Cu o satisfacție venită din inimă, vă vorbesc astăzi – aici, în acești munți pașnici și în fața unei priveliști pe care ne-o oferă acest minunat lac – despre acele lucruri care ne interesează în modul cel mai profund, ca fiind mesaje, fapte de viață spirituală. Și dacă încep prin a pomeni faptul cel mai frapant care se înfățișează, în special, celor care s-au reunit aici pentru a vizita pe prietenii noștri munteni, voi menționa că el constă în aceea că un număr de prieteni de-ai noștri s-au retras poate nu în singurătatea acestor munți, dar cel puțin în pacea și farmecul pe care acești munti le oferă. Iar dacă cineva ar pune întrebarea: Ce a stat de fapt la bază ca imbold, ca dorință în inimile noastre pentru aceasta?, atunci ne putem îngădui să spunem că acest imbold, această dorință sunt poate înrudite cu năzuința actuală a omului îndeosebi pentru viața spirituală. Și poate nu este nicidecum o iluzie dacă admitem că în lume există un impuls asemănător celui care ne-a atras pe mulți spre singurătatea munților.
Fie că omul o știe, fie că doar o presimte, în tot ce ne înconjoară în natură, păduri și piscuri, furtuni și intemperii, este activă o spiritualitate, care, după spusele unei personalități importante din Apus, este de o structură mai coerentă decât tot ce face, simte sau gândește omul. Trebuie cu adevărat să fim cuprinși de acest presentiment că în tot ce ne înconjoară, păduri și piscuri, munii și lacuri, vorbește spiritul. Și prin știința spirituală noi devenim tot mai conștienți că din tot ce ne înconjoară în natură, din tot ce ne ține ca pămănt solid, ceea ce ne vorbește este spiritul. Suntem trimiși înapoi către timpuri imemoriale și ne spunem: Avem originea în trecutul spiritual, suntem copiii unor timpuri străvechi. Așa cum producem operele noastre de artă și cum ne instruim pentru a fi apți să le folosim în interesul nostru, la fel strămoșii noștri își confecționau uneltele. Iar fenomenele naturale care se petrec în jurul nostru nu sunt decât produsul activității strămoșilor zeilor în timpuri străvechi, de mult apuse. Când un asemenea sentiment pătrunde în noi, atunci natura întreagă devine, pentru noi, încetul cu încetul, ceea ce a fost dintotdeauna pentru orice știință spirituală. Ea ne apare, în mod cert, o maya*, dar o astfel de maya care este mare și frumoasă, pentru că este opera lumii spirituale-divine. Și astfel, când pătrundem în natură, penetrăm monumente ale activităților spirituale din timpuri preterestre. Atunci ne cuprinde acel sentiment mare și puternic care este o adâncire a sentimentului naturii și care ne poate umple de căldură.
* Maya, în sanscrită înseamnă „materie” sau „iluzie”, pentm că materia era considerată ca fiind sursa iluziei. (Nota trad.)
Dacă sentimentul nostru pentru natură își găsește satisfacția în știința spirituală, trebuie să mai apară și un alt gând: că într-un anumit sens este un privilegiu că ni se îngăduie să pătrundem în spiritul naturii. Și este cu adevărat un privilegiu. Căci în felul acesta putem, ba chiar trebuie să ne amintim că există mulți oameni cărora le lipsește acest sentiment, în incarnarea lor actuală, că se află în apropierea creațiilor spiritului naturii. Cât de multe suflete trăiesc în prezent, și mai ales în marile orașe, care nu mai pot simți nimic din ceea ce este înălțător în natură și din prezența spiritului divin în natură! Dacă observăm natura cu o privire educată de știința spirituală, ne dăm seama ce legătură intimă există între ceea ce noi numim viața morală, care, după viața spirituală, este realitatea cea mai înaltă la care putem aspira în această existență, și știm cât de strâns legat este ceea ce simțim în fața naturii cu ceea ce numim morală.
Este, poate, paradoxal să o spunem, dar este totuși adevărat că acei oameni care, trăind la oraș, ajung să ignore cum arată un bob de ovăz, un bob de secară sau unul de orz se află, din nenorocire, despărțiți în inimile lor și de izvoarele morale cele mai profunde ale existenței noastre. Când ne gândim la aceste aspecte, realizăm că este, într-adevăr, un privilegiu că putem fi aproape de izvoarele spirituale ale naturii, căci atunci o asemenea impresie se leagă de la sine cu cealaltă, care, consolidată de știința spirituală, trebuie să-și facă drum prin lume, anume adevărul reincarnării. Noi îl primim, mai întâi, ca pe un adevăr de credință, acest adevăr al vieților terestre succesive ale omului. Dar cum ar putea un suflet să se mențină în echilibru, în zilele noastre, când el vede în jurul său prin ce căi întortocheate își croiesc oamenii drum prin viață, când apar atât de evidente toate inegalitățile care trebuie să fie revărsate în mod necesar pe tot Pământul! Atunci, cel care a avut privilegiul de a se fi apropiat de izvoarele naturii simte cu putere că are nu numai toate motivele să fie mulțumit că îi este permis a cunoaște adevărurile dezvăluite de știința spirituală, dar simte și întreaga răspundere și datorie să cunoască viața spirituală. Căci ce aport vor aduce acele suflete care au acum privilegiul de a se bucura de pacea naturii și de sănătate, care va fi darul lor cel mai de preț, când se vor afla la poarta morții? Care este aportul lor cel mai important?
Când scrutăm ceea ce ne pot învăța puterile spirituale, puteri care acum se află mai aproape de noi decât erau în secolul trecut, ce putem desprinde de aici? Putem învăța în mod cu totul deosebit că în adâncul sufletului nostru, în sentimentele noastre cele mai profunde, dacă ne pătrundem de știința spirituală, putem lua cu noi în următoarele incarnări ceva cu totul diferit decât dacă stăm departe de această știință. Într-adevăr, astăzi nu suntem îndrumați să asimilăm ca pe o doctrină abstractă, ca pe o teorie, ceea ce ne poate da știința spirituală. Ceea ce sufletele noastre primesc și se imprimă în ele trebuie în final să prindă viață. Și ceea ce, în felul acesta, prinde viață, acționează deja, în prezent, la mulți oameni, chiar în actuala incarnare, sau dacă nu acum, va acționa în incarnarea viitoare. Acest lucru devine nemijlocit viață reală, o viață despre care nu putem avea o reprezentare, decât dacă ne lăsăm călăuziți de acea privire profetică ce spune: Încotro duce această evoluție? Ea trece, cu toate roadele ei, în existența exterioară nemijlocită. Iar ceea ce astăzi nu putem decât să rostim și să formulăm prin cuvinte de-ale noastre, va deveni evidență, privire, la cei tineri, ca și la cei în vârstă, privire care provoacă fericire.
Toți cei care încă nu s-au putut apropia de căldura și lumina științei spirituale, pentru a culege ei înșiși roadele acestei științe a spiritului, vor resimți mai târziu fericirea unei astfel de priviri! Căci tot ce poate fi personalitate exterioară va avea în sine, în viitor, acel foc care astăzi este alimentat doar cu teorii. Există un grup restrâns de oameni care vor să fie adevărați purtători a tot ceea ce în viitor se va revărsa către toți oamenii care au nevoie de adevăratele, autenticele fructe ale iubirii umane, ale milei umane. Nu doar pentru propria noastră satisfacție învățăm din știința spirituală, nu pentru propria noastră mulțumire dorim aceasta, ci pentru a obține mâini mângâietoare, binecuvântătoare, și privirea blândă care acționează chiar prin faptul că ochii radiază, pentru a răspândi acel ceva al ochiului care este izvorul a tot ceea ce noi numim că este vedere spirituală. Oamenii care printr-o asemenea atitudine interioară pot trăi aproape de natură ar trebui, deja, de pe acum să fie atenți la faptul că în prezent totul se transformă, totul se schimbă! Lucrurile se schimbă, și anume, se schimbă în Marele Cosmos.
Sintagma: „Natura nu face salturi”* nu este corectă. În natură există permanent salturi. De exemplu, de la frunză la floare, de la floare la fruct. Când puiul iese din ou, ce este acesta decât un salt? Nu există zicală mai neadevărată decât aceasta, că natura nu face salturi. Peste tot există salturi, pretutindeni sunt treceri brusce. Noi înșine trăim acum într-o perioadă de tranziție. Am trecut chiar un an de mare importantă: anul 1899 [Nota 10]. Trecerea în secolul al XX-lea este importantă pentru întreaga evoluție culturală, datorită curentului venind din Răsărit care pătrunde în viața culturală a Occidentului, amestecându-se cu aceasta pentru a implica ceea ce poate să fie extras din viața naturii ca fiind o forță vitalizatoare pentru viața noastră sufletească cea mai profundă.
* Natura non facit saltus (Natura nu face salturi), aforism enuniat de Leibniz. (Nota trad.)
Acei dintre noi al căror spirit s-a trezit vor putea vedea în cadrul manifestărilor naturii entități noi. În timp ce un om care nu a ajuns încă la clarvedere va simți, în ciuda oricărui sentiment de melancolie pe care îl provoacă fenomenul ineluctabil al mortii, tot mai mult ceva purificator în natură, un altul, ale cărui forțe de clarvedere se trezesc, va vedea izvorând din fenomenele de veștejire a naturii entități elementare. Și dacă în lumea fizică grosolană nu se va putea observa decât relativ puțin din marea cotitură pe care o reprezintă trecerea spre secolul al XX-lea, sufletul deschis spre spirit va resimți că timpurile se schimbă, iar noi oamenii avem datoria să pregătim o cunoaștere prin spirit. Tot mai important va fi să observăm asemenea aspecte și să fim conștienți de ele. Căci stă în putința oamenilor să se dedice acestor lucruri, pentru salvarea umanității, sau să treacă pe lângă ele, nebăgându-le în seamă, și fără să se oprească la ele, dar această atitudine ar fi o catastrofă.
Facem prin aceasta o aluzie: Cu ocazia acestei treceri la secolul al XX-lea se va naște un regn, într-o măsură oarecum nouă, de ființe naturale, care va apărea ca un izvor spiritual în natură și pe care oamenii îl vor putea vedea și simți ca pe ceva viu. Și încă ceva: Sigur că sufletul unui om ar fi obtuz dacă nu ar recunoaste modul cum se deschid mugurii primăvara; dar mai este și altceva de adăugat: Cei care vor fi în măsură să viețuiască ca pe un fapt natural cele spuse mai sus vor păstra în memorie într-un mod cu totul diferit asemenea impresii decât pe cele care se formează prin memoria obișnuită. Ei vor purta cu sine – ca și semințele puse în pământ, din iarnă până în primăvară – noile spirite elementare care vin ca un șuvoi către ei. Ceea ce se viețuia aici primăvara și ceea ce se viețuia toamna, în trecut erau lucruri independente: strălucirea naturii primăvara și melancolia toamna. Tot ce Cosmosul ne dă din memoria sa face ca din ceea ce trăim sau simțim toamna să treacă ceva și în primăvară. Dacă lăsăm să acționeze în noi forțele elementare ale toamnei, vom resimți atunci, într-un fel nou, ceea ce vom primi în viitor. În viitor, totul va suferi o înnoire și este de datoria noastră să ne pregătim în vederea realizării unei înțelegeri a acesteia prin cunoașterea spiritualului. Căci știința spirituală nu a apărut în lume datorită unui capriciu al oamenilor, ci pentru că se petrec în ceruri lucruri noi, care pot fi conștientizate numai dacă rezultatele cercetării spirituale sunt asimilate de oameni. Acesta este motivul pentru care a luat ființă mișcarea teosofică.
În viața morală lucrurile stau la fel ca în natură: viața sufletească suferă o remodelare. Vor apărea unele lucruri pe care oamenii, astăzi, nici măcar nu le bănuiesc. V-aș da un singur exemplu: vor exista din ce în ce mai mulți oameni – și aceasta se va manifesta mai ales la copii – care atunci când vor dori să facă, în viitor, un lucru sau să realizeze o acțiune vor auzi în sufletul lor o voce și se vor simți constrânși să asculte ce li se spune din lumea spirituală. Un anumit fapt îi va apărea omului ca o viziune în fața ochilor. El va fi mai întâi mișcat în mod deosebit de această viziune. Apoi – după ce se va fi apropiat mai mult de știința spirituală – își va da seama că prin aceasta i s-a înfățișat imaginea karmică a acțiunilor pe care tocmai le-a săvârșit. În felul acesta, sufletul este făcut atent asupra unui lucru: Trebuie să acționezi în așa fel, încât să te integrezi cu toată forța în evoluția viitoare. Și i se va arăta că nu se produce nici o faptă fără consecințe. Aceasta va fi ca un impuls care pune ordine în viața noastră morală. Și astfel vor fi introduse impulsurile morale în sufletul nostru putin câte puțin, ca o karmă, în momentul în care ne pregătim să deschidem ochii și urechile spirituale la ceea ce ni se poate spune din lumile spirituale.
Noi știm că va mai trece mult timp până ce oamenii vor învăța să contemple în spirit. Începutul însă va fi chiar în secolul al XX-lea, și apoi, în decurs de trei mii de ani, tot mai mulți oameni vor ajunge la aceasta. Următoarele trei milenii vor fi consacrate de oameni acestor probleme. Dar pentru ca aceste lucruri să se realizeze cu adevărat – sub îndrumarea forțelor spirituale care conduc omenirea – marele curent al evoluției curge în așa fel, încât oamenii să ajungă să înțeleagă din ce în ce mai bine viața ocultă, așa cum am descris-o astăzi.
Există două curente principale. Primul este cunoscut prin existența unei așa-numite filosofii occidentale, conceptele cele mai elementare despre lumea spirituală avându-și originea chiar în fundamentele filosofiei. Și este uimitor ceea ce rezultă când aruncăm o privire de ansamblu asupra a tot ce s-a acumulat treptat în știință în cadrul culturii occidentale. Vom vedea cum oamenii devin pur intelectuali, cum alții, situați pe terenul vieții religioase, sunt în același timp pătrunși de ceea ce poate da numai viziunea lumii spirituale prezentă în spatele oricărui lucru. Vedem pretutindeni o viață spirituală care izvorăște din filosofia occidentală. Îl voi numi doar pe Vladimir Soloviev [Nota 11], gânditor și filosof rus, un adevărat clarvăzător, deși nu a putut avea decât de trei ori în viața sa contemplări directe, în adevărata lume spirituală. Prima dată i s-a întâmplat când era copil, la vârsta de nouă ani, a doua oară la British Museum și a treia oară când se găsea în deșert, în Egipt, și avea deasupra lui cerul înstelat. Atunci i s-a dezvăluit brusc ceva ce nu devine vizibil decât pentru ochiul unui clarvăzător. În acel moment a înflorit în el acel ceva ce se exprimă ca viziunea viitorului evoluției omenirii. A țâșnit ceea ce – printr-un efort al spiritului – au dobândit și Schelling și Hegel. Întrucât ei au fost niște solitari pe aceste culmi ale gândirii, putem să-i considerăm, de pe acum, că stau pe un pisc de munte, unde în viitor se vor afla toți oamenii cultivați. Toate acestea au fost exprimate în cursul ultimelor secole și mai ales în ultimele patru secole. Dacă luăm în considerare, printr-o privire de ansamblu, aceste lucruri și le prelucrăm cu metodele ocultismului practic – ceea ce s-a și făcut în ultima vreme –, pentru a explora ceea ce mințile pur intelectuale ale lui Hegel și Haeckel au elaborat cu ajutorul inteligenței lor, vedem acționând și în aceasta un efect al acțiunii forțelor oculte. Și apare atunci o concluzie cu totul uimitoare: că putem vorbi de pură inspirație chiar la oameni care ne apar ca fiind mai putin inspirați. Cine a inspirat toate aceste spirite care stau ferm pe un teren pur intelectual? Cine a trezit această viață spirituală care ne vorbește din fiecare carte ce ajunge până și în cele mai modeste cămine? De unde provine tot ceea ce este, în Europa, viață spirituală abstractă și reprezintă un rezultat remarcabil?
Noi știm, cu siguranță, toți cum s-a produs marele eveniment care este relatat aici. La un moment dat, o mare individualitate din evoluția umană, una din individualitățile pe care le desemnăm sub numele de Bodhisattva, s-a incarnat în palatul regat al familiei Suddhodana. Știm, de asemenea, cu toții că această individualitate era destinată să urce până la urrnătoarea demnitate care urmează celei de Bodhisattva. Fiecare om care urcă și atinge demnitatea de Bodhisattva trebuie să devină Buddha în ultima sa incarnare. Ce înseamnă demnitatea de Buddha? Și mai ales ce înseamnă pentru un Bodhisattva să ajungă la demnitatea de Buddha, de Gautama Buddha? Înseamnă că Buddha – și este cazul pentru fiecare Buddha – nu mai este nevoit să se mai incarneze într-un corp fizic, pe Pământ. Și astfel, fiecare Buddha, Gautama Buddha a fost ales pentru a acționa ulterior din lumea spirituală asupra Pământului. El nu va mai trebui niciodată să umble pe Pământ într-un corp fizic, dar ceea ce a reușit să obțină din incarnare în incarnare îl face capabil să continue să acționeze în jos, în cultura noastră pământeană.
Primul act important pe care l-a avut de îndeplinit Buddha, în calitate de ființă pur spirituală, a fost, așa cum am arătat în conferința ținută la Basel [Nota 12] acela că a trimis în corpul astral al unuia din cei doi copii Iisus – și anume al aceluia pe care îl descrie Evanghelia lui Luca – acele forțe care, în sensul cuvintelor pe care le pronunțăm, an de an, ca evocare a nașterii, se exprimă astfel: „Se manifestă ființele spirituale din înălțimi, și pacea să domnească pe Pământ și între oameni bună învoire”*.
* Luca, cap. II, v. 14, „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe Pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Nota trad.)
Când asemenea cuvinte pătrund în sufletul nostru, cuvinte în care se arată cum ființe îngerești plutesc în aureola de deasupra copilului-înger, atunci trebuie să știm că în acea aură a lui Iisus acționa forța Nirmanakayei lui Buddha [Nota 13]. Din acel moment, forțele spirituale ale lui Buddha au fost încorporate în individualitățile cele mai înalte legate de faptele despre care vorbește Misteriul de pe Golgota. Astfel, faptele sale continuă să acționeze și în acel curent al concepției despre lume care aparține filosofilor din Occident. Din înaltul lumii spirituale, Buddha este însuși impulsul de viață care a pătruns până la rațiune, după care s-a rătăcit.
Dacă citim astăzi pe Leibniz, pe Schelling sau pe Soloviev și ne punem întrebarea: Cum au fost ei inspirați? putem răspunde că aceasta se datorează acelei ființe care se născuse în palatul Suddhodana, care s-a înălțat de la treapta de Bodhisattva la rangul de Buddha și care a continuat apoi să acționeze în mod dezinteresat. El a lucrat cu atâta abnegație încât astăzi ne putem întoarce la acele timpuri când, în Occident, numele de Buddha nu era nici măcar pronuntat. Nu veți găsi numele de Bodhisattva devenit Buddha nici chiar la Goethe! Dar el trăiește în tot și în toate; aceasta o știm cu toții. El a găsit atâta înțelegere, încât trăiește în literatura occidentală, fără a i se menționa însă numele. Acest lucru se știa și în evul mediu, numai că nu se povestea în felul acesta. Se povestea altceva.
Ioan din Damasc [Nota 14] a trăit în secolul al VIII-lea; a scris o carte sub formă de roman. Despre ce? El povestește că odinioară trăia un mare învățător, care a devenit îndrumătorul lui Iosafat căruia i-a dezvăluit ce este doctrina secretă, ce sunt marile adevăruri creștine. Dacă urmărim firul narațiunii, găsim că întreaga povestire se referă la adevărurile respective. Se găsesc și povestiri din literatura budistă. Mergând pe acest fir, ajungem la o legendă, acea legendă care povestește că Buddha a continuat să trăiască, firește nu sub o formă umană terestră, ci într-o formă de animal, într-o formă de iepure. Și când, o dată, un brahman, mergând pe un drum, a găsit un iepure – care era de fapt masca lui Buddha –, s-a plâns acestuia de mizeria umană din lume. Atunci, Buddha a aprins un foc și s-a aruncat singur în el, pentru ca, în felul acesta, să-i ajute pe oameni. Brahmanul l-a luat cu el și l-a dus pe Lună. Dacă ne reamintim că Luna este simbolul înțelepciunii fără de sfârșit care trăiește în pieptul oamenilor, vedem că în vechile legende a apărut și s-a comentat conștiența despre sacrificiul lui Buddha.
Care este misiunea lui Buddha în lumea spirituală? Ea constă în a aprinde necontenit în inimile noastre acele forțe din care să apară o înaltă înțelepciune: În acest sens trebuie să înțelegem unul din cele două curente spirituale care străbat lumea noastră: curentul lui Buddha. El mai este reprezentat și sub o formă care există în secolul nostru, dar care a devenit abstractă. Trebuie însă să recunoaștem semnificația ocultă a oricărei forme spirituale. Acestui curent i se alătură un altul, acela care are începutul în Misteriul de pe Gogota și care s-a contopit cu curentul lui Buddha, pentru a forma un tot necesar și pe care trebuie să-l primim de asemenea și în viața terestră. Acest curent care pornește de pe Golgota și la care trebuie să participe toți oamenii nu numai că pătrunde în noi, în interiorul nostru, ci impregnează în totalitate existența noastră terestră.
În timp ce în curentul emanat de Buddha, ca în oricare altul, există ceva care ne privește ca oameni, în entitatea lui Hristos avem de-a face cu o interventie de natură cosmică. Toți Bodhisattvii sunt individualități umane care trec prin vieți pământești și aparțin de acest Pământ. Individualitatea lui Hristos vine din Soare și nu a coborât pe Pământ decât în momentul Botezului în apa Iordanului; această inividualitate nu a fost prezentă pe Pământ decât timp de trei ani, în corpul fizic al lui Iisus din Nazaret. Ceea ce caracterizează individualitatea lui Hristos este faptul că era destinată să acționeze în lumea terestră numai trei ani. Este aceeași supremă entitate pe care Zarathustra o numea Ahura-Mazdao, aceeași care se află în spatele soarelui vizibil, aceeași cu cea pe care o anunțau sfinții Rishi, și despre care grecii vorbeau ca despre entitatea care stă la baza pleromei*. Este entitatea care, treptat, a devenit Spiritul Pământului, Aura Pământului din momentul când sângele său a curs pe Golgota. Primul om căruia i s-a îngăduit să vadă pe Hristos, fără mijlocirea unui eveniment fizic, a fost Pavel**.
* Pleroma, în limba geacă, termen întrebuintat de gnostici pentru a desemna ansamblul unificat al Universului; eonii nu sunt decât aspecte particulare ale pleromei.
Echivalentul în sanscrită este șodghana. (Nota trad.)
** Faptele Apostolilor, cap. 9, v. 3-5, când Pavel era pe drumul Damascului. (Nota trad.)
Astfel, datorită evenimentului care a avut loc pe Golgota, s-a petrecut ceva ce a dat un curs cu totul nou evoluției terestre. Înainte de aceasta, totul era astfel orânduit, încât prin mijlocirea diferitelor religii se asimilau cele mai diferite concepte. Ceea ce a acționat înspre Apus din religia lui Buddha, când entitatea lui Buddha a iradiat cu strălucirea sa aura astrală a lui Iisus, și ceea ce am relatat, că sufletul va recunoaște și resimți în natură ceva nou, aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că așa cum individualitatea lui Hristos a coborât, prin Botez, într-un corp fizic, în care a rămas până la Evenimentul de pe Golgota, și deci a fost prezent sub forma unui eveniment concret pe plan fizic, tot astfel, această individualitate va începe să exercite o nouă acțiune în lumea eterică. Putem, deci, să vorbim de o incarnare fizică, de la Botezul săvârșit de Ioan în apa Iordanului până la Golgota, iar acum despre o reapariție în eteric.
În timp ce corpul etetic se desăvârșește, precum și datorită impresiilor produse de toamnă, pe care omul le interiorizează, va putea fi conștientizat Hristos în planul eteric. Pentru ce a coborât Hristos în planul fizic? Pentru ca omul să poată evolua pe o treaptă superioară, pentru a deveni apoi apt să poată conștientiza tot mai mult pe Hristos în planul eteric.
Astfel putem spune: În această conferință am pornit de la acele spirite elementare care se manifestă cu precădere în natură, ne-am ridicat apoi de la acele viziuni ciudate care ne împing să ne oprim din acțiunea noastră și să ne plecăm urechea numai la cuvântul lăuntric și vedem în toate acestea, în aceste evenimente care se desfășoară în fața noastră, grupându-se în jurul unui centru, că oamenii găsesc lumea spirituală într-un mod corect – și aici nu mă refer la clarvăzătorul spiritual antrenat, care întotdeauna a putut găsi pe Hristos, ci la acei oameni care se află la un stadiu normal al evoluției lor –, că acești oameni îl vor contempla pe Hristos ca apariție în eteric: pe El care nu va mai interveni în dezvoltarea Universului decât numai din planul eteric. Vedem cum toate aceste evenimente se grupează în jurul viitoarei apariții a lui Hristos. Și dacă avem în vedere ansamblul devenirii spirituale în evoluția sa progresivă, realizăm următorul fapt: Buddha, care se jertfește în flăcările iubirii, este inspiratorul științei noastre spirituale.
Persoanele care citesc cu atenție lucrări cum este drama-mister Încercarea sufletului [Nota 15], pe care am putut să o reprezint la München, și care au înțeles unde se află toate forțele misterioase care ne arată ce se află în jurul nostru, în natură, acele persoane, deci, care sunt atente la înțelepciunea viitorului, chiar dacă această înțelepciune este adesea nebunia prezentului, după cum înțelepciunea prezentului poate fi adesea nebunia viitorului, toți acești oameni își vor da seama că va exista o chimie impregnată de impulsul dat de Hristos, o botanică impregnată de impulsul lui Hristos ș.a.m.d. La baza acestora nu se află molecule neînsuflețite. Tot ceea ce este răspândit în natură provine din spirit. Floarea este o entitate eterică, iar pe de altă parte prin această floare spiritul a pătruns din exterior în Pământ. În toate formele care lăstăresc astfel din Pământ ni se revelează sensul suprem al lumii. Omul va recunoaște aceste lucruri nu numai prin credință, el va deveni știutor.
Am evocat, în felul acesta, în fața sufletului dumneavoastră, al doilea curent, care trebuie să se lege cu primul. Următorii ani vor aduce pe Pământ multe lucruri surprinzătoare. În toate problemele care vor apărea, vom putea percepe principiul lui Hristos, în timp ce impulsul lui Buddha îl vom simți mai mult lăuntric. Din această cauză, numai înțelegând acele măsuri sublime luate de conducerea spirituală a lumii ne putem clarifica asupra modului în care putem urmări impulsul lui Hristos, cum El este acela care în devenirea istoriei a transferat o individualitate în alta. Ce poate oferi nevoilor presante de cunoaștere ale omului, ca ființă care gândește, un fenomen ca acela care apare în Apus, unde întreaga gândire se exprimă, mai ales în maniera, să zicem, a lui Galilei, sau în Răsărit, unde se exprimă în maniera lui Vladimir Soloviev. Când observăm toate acestea, recunoaștem obiectivitatea cu care acționează impulsul lui Hristos. La fel putem vedea pretudindeni, în tot ce se petrece în lume, impulsul lui Hristos.
Evenimente importante se vor petrece în următoarele epoci de cultură. Ceea ce, în cursul epocii a patra de cultură, nu a apărut decât ca un vis al marelui martir care a fost Socrate va putea deveni realitate. Ce a fost acel mare impuls dat de Socrate? El voia ca cel care recunoaște o lege morală și o înțelege să fie și cucerit de ea și, în mod corespunzător, să acționeze ca un om moral. Să ne gândim numai cât de departe suntem încă de acest ideal, cât de mulți pot spune: Este adevărat că așa trebuie să acționăm, dar cât de puțini au energia interioară, forța morală necesare! Pentru ca doctrinele morale să fie înțelese în mod clar, iar sentimentele noastre morale să se dezvolte atât de ferm, încât absolut nimic să nu fie recunoscut de noi fără să avem și impulsul de a-l îndeplini plini de ardoare, pentru ca acestea să se matureze cu adevărat în sufletele oamenilor și nu să fie doar admise și, fără, altă alternativă, impulsul moral să devină faptă, trebuie ca oamenii să se integreze celor două curente spirituale caracterizate mai sus. Atunci, sub influența acestor două curente, tot mai mulți oameni vor deveni capabili să treacă de la sentimente, de la recunoașterea morală, de la impulsul moral la faptă.
Cum se poate acționa pentru ca aceste două curente să fuzioneze și astfel să putem cuprinde pe Hristos prin Buddha? Putem reuși acest lucru datorită faptului că funcția de Bodhisattva nu a rămas niciodată vacantă. În momentul în care Bodhisattva a devenit Buddha, un altul a preluat demnitatea de Bodhisattva. Și a venit acea individualitate despre care știm că a trăit cu aproximativ o sută de ani înainte de Iisus din Nazaret ca esenian. O personalitate care, din nefericire, a fost calomniată, rău înțeleasă, de exemplu, de scriitorul Celsus [Nota 16], dar mai ales de Haeckel, în lucrarea sa Welträtsel (Enigmele lumii). Acea personalitate care a acționat cu un secol înainte de Misteriul de pe Golgota, cunoscută sub numele de Jeshu ben Pandira, este una din incarnările acelui Bodhisattva care a devenit urmașul lui Gautama, al acelui Bodhisattva devenit Buddha. El va mai acționa ca Bodhisattva încă trei mii de ani de acum înainte și apoi, când se vor fi împlinit cinci mii de ani de când sub pomul Bodhi Gautama a primit iluminarea și a devenit însuși Buddha, va deveni și el, la rândul său, Buddha. Orice cercetător spiritual serios știe că la cinci mii de ani după iluminarea lui Gautama Buddha sub pomul Bodhi această individualitate care continuă să trăiască în prezent ca Bodhisattva va deveni, la rândul său, Buddha, cunoscut ca Maitreya Buddha. Până atunci, el se va incarna pe Pământ în mai multe rânduri, și apoi, după ce se vor fi împlinit cei cinci mii de ani, va apărea o nouă învățătură, o doctrină a lui Maitreya Buddha, adică Buddha al Binelui, când cuvântul rostit va exercita imediat o acțiune morală. Cuvintele care să poată descrie o asemenea acțiune nu au încă, acum, forța corespunzătoare. Aceasta nu se poate vedea, în prezent, decât în lumea spirituală și pentru a avea o asemenea percepție va fi nevoie ca ființa umană să ajungă mai întâi la maturitatea necesară. O caracteristică deosebită a lui Maitreya Buddha este faptul că el va trebui să imite, într-o oarecare măsură, Evenimentul de pe Golgota.
Știm cum, individualitatea lui Buddha a pătruns în Iisus din Nazaret și nu mai acționează decât din afară asupra evoluției terestre. Toți cei care trăiesc ca Bodhisattva și devin, la un moment dat, Buddha au pe Pământ un destin ce poate fi perceput de orice ocultist serios: în tinerețe, într-un anumit sens, ei sunt oameni complet necunoscuți. Cei care știu despre ei câte ceva văd, poate, în ei ființe cu oarecari însușiri, dar nu mai mult, nu realizează că în acea persoană se află entitatea unui Bodhisattva. Așa a fost întotdeauna și așa va fi și în secolul al XX-lea. Numai la vârsta cuprinsă în intervalul de la treizeci la treizeci și trei de ani – același interval de timp care a trecut de la Botezul în Iordan până la Evenimentul de pe Golgota – un Bodhisattva va putea fi recunoscut. În acel moment, are loc în ființa sa umană o transformare, el își sacrifică până la un anumit punct individualitatea și devine purtător al unei alte individualități, la fel cum individualitatea lui Iisus a lăsat pe Hristos să pătrundă în el.
Incarnările unui Bodhisattva, care sunt cele ale viitorului Maitreya Buddha, apar în oameni necunoscuți. Aceștia acționează izolat și prin forțe proprii. Și Maitreya Buddha va acționa, de asemenea, prin forța sa proprie și în opoziție cu părerile celor care dau tonul în societate. El rămâne necunoscut în tinerețe. Iar când la vârsta de treizeci de ani își jertfește individualitatea, se manifestă de asemenea manieră, încât vorbele sale exercită o acțiune morală. Cinci milenii după ce Gautama Buddha a primit iluminarea sub pomul Budhi, succesorul său va primi și el demnitatea de Buddha și va fi cel care va aduce în lume cuvântul cu efect moral. Astăzi spunem: „La început a fost Cuvântul”. Mai târziu vom putea rosti: În persoana lui Maitreya Buddha ni s-a trimis cel mai mare Învățător care a venit pentru ca Evenimentul hristic să apară oamenilor clar, cu întreaga sa semnificație. Ceea ce va constitui o particularitate a sa va fi faptul că acest cel mai mare Învățător va aduce cuvântul cel mai sublim, Cuvântul suprem.
Deoarece adesea ceea ce este măreț și ar trebui adus în lume în mod corespunzător este înțeles atât de greșit, trebuie să ne pregătim în vederea a ceea ce trebuie să vină. Și dacă ținem să ne apropiem de ceea ce este spirit, acolo unde spiritul naturii ne vorbește și în mod moral, atunci suntem îndreptățiți să spunem: Într-o anumită privință, întreaga știință spirituală nu este decât o pregătire pentru ca să învățăm să înțelegem un cuvânt ca acela care a fost pronunțat în legătură cu evenimentul trecut, când am vorbit despre transformarea timpurilor.
Timpuri noi se apropiau, atunci când Ioan îl vestea pe Hristos. Într-un anumit sens, putem vorbi și astăzi despre acele timpuri noi față de care este necesar ca atitudinea noastră să se schimbe. Nealterată de marile mijloace ale civilizației, care vor apărea în lumea exterioară, atitudinea omului trebuie să se modifice în așa fel, încât sufletul său să-și păstreze forțele pentru a-și purta privirea și în lumea spirituală, care se va face cunoscută într-un chip nou, chiar acum, în timpul în care trăim. Dacă aici, în această viață, sau dacă atunci când ne vom afla la poarta morții sau la o nouă naștere ceva din această lume spirituală va deveni vizibil, nu vom vedea numai această nouă lume, ci chiar vom acționa, pornind din această nouă lume. Și partea cea mai bună care se găsește adesea în noi va deveni activă prin aceea că de la porțile morții, din cealaltă lume, aceste forțe ne sunt trimise de anumite entități. Și nouă ne va fi îngăduit să trimitem aceste forțe, dacă pășim prin poarta morții astfel încât să dobândim aici ceea ce recunoaștem ca fiind o transformare necesară pentru vremurile noastre și despre care mi-am îngăduit să vă vorbesc astăzi câte ceva.
