organismului uman se implică în modul cel mai diferit în procesul general al organizării umane. În acest sens, am putut face referiri la diferite fapte şi ne-am văzut constrânşi să atribuim în mod provizoriu activităţile care influenţează diferite sisteme de organe mădularelor superioare, suprasensibile ale organizării umane. Astfel am afirmat că ceea ce numim Eul uman se leagă într-o relaţie intimă cu circulatia sângelui, despre care am spus că este unealta Eului; apoi am atribuit viaţa conştientă care ajunge la Eu sistemului nervos, dar am arătat şi că o parte importantă a sistemului nervos – sistemul nervos simpatic – are o sarcină întru câtva opusă, care constă în aceea că împiedică tot ce se desfăşoară în profunzimile organizării umane, tot ce este produs prin activitatea componentelor cosmosului nostru interior, de a urca pentru conştienţa normală până la orizontul Eului. Am încercat apoi să recunoaştem ieri, cel putin în mod aproximativ, că vieţii conştiente a omului i se sustrage cel mai mult ceea ce se construieşte în scheletul osos solid; a trebuit totuşi să subliniem faptul că în scheletul osos al omului trebuie să fie activ ceva fiinţial care, în final, îl face pe om capabil să dezvolte organul vieţii conştiente a Eului său – circuitul sangvin. Putem spune, ţinând seama chiar şi numai de discuţiile purtate ieri, că sistemul osos uman menţine forma umană şi că tot ceea ce se exprimă în cadrul proceselor care se desfăşoară în sistemul osos solid este ţinut sub nivelul conştienţei. În organizarea umană avem de-a face cu ceva asemănător; întotdeauna în interiorul organizării umane ceva este parcă apărat de influenţele care sunt active în ambianţa noastră exterioară. Am spus, de exemplu, că cele şapte componente ale cosmosului interior - mai ales prin componenta sa spirituală, care este splina - reprimă legile exterioare a ceea ce ingerăm ca hrană şi că introduc substanţele hrănitoare în aşa fel încât acestea apar ca fiind filtrate şi pătrund în organismul uman într-o formă în care pot să-şi desfăşoare activitatea după legităţi şi mobilităţi proprii. În modul cel mai evident, cel mai grosier, această apărare a proceselor interne, această transformare şi integrare a materiilor exterioare este dată pentru om prin căldura sângelui. Aceasta variază între limite mici de temperatură, reglată printr-o legitate interioară, şi în viaţa normală această legitate este independentă faţă de ceea ce se întâmplă în procesele calorice ale macrocosmosului. Avem aici, în constanta căldurii sângelui, un fenomen fundamental intuitiv. În acest mod trebuie să ne referim la faptul că un lucru esenţial al organizării interioare a omului constă în aceea că o esenţialitate (fiinţialitate) limitată se închide faţă de macrocosmos şi îşi dezvoltă propria sa mobilitate.
Azi ne vom apropia de organismul uman din cealaltă direcţie, aruncând o scurtă privire asupra vieţii conştienţei. Ştim din conferintele anterioare cum se serveşte viaţa conştientă a omului de unelte ca sângele şi sistemul nervos. Nu am putut însă coborî la aspectele mai fine ale plasmei, deoarece acest lucru, trebuie să recunoaştem deschis, şochează lumea. Cei care se află azi pe terenul ocultismului adevărat vă vor spune că tendinţa ştiinţei noastre merge spre confirmarea, în puţine decenii de aici încolo, a aspectelor pe care în prezent le putem avansa numai pe baza observaţiilor oculte. Dacă în locul acestor câteva conferinţe v-aş vorbi timp de jumătate de an*, ar fi posibil să extragem din rezultatele obţinute de ştiinţa actuală tot ce este necesar pentru a aduce şi dovezi exterioare în favoarea a ceea ce trebuie să spunem în prelegerea de azi. Dar trebuie să las unele lucruri la voia stimaţilor ascultători. Este posibil să descoperi mereu dovezi pentru cele aflate pe teren ocult şi să cauţi căile care duc la ştiinţa exterioară în rezultatele ei actuale, cu condiţia de a nu pleca de la prejudecăţi teoretice, ci de la fapte.
* Mult mai târziu, începând din 1920, la cererea medicilor, Rudolf Steiner a ținut mai multe cicluri de conferințe privind medicina: Știința spirituală și medicina 1920 (GA 312), Terapeutică şi ştiinţă spirituală 1921 (GA 313), Fiziologie și Terapie pe baza științei spirituale 1920-1924 (GA 314), Euritmie curativă 1921-1922 (GA 315), Considerații meditative și îndrumări pentru aprofundarea artei vindecării 1924 (GA 316), Cursul de pedagogie curativă 1924 (GA 317), Colaborarea dintre medici şi păstorii sufleteşti 1924 (GA 318), Cunoaştere antroposofică a omului şi medicină 1923-1924 (GA 319).
Mai întâi, este necesar ca, atunci când plecăm de la viaţa noastră conştientă şi cercetăm relaţia vieţii noastre sufleteşti mai mult sau mai puţin conştientă cu organismul, să luăm în considerare tot ceea ce numim activitate de gândire în sensul cel mai larg; aceasta ne interesează în fiziologie. Nu trebuie să stabilim deosebiri logice sau psihologice mai fine, ci doar să avem în atenţie faptul că este vorba de viaţa de gândire a omului, iar în cadrul vieţii noastre sufleteşti cu viaţa afectivă şi cu viaţa voliţională.
Nu veţi afla niciodată, la cei care se bazează pe ocultism, o contradicţie, atunci când se spune că prin procesele care se desfăşoară în viaţa noastră sufletească pe plan fizic şi care fac parte dintr-o categorie a gândirii, afectivului sau a impulsului voliţional pentru conştienţa normală în organism sunt determinate adevărate fenomene materiale pătrunse de viaţă sau altfel de fenomene materiale, astfel încât putem găsi pretutindeni, în organism, pentru orice lucru care se petrece în sufletul nostru, fenomenele materiale corespunzătoare. Aceste fenomene sunt de un interes maxim! Căci abia în epoca noastră va fi posibil, în deceniile următoare, prin anumite tendinţe care se manifestă în ştiinţa actuală, să se identifice cu adevărat aceste corespondenţe între fenomenele sufleteşti şi cele fiziologice din organism şi să se confirme adevărurile obţinute de ştiinţa ocultă.
Oricărui proces de gândire, de simţire sau de impuls voliţional îi corespunde un proces în organismul nostru. Este ca şi cum am spune: Când se întâmplă ceva în viaţa noastră sufletească ia naştere o undă care se propagă până jos, în zona fizică a organismului. Să începem cu procesul gândirii. Atrag atenţia celor care sunt interesaţi de astfel de lucruri că cel mai bine este să aibă în vedere un proces cum este gândirea matematică sau o altă formă de gândire în mod asemănător obiectivă, care nu influenţează în mare măsură sentimentele sau voinţa; cu astfel de procese de gândire ne vom ocupa mai întâi. Ce se întâmplă în organismul nostru când în interiorul vieţii sufleteşti se desfăşoară astfel de procese de gândire? De câte ori gândim, formăm gânduri, în organismul nostru are loc un proces pe care-l putem compara cu un alt proces, asemănător, din lumea fizică. Menţionez că ceea ce spun acum nu este o analogie, ci un fapt, şi când spun „îl putem compara” este un lucru care ne conduce la acest fapt. Când într-un pahar cu apă, încălzită până la un anumit grad, punem sare gemă, pe care o aducem în stare cristalină prin răcirea apei, are loc procesul invers dizolvării. Când sarea este total dizolvată, apa este transparentă. Când însă apa se răceşte din nou şi are loc procesul opus, apa cristalizează; are loc depozitarea sării în apă. Vom putea observa cum în lichid ia naştere un solid, se depune un solid, sarea. Un proces identic are loc în organismul nostru când gândim. Procesul de gândire este, ca să spunem aşa, un proces de depunere de sare, care pleacă de la o actiune a sângelui nostru şi influenţează în mod iritant sistemul nervos; el se desfăşoară, aşadar, la graniţa dintre sânge şi sistemul nostru nervos. Aşa cum putem observa apariţia sării când cristalizează, tot astfel se întâmplă lucrurile în cazul omului care se află în fericita situaţie de a gândi, lucru care, în fapt, se poate percepe foarte precis în suprasensibil prin ochiul clarvăzător. Aşadar am aşezat în faţa sufletului nostru procesul fizic corelat cu procesul gândirii.
Să ne întrebăm acum: Cum se prezintă procesul fizic corelat în mod corespunzător în cazul simţirii? În cazul simţirii nu avem de-a luce cu depunerea de sare care se solidifică, cu un proces opus dizolvării, ci cu faptul că în organismul nostru se petrec procese fine, ca atunci când un lichid devine semisolid.
Imaginaţi-vă că un lichid devine semisolid, luând forma pe care ar avea-o un albuş foarte dens, o coagulare. În timp ce în procesul de gândire avem de-a face cu o substanţă salină care se depune din lichid, în cazul simţirii avem de-a face cu trecerea de la o stare interior lichidă la o stare care poate absorbi apa (gonflabilă). Substanţa însăşi este transformată într-o stare mai densă, ceea ce poate fi observat cu ochiul clarvăzător sub forma unor mici flocoane, aşa cum într-un pahar care contine un lichid am putea determina prin fenomene precise formarea de flocoane, o transformare internă a unei substanţe lichide în mici picături gonflabile.
Dacă ne referim acum la ceea ce putem numi „a întretine în sine un impuls voliţional în suflet”, procesul fizic corelat este din nou diferit. Este ceva uşor de înţeles, şi ajungem din nou în domeniul în care aspectul fizic devine evident. Este vorba de un proces de încălzire care, în orice caz, determină creşterea temperaturii în organism. Astfel vă puteţi da seama – deoarece încălzirea este legată de întreaga pulsaţie a sângelui – că impulsurile de voinţă sunt legate de această încălzire a sângelui. Dacă posezi un adevărat simţ al observaţiei, este de ajuns pentru a înţelege că asemenea procese au, în cazul organizării umane, dar şi a celei animale, un element fizic corelat.
Lucrurile descrise mai sus nu se desfăşoară la un nivel grosolan, ci sunt procese despre a căror fineţe, în mod obişnuit, nu-ţi poţi face nici o reprezentare; cu excepţia proceselor de încălzire, toate aceste procese prezintă o fineţe extraordinară, în comparaţie cu tot ce cunoaştem asemănător în lumea fizică exterioară. Acestea sunt procese pe care le parcurge organismul prin totalitatea forţelor sale atunci când intră în activitate Eul, cu ajutorul uneltei sale, sângele – de la depunerea de săruri până la starea de gonflare şi încălzire. Ele se desfăşoară în aşa fel încât am putea spune: Întregul organism este cuprins de aceste procese, sau: În cazul procesului de gândire este cuprinsă numai o parte a organismului nostru, creierul sau măduva spinării. În organismul uman, modul de repartiţie a proceselor care sunt rezultatul acţiunii proceselor sufleteşti este extrem de diferit. Când ajungi să cunoşti aceste lucruri ca fapte concrete, admiţi că ceea ce numim gândire şi sentimente sunt forţe reale care produc influenţe directe în cadrul organismului fizic şi se exprimă în efecte reale. În felul acesta, noi vorbim despre o acţiune reală a sufletului asupra organismului uman, ca rezultat al observării oculte. Aceste acţiuni reale se vor dezvălui treptat ştiinţei, prin procesele mai fine ale organismului uman, în următoarele decenii; ele vor deveni accesibile şi pentru cercetările exterioare, prin metodele mai rafinate ale ştiinţei. Atunci va înceta de la sine opoziţia care se manifestă în prezent, nu din faptele ştiinţei, ci datorită anumitor teorii ştiinţifice legate de aceste fapte, faţă de cunoaşterea ocultă.
Noi ne-am mai referit însă şi la faptul că ceea ce concepem în prezent ca activitate conştientă a Eului este, în fond, numai o parte a entităţii umane şi că, sub pragul a ce pătrunde în felul acesta în orizontul conştienţei noastre se desfăşoară procese care se află sub nivelul conştienţei şi care sunt împiedicate de a deveni conştiente prin sistemul nervos simpatic. Am putut indica, din diferite perspective, modul în care aceste procese ce se desfăşoară sub nivelul conştienţei se află în relaţie cu Eul nostru. Am spus despre cel mai inconştient sistem al nostru, cel osos, că este a priori de aşa natură, încât poate oferi uneltei Eului conştient tocmai baza Eului. În felul acesta, din domeniul inconştientului apare o organizare opusă organizării conştiente a Eului. Este ca si cum în om actionează dintr-o directie o organizare conştientă a Eului, din cealaltă direcţie se scurge organizarea inconştientă a Eu-lui. Am văzut, în această privintă, că sistemul sangvin şi cel osos sunt, de fapt, într-o anumită opoziţie, că se comportă ca poli antagonici: sângele se manifestă în mobilitatea sa internă ca o unealtă în activitatea Eului; dar ceea ce se organizează ca pol opus Eului pentru ca acesta să se poată exprima în sânge – şi anume sistemul osos – se sustrage mobilităţii Eului, în aşa fel încât procesele ce se desfăsoară în sistemul osos rămân în afara evenimentelor propriu-zis conştiente ale Eului. Ele sunt, aşadar, procese care corespund activităţii Eului nostru, dar sunt tot atât de moarte pe cât sunt de vii procesele sângelui nostru şi prin aceasta reprezintă, de fapt, numai o parte a proceselor care rămân inconştiente Eului, dar care se ridică treptat din domeniul inconştient spre conştienţă.
Dacă contemplăm în gândire sistemul osos, funcţia sa generală în cadrul organismului uman, trebuie să ne fie evident faptul că el se sustrage oricărei vieţi conştiente mai mult decât toate celelalte sisteme de organe. Dacă urcăm însă de la sistemul osos la alte sisteme de organe, de exemplu la cosmosul uman interior, la sistemele splină-ficat, inimă-plămâni etc., trebuie să spunem că şi procesele din cadrul acestor sisteme sunt sustrase vieţii conştiente – dar nu total, ca cele din sistemul osos. La sistemul nostru osos trebuie să ne gândim mai puţin decât la celelalte organe. Unele dintre aceste organe sunt cunoscute, prin funcţiile lor, cel puţin pentru unii oameni, ca ceva care se ridică deasupra nivelului conştienţei. Aşa cum fiinţele aflate în apa mării ridică valuri spre suprafaţă, tot astfel ce se întâmplă în inimă sau în alte organe aparţinătoare acestor sisteme răzbate până în viaţa conştientă. Ştim cum naturile ipohondre resimt câte ceva din aceste lucruri – în detrimentul lor – într-un mod diferit de ceea ce se întâmplă jos. Nu mă refer acum la faptul că are loc un anumit proces de îmbolnăvire a organelor (în acest caz conştienţa este mijlocită prin cu totul altceva), ci la aceea că mult timp nu a trebuit să se atingă acea graniţă care poate delimita un om sănătos de starea de îmbolnăvire. Din păcate, spre paguba oamenilor, această graniţă se deplasează foarte mult. Noi ştim că suntem apăraţi de conştientizarea a ceea ce se întâmplă jos datorită sistemului nervos simpatic, care se opune proceselor interioare.
Când vedem cum în sistemul osos se construieşte ceva, conform cu forma sa, silueta omului, în aşa fel încât sistemul sangvin poate fi o unealtă a Eului său, trebuie să ne fie clar, conform celor spuse acum, că celelalte organe – de exemplu, cele care apartin cosmosului interior – se dezvoltă şi ele împotriva vieţii conştiente a omului, care trebuie să se desfăşoare în final ca un rezultat dorit al organizării umane. Toate aceste organe, deşi nu sunt străbătute de viaţa pe deplin conştientă, conţin ceea ce este opus vieţii noastre sufleteşti, aşa cum am văzut că sistemul osos se dezvoltă împotriva vieţii Eului.
În orice caz, trebuie să ne punem întrebarea: În ce măsură se dezvoltă acest sistem interior, pe care-l putem considera un cosmos interior, împotriva vieţii sufleteşti conştiente a omului? Dacă, pe de o parte, ştim că avem în sistemul osos sprijinul cel mai puternic pentru ca sistemul sangvin să se poată desfăşura ca unealtă a Eului şi pentru ca diferitele părţi ale sistemului sangvin să se afle la locurile potrivite, trebuie să spunem: Într-un anumit mod, sistemul osos acţionează în profunzimea organizării noastre, în aşa fel încât să contribuie la sprijinirea şi la poziţionarea corectă a acelor organe pe care le-am considerat a fi un cosmos interior. Căci avantajul pe care-l obţine, în acest sens, sistemul sangvin de la sistemul osos este benefic şi pentru aceste organe. Chiar dacă privim din exterior aceste organe, ne va izbi faptul că în dispozitia lor, de exemplu, dar şi în forma lor, nu putem descoperi nimic care să fie atât de strâns legat cu limitarea exterioară a formei sale, ca sistemul osos. Omul este construit astfel încât putem spune: Sistemul osos este baza, iar ceea ce se construieşte în jurul său se poate aşeza într-un anumit fel, pentru că sistemul osos este cel care dă forma fundamentală a omului. Iar despre limitarea exterioară a omului, trebuie să spunem: În mare măsură limitarea exterioară prin piele este parcă preformată prin întreaga modelare a sistemului osos, ceea ce a condus la o sintagmă atât de frumoasă, nu numai estetic frumoasă, ci şi ştiinţific minunat de frumoasă, a lui Goethe: „Nu există în piele nimic care să nu existe în os”. Aceasta înseamnă că în modelarea exterioară a pielii în care se exprimă entitatea formei omului, se exprimă ceea ce este deja preformat în sistemul osos. Nu putem spune acelaşi lucru despre cosmosul nostru interior. Din altă perspectivă, tocmai urcarea acţiunilor cosmosului nostru interior până la grade inferioare ale conştienţei ne arată că el are de-a face cu corpul nostru astral; căci corpul nostru astral este purtătorul conştienţei. Faptul că în această calitate de purtător al conştienţei corpul astral nu trăieşte în mod conştient ceea ce se întâmplă în cosmosul interior îşi are cauza în aceea că sistemul nervos simpatic împiedică acest lucru. Din acest motiv trebuie să spunem că acest cosmos interior nu ni se poate înfăţişa ca o expresie a Eului subconştient, a Eului preformat aşezat în adâncuri, dar ne poate apărea ca ceea ce ne este încorporat prin întregul proces cosmic în aşa fel încât are cu corpul astral o relaţie asemănătoare ca cea a formei umane exprimată în sistemul osos, care dă forma de bază pentru forma cea mai cuprinzătoare a Eului uman. Putem deci spune: În sistemul osos există preformat, dezvoltat deja adânc în inconştient, Eul uman; iar în ceea ce numim cosmosul nostru interior este înfătişat preformat corpul astral. Să ţinem minte această corelaţie: Sistemul osos preformează înainte de orice ceea ce numim Eul nostru – desigur, din punctul de vedere de care am vorbit; cosmosul interior prefigurează ceea ce numim corpul nostru astral.
Acest cosmos interior, în întreaga sa organizare, nu-şi are obârşia în viaţa sufletească – pentru că se află în cea mai mare măsură sub starea de conştienţă; el este, aşadar, integrat prin organizarea noastră exterioară din macrocosmos. Aceasta înseamnă că ceva ce putem numi un astral cosmic se inseră în noi în aşa fel încât se exprimă în cosmosul nostru interior. Iar în sistemul osos avem integrat, din întreaga noastră ambianţă, ceea ce ne poate da procesul universal. Întrucât acesta este legat cu forma generală a organizării noastre fizice, putem spune: Sistemul osos este, de fapt, baza corpului nostru fizic, în măsura în care ne întâmpină în mod exterior în limitarea fizică a formei. În sistemul osos este integrat un sistem macrocosmic sau cel puţin cosmic care ne-a modelat ca oameni fizici; în sistemul nostru cosmic interior este integrat un cosmos macrocosmic astral. Eul, în măsura în care apare ca Eu conştient, are ca unealtă sistemul sangvin; în măsura în care este preformat ca formă (siluetă) el are la bază un sistem cosmic de forţe care se condensează în organizarea Eului, spre modelarea solidă a Eului, şi care se exprimă cel mai profund în sistemul osos.
Să privim acest lucru şi dintr-un alt punct de vedere. Ştim că tot ce desemnăm în Eu ca fiind de natura gândirii se exprimă ca un fel de depunere de sare; înţelegeţi că expresii perfect corespunzătoare pentru aceste lucruri care nu sunt cunoscute de conştienţa umană obişnuită nu prea există, dar prin conştienţa vizuală pot fi recunoscute ca un fel de procese de depunere de sare, extrem de fine. Acolo unde Eul nostru este prefigurat în sistemul osos, plecând de la Cosmos, ca cel mai fin suport, pentru ca organismul să aibă acest suport, ne aşteptăm să se prefigureze „depunerea de sare”, pentru noi oamenii ca fiinţe gânditoare şi prin procesul fizic corespunzător. Am putea căuta, aşadar, depuneri de sare în sistemul osos. Şi găsim efectiv că osul este format din fosfat de calciu şi carbonat de calciu, aşadar din săruri.
Avem de-a face şi în acest caz cu cei doi poli opuşi. Prin faptul că omul este o fiintă gânditoare, că procesele gândirii sunt cele care ne fac interior o fiinţă solidă [lipsă în stenogramă, n.tr.], căci sistemul nostru de gândire este într-o anumită privinţă sistemul nostru osos, omul are gânduri precise, clar conturate. Pentru că sentimentele sale sunt mai mult sau mai puţin nedeterminate, diluate, diferite, în funcţie de om, sistemele de gânduri reprezintă incluziuni solide în sistemul sentimentelor [lipsă în stenogramă, n.tr.]. Dat fiind că aceste incluziuni solide se exprimă în viaţa conştientă prin procese vii, mişcătoare, de depuneri de săruri, ceea ce se pregăteşte în sistemul osos şi ceea ce le oferă sprijin, se exprimă prin aceea că macrocosmosul construieşte sistemul nostru osos în aşa fel încât o parte a entităţii sale este alcătuită din săruri depuse. Acestea constituie elementul în repaus din noi, polul opus al acelei mobilităţi care se desfăşoară în procesul de depunere a sărurilor şi care corespunde principiului gândirii. Astfel, noi devenim gânditori prin influenţe care vin din două direcţii opuse: pe de o parte, în mod inconştient, în timp ce sistemul nostru osos este construit, pe de altă parte, în mod conştient, în timp ce desfăşurăm noi înşine procese conştiente, după modelul procesului de construcţie a oaselor noastre şi care, în organismul nostru, se arată a fi procese interior mobile. Căci sărurile formate trebuie să fie dizolvate şi îndepărtate prin somn; altminteri ele atrag după sine procese de descompunere, de distugere. Avem, aşadar, procese care încep cu depunerile de săruri şi apoi procese de distrugere, care reprezintă procese de restaurare. Prin dizolvarea depozitelor formate, somnul exercită asupra noastră acea influenţă binefăcătoare de care avem nevoie pentru a putea dezvolta din nou gânduri conştiente în viaţa de veghe din timpul zilei.
Dacă mergem mai departe, putem gândi că toate procesele care au loc în organismul uman trebuie să se desfăşoare între cei doi poli extremi, asemănător formării de săruri. Este vorba de procesul formării de săruri în sens spiritual, cu care avem de-a face aici, şi care trebuie conceput aşa cum l-am expus azi. Nu este corect să se spună pur şi simplu: A gândi este un proces de formare a sării, deoarece oamenii şi-ar reprezenta ceea ce înseamnă în mod vulgar acest proces. Atunci s-ar putea afirma: Ştiinţa spiritului sustine lucrul cel mai prostesc, dement! Aceste procese, la care ne-am referit mai înainte, nu trebuie concepute decât în sensul amintit. Dacă este vorba de o formare de săruri într-un proces mobil de gândire, care-şi are polul opus în procesele de formare de săruri ale sistemului nostru osos şi care a atins un anumit grad de repaus, putem spune că avem de-a face în toate organele cu un pol opus, faţă de ceea ce am numit un proces de gonflare, ca o coagulare internă, ca un proces de floculare, ca incluziuni albuminoide sau de natură apropiată. Aceasta nu se întâmplă numai acolo unde se desfăşoară mai adânc în sufletul nostru viaţa afectivă, ci şi de partea cealaltă. Tot ce este proces lăuntric, care se desfăşoară mai mult în suflet, în părţile centrale ale organismului nostru decât în procesul de formare al oaselor participă la astfel de gonflări inconştiente, la densificări ale substanţelor care se formează pe această cale şi se depun. Treapta cea mai apropiată este aceea în care este implicat procesul de formare a oaselor, fenomenele de gonflare fiind combinate cu sărurile din oase, ceea ce numim „cleiul de oase”. La acest aspect participă deja celălalt pol al sistemului osos şi se opune astfel la ceea ce se exprimă ca element fizic corelat cu procesele noastre afective. Impulsul voliţional se exprimă printr-un proces caloric, să spunem proces de încălzire interioară. Procese de ardere, compuşi care se formează prin acţiuni pe care le desemnăm cu expresia procese de oxidare interne se găsesc în tot organismul nostru; şi în măsura în care au loc sub pragul conştienţei şi nu au nici o legătură cu procesele conştiente, cu impulsuri de voinţă etc., aparţin celeilalte părţi a organizării noastre, care este delimitată prin organele corespunzătoare şi care poate fi influenţată de viaţa subconştientă.
Astfel, omul este apărat de o parte a organismului său în care aceste procese se desfăşoară mai mult exterior în macrocosmos, iar, pe de altă parte, el este apărat de procese de o mare fineţe, aşa cum am arătat. În organismul nostru au loc procese fiziologice ca formarea de săruri, de coloizi gonflabili şi de căldură, care urmează vieţii noastre conştiente; alte procese, care se desfăşoară în afara vieţii noastre conştiente, oferă baza pentru ceea ce se pregăteşte în organismul uman, pentru ca procesele legate de conştienţă să poată avea loc. În felul acesta, întregul nostru organism este o sumă a proceselor aparţinând, în parte, vieţii noastre conştiente, în parte, vieţii inconştiente. Este cu adevărat semnificativ faptul că organismul nostru reprezintă un tot integral alcătuit din două polarităţi: pe de o parte, se petrec procese care pătrund în organism din macrocosmos şi se desfăşoară la un nivel grosier, iar pe de altă parte există procese care sunt urmarea vieţii conştiente şi se desfăşoară într-un cadru de mare fineţe.
Prin faptul că organismul este un întreg şi toate aceste părţi acţionează de-a valma, în organismul finit aceste procese interacţionează şi nu le putem separa, pentru a putea stabili graniţe precise între ele: un proces se manifestă în cadrul unui alt proces. Este suficient să luaţi în considerare sângele, elementul cel mai mobil, cel mai fin: în el puteţi vedea atât un producător al procesului depunerii de săruri, al procesului de densificare a unui fluid, cât şi al procesului de încălzire. Şi puteţi observa în toate sistemele de organe cum se desfăşoară aceste procese şi cum ele sunt stimulate într-o anumită privinţă în toate sistemele de organe. Din această cauză putem spune: Când preluăm alimentele din afară în tractul nostru digestiv acestea au în sine ceea ce am numit „mobilitatea exterioară”. Ele parcurg o primă treaptă de cernere, prin aceea că sunt preluate şi mistuite mai întâi de stomac şi de elementele ce participă la acest proces; apoi sunt prelucrate special de cosmosul interior şi ridicate până la un nivel la care sunt apte să hrănească cel mai fin instrument al organismului uman, sângele. Astfel, cosmosul interior este cel care efectuează mai întâi cernerea alimentelor, care trebuie conduse apoi la toate celelalte sisteme. În-trucât am cunoscut o succesiune de trepte ale sistemelor organice umane ne putem uşor imagina că, în fapt, sistemul cel mai fin, sistemul sangvin, trebuie să preia în sine mobilităţile nutritive cele mai, să spunem aşa, fin cernute şi că atunci când ceva pătrunde în sânge, acel ceva trebuie să conţină cât mai puţin din mobilitatea iniţială a substanţelor, pe care acestea o aveau când au fost preluate de stomac. Când materiile ajung în stomac, ele mai conţin o mare parte din ceea ce este natura şi esenţa lor – sau propria lor mobilitate; o dată ce ajung în sânge – în măsura în care sunt substanţe nutritive care au fost conduse până la sânge – ele trebuie să se debaraseze de toate acestea, devin ceva nou. Din această cauză, sângele este cel care-şi apără interior cel mai mult procesele sale, cel care-şi parcurge etapele în cea mai mare independenţă faţă de procesele lumii exterioare. Acesta este sângele privit dintr-o perspectivă. Dar am mai semnalat faptul că sângele este ca o tablă neagră care este expusă prin ambele ei feţe la impresii. O faţă priveşte spre procesele subconştiente din regiunile mai profunde, acolo de unde urcă substanţele hrănitoare (ele sunt filtrate prin anumite procese) şi pătrund până în sânge. Tot ce se petrece aici este contracarat prin sistemul nervos simpatic, astfel încât nu mai ajunge la nivelul conştienţei.
Acum, sângele trebuie să întoarcă cealaltă faţă a tablei spre trăirile vieţii sufleteşti conştiente. Trebuie să pătrundă în sânge nu numai procesele inconştiente ale Eului, care acţionează dinspre sistemul osos, ci şi activităţile conştiente din direcţia celuilalt Eu; ele trebuie să se transforme până ajung în sânge, pentru ca acesta să devină expresie a ceea ce există în ambianţa noastră ca lume fizic-sensibilă: căci ceea ce a fost deja încorporat lumii vegetale sub forma corpului eteric nu este vizibil pentru conştienţa obişnuită. În jurul nostru există, în primul rând, lumea fizică, iar pentru conştienţă omul însuşi aparţine numai lumii fizice. Astfel punem în faţa celeilalte feţe a tăbliţei sangvine lumea fizică sensibilă, care devine conţinut al conştienţei noastre. Întreaga viaţă sufletească, aşa cum este indusă să gândească prin impresiile care provin din lumea fizică sensibilă, aşa cum se manifestă ca sentimente, cum este stimulată către impulsuri voliţionale, trebuie să-şi găsească unealta în sistemul sangvin, în măsura în care este viaţă conştientă a Eului. Toate acestea trebuie să pulseze în sânge. Aceasta înseamnă că nu ne este îngăduit ca în sângele nostru să existe numai ceea ce au devenit alimentele în timp ce au pătruns din inconştient în partea superioară, cernute până la stadiul în care pot duce în sânge o viaţă proprie, ferită de toate legităţile macrocosmice, ci pe cealaltă faţă a tăbliţei trebuie să fie înscris tot ce se întâmplă în fizicul-sensibil, în neviul lumii fizic-sensibile, ca prin impresiile omului să-i devină cunoscute, iar conştienţei să-i apară tot ce poate produce impresii asupra omului; căci ceea ce reprezintă viaţa nu poate fi cunoscut de conştienţa normală decât prin combinări ale impresiilor fizic-sensibile. În realitate, ea este cunoscută prin alt mădular suprasensibil, prin corpul eteric. Sângele trebuie să fie înrudit, aşadar, şi cu lumea fizic-sensibilă, aşa cum există ea în mod nemijlocit.
Ne putem aştepta ca sângelui să-i fie încorporat ceva despre care putem spune: Acest lucru nu există în sânge ca şi cum ar fi acţionat prin procesele care se ridică din străfundul fiinţei noastre, ci ca şi cum s-ar desfăşura prin acţiunile unor legităţi şi mobilităţi macrocosmice exterioare. Trebuie să avem în sânge ceva care există şi acţionează ca procese exterioare nemijlocite, care se desfăşoară şi exterior, aşa cum trebuie să se desfăşoare apoi, treptat, şi interior, în organism. Aceasta înseamnă că în sângele nostru trebuie să intervină procese fizico-chimice, anorganice; acestea sunt necesare pentru ca omul să devină participant la lumea fizică. Va trebui deci să găsim în sânge procese în care substanţele să poată acţiona prin caracteristica lor fizică sensibilă, aşa cum sunt în macrocosmos. În fapt, în hematii ne este dat ceva care arată că abia începe să trăiască şi că se află la punctul în care trece în starea de lipsă de viaţă. Pe de altă parte, în sânge se află integrat un proces comparabil cu un proces exterior de ardere. Putem recunoaşte şi în domeniul fizic-sensibil că în sânge este inserat ceea ce face din om o fiinţă fizic-sensibilă prin faptul că acesta are în sânge o unealtă a Eului, care trăieşte în lumea fizic-sensibilă. Aşadar, chiar şi cercetarea fizico-chimică poate arăta cât de importante, cât de relevante pot fi premisele ocultismului pentru ceea ce se arată privirii directe în fiziologia omului. Având în vedere toate acestea vom putea spune: În organismul uman au loc procese care sunt stimulate mai întâi în sânge, în măsura în care este legat de lumea exterioară, iar acestea sunt procese fizic-sensibile ale lumii exterioare; există însă şi alte procese, care urcă din cealaltă parte până în sistemul sangvin şi care i se integrează, după ce au fost cernute în cel mai înalt grad.
Dacă ne fixăm atenţia asupra acestui lucru, sângele ne va apărea ca un organ cu adevărat important. Atunci va deveni clar că, pe de o parte, el şi-a întors întreaga esenţă spre viaţa inferioară, cea mai de jos pe care o cunoaştem, că este aproape o substanţă, o materie înclinată să producă procese fizico-chimice pentru a fi unealtă a Eului; pe de altă parte, este cea mai protejată substanţă, care realizează procese interioare ce nu pot avea loc nicăieri, pentru că la realizarea lor este necesar tot ce se desfăşoară pe baza celorlalte procese care se integrează sângelui – aşadar procesele cele mai fine, cele mai înalte care provin din adâncurile organismului nostru sunt în legătură cu procesele fizico-chimice din circuitul nostru sangvin care păstrează legitatea lumii exterioare. În nici o altă substanţă, în afară de sânge, lumea fizic-sensibilă nu se întâlneşte atât de direct cu ceea ce presupune pentru existenţa sa activitatea unor sisteme de forţe suprasensibile. Acest lucru nu apare atât de evident în nici o altă substanţă în plan fizic, ca în substanţa sângelui care irigă organismul uman. În sânge, ceea ce se află la nivelul cel mai de jos pe care-l poate percepe omul în jurul său se uneşte cu ceea ce se află la nivelul cel mai înalt ce poate exista în mod organic în natura sa. Din această cauză este clar că orice neregulă s-ar produce la nivelul sângelui atrage după sine anomalii în organismul nostru. Deoarece sângele, pe de o parte, exprimă rezultatul tuturor proceselor noastre organice, va trebui să ne gândim unde anume prezintă fenomene anormale – va fi greu să izolăm diferitele anomalii –, căror desfăşurări de procese trebuie să le atribuim aceste anomalii. De exemplu, în cazul în care le atribuim proceselor din căile sangvine care se desfăşoară după modelul proceselor fizico-chimice devine evident faptul că acestui tip de anomalii trebuie să li se răspundă din partea conştienţei, în măsura în care aceasta este legată de planul fizic; desigur, există condiţia ca, în prealabil, ele să fie recunoscute şi să nu fie confundate între ele.
Aici pătrundem într-un domeniu terapeutic care trebuie înţeles în sensul de a vedea dacă anumite anomalii din sistemul circulator sunt legate de procese pe care le putem desemna ca fiind fizico-chimice. Atunci vom putea interveni tocmai prin ceea ce putem regla în domeniul impresiilor exterioare, impresii care în acest caz determină producerea unor procese fizico-chimice, adică prin tot ceea ce putem aduce din afară organismului fizic. Ne referim mai puţin la ceea ce-i putem aduce ca impresii sufleteşti-spirituale (deşi şi pe acestea), decât la tot ce putem obţine prin reglarea şi supravegherea procesului respirator, şi, de asemenea, prin supravegherea interacţiunii organismului uman cu lumea exterioară prin intermediul pielii.
Dar, tot în sânge putem observa cele mai fine procese organice. El reprezintă a treia treaptă a rafinării substanţelor noastre nutritive. Când sângele este determinat astfel din afară, sub aspectul activităţilor sale fizico-chimice de fenomene sufleteşti, în timp ce sub influenţe exterioare el dă naştere acelor procese fine de formare de săruri, de densificare, de încălzire, putem întreba din cealaltă perspectivă: Ce determină acest proces al sângelui, din interior? Trebuie să facem deosebire între sarcina sângelui, care rezultă din faptul că este sânge, şi ceea ce rezultă din faptul că este necesar să-l privim ca pe orice alt organ care trebuie hrănit; dar trebuie să-l cunoaştem şi ca organul care se află pe cea mai înaltă treaptă a activităţii organice. În privinţa acestei activităti vom avea în vedere în primul rând ceea ce numim suportul interior al vieţii umane. Sângele, ca pol opus sistemului osos, trebuie să fie protejat pentru ca el să poată crea, ca unealtă a gândurilor, în măsura în care sunt gânduri ale Eului conştient de sine, procesul depunerii de săruri. Această protecţie este necesar să vină chiar de la sânge; aşadar, sângele trebuie să fie în stare să producă, în direcţie spirituală, un sistem osos spiritual, de asemenea procese de depunere de săruri. Aceasta este o sarcină pe care sângele trebuie să o îndeplinească pentru a se deosebi de celelalte organe, astfel încât să obţină minimum de sprijin din partea celorlalte organe ale organismului uman în această lucrare a sa; celelalte mobilităţi ale organelor intervin în acest proces al sângelui de formare a sărurilor, astfel încât, în ceea ce priveşte acest proces cu privire la gândire, el interiorizează la maximum organismul. Cum putem să nu recunoaştem acest lucru, când gândurile noastre sunt lucrul cel mai intim pe care-l avem, mijlocul prin care ne interiorizăm cel mai mult pentru conştienţa normală; în acelaşi timp, cu sentimentele noastre ne aflăm, pentru conştienţa normală, la graniţa dintre exterior şi interior, iar cu impulsurile noastre voliţionale întâmpinăm lumea exterioară cu atâta forţă, încât în condiţii obişnuite omul nici nu se recunoaşte în impulsurile sale voliţionale! Omul se va recunoaşte întotdeauna în gândurile sale, dar nu şi în impulsurile sale voliţionale. Acest lucru îl puteţi deduce şi din faptul că în lume se discută atât de mult cu privire la libertate şi la lipsa de libertate precum şi despre celelalte calităţi ale voinţei umane.
În sistemul nostru de gânduri, care în procesul de depunere de săruri are elementul său corelat în plan fizic, avem de-a face cu ceea ce poate realiza sângele ca unealtă a Eului. Pentru că acest proces al depunerii de săruri este interiorizat el trebuie să fie şi cel mai mult protejat; prin denaturarea sângelui poate fi afectată puternic sau suprimată această capacitate a sa. Dacă observăm că sângele este obstrucţionat şi nu-şi mai poate manifesta capacităiile în această direcţie, este clar că el trebuie să fie stimulat la o activitate care a coborât, în viaţa sa proprie, sub o anumită limită.
Dar se poate întâmpla şi ca mobilitatea interioară a unui organ – în cazul nostru sângele, pentru că această mobilitate interioară este determinată să dezvolte o viaţă proprie – să depăşească o anumită măsură, să exagereze această viaţă proprie. Printre dereglările umane acesta este de departe cazul cel mai important, pentru că este de luat în seamă înainte de orice în caz de îmbolnăvire. În cazurile cele mai grave avem de-a face cu contrariul – de cele mai multe ori cu situaţii în care anumite părţi ale organizării interioare sunt prea putin protejate şi din cauza aceasta prea solicitate. Când sângele este foarte solicitat, când vrea să dezvolte în mod excesiv această activitate, este necesar să acţionăm împotriva acestei tendinţe. Putem face acest lucru prin introducerea din afară a mobilităţilor corespunzătoare. Vom contribui la un astfel de proces prin administrarea terapeutică de substanţe care conduc la formarea de săruri, la depunerea de săruri. Aceasta ne duce totodată la recunoaşterea faptului că într-un anumit mod se poate interveni în sistem, potrivit cu deranjamentele organismului nostru, cărora trebuie să le facem faţă.
Putem să continuăm în această direcţie. Pe ce cale putem ajunge la organele lumii noastre astrale interioare, a cosmosului nostru interior – splină, ficat, bilă etc. – când ele manifestă o mobilitate interioară prea mare? Trebuie să avem în vedere, înainte de orice, faptul că aceste organe sunt determinate să urce până în circuitul sangvin, să pregătească întregul organism, aşadar să conducă substantele nutritive până la sânge; ele sunt preluate aşa cum pătrund în tractul digestiv, sunt aduse cu mobilitate modificată în sistemul sangvin, fiind în acest fel mijlocitorii dintre aceste două sisteme. Sistemul sangvin se dovedeşte activ în mobilitatea interioară, prin faptul că este sistemul care gândeşte ajunge la o activitate legată de viaţa noastră afectivă, aşa cum am precizat când am spus că în densificarea interioară sângele este susţinut de ceea ce radiază de la cosmosul nostru interior. Sângele este aproape complet lăsat sie însuşi în măsura în care este unealta activităţii noastre de gândire; el este stimulat de ceea ce radiază în sus, provenind din influenţele organelor care aparţin cosmosului interior, astfel încât ne aflăm în prezenţa unei activităţi care depăşeşte viaţa proprie sângelui şi ne orientează spre viaţa proprie a organelor care aparţin cosmosului interior. Când activităţile acestor organe – ficat, fiere, rinichi, plămâni etc. – dezvoltă o mobilitate prea mare, o viaţă debordantă, se pune problema cum ne apropiem din punct de vedere terapeutic de aceste procese. Va trebui să temperăm mobilitatea interioară exagerată, să ajungem la o mobilitate potrivită pentru a menţine mobilitatea vieţii cosmice exterioare. Aşa cum prin aportul de substanţe salifere combatem mobilitatea internă exagerată a sângelui (ca să spunem aşa, putem s-o paralizăm), tot astfel putem atenua şi mobilitatea prea mare a acestor organe, printr-un aport de substanţe care-şi desfăşoară propria lor mobilitate interioară şi acţionează împotriva mobilităţii organelor în cauză.
Se naşte acum întrebarea: Cum putem acţiona asupra acestor organe şi asupra celor situate cel mai jos, cu o activitate inferioară, asupra organelor digestive, care au de pregătit substanţele nutritive pentru sistemul cosmic interior? Aceasta înseamnă să ne punem problema cum ne apropiem de diferitele sisteme de organe, având în vedere eşalonarea lor în trepte. La întrebarea: Cum ne apare în imagine o boală a organelor în sensul ocult fiziologic? vom răspunde mâine şi vom arăta cum se integrează alte organe, de exemplu, sistemul muscular în procesul organizării umane. Vom încheia abordările noastre arătând cum organismul ajuns la maturitate este într-o foarte strânsă legătură cu organismul în devenire, cu viaţa embrionară umană; şi mai ales într-un mod foarte inteligibil, dacă putem preconiza principiile oculte. Ni se va dezvălui, în mod firesc, de la sine, cum participă celelalte mădulare la lucrarea organizării umane, fizice.
