Sunt cuprins de o profundă satisfactie aflându-mă aici pentru prima dată, la această ramură recent constituită și care poartă numele lui Christian Rosenkreutz, prilej care-mi dă posibilitatea, pentru întâia oară, să vorbesc într-un mod mai concret despre Christian Rosenkreutz. În ce constă personalitatea lui Christian Rosenkreutz? [Nota 20] Într-o singură seară nu se poate spune totul despre această personalitate, astfel că astăzi vom vorbi numai despre persoana lui Christian Rosenkreutz, iar mâine seară despre opera lui.
A vorbi despre Christian Rosenkreutz presupune o mare încredere în Misteriile vieții spirituale, o încredete nu numai în persoană ca atare, ci o încredere în marile taine ale vieții spirituale. Constituirea unei noi ramuri presupune și o credință în viața spirituală.
Christian Rosenkreutz este o individualitate care acționează la fel de bine când este incarnată, ca și atunci când nu este într-un corp fizic; el acționează nu numai ca entitate fizică și prin forțe fizice, ci, mai ales, în mod spiritual, cu ajutorul unor forțe superioare.
După cum știm, omul trăieșe nu numai pentru sine, ci și în legătură cu marea evoluție a omenirii. Când omul obișnuit trece prin poarta morții corpul său eteric se dizolvă în Univers. Dar din corpul eteric dizolvat rămâne întotdeauna un rest, o parte, și în felul acesta noi suntem înconjurați de resturile corpurilor eterice ale celor decedați, fie în folosul nostru fie în detrimentul nostru. Ele acționează asupra noastră în sens bun sau rău, după cum noi înșine suntem buni sau răi. În această privință, corpurile eterice ale marilor individualități au asupra noastră o influență considerabilă. Din corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz izvorăște o mare forță care poate acționa asupra sufletului și asupra spiritului nostru. Este de datoria noastră să cunoaștem aceste forțe. La aceste forțe facem apel noi, ca rosacrucieni.
Strict vorbind, mișcarea rosacruciană își are începutul în secolul al XIII-lea. Atunci, aceste forțe acționau foarte puternic și din acea epocă există un curent legat de Christian Rosenkreutz, care își continuă și acum influența în viața spirituală. Există o lege conform căreia acest curent de forțe spirituale trebuie să devină deosebit de activ la intervale de aproximativ o sută de ani. În prezent, el se manifestă în mișcarea teosofică. Christian Rosenkreutz însuși a precizat aceasta, cu ocazia ultimelor sale expuneri exoterice.
În anul 1785, revelațiile esoterice ale rosacrucienilor au apărut în lucrarea Figurile secrete ale rosacrucienilor [Nota 21], publicată de un anume Henricus Madathanus Theosophus [Nota 22]. În această publicație sunt prezentate, desigur, într-o manieră rezumativă, indicații cu privire la ce s-a petrecut în curentul rosacrucian în cursul celor câteva sute de ani precedenți și care abia acum erau expuse de acest Henricus Madathanus Theosophus. O sută de ani mai târziu, vedem din nou acțiunea curentului rosacrucian exprimându-se în scrierile publicate de H.P. Blavatsky [Nota 23], în special în lucrarea Isis dezvăluită. O bună parte din conținutut primei lucrări este transmisă prin cuvinte. Se găsește aici un summum de înțelepciune ocultă apuseană, care multă vreme încă nu va fi depășită, chiar dacă modul de expunere este uneori încâlcit. Este interesant de comparat Figurile secrete ale rosacrucienilor de Henricus Madathanus Theosophus cu lucrarea doamnei H. P. Blavatsky. Trebuie să luăm în considerare, mai ales, prima jumătate a lucrării sale, singura care a fost scrisă în sensul lucrării lui Henricus Madathanus Theosophus. În partea a doua, doamna Blavatsky se abate oarecum de la linia curentului rosacrucian. În lucrările sale de mai târziu, H. P. Blavatsky s-a îndepărtat de curentul spiritual rosacrucian, și trebuie să facem o deosebire între primele sale publicații și cele ulterioare, chiar dacă și în primele se constată lipsa spiritului critic. Spun aceasta pentru că este în concordanță cu însăși dorința doamnei H. P. Blavatsky, care în prezent nu mai este incarnată.
Dacă avem în vedere caracterul specific, particular pe care îl avea conștiența omului din secolul al XIII-lea, înțelegem că practic clarvederea primitivă dispăruse încetul cu încetul. Noi știm că toți oamenii au avut în trecut o facultate elementară de clarvedere. La mijlocul secolului al XIII-lea s-a ajuns, în această privință, la un punct minim. Deodată, acea clarvedere a dispărut, nu a mai existat. Pur și simplu a fost pentru toți oamenii o întunecare spirituală. Chiar și spirite dintre cele mai luminate, personalitățile cele mai evolute, înșiși inițiații nu au mai avut acces la lumile spirituale și a fost necesar ca toți să se limiteze la ceea ce regăseau din amintire atunci când se exprimau asupra lumilor spirituale. Se știa despre aceste lumi numai ceea ce se păstrase prin tradiție sau prin inițiatii care evocau amintirea celor trăite cu mult înainte. Dar chiar și aceste spirite nu au mai avut acces, pentru o scurtă perioadă, la lumea spirituală.
Acest scurt interval de obscuritate a fost necesar în momentul acela pentru a fi pregătit elementul carateristic pe care urma să-l aibă epoca noastră: actuala epocă de cultură intelectuală, rațională. Aceasta este caracteristica pe care omenirea o are acum, în a cincea epocă postatlanteană. În epoca culturală anterioară, greco-latină, nu exista o cultură rațională așa cum o avem în prezent. În locul gândirii raționale era dominantă o percepție nemijlocită. Omul credea, ca să spunem așa, în relație directă cu ceea ce vedea și auzea; ceva mai mult, el se dezvolta în legătură chiar și cu ceea ce gândea. În acea epocă, nu se făcea atât de multă analiză, așa cum se întâmplă în prezent și cum, de altfel, trebuie să se întâmple deoarece aceasta este sarcina celei de a cincea epoci culturale postatlanteene. După această epocă, clarvederea va începe să se manifeste din nou, la început temperat, devenind apoi clarvederea viitorului.
Curentul rosacrucian își are originea în secolul al XIII-lea. În secolul acesta trebuiau să fie selectate, în vederea inițierii, personalități deosebit de înzestrate. Inițierea însăși nu s-a putut efectua decât după încetarea acelei scurte perioade de obscuritate spirituală.
Într-un anumit loc din Europa, despre care astăzi nu ne este îngăduit să vorbim, dar aceasta se va putea face într-un timp nu prea îndepărtat, s-a întemeiat o lojă de mare spiritualitate, un colegiu compus din doisprezece bărbați care își însușiseră întregul tezaur de înțelepciune din vechile timpuri, dar și înțelepciunea prezentului. Este vorba, deci, de doisprezece oameni care trăiseră anterior în acea perioadă de obscuritate, douăsprezece spirite eminente care s-au reunit pentru a promova progresul omenirii. Ei nu aveau capacitatea de a contempla direct lumea spirituală, dar puteau să reînvie în ei amintirea a ceea ce trăiseră într-o inițiere anterioară. Prin însăși karma umanității se stabilise ca în șapte din cei doisprezece bărbați să se încorporeze tot ceea ce se conservase din vechea perioadă antlanteană. În lucrarea mea Știința ocultă în rezumat am arătat deja că moștenirea perioadei atlanteene se transmisese celor șapte sfinți Rishi, învățătorii primei epoci culturale postatlanteene, străvechea epocă protoindiană. Cei șapte bărbați reincarnați în secolul al XIII-lea, și care formau o parte din colegiul celor doisprezece, aveau puterea să aibă o privire retrospectivă asupra celor șapte curente ale perioadei de evoluție umană antlanteană precum și a ceea ce supraviețuia din acele șapte curente*. Nici una din cele șapte personalități nu putea să valorifice pentru timpul lor și cel actual decât câte un singur curent. Celor șapte li s-au alăturat alte patru individualități, care nu puteau contempla retrospectiv în perioade atât de îndepătrtate ca ceilalți șapte bărbați menționați, ci numai asupra a ceea ce omenirea dobândise din înțelepciunea ocultă în cursul primelor patru epoci de cultură postatlanteană. Primul dintre acești patru putea să contemple retrospectiv epoca protohindusă, al doilea epoca culturală protopersană, al treilea epoca de cultură egipto-caldeo-asiro-babiloniană, iar al patrulea, epoca greco-romană. Aceștia patru s-au reunit cu ceilalți șapte în acel colegiu de bărbați înțelepți din secolul al XIII-lea. În sfârșit, un al doisprezecelea avea, într-o oarecare măsură, mai puțină capacitate de amintire, în schimb, era cel mai intelectual dintre ei și avea ca sarcină să se ocupe în special de științele vizând lumea exterioară. Aceste douăsprezece individualități nu au trăit numai experiențele ocultismului occidental, cele douăsprezece curente diferite de înțelepciune au conlucrat ca o unitate, ca un întreg. Evocarea acestor fapte o găsim expusă într-o manieră deosebită în poemul lui Goethe Misterele.
* O cunoaștere mai bună a perioadei atlanteene se poate obține prin lectura ciclului de articole grupate in lucrarea Din Cronica Akasha, apărută și în limba română. (Nota trad.)
Așadar, avem de vorbit despre douăsprezece individualități eminente. Punctul de pornire al unei noi epoci culturale va trebui să-l căutăm spre mijlocul secolului al XIII-lea. În acea epocă, se ajunsese la nivelul cel mai de jos al vieții spirituale. Accesul spre lumile spirituale era atunci închis chiar și pentru cei mai evoluați. În acel moment, s-a reunit colegiul de înaltă spiritualitate într-un anumit loc din Europa, despre care – așa cum am spus – nu avem permisiunea să vorbim acum, s-au reunit acei doisprezece bărbați care reprezentau chintesența întregii științe spirituale a timpului lor, precum și cele douăsprezece direcții de spiritualitate.
În cadrul acestui colegiu de doisprezece nu exista decât un fel de clarvedere bazată pe amintiri și o înțelepciune intelectuală. Cei șapte urmași ai celor șapte Rishi își reaminteau vechea lor înțelepciune atlanteană, ceilalți cinci reprezentau înțelepciunea acumulată în cele cinci epoci culturale postatlanteene. În felul acesta, cei doisprezece formau împreună întreaga înțelepciune atlanteană și postatlanteană. Al doisprezecelea era o persoană care avea, în cea mai mare măsură, o înțelepciune intelectuală proprie timpului său. El deținea în mod rațional întreaga înțelepciune a prezentului, în timp ce ceilalți, a căror viziune directă în spiritual era stinsă, își primeau știința cufundându-se în amintirea incarnărilor anterioare.
Punctul de plecare al unei culturi noi a fost însă posibil numai prin apariția unui al treisprezecelea în mijlocul celor doisprezece. Acest al treisprezecelea nu era nicidecum un savant în sensul acceptat la acea vreme. Era o individualitate care fusese incarnată exact pe vremea Misteriului de pe Golgota. El se pregătise pentru misiunea sa prin incarnări succesive, printr-o stare de spirit de smerenie, printr-o viață ferventă închinată lui Dumnezeu. Era un suflet mare, un om profund mistic, având aceste calități înnăscute, nu dobândite. Dacă vă puteți imagina un tânăr foarte evlavios rugându-se continuu, plin de ardoare lui Dumnezeu, atunci aveți în față imaginea acestei individualități, acestui al treisprezecelea. El se află întru totul în grija și educația celor doisprezece și primește de la fiecare înțelepciunea pe care i-o puteau da. El a fost crescut cu cea mai mare grijă și au fost luate precauții pentru ca nimeni din afara colegiului celor doisprezece să nu poată exercita nici o influență asupra sa. A fost complet izolat de restul lumii. În acea incarnare din secolul al XIII-lea, el a fost un copil foarte plăpând, din care cauză educația ce i se făcea de către cei doisprezece acționa până în corpul său fizic. Fiecare din cei doisprezece era pătruns de misiunea sa spirituală și toți și-au dat seama, la vremea aceea, că Biserica practica un creștinism care nu era decât o caricatură a adevăratului creștinism. Ei erau plini de măreția creștinismului, dar păreau, în exterior, că se comportă ca adversari ai acestuia. Fiecare, în parte, acționa numai într-un singur domeniu al creștinismului. Efortul lor era ca diversele religii existente să se reunească într-o singură mare unitate. Erau convinși că în cele douăsprezece curente ale lor era cuprinsă întreaga viață spirituală și fiecare acționa asupra elevului după forțele proprii. Ei aveau ca scop să realizeze o sinteză a tuturor religiilor, dar erau conștienți că acest scop nu putea fi atins printr-o teorie oarecare, ci prin eforturile și rezultatele vieții spirituale. În acest sens, era necesar ca cel de al treisprezecelea să primească o educație specială.
În timp ce forțele spirituale ale celui de al treisprezecelea creșteau la infinit, forțele sale fizice deveneau tot mai slabe. Această diminuare a forțelor fizice a mers atât de departe, încât s-a ajuns la un punct când aproape orice legătură cu viața exterioară s-a oprit și orice interes pentru lumea fizică a dispărut. El trăia numai pentru dezvoltarea spirituală spre care îl îndrumau cei doisprezece. În el exista imaginea reflectată a înțelepciunii acestora. Lucrurile au mers până acolo, încât a început să refuze orice fel de mâncare și se stingea încetul cu încetul. Atunci a avut loc un eveniment care nu se putea petrece decât o singură dată în istorie. A fost unul din acele evenimente care pot avea loc numai atunci când forțele macrocosmice conlucrează pentru a-l produce, datorită efectelor pe care un asemenea eveniment le poate avea. După câteva zile, corpul acestui al treisprezecelea a devenit complet translucid și multe zile el a fost ca și mort. La anumite intervale de timp, ceilalți doisprezece se adunau în jurul lui. În acele momente, ei rosteau cu glas tare întreaga știință și înțelepciune. Rosteau totul în formule scurte, ca un fel de rugăciuni-meditații, le îndreptau către cel de al treisprezecelea, insuflându-i întreaga lor înțelepciune, în timp ce acesta zăcea ca un mort. Ni-i putem reprezenta pe cei doisprezece reuniți în cerc în jurul celui de al treisprezecelea. Această stare a luat sfârșit la trezirea sufletului celui de al treisprezecelea, care a apărut ca un suflet nou. El trăise o mare transformare a sufletului său. În el era prezent ceva ca o naștere cu totul nouă a înțelepciunii celor douăsprezece înțelepciuni, astfel încât și cei doisprezece înțelepți au putut să învețe ceva cu totul nou de la tânăr. Totodată, și corpul acestuia a fost însuflețit în așa fel, încât această însuflețire a corpului devenit complet transparent nu poate fi comparată cu nimic. Tânărul putea vorbi acum de experiențe și trăiri complet noi. Cei doisprezece și-au putut da seama atunci că tânărul trăise exact experiența Damascului: era o repetare a viziunii pe care apostolul Pavel o avusese pe drumul Damascului. În continuare, timp de mai multe săptămâni, acest al treisprezecelea a redat, sub o formă nouă, întreaga înțelepciune pe care o primise de la cei doisprezece. Această formă nouă de exprimare părea că este dată de însuși Hristos. Ceea ce el le revela, în felul acesta, cei doisprezece considerau că exprimă adevăratul creștinism, sinteza tuturor religiilor, și ei făceau o netă diferență între adevăratul creștinism și creștinismul care se practica în acea epocă în care trăiau. Cel de al treisprezecelea a murit relativ tânăr, iar cei doisprezece s-au consacrat atunci sarcinii de a descrie în „imaginațiuni” – căci numai așa puteau să o facă – tot ceea ce le revelase cel de al treisprezecelea. Astfel s-au creat acele „Figuri” și tablourile simbolice care, mai târziu, au apărut în culegerea lui Henricus Madathanus Theosophus, precum și în comunicările făcute de doamna H. P. Blavatsky în opera sa Isis dezvăluită. Procesul ocult trebuie să ni-l reprezentăm în sensul că rodul inițierii celui de al treisprezecelea s-a menținut ca rest al corpului eteric al acestuia, în atmosfera spirituală a Pământului. Acest „rest” a acționat ca inspirație asupra celor doisprezece și a discipolilor lor ulteriori în așa fel, încât din sânul lor a izvorât curentul ocult al rosacrucienilor. Dar acel corp eteric a continuat să acționeze și să se contopească cu corpul eteric al celui de al treisprezecelea, atunci când acesta s-a reincarnat.
Deja în secolul al XIV-lea, individualitatea celui de al treisprezecelea a avut o nouă reincarnare, aproximativ la jumătatea secolului. În această incarnare el a trăit mai mult de o sută de ani. A fost crescut într-un mod similar, într-un cerc de discipoli și urmași ai celor doisprezece, dar de data aceasta nu atât de izolat de lume ca în incarnarea anterioară. Când a atins vârsta de douăzeci și opt de ani și-a propus un uimitor proiect, un ideal, și anume să întreprindă o călătorie și să părăsească Europa. Mai întâi s-a îndreptat spre Damasc și a retrăit acolo, încă o dată, evenimentul pe care Pavel îl trăise cândva pe drumul Damascului. Acest eveniment trebuie privit ca fruct al unui germen ce provenea din incarnarea precedentă. Toate forțele miraculosului corp eteric al acestei individualități a secolului al XIII-lea rămăsese absolut intact și nimic nu se pierduse în eterul cosmic, universal. Era un corp persistent, care a rămas de atunci intact în sferele eterice. Același corp eteric fin spiritualizat a străluminat și iradiat din lumile spirituale noua individualitate care se reincarnase în secolul al XIV-lea. De aceea, a fost îndrumat să trăiască din nou evenimentul de pe drumul Damascului. Aceasta este individualitatea lui Christian Rosenkreutz. El a fost cel de al treisprezecelea în cercul celor doisprezece. El a fost numit așa cu începere de la această incarnare. Din punct de vedere esoteric, în sens ocult, el era deja Christian Rosenkreutz din incarnarea pe care o avusese în secolul al XIII-lea, însă exoteric el a primit acest nume abia în secolul al XIV-lea. Discipolii acestui al treisprezecelea sunt urmașii celorlalți doisprezece din secolul al XIII-lea. Ei sunt rosacrucienii.
Christian Rosenkreutz a călătorit prin toată lumea cunoscută la acea vreme. După ce primise înțelepciunea celor doisprezece, fecundată de dumnezeiasca entitate a lui Hristos, i-a fost ușor să preia în sine în decurs de șapte ani toată știința timpului său. Când apoi, după șapte ani, s-a înapoiat în Europa, și-a luat ca discipoli pe cei mai avansați ucenici și urmași ai celor doisprezece și a început adevărata lucrare a rosacrucianismului.
O cercetare cu totul nouă a lumii s-a putut porni atunci datorită extraordinarei străluciri a corpului eteric atât de deosebit al lui Christian Rosenkreutz. Ceea ce a fost realizat până în zilele noastre de către rosacrucieni este o lucrare exterioară și interioară. Lucrarea exterioară avea ca scop să fundamenteze ceea ce se află în spatele a ceea ce numim maya (iluzia) materiei. Se dorea să se studieze cu toată atenția maya materiei. La baza întregului macrocosmos se află un macrocosmos eteric, un corp eteric, așa cum are și omul un corp eteric. Există o anumită tranziție de graniță între o substanță fizică și o substanță eterică. Să ne îndreptăm atenția asupra acestei granițe dintre substanța fizică și cea eterică. Ceea ce se află între ele, între substanța fizică și cea eterică, nu poate fi comparat sau asemuit cu nimic din ceea ce există în natură, în lume. Nu este nici aur, nici argint, nici plumb, nici aramă. Găsim aici ceva ce nu s-ar putea asemui cu nici o altă substanță fizică, ci este esența tuturor lucrurilor. Există o substanță care se află în toate substanțele fizice, încât toate aceste substanțe pot fi considerate ca o transmutare a acelei substanțe unice. Scopul și strădania rosacrucienilor era să poată contempla prin clarvedere această substanță. Ei vedeau pregătirea și realizarea unei asemenea contemplări în activitatea superioară a forțelor morale ale sufletului, care putea face vizibilă substanța aceea. În forțele morale ale sufletului vedeau ei forța care ducea spre această contemplare. Această substanță a fost descoperită și contemplată efectiv de rosacrucieni. Ei au constatat că substanța aceasta există într-o anumită formă în lume, în macrocosmos, dar și în ființele umane. În lumea exterioară, în afara omului, ei o venerau ca fiind marea haină, marea îmbrăcăminte a macrocosmosului. În om, o vedeau apărând când avea loc o interacțiune armonioasă între gândire și voință. Rosacrucienii percepeau forțele voinței nu numai în om, ci și în macrocosmos, de pildă, în tunet și în fulger. Ei vedeau astfel și forțele gândirii, pe de o parte în om, pe de altă parte în afară, în lume, în curcubeu sau în culorile aurorei. Forța de a realiza în sufletul propriu o astfel de armonie, între voință și gândire, rosacrucienii o căutau în iradierea acelui corp eteric al celui de al treisprezecelea, al lui Christian Rosenkreutz.
S-a hotărât atunci că toate descoperirile pe care le făceau trebuia să rămână timp de o sută de ani secrete ale rosacrucienilor și abia atunci, după o sută de ani, aceste revelații rosacruciene să fie transmise lumii. Abia după ce s-ar fi lucrat asupra lor timp de o sută de ani s-ar fi putut vorbi despre ele într-un mod corespunzător. Astfel, din secolul al XVII-lea până în secolul al XVIII-lea s-a pregătit ceea ce s-a tipărit în anul 1785 sub titlul Figurile secrete ale rosacrucienilor.
Este de asemenea foarte important să știm că în fiecare secol inspirația rosacruciană este dată în așa fel, încât niciodată purtătorul acestei inspirații nu este exoteric denumit. Numai cei mai înalți inițiați îl cunoșteau. Astăzi, de exemplu, nu se poate vorbi în mod exoteric decât despre întâmplări care au avut loc cu o sută de ani în urmă, căci acesta este intervalul care trebuie să treacă înainte de a se putea vorbi în public. Tentația este prea mare pentru oameni de a-și manifesta o devoțiune fanatică față de o asemenea autoritate legată de o persoană – lucrul cel mai rău posibil. Acest risc este prea mare. Discreția impusă este nu numai o necesitate față de ispitele ambiției și ale orgoliului, de care poate ne-am mai putea apăra, ci înainte de toate o armă împotriva atacurilor oculte pe plan astral, care nu ar înceta să fie îndreptate împotriva unei asemenea individualități. De aceea se impune această condiție de a avea voie să se vorbească abia după o sută de ani despre un asemenea fapt.
Ca o consecință a activității rosacrucienilor, corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz a devenit din ce în ce mai puternic de la un secol la altul. Acest corp eteric a acționat nu numai prin Christian Rosenkreutz, ci și prin toți cei care au devenit discipolii săi. Începând din secolul al XIV-lea Christian Rosenkreutz s-a reincarnat fără încetare. Tot ceea ce în prezent este propovăduit ca teosofie, este întărit prin corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz, iar toți aceia care propovăduiesc teosofia sunt puși în umbră de acest corp eteric, care poate acționa asupra lor atât când Christian Rosenkreutz este incarnat pe plan fizic, cât și atunci când nu este incarnat.
Contele de Saint-Germain a fost incarnarea esoterică a lui Christian Rosenkreutz în secolul al XVIII-lea, dar numele acesta a fost atribuit și altor persoane, astfel că nu tot ce s-a spus în lumea exterioară despre contele de Saint-Germain se referă și la adevăratul Christian Rosenkreutz. Astăzi, Christian Rosenkreutz este din nou incarnat. Din radiațiile corpului său eteric pornește inspirația pentru lucrarea doamnei H. P. Blavatsky Isis dezvăluită. De asemenea, influenței lui Christian Rosenkreutz i se datorează și acțiunea invizibilă asupra lui Lessing, care i-a inspirat acestuia lucrarea Educația neamului omenesc (1780). Ca urmare a fluxului crescând al materialismului, inspirația în sensul rosacrucienilor a devenit din ce în ce mai dificilă. În secolul al XIX-lea, a avut loc acapararea gândirii de către materialism, ceea ce a făcut ca multe lucruri să nu mai poată fi redate decât foarte trunchiat. În anul 1851, Widenmann [Nota 24] a rezolvat problema nemuririi sufletului bazat pe ideea reincarnării. Lucrarea sa a fost premiată. Deja înainte de 1850, și Drossbach scrie despre reincarnare din punctul de vedere psihologic.
Astfel, și în secolul al XIX-lea radiatiile corpului eteric al lui Christian Rosenkreutz au acționat în continuare. O revigorare a vieții teosofice a putut să survină datorită faptului că epoca pe care o numim mica Kali-Yuga a luat sfârsit în 1899*. Datorită acestui fapt și accesul la lumea spirituală este, în prezent, mai ușor și o activitate spirituală este posibilă într-o măsură mult mai mare. Devotamentul față de corpul eteric devenit atât de puternic al lui Christian Rosenkreutz va putea facilita din nou accesul oamenilor la clarvedere, trezind totodată forțe spirituale superioare. Dar aceasta nu va fi cu putință decât pentru acei oameni care vor urma în mod corect direcția dată de Christian Rosenkreutz. Până acum, pentru aceasta pregătirea rosacruciană esoterică era necesară, dar secolul al XX-lea are misiunea să facă să crească atât de mult acest corp eteric încât să poată acționa și în plan exoteric. Cei care vor fi cuprinși de acesta vor deveni capabili să trăiască evenimentul pe care Pavel l-a trăit pe drumul Damascului. Până acum corpul eteric a acționat numai în cadrul școlilor rosacruciene; începând din secolul al XX-lea vor exista tot mai mulți oameni cărora le va fi cu putință să trăiască apariția lui Hristos în corpul eteric. Activitatea rosacrucienilor este cea care face posibilă apariția eterică a lui Hristos. Numărul acelora care vor fi apți să vadă aceasta va deveni tot mai mare. Această apariție trebuie să o atribuim marelui eveniment al lucrării efectuate de cei doisprezece împreună cu al treisprezecelea în secolele al XIII-lea și al XIV-lea.
* Yuga, în sanscrită „vârstă” sau „perioadă”, reprezintă cicluri alternative ale evoluției. În traditia hindusă, omenirea trece prin patru „vârste”: 1) Krita-Yuga (vârsta de aur), Treta-Yuga (vârsta de argint), Dvapara-Yuga (vârsta de aramă) și Kali-Yuga (vârsta de fier sau neagră). Aceasta din urmă ar dura 432 000 de ani, din care primii 5 000 s-au terminat în 1899. (Nota trad.)
Dacă puteți deveni o unealtă a lui Christian Rosenkreutz, să fiți convinși că cea mai mică acțiune sufletească a voastră se va înscrie în eternitate.
Mâine vom vorbi despre opera lui Christian Rosenkreutz. O dorință nedefinită către știința spirituală străbate astăzi omenirea. Și putem fi siguri că pretutindeni unde discipolii rosacrucieni desfășoară o muncă sârguincioasă, serioasă și conștiincioasă, se creează valori pentru eternitate. Orice acțiune spirituală, fie ea cât de mică, ne înalță. Este necesar să avem deplină înțelegere și venerație pentru lucrurile sfinte.
