În această seară, precum și mâine seară, vom încerca să aruncăm o privire de ansamblu asupra ființei umane și a relației pe care o are cu bazele oculte ale prezentului și ale viitoruIui apropiat. Din unele referiri pe care le-am făcut deja în această Zweig (ramură a Societății antroposofice) și pe care dumneavoastră le-ați putut auzi și altfel veți fi dedus că noi ne aflăm în prezent, sub un anumit raport, în fața unui fel de nouă revelație, a unei noi Bune-Vestiri pentru omenire. Într-adevăr, dacă avem în vedere evoluția omenirii din ultimele timpuri, putem înțelege cel mai bine ceea ce trebuie să se întâmple în prezent, făcând legătura cu alte două revelații importante care au fost date omenirii. Vom lua în considerare, în această privință, desigur numai pe cea care, cronologic vorbind, este mai apropiată din revelațiile făcute omenirii. Cele trei revelații la care ne referim, cea care urmează să vină și alte două care au fost, le vom putea înțelege mai bine dacă vom face o comparație între ele și procesul de creștere și dezvoltare al copilului, respectiv a omului ca atare.
Dacă observăm cu atenție copilul, constatăm că atunci când apare pe lume este complet dependent de cei din jurul său, care trebuie să-l ia imediat sub ocrotirea și grija lor, întrucât noua ființă nu este în stare să exprime absolut nimic din ce se petrece în interiorul său și, de asemenea, nu este capabil nici să exprime, prin gânduri distincte, ce se petrece în sufletul său. Copilul nu poate încă vorbi, nu poate gândi și este necesar ca tot ce trebuie făcut pentru el să fie realizat de cei care îl au în supraveghere. Apoi, copilul începe să vorbească. Cine îl observă în acest timp – și am menționat acest lucru în lucrarea mea Educația copilului din punctul de vedere al științei spirituale – va vedea că mai întâi copilul învață să vorbească printr-an fel de imitație a ceea ce aude în jurul său și că, de fapt, în primele faze copilul nu are ceea ce am putea numi o înțelegere conceptuală a vorbirii. Nu se poate spune că la el vorbirea ar veni în urma unui proces de gândire; în realitate lucrurile stau invers. Copilul începe să gândească tocmai prin vorbire, învață putin câte puțin mai întâi să conceapă în gânduri clare ceea ce exprimă din sentimente ieșite din străfunduri obscure. Există, deci, trei etape în evoluția copilului, care se succed unele după altele. Prima perioadă este aceea în care nu poate nici vorbi, nici gândi, când pentru el totul trebuie să vină din afară; a doua perioadă este aceea în care copilul vorbește, dar nu poate încă să gândească, și o a treia, în care învață să sesizeze în conștiența sa conținutul de gânduri al propriei sale vorbiri, propriilor sale cuvinte. Cu aceste trei perioade ale evoluției copilului trebuie să comparăm evoluția pe care omenirea a străbătut-o și o va mai străbate, într-o periaodă de timp cuprinsă între un mileniu și jumătate înainte de era noastră și de-a lungul erei creștine.
Prima revelație pe care sufletul uman a primit-o în dezvoltarea actualului ciclu al omenirii și despre care putem vorbi acum, aici, este revelația care a coborât de pe muntele Sinai și a cărei expresie o găsim în cele zece porunci ale lui Moise. Cine meditează mai profund asupra semnificației reale a acelei revelații făcute omenirii și care este cuprinsă în cele zece porunci, acela va putea constata în mod sigur lucruri importante. Ele fac deja parte, ca să spunem așa, din bunul spiritual cotidian al omului, căruia nu i se mai dă acum prea multă atenție. Dacă însă medităm cu adevărat, va trebui să mărturisim: Este demn de remarcat faptul că prin aceste zece porunci s-a oferit ceva ce încă din timpul când au fost date și până astăzi circulă prin toată lumea ca legi valabile și care au stat la baza legislației tuturor țărilor de pe glob, în măsura în care au putut să se încorporeze treptat în cultura mai nouă, ca și în cultura ultimelor milenii. Este ceva imens, măreț, universal ce s-a revelat omenirii când i s-a spus: Există în lumea spirituală o ființă primordială căreia îi corespunde aici, pe Pământ, ca imagine a sa, „eul”, și această ființă originară își poate insufla forța în eul omului, se poate revărsa în el în așa fel, încât omul să urmeze acele norme, acele legi care i s-au dat prin cele zece porunci.
A doua revelație a venit prin Misteriul de pe Golgota. Ce putem spune despre Misteriul de pe Golgota? În conferința publică pe care am ținut-o ieri [Nota 35] ne-am referit la ce se poate spune în această privință. După cum tot ce se referă la originea corpurilor fizice ale oamenilor ne duce spre cuplul terestru originar și nu putem concepe aceste corpuri decât provenind direct, din generație în generație, din acest cuplu originar al omenirii, atunci, la fel, dacă vrem să înțelegem corect care este lucrul cel mai de preț al eului nostru, ceea ce trebuie să pătrundă din ce în ce mai mult în existența noastră pământească, trebuie să pornim de la Misteriul de pe Golgota. Dacă dorim să urmărim consanguinitatea omenirii – și în această privință nu are importanță faptul că vechea tradiție iudaică nu este de acord cu actuala concepție științifică –, dacă deducem legătura de sânge dintre oameni, structura trupurilor oamenilor din cuplul uman originar, Adam și Eva, care au existat pe Pământ ca personalități fizice primordiale, ca strămoși ai umanității, trebuie să spunem că sângele care curge prin venele oamenilor ne duce, în final, la perechea umană originară; pe de altă parte, putem să spunem că bunul cel mai de preț pe care îl primim în suflet, bunul cel mai sacru, cel mai scump, ca o minune veșnic prezentă în sufletul oamenilor, care ne face să fim conștenți că ceva trăiește în sufletul nostru, ceva ce este mai presus decât însuși eul nostru obișnuit, deci ceea ce este bunul cel mai prețios al omului și care va trebui să devină ca un fel de sânge al sufletului, este acel ceva care atunci când vrem să-i căutăm originea ajungem la ceea ce a înviat din Mormântul de pe Golgota. Căci ceea ce a înviat atunci trăiește în sufletele oamenilor, ca o trezire lăuntrică, la fel cum continuă să trăiască în corpul oamenilor sângele venit de la Adam și Eva. În Hristos înviat trebuie să vedem un fel de paternitate primordială, un Adam spiritual care pătrunde în sufletul oamenilor când aceștia realizează acea trăire de care am vorbit și îi face să ajungă la eul lor total, la ceea ce animă eul în mod just. Așa cum există o corporalitate adamică în corpul fizic al oamenilor, tot așa se revarsă ceea ce s-a ridicat din Mormântul de pe Golgota în sufletul celor care găsesc drumul spre acesta. Aceasta este a doua revelație care s-a dat oamenilor, pentru ca ei să cunoască ceea ce s-a împlinit prin Misteriul de pe Golgota.
Dacă o dată cu cele zece porunci s-a dat oamenilor ceva care să-i conducă din afară, putem compara această conducere din afară cu ceea ce se întâmplă în cazul copilului când acesta încă nu a început să vorbească și să gândească. Ceea ce realizează în copil mediul în care trăiește acesta a făcut și vechea lege ebraică în sânul umanității, care, atunci, într-un anumit fel, nu putea nici vorbi, nici gândi. Apoi, omenirea a învățat să vorbească, cu alte cuvinte a învățat ceva ce se poate compara cu deprinderea copilului de a vorbi: umanitatea a primit mesajul despre Misteriul de pe Golgota prin Evanghelii. Și cum a trebuit ca oamenii să înțeleagă mai întâi Evangheliile, putem compara aceasta cu deprinderea vorbirii de către copil. Prin Evanghelii s-a apropiat de sufletul și de inima oamenilor un fel de a înțelege Misteriul de pe Golgota, care a pătruns ca ceva viu în sentimentele și simțirea lor, în acele forțe sufletești care se manifestă când lăsăm să acționeze asupra noastră imaginile și scenele evocatoare din Evanghelii datorate marilor pictori și, de asemenea, când lăsăm să acționeze asupra noastră imaginile tradiționale în care sunt reprezentate Adorația păstorilor, Adorația magilor veniți din Orient, Fuga în Egipt și altele. Ceea ce a pătruns în lume în felul acesta, ceea ce oamenii au primit și au lăsat să acționeze asupra sufletului lor încă din acele timpuri vine în ultimă instanță din Evanghelii, iar ei au ajuns la înțelegerea Misteriului de pe Golgota în mod asemănător cu învățarea vorbirii.
Să ne îndreptăm acum spre a treia revelație care, în sensul celor arătate, se poate compara cu perioada când copilul începe să exprime conținutul gândurilor sale în limbajul său propriu și poate să dezvăluie în conștiența sa ceea ce spune. Ne îndreptăm către acea revelație care urmează să ne aducă conținutul deplin, conținutul de gândire, conținutul de spirit și de suflet al Evangheliilor. Căci Evangheliile nu au fost înțelese de oameni mai bine decât este înțeles de copil limbajul înainte de a învăța să gândească. În perspectiva istoriei universale, oamenii trebuie să învețe să gândească întregul conținut de idei al Evangheliilor, cu ajutorul științei spirituale. Abia acum trebuie să lase să acționeze asupra lor conținutul profund spiritual al Evangheliilor. Firește, aceasta este în legătură și cu un alt mare eveniment, a cărui apropiere omenirea o poate simți și care se va realiza înainte de scurgerea celui de al XX-lea secol. Este acel eveniment pe care îl putem evoca în sufletul nostru aproximativ în felul următor: Dacă ne referim, din nou, la Misteriul de pe Golgota, trebuie arătat că faptele petrecute atunci au relevat că ceea ce a înviat și a ieșit din Mormântul de pe Golgota a rămas legat în continuare de Pământ, în așa măsură încât poate cuprinde fiecare suflet omenesc în mod nemijlocit și poate trezi, de asemenea, în fiecare suflet, eul la o treaptă superioară de existență. Hristos a devenit Spiritul Pământului și putem spune aceasta dacă vorbim astfel despre Misteriul de pe Golgota. El a rămas, de atunci, Spirit al Pământului. Dar în timpul nostru se produce o transformare importantă a legăturii pe care Hristos o are cu umanitatea, legătură ce va fi asociată cu ceea ce dumneavoastră știți deja, mai mult sau mai puțin, cu noua revelație a lui Hristos pentru oameni.
Această nouă revelație poate fi însă caracterizată și altfel. Pentru aceasta trebuie să ținem seama de ceea ce se întâmplă când omul trece prin poarta morții: ceea ce trebuie spus acum este ceva ce până în prezent nu putea fi încă prezentat în cărți.
Când omul a trecut prin poarta morții și a străbătut perioada în care are privirea retrospectivă asupra vieții pământești, pe care a trăit-o până în clipa când ajunge să-și lepede corpul eteric, când omul pătrunde în Kamaloka, atunci apar în fața lui două figuri. În mod obișnuit, se menționează numai una din cele două figuri, dar pentru a fi cât mai exacți putem spune – și ceea ce povestesc acum este pentru orice ocultist veritabil o realitate: În fața omului, înainte de a pătrunde în Kamaloka, apar două figuri. Firește, ceea ce spun acum este valabil numai pentru oamenii care aparțin Occidentului și pentru toți acei oameni care au avut în ultimul mileniu o legătură cu civilizația și cultura occidentale. Așadar, după moarte omul se găsește în fața a două figuri: una este Moise – omul își dă perfect de bine seama că Moise este acela care se află în fața lui –, care îi prezintă Tablele Legii (în evul mediu se spunea „Moise cu legea cea aspră”), și omul are absolut exact, până în străfundul sufletului său, conștiența a cât de mult s-a abătut de la Lege. Cealaltă figură este aceea pe care noi o numim „Heruvimul cu spada de foc”, care judecă în ce măsură ne-am abătut de la Lege. Aceasta este o experiență pe care omul o are după moarte, și în sensul științei spirituale putem spune: Ceea ce apare în felul acesta în fața omului, cele două figuri, Moise cu Legea și Heruvimul cu sabia de foc, stabilesc, într-un anume sens, ceea ce putem numi „contul karmic”.
Acest fapt va suferi în epoca noastră o modificare, și chiar o modificare importantă, care se poate exprima astfel: Hristos devine în epoca noastră Domn al karmei pentru toți oamenii care au trecut după moarte prin ceea ce am arătat mai înainte. Hristos preia sarcina de Judecător.
Să ne reprezentăm acest fapt cât mai exact. Știm din concepția despre lume a științei spirituale că avem un cont karmic din timpul vieții, că pentru anumite fapte care se găsesc înscrise în una din părțile registrului nostru karmic, pentru faptele inteligente, pentru toate faptele frumoase și bune trebuie să primim o compensație karmică, dar totodată să plătim pentru toate faptele și gândurile rele, urâte, neadevărate. Pe de o parte, este cazul ca omul să viețuiască pentru sine și în sine acest cont karmic în cursul existenței sale ulterioare pe Pământ, iar pe de altă parte, mai este vorba și de faptul ca el să obțină ce i se cuvine din împlinirea faptelor bune și frumoase pe care le are în contul său, sau să sufere pentru faptele sale rele pe care le are, de asemenea, înscrise în acel cont să le trăiască prin cele mai diverse acte ale sale. Nu este prestabilit în mod precis modul în care primim în existența următoare, să zicem, compensația pentru o faptă sau alta. Să presupunem că un om oarecare ar fi săvârșit o anumită faptă rea; el trebuie neapărat să facă o faptă bună pentru a compensa pe cea rea. Această faptă bună se poate realiza depunând un efort asemănător atât pentru o acțiune de care va beneficia un număr mai mic de oameni cât și pentru o acțiune care va fi o binefacere pentru un număr mai mare de oameni. Faptul că în viitor contul nostru kamic va fi compensat astfel, adică se va situa într-o anumită ordine universală a viitorului, după ce vom fi găsit calea ce duce la Hristos, faptul că modul compensării noastre karmice va atrage cel mai mare ajutor uman pentru restul evoluției terestre, aceasta va fi grija celui care din epoca noastră devine Domn al karmei, va fi grija lui Hristos.
De această transmitere a funcției de judecător al faptelor oamenilor se leagă faptul că acum Hristos intervine în mod nemijlocit în destinul oamenilor. Nu într-un corp fizic, însă pentru acei oameni care vor dobândi din ce în ce mai mult capacitatea de a-L putea percepe Hristos va interveni în destinul omenirii terestre. În acest sens, putem spune, de exemplu, că sunt oameni care au acționat într-un fel sau altul, care au făcut o faptă sau alta. Atunci, acești oameni se vor simți îndemnați – și în următoarele trei milenii de acum înainte vor fi din ce în ce mai mulți asemenea oameni – să aibă dorința de a se distanța de fapta lor. Căci ceva ca un fel de imagine stranie de vis le va apărea în față. În această imagine ca de vis vor vedea confuz ceva ce apare ca și cum ar fi propria lor faptă, dar ei nu-și vor aduce totuși aminte să fi făcut așa ceva. Însă aceia care nu s-au pregătit să știe că va interveni așa ceva în evoluția omenirii vor considera toate acestea ca produsul unei fantezii sterpe sau ca o sminteală a unui suflet bolnav. Dar aceia care s-au pregătit îndeajuns, prin noua revelație, care pătrunde în omenire în epoca noastră prin știința spirituală, prin această a treia revelație din ultimul ciclu al omenirii, vor ști că acestea sunt noi capacități care se dezvoltă, capacități prin care se poate privi în lumea spirituală. Ei vor ști că imaginea care le apare în fața sufletului este ca o premoniție a acelui fapt kamic ce urmează a se împlini cândva în viitor, fie în viața aceasta, fie în vieți ulterioare, pentru a se produce o echilibrare a faptelor comise anterior. Pe scurt, oamenii vor dobândi, încetul cu încetul, capacitatea de a contempla, ca într-o imagine de vis, compensarea karmică, actul compensator care urmează să se întâmple în viitor. Acest fapt ne arată deja cum încă din timpul nostru putem spune, așa cum a spus Ioan Botezătorul pe malul Iordanului: „Schimbați-vă dispoziția sufletească întrucât vin vremuri noi, când se vor trezi în oameni facultăți noi”*.
* Matei cap. 3 v. 2: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerului.” (Nota trad.)
Dar ceea ce am spus despre un nou mod de percepție a karmei va mai apărea și în cadrul umanității viitoare prin faptul că va fi văzută în diverse locuri figura eterică a lui Hristos, a adevăratului Hristos, așa cum trăiește în planul astral, cum nu se incarnează într-un corp fizic, dar așa cum va apărea pe Pământ, vizibil pentru facultățile nou trezite ale oamenilor, ca Sfătuitor, ca Apărător al oamenilor care au nevoie de sfaturi, de ajutor sau mângâiere în singurătatea vieții lor. Va veni o vreme când oamenii, să zicem, se vor simți mâhniți, chiar mizerabil, tulburați de cutare sau cutare fapt. Vor veni vremuri când va avea o importanță și o valoare tot mai mică faptul că un om ajută pe un altul, pentru că forța individualității, viața individuală a omului va căpăta o importanță tot mai mare. Din ce în ce mai rar un om îl va ajuta pe un altul, pătrunzând în sufletul lui, așa cum era cazul în trecut. În schimb Marele Sfătuitor va apărea în diverse locuri sub forma sa eterică.
Cel mai bun sfat care ne poate fi dat pentru viitor este să ne fortificăm sufletul pentru a putea discerne din ce în ce mai mult, cu atât mai mult cu cât mergem în viitor, fie în actuala incarnare – ceea ce pentru tineri este în mod sigur cazul – fie în incarnarea următoare, cu noile facultăți dobândite de oameni, și pentru a învăța să recunoaștem pe Marele Sfătuitor, care devine totodată Judecător al karmei pentru omenirea timpurilor viitoare, pe Hristos în noua sa formă.
Pentru oamenii care se pregătesc deja pentru acest eveniment hristic al secolului al XX-lea nu va fi nici o deosebire dacă, atunci când acest eveniment hristic se va produce într-o mare măsură, ei se vor afla într-un corp fizic sau vor fi trecuți prin poarta morții. Căci și aceia care au trecut prin poarta morții, dacă s-au pregătit aici pe Pământ pentru evenimentul hristic, vor putea obține chiar după moarte o înțelegere justă a evenimentului, precum și o legătură corespunzătoare cu el, dar nu și cei care au trecut neatenți pe lângă acest al treilea mare mesaj adresat omenirii, pe lângă știința spirituală. Căci pregătirea pentru evenimentul hristic trebuie să fie făcută aici, pe Pământ, în corpul fizic. Cei care trec prin poarta morții fără să-și fi îndreptat privirea spre știința spirituală în actuala incarnare vor fi nevoiți să aștepte următoarea incarnare pentru a putea dobândi înțelegerea corectă a acestui eveniment hristic. De fapt, cine nu a auzit niciodată despre evenimentul hristic fiind în planul fizic, nu va putea dobândi înțelegerea acestuia nici între moarte și o nouă naștere și va trebui să aștepte până va reveni pe plan fizic, pentru a se pregăti în acest sens.
Entitatea umană se găsește, așadar, indiferent de momentul morții în actuala incarnare, în fața marelui eveniment descris, în fața trecerii lui Hristos la rolul său de Judecător, în fața posibilității ca el să intervină în corpul său eteric din planul astral direct în evoluția omenirii, să apară vizibil printre oameni într-un loc sau altul.
Dar particularitatea evoluției umane constă în aceea că vechile aptitudini ale omului care nu sunt prea strâns legate de evoluția spirituală își pierd din ce în ce mai mult importanța. Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra evoluției umane după catastrofa atlanteană, putem spune: Dintre marile diferențieri care s-au pregătit încă în perioada atlanteană au supraviețuit până în prezent deosebirile pe care le considerăm diferențieri rasiale, și într-un anumit sens putem chiar vorbi de o străveche rasă indiană, de o străveche rasă persană, de o rasă egipteană, de una greco-romană, și chiar și acum, în timpul nostru, putem vorbi de un fel de a cincea rasă. Dar în prezent deja conceptul de rasă aplicat mersului evoluției umane încetează de a mai avea un sens. În a șasea epocă culturală, care va urma după a noastră, lucrurile nu se vor mai desfășura ca în trecut, în sensul răspândirii culturii cu precădere dintr-un anumit centru, ci important este ca teosofia să se răspândească printre oameni, și pentru aceasta trebuie – așa cum a fost la originea sa, atunci când lumea a avut o conștiență obscură despre necesitatea unor mișcări teosofice – ca ea să fie o învățătură care să nu stabilească diferențieri între rase, națiurii și sexe. Dintre toate rasele, numai acelea vor ajunge până în etapa a șasea care au primit știința spirituală și care vor întemeia pe întregul Pământ cea de a șasea epocă culturală, epocă care nu va mai avea la bază conceptul de rasă, pentru care conceptul de rasă nu va mai avea, în consecință, nici o semnificație. Pe scurt, ceea ce în lumea iluziei, a mayei, a spațiului exterior are importanță va dispărea atunci. Acestea sunt lucrurile pe care trebuie să ne deprindem a le înțelege treptat, în timp ce continuăm să evoluăm cu mișcarea științei spirituale. Este ceea ce nu s-a înțeles la început. Așa se explică de ce lucrarea, de altfel meritorie, a lui Olcott, Catehismul budist, ne face să credem, când o citim, că rasele vor continua să se dezvolte și să avanseze ca niște roți. Dar asemenea concepte își pierd importanța pentru epoca ce urmează și trebuie să ne fie foarte clar că stadiile de început ale mișcării teosofice sunt depășite și că pentru epoca a șasea culturală nu se mai poate atribui conceptului de rasă un conținut real.
Așadar, tot ce este limitat în spațiu își pierde importanta. De aceea, cel care înțelege sensul integral al evoluției umane poate pricepe și faptul că apariția lui Hristos, așa cum se va produce în următoarele trei milenii, nu poate fi concepută ca mărginită în spațiu; Hristos nu va fi limitat la un corp localizat în spațiu și care, prin aceasta, ar trebui să fie legat de un anumit teritoriu. Chiar dacă mijloacele de comunicație se vor perfecționa neînchipuit de mult, iar cineva ar avea nevoie de ajutor undeva, să zicem în America de Sud, iar Hristos ar fi în Europa, limitat la un corp fizic, el ar trebui, în cazul cel mai bun, să zboare cu un balon spre America de Sud, dacă ajutorul ar fi cerut de acolo. Oricât ne-am imagina că ar putea crește viteza, indiferent prin ce mijloace, pentru a înfrânge spațiul, ceea ce Hristos are de îndeplinit, la revenirea lui pe Pământ, pentru a da ajutor oamenilor, nu se va putea limita niciodată la posibilitățile pe care le are o entitate incarnată într-un corp fizic. Nu va fi suficientă nici prezența lui Hristos, la un moment dat, într-un loc anume. El va putea da ajutor în același timp în mai multe locuri. Întrucât o entitate spirituală nu este dependentă de ordinea spațială, atunci acela pe care Hristos îl va putea ajuta, prin prezența sa imediată, va putea primi acest ajutor, chiar dacă se află la un capăt la Pământului, în același timp cu un altul, care este la celălalt capăt al Pământului. Noua venire a lui Hristos nu este legată nici de o limitare în spațiu, nici de un corp fizic, carnal. Numai cine nu înțelege nimic din progresul pe care îl parcurge omenirea în drumul spre spiritualitate sau din ceea ce transformă toate evenimentele importante, treptat, în realități spirituale, numai acela poate susține, referindu-se la entitatea lui Hristos, că aceasta ar mai putea fi legată de un corp fizic.
Am văzut în felul acesta cum stau lucrurile față de cea de a treia revelație și cum trebuie să se prezinte, în acestă a treia revelație, ceea ce apare de pe acum ca fiind necesar pentru explicarea Evangheliilor. Evanghelia este limbajul, iar știința spirituală, în relația sa cu Evangheliile, este conținutul de gânduri al acestora. Așa cum limbajul este în raport cu apariția unei depline conștiențe, la copil, la fel și Evangheliile, așa cum au fost propovăduite, sunt legate de acea mare revelație care vine direct din lumea spirituală și de ceea ce știința spirituală trebuie să devină pentru omenire.
Trebuie să devenim conștienți de faptul că avem o anumită misiune, datoria de a sesiza, atunci când resimțim mai întâi din inconștientul sufletului, apoi din ce în ce mai clar, apartenența noastră la antroposofie. Trebuie să privim aceasta, oarecum, ca o distincție ce ni se oferă din partea spiritului universal, ca un har din partea spiritelor conducătoare și creatoare ale Universului, când inima ne îndeamnă astăzi spre această nouă vestire, a treia după revelația de pe Sinai și de pe malul Iordanului. Sarcina acestei noi revelații este de a ne permite să cunoaștem omul integral, de a ne arăta din ce în ce mai temeinic că ceea ce conștientizează omul este mai întâi învăluit de alte elemente ale ființei care fac parte din natura umană, care își au importanța lor în ansamblul vieții umane. Și este necesar ca prietenii noștri să învețe să cunoască, din cele mai diferite puncte de vedere, care sunt elementele care constituie entitatea umană.
Astăzi, pornind de la structura lăuntrică a omului, vom vorbi puțin despre entitatea omului. În această privință, prietenii noștri știu, mai întâi că, plecând de la eu, de la nucleul central propriu-zis al entității umane, găsim ca fiind cel mai apropiat înveliș ceea ce am numit, în mod mai mult sau mai puțin abstract, corpul astral. Continuând către periferie, găsim corpul eteric și, în continuare, mai departe, spre exterior, corpul fizic. Putem însă, dacă privim viața reală, să vorbim și altfel despre aceste învelișuri ale omului. Și astăzi vom extrage direct din viață ceea ce în mod firesc nu se poate recunoaște decât prin reprezentări date de ocultism, dar care pot fi înțelese printr-o observare corectă și reală a vieții.
Multe persoane orgolioase și arogante, din cauza concepției lor științifice despre lume, spun astăzi: Timpurile când oamenii erau credincioși au trecut de mult, credința corespunde stadiului de copilărie a omenirii, astăzi omenirea s-a ridicat la nivelul științei, astăzi totul trebuie înțeles, nu mai este permis să credem.
Ei bine, totul ar putea să sune acceptabil, dar, în realitate, nu este totuși un semn de inteligență, căci în legătură cu aceste lucruri ar trebui să punem multe alte întrebări, în afara faptului de a ști dacă în cursul evoluției, eventual în prezent, cunoașterea a ajuns la oameni prin știința exterioară. Trebuie să mai punem și alte întrebări: Înseamnă oare ceva pentru omenire faptul de credință ca atare? Nu ține oare, în general, chiar de natura umană faptul de a crede? Evident, s-ar putea întâmpla ca oamenii, în anumite împrejurări, să vrea să renunțe la credintă, să o respingă complet. Dar așa cum oamenii pot să tune și să fulgere uneori împotriva stării lor de sănătate exterioară fără să se întâmple ceva imediat, tot așa de bine s-ar putea să fie așa: oamenii își pot considera credința nimicită alături de alte bunuri ale părinților lor, dar aceasta ar fi exact ca și cum ei s-ar dezlănțui un timp împotriva sănătății lor, irosindu-si vechile forțe. Dacă omul își așază credința alături de bunurile care au supraviețuit părinților săi, atunci în ceea ce privește forțele vitale ale sufletului el consumă și se hrănește, totuși, din vechile bunuri ale credinței pe care le-a moștenit o dată cu tradițiile. Nu depinde, în nici un caz, de om ca el să-și lepede credința sau nu, deoarece credința reprezintă o multitudine de forțe care aparțin de forțele vitale ale sufletului său. Nu are nici o importanță dacă noi vrem să credem sau nu, ci este vorba că trebuie să deținem forțele pe care le exprimă cuvântul „credință” ca forțe vitale ale sufletului, altfel sufletul se usucă, se izolează, devine arid, pustiu, dacă nu mai poate crede în nimic.
Au existat, de altfel, și oameni care fără a avea cunoștințe de științe naturale au fost mult mai înțelepți decât cei care astăzi se fac purtători de cuvânt ai concepțiilor științifice despre lume. Ei nu au spus: „Eu cred ceea ce nu știu” ci, „Eu cred cu atât mai mult ceea ce știu”. Cunoașterea este, de fapt, numai baza credinței. Noi trebuie să cunoaștem pentru a ne putea înălța din ce în ce mai mult spre forțele de credință ale sufletului uman. Trebuie să avem în suflet forța care să poată privi spre o lume suprasensibilă, care să orienteze toate gândurile și reprezentările noastre spre o lume suprasensibilă. Dacă nu avem aceste forțe, care, de fapt, sunt incluse în cuvântul „credință”, atunci ceva rămâne pustiu în noi, devenim sterpi, ne uscăm așa cum se usucă o frunză, toamna. Lumea se poate mișca un timp, dar apoi nu mai poate merge. Și dacă lumea și-ar pierde cu adevărat credința, ar vedea în mod sigur, în deceniile unnătoare, ce înseamnă aceasta pentru evoluția sa. Dacă și-ar pierde aceste forțe ale credinței, oamenii ar trece prin lume fără ca nimeni să mai știe ce trebuie să facă pentru sine, pentru a-și găsi un rost corect în viață, pentru că nimeni nu se va putea afirma în lume, va fi cuprins de frică, de supărări și anxietate față de cutare și cutare lucru. Pe scurt, acea viață care trebuie să izvorască plină de prospețime în sufletul nostru nu ne poate fi dată decât prin forțele credinței.
Lucrurile stau așa deoarece în profunzimile ascunse ale ființei noastre, mai întâi neperceptibil pentru conștiența exterioară, se află ceva în stare de odihnă, în care este cuibărit eul nostru adevărat, și acest ceva în care se odihnește eul nostru se impune de îndată ce noi nu îl animăm. Acesta este ceea ce putem numi învelișul uman în care sunt vii forțele credinței, ceea ce putem numi sufletul credinței sau, în ce mă privește, corpul credinței. Este același lucru cu ceea ce, până acum, am numit în mod mai degrabă abstract corpul astral. Forțele credinței sunt cele mai importante forțe ale corpului astral și, la fel cum expresia „corp astral” este corectă, la fel este corectă și expresia „corp al credinței”.
Al doilea element care trebuie să existe în străfundurile ascunse ale ființei umane ca forțe este ceea ce se exprimă prin cuvântul „iubire”. Iubirea nu este doar ceva ce unește pe oameni prin legături corespunzătoare, ci este ceva de care fiecare om în parte are nevoie. Omul care nu poate dezvolta forța de iubire se ofilește și se pustiește în propria-i ființă. Să ne reprezentăm un om care ar fi într-adevăr atât de plin de egoism, încât nu poate iubi nimic. De fapt – deși asemenea oameni există numai până la un anumit grad și deci pot fi totuși văzuți – este foarte trist să observăm astfel de persoane care nu pot iubi, care își duc viața într-o incarnare oarecare fără a aprinde în ei acea căldură vie care nu se poate produce decât atunci când suntem în stare să iubim ceva, indiferent ce, în lume. A vedea asemenea ființe care prin ariditatea și sărăcia sufletului lor trec prin lume fără a iubi are în sine ceva foarte trist, căci forța de iubire este o forță vitală, care trezește și menține lucid și viu ceva ce se află și mai adânc în ființa noastră, este o forță și mai profundă decât însăși credința.
Și așa cum suntem cuibăriți într-un corp de credințe pe care, din alte puncte de vedere, îl numim și corp astral, la fel stăm cuibăriți într-un corp de iubire, pe care, din alte puncte de vedere, ne-am deprins să-l numim corp eteric sau corpul vieții, în cadrul științei spirituale. Căci forțele care la început acționeză asupra noastră venind din adâncul ființei, din corpul eteric, sunt forțele care se exprimă prin aceea că omul poate iubi, poate iubi în toate etapele existenței sale. Dacă omul își îndepărtează, într-un fel sau altul, complet din ființa sa forța de iubire – de fapt acest lucru nu îl poate face nici cel mai egoist om, deoarece aceasta ține, slavă Domnului, chiar de aspirațiile sale egoiste de a putea iubi ceva – începe adeseori, devenind un adevăra avar, să iubească banii, înlocuind măcar forța de iubire binefăcătoare cu o forță de iubire născută din egoismul cel mai funciar. Dacă nici o urmă de iubire nu ar mai fi în acel om, atunci acel înveliș care este întreținut de forțele de iubire s-ar atrofia complet, iar el ar urma în mod sigur să moară, din lipsa capacității sale de a iubi. El ar urma să moară în mod real, fizic, din pricina golului de iubire. Atrofierea forțelor de iubire este chiar atrofierea forțelor corpului eteric, căci corpul eteric este totodată și corpul iubirii.
Avem, așadar, în punctul central al ființei umane, în nucleul ființei umane, eul. Am împrejmuit acest eu mai întâi cu învelișul său cel mai apropiat, format din corpul credinței, iar acesta, la rândul său, a fost înconjurat mai departe de corpul iubirii.
Dacă mergem mai departe, ajungem la o altă categorie de forțe de care avem nevoie în viață. Dacă nu am deține aceste forțe, aceasta s-ar exprima într-un mod foarte semnificativ în însăși structura noastră exterioară. Ceea ce ne trebuie în viață ca forțe eminamente dătătoare de viață, în sensul cel mai înalt al cuvântului, sunt forțele speranței, ale încrederii în viitor. Fără speranță omul nu poate să facă nici un pas în viață, în măsura în care aceasta aparține lumii fizice. Omul vine de multe ori cu scuze chiar stranii, când nu vrea să recunoască faptul că într-o anumită privință este necesar pentru el să știe ce se petrece în viața dintre moarte și naștere. El spune: Ce nevoie avem să mai știm și aceste lucruri, noi nu știm deocamdată nici ce se va întâmpla mâine dimineață cu noi, la ce bun să aflăm acum ce se întâmplă între moarte și naștere?
Dar oare nu știm chiar nimic din ce va fi în ziua următoare? Într-adevăr, noi nu știm dacă mâine se va întâmpla ceva important pentru detaliile vieții noastre suprasensibile, mai direct spus, nu știm dacă, fizic vorbind, vom mai fi mâine în viață. Dar ceva știm totuși: cât timp suntem, fizic vorbind, în viață, știm cu siguranță că mâine va fi dimineață, amiază, seară, exact ca și astăzi. Și dacă, fiind, să zicem, tâmplar, am lucrat astăzi o masă, ea va exista și în ziua următoare, și dacă astăzi, fiind cizmar, am făcut ghete, mâine cineva le va putea încălța, și dacă am semănat ceva, știm că la anul sământa va rodi. Noi știm exact ceea ce trebuie să știm despre viitor. Dacă evenimentele din viitor nu s-ar petrece într-un mod ritmic și în mod previzibil, viața în lumea noastră fizică nu ar fi posibilă. Ar mai face astăzi tâmplarul o masă, dacă nu ar fi sigur că aceasta nu se va pulveriza în timpul nopții, s-ar mai semăna plante dacă nu am avea habar ce vor deveni la anul? Iată, tocmai pentru viața noastră fizică avem nevoie de speranță, căci numai speranța ne menține viața fizică sigură și coerentă.
Nimic nu se poate întreprinde în planul fizic, exterior, fără speranță. De aceea și forțele speranței sunt legate cu ultimul înveliș al ființei umane, respectiv cu corpul fizic. Ceea ce reprezintă forțele credinței pentru corpul astral, forțele iubirii pentru corpul eteric, sunt forțele speranței pentru corpul fizic. Din această cauză, un om care nu poate spera, un om care ar fi cuprins de disperare față de ceea ce presupune că aduce viitorul ar trece prin viață, prin lume marcat de aceasta chiar în corpul fizic. Nimic nu se exprimă mai exact prin ridurile adânci ale feței și prin devitalizarea corpului fizic decât lipsa de speranță. Se poate chiar spune: Nucleul central al ființei noastre este învăluit de corpul astral sau corpul credinței, de corpul eteric sau al iubirii și de corpul speranței sau corpul fizic. Nu putem înțelege adevărata semnificație a corpului fizic decât ținând seama de ceea ce este el cu adevărat: el nu are forțe fizice exterioare de atracție sau de respingere – aceasta este doar o concepție materialistă –, ci are ceea ce în concepția noastră cunoaștem ca fiind forțe ale speranței. Aceasta este în realitate ceea ce există în corpul nostru fizic. Speranța clădește corpul fizic, nu forțele de atracție sau de respingere. Tocmai în această privință putem să recunoaștem că noua revelație, revelația științei spirituale, ne dă aspectul corect al lucrurilor.
Ce ne dă această știință spirituală? Prin aceea că ne face cunoscută atotcuprinzătoarea lege a karmei, legea vieților succesive pe Pământ, ea ne insuflă speranță în ce privește spiritul, tot atât cât conștientizarea faptului că mâine soarele va răsări din nou, că semințele vor rodi; toate acestea ne înzestrează cu speranță pe plan fizic. Ea ne arată că ceea ce mai poate fi văzut de noi în planul fizic ca tendință spre distrugere, spre pulverizare, când trecem prin poarta morții, dacă înțelegem karma, înțelegem că acest corp fizic va fi din nou construit într-o nouă viață de forțele care ne străbat ca forțe ale speranței. Știința spirituală înzestrează omenirea cu cele mai puternice forțe de speranță.
Dacă oamenii ar respinge știința spirituală ca noua revelație a timpului nostru, ei vor reveni, firește, într-o nouă viață viitoare pe Pământ. Căci viața nu încetează prin faptul că oamenii nu cunosc nimic despre legile care o conduc. Oamenii s-ar reincarna în continuare, dar în aceste reincarnări umane s-ar întâmpla multe lucruri ciudate. Și s-ar întâmpla, într-adevăr, ca în mod treptat oamenii să devină un neam cu corpuri complet zbârcite și ofilite, care în final ar avea trupuri atât de neputincioase aici, pe Pământ, încât nu ar mai putea face nimic. Pe scurt, asupra oamenilor se va abate, în viitoarele incarnări, un fel de atrofiere și secătuire, dacă acea speranță puternică care ne vine din siguranța cunoașterii, siguranța pe care o dobândim prin legea karmei și prin legea vieților pământești succesive nu ar însufleți conștiența – și prin ea profunzimile ascunse ale ființei umane, până la nivelul corpului fizic. Omenirea are deja tendința să producă trupuri atrofiate și neputincioase, care, în viitor, vor deveni tot mai rahitice, până la nivelul sistemului osos. Noua revelație va aduce măduvă în oase forța vitală în nervi și aceasta nu va avea numai valoarea unei teorii, ci vor fi realmente forțe vitale, și înainte de toate forțe ale speranței.
Credintă, dragoste, speranță sunt cele trei niveluri ale ființei umane de care depind în întregime viața și sănătatea noastră, fără de care omul nu poate exista. Și după cum un atelier nu poate funcționa pe întuneric, dacă nu este luminat, la fel și ființa umană, cu natura sa compusă din cele patru elemente, nu poate dura dacă cele trei învelișuri nu sunt pătrunse, iluminate și fortificate de credință, iubire și speranță, de forțele fundamentale ale corpului astral, ale corpului eteric și ale corpului fizic pe care le avem. Să luăm cazul referitor la felul și modul în care se prezintă în lume noua revelație care impregnează vechiul limbaj cu un nou conținut de idei. Oare nu urcă din revelația adusă de Evanghelii cele trei cuvinte minunate, credință, iubire, sperantă, ce răsună, ca să spunem așa, de-a lungul timpurilor ca niște cuvinte ale înțelepciunii? Dar noi nu înțelegem acum întreaga lor legătură cu viața oamenilor, atât de puțin o înțelegem, încât numai în unele locuri se respectă ordinea succesiunii lor: credință, iubire, speranță, deoarece aceasta este ordinea corectă, dar conținutul lor de idei a fost atât de puțin înțeles, încât adeseori se spune: credință, sperantă, dragoste – ceea ce este fals, pentru că nu se poate spune corp astral, corp fizic, corp eteric, dacă vrem să le enumerăm în ordinea lor. Înseamnă că provocăm întrutcâtva aceleași dezordini ca și copilul când nu stăpânește conținutul de idei al vorbirii și face confuzii în limbajul său, amestecând ordinea cuvintelor.
Aceeași situație o găsim în legătură cu tot ceea ce privește a doua revelație, totul este pătruns, infiltrat cu un conținut de idei. Pentru aceasta ne-am străduit, de exemplu, în explicarea Evangheliilor. Mai întâi, ce au fost Evangheliile până în prezent? Ceva ce putea fortifica oamenii, să-i pătrundă cu sentimente mari și puternice, ceva ce putea da omenirii o înțelegere afectivă, plină de sensibilitate a Misteriului de pe Golgota. Dar să luăm în considerare faptul că abia acum am început propriu-zis să gândim asupra Evangheliilor. Dar când am început să gândim am găsit imediat contradicții și abia știința spirituală va arăta cum pot fi explicate aceste contradicții. În felul acesta, ceea ce s-a dat omenirii prin Evanghelii, ca un limbaj venit din lumi suprasensibile, abia acum va fi lăsat să acționeze ca un conținut de idei asupra sufletelor. Prin aceasta am focalizat atenția asupra lucrului cel mai important și esențial pentru timpul nostru, asupra noii veniri a lui Hristos în corp eteric, căci din cauza întregului aspect al timpului nostru această nouă venire nu mai trebuie să fie legată de un corp fizic. Am arătat de asemenea că Hristos apare pe Pământ ca Judecător, ca un Hristos biruitor, în contrast oarecum cu acel Hristos suferind pe Golgota, ca Domn al karmei, presimtit deja de cei care l-au reprezentat pe Hristos la Judecata de Apoi. Pictat sau descris în imagini se prezintă oamenilor ceva ce va veni la un moment dat. În realitate, este ceva care începe din secolul al XX-lea și va continua până la sfârșitul Pământului. Judecata începe deja din secolul nostru, cu alte cuvinte, de acum începe noua ordine a karmei. Am văzut, apoi, cât de important este pentru timpul nostru ca această revelație să fie dată omenirii, astfel încât înseși forțe cum sunt credința, iubirea, speranța să poată fi prețuite cum se cuvine.
Fie ca cei care nu pot crede niciodată decât în ce este material să înceapă să facă, la rândul lor, ceea ce mulți oameni fac astăzi în legătură cu evenimentele din Palestina. Când Ioan Botezătorul a grăit: Schimbați-vă pornirile sufletești, căci împărăția cerurilor s-a apropiat, primiți eul uman care nu mai are nevoie să se înstrăineze pentru a intra în lumea spirituală, prin aceasta s-a spus clar și răspicat despre ce este vorba, că a venit vremea, o dată cu evenimentele din Palestina, când suprasensibilul își poate arunca lumina în eul omului, astfel încât cerurile au coborât până la eul uman; în timp ce altădată eul trebuia să se cufunde în inconștient pentru a urca la ceruri, cei care dau o interpretare materialistă tuturor lucrurilor spun: Sigur, Hristos s-a bazat pe slăbiciunile și defectele oamenilor, pe prejudecățile lor și a anunțat, cum spuneau cei creduli din timpul său, că va veni o împărăție de o mie de ani sau va veni o mare catastrofă asupra Pământului. Dar, cum se vede, nu s-a întâmplat nimic.
Catastrofa a avut loc totuși cu adevărat, dar a fost sesizată numai pe plan spiritual. Creduli, superstițioși sunt cei care cred că Hristos ar fi anunțat o coborâre din nori în sensul literal al cuvântului, cei care nu sunt decât interpreți materialiști a ceea ce Hristos a vrut să spună. Și astăzi mai pot exista oameni care interpretează în sens materialist ceea ce ar trebui înțeles de fapt în spirit și care, dacă evenimentul nu s-a petrecut pe plan material, cred despre acesta exact cum s-a gândit despre evenimentele înfăptuirii împărăției milenare. Mulți oameni privesc astăzi cu compătimire Evenimentul hristic și spun: Da, Hristos, în această privință, a fost marcat de credința din timpul său, el credea într-o apropiată venire a unei împărății cerești pe Pământ. Acești oameni consideră că a fost o slăbiciune a lui Hristos, și apoi – spun chiar marii teologi – se vede că împărăția cerurilor nu a coborât totuși pe Pământ.
Este posibil ca oamenii să întâmpine chiar și noua revelație în așa fel, încât și atunci când noile facultăți umane își vor fi dobândit întreaga lor dezvoltare să spună: Da, nu s-a întâmplat nimic din tot ce ați anunțat! Nici nu vor bănui că, de fapt, totul s-a și înfăptuit, doar că ei nu văd nimic. Aceasta se va repeta. Antroposofia, așa cum este, trebuie să adune laolaltă un mare număr de oameni, până va veni vremea să se împlinească ceea ce au spus cei care cunosc sensul adevărat al apariției încă din secolul nostru a noii revelații și a unor fapte noi suprasensibile care vor interveni în evoluția omenirii, desfășurând-se mai întâi în același mod, apoi devenind din ce în ce mai importante de-a lungul celor trei milenii următoare, până când, din nou, fapte de mari proporții ale unei noi revelații vor avea loc în omenire.
Dar despre toate acestea vom vorbi mâine.
