Am încercat ieri să ne facem o idee despre cât de importantă devine intervenția în întreaga viață a omului a ceea ce putem spune că este revelația suprasensibilă a timpului nostru. Am atras atenția asupra faptului că în ultimul ciclu al omenirii această revelație trebuie considerată ca fiind a treia și să o plasăm, într-un anumit fel, pe aceeași linie cu revelația de pe muntele Sinai și cu revelația din timpul când s-a desfășurat Misteriul de pe Golgota.
Această caracteristică a timpului nostru trebuie să ne determine, ca antroposofi, să ne ridicăm din ce în ce mai mult la înțelegerea faptului că în evoluția sa omenirea ar rata ceva esențial dacă ar intenționa să stea departe de această revelație prezentă și viitoare. Fără îndoială, este sigur că la început viața exterioară s-ar scurge într-un anumit fel, chiar dacă această revelație ar fi privită ca o himeră, dar tot atât de sigur este faptul că, într-o anumită privință, unii oameni nu ar remarca la început urmările nefaste pe care le-ar avea asupra lor ignoranța pentru tot ce am arătat aici; dar antroposofilor trebuie să le fie foarte clar faptul că sufletele care se găsesc astăzi incarnate în corpuri umane, indiferent ce își însușesc acum, merg spre un viitor bine stabilit. Și ceea ce am să vă spun se referă la toate sufletele, căci acest lucru ține de transformarea care are loc în prezent, în timpurile noastre.
Sufletele care sunt în prezent incarnate nu au străbătut, de fapt, decât de puțin timp stadiile prin care omul ajunge la un fel de conștiență reală a eului. Această conștiență a fost pregătită, firește, în cursul evoluției și încă din vechea perioadă atlanteană. Dar pentru oamenii care au existat în acele timpuri, pentru cei care au trăit până în momentul Misteriului de pe Golgota, care au anunțat marea transformare, conștiența eului a fost permanent, zi de zi, înlocuită cu un fel de conștiență pe care omul actual nu o mai cunoaște cu adevărat. În prezent, omul deosebește în general numai starea obișnuită de veghe, între trezire și adormire, și starea de somn, când conștienta este în întregime obscură. În orice caz, între aceste două stări omul mai cunoaște astăzi și o stare intermediară, pe care o numim stare de vis. Dar omul contemporan știe că visele sunt pentru noi ceva ce trebuie să considerăm ca un fel de stare de excepție. Este adevărat că în adâncurile sufletului se desfășoară anumite procese care ajung la nivelul conștienței prin imaginile de vis, dar acestea ajung extrem de confuze în viața de vis normală, astfel că omul cu greu va fi capabil să interpreteze corect ceea ce, în această viață de vis, se referă la procese suprasensibile profunde din viața sa, din viața sa sufletească.
Pentru a putea face mai ușor o caracterizare a acelei stări intermediare, despre care am vorbit, să luăm un fapt din acest domeniu, pe care vechea umanitate îl cunoștea de altfel, cazul obișnuit al unui vis care a provocat unui specialist mai nou în știința viselor [Nota 36] multă bătaie de cap, deoarece nu l-a putut explica decât în mod, s-ar putea spune, artificial, într-o manieră materialistă. Un vis cât se poate de semnificativ! Este, așadar, vorba de un vis preluat din domeniul științei viselor care, așa cum am atras atenția și în răspunsurile la întrebări [Nota 37], există astăzi exact ca fizica sau chimia, deși este admisă și înțeleasă de prea puțini oameni. Se găsește acolo consemnat următorul vis. ÎI putem menționa aici deoarece este într-adevăr un vis semnificativ. Aș putea foarte ușor să amintesc și alte vise asemănătoare, care nu sunt însă luate din literatură, dar prefer să mă ocup de acesta tocmai pentru că el a provocat în literatura actuală, care nu poate pătrunde ușor în asemenea lucruri, anumite neajunsuri. Cazul este următorul.
Un cuplu de părinți își iubește cu multă duioșie fiul. Acesta crește fericit, spre marea lor bucurie. Într-o zi, însă, copilul se îmbolnăvește. În câteva ore starea lui se agravează foarte mult și după o zi băiatul trece prin poarta morții. Așadar, cu totul pe neașteptate, în viața părinților intevine brusca dispariție a fiului lor. Fiul însuși este smuls dintr-o viață plină de speranțe. Bineînțeles, părinții poartă doliu după fiul lor. În lunile care au urmat după moarte, atât tatălui cât si mamei li se arată în vis unele lucruri care le amintesc de fiul lor. Apoi, la un moment dat, după ce trecuseră mai multe luni, într-o noapte, atât mama cât și tatăl au același vis, exact același vis, un vis în care le apare fiul mort și acesta le spune că a fost înmormântat de viu, că în realitate el fusese doar aparent mort și ei, părinții, nu au decât să verifice și vor putea să se convingă că acesta este adevărul.
Părinții și-au povestit unul altuia ce visaseră în noaptea aceea. Au hotărât să se adreseze imediat autorităților, cu rugămintea de a li se îngădui să procedeze la deshumarea fiului. Dar așa cum se întâmplă și în societatea noastră modernă – autoritățile de azi nu iau în seamă asemenea lucruri –, cererea a fost respinsă. Părinții au continuat să poarte doliu după fiul lor. Specialistul în tălmăcirea viselor de care am amintit mai sus, care a înregistrat acest vis și care nu îl putea interpreta decât într-o manieră materialistă, se găsea el însuși într-o mare dificultate. Sigur, este foarte ușor să se spună: Ei bine, totul este foarte clar, este de la sine înțeles. Acești părinți se gândeau tot timpul la copilul lor și atunci de ce nu ar fi putut să-si viseze fiul. Dar ceva îi dădea specialistului bătaie de cap, și anume faptul că ambii părinți au visat în aceeași noapte același vis. Specialistul vine cu o explicație foarte ciudată și oricine ar auzi-o ar simți cât de artificială este aceasta. El spune: Nu este posibil decât să presupunem că numai unul din părinii a avut acest vis, s-a trezit, iar celălalt, care nu visase nimic, auzindu-l, are impresia că și el a visat la fel. Această explicație este, desigur, foarte semnificativă pentru conștiența noastră actuală, dar nu este foarte perspicace. Eu am subliniat în mod expres că pentru cel care este expert în domeniul viselor nu este nici o noutate faptul ca același vis să fie concomitent avut de mai multe persoane.
Aș dori acum să ne apropiem de aceste experiențe de vis din punctul de vedere al științei spirituale. Știm, fără îndoială, din rezultatele obținute de cercetările științei spirituale că omul, când pășește prin poarta morții, continuă să existe ca individualitate în lumea suprasensibilă, apoi că toate lucrurile și ființele au, în lume, un anumit raport între ele, că o legătură cu cei decedați se realizează prin faptul că oamenii rămași pe Pământ, în planul fizic, își îndreaptă cu mare intensitate gândurile de iubire spre cei morți. Nici nu se poate pune problema ca cei rămași aici, în planul fizic, să nu mai aibă nici o legătură cu cei care sunt plecați și se află în lumea suprasensibilă – noi le trimitem, într-un fel sau altul, gânduri, și chiar atunci când nu o facem, legătura se menține numai dacă câteodată gândul se îndreaptă către ei –, ci este vorba de faptul că, dată fiind organizarea actuală a omenirii, cel care trăiește în plan fizic nu poate introduce în conștiența stării de veghe o cunoaștere a acestor legături. Chiar dacă nu știe aceste lucruri, omul nu trebuie să creadă că legăturile menționate nu există. Ar fi o concluzie foarte superficială. Ar fi ca și cum cei prezenți acum, în această sală, și care nu văd Nürnbergul ar demonstra cu ușurinta că Nürnbergul nu există. Trebuie să fim, așadar, lămuriți asupra faptului că datorită felului în care este alcătuită ființa umană în prezent omul nu știe nimic despre legătura pe care o are cu cei morți, dar această legătură există. Dar ceea ce se petrece în profunzimile spiritului poate face ca uneori să apară unele informații care pătrund și în conștiență, și aceasta se întâmplă tocmai în vis.
Când vrem să ne ocupăm de experiențele din vis, acesta este un element pe care trebuie să-l punem neapărat în balanță: Un alt element îl constituie faptul că noi știm că trecerea prin poarta morții nu este acel salt în ceva cu totul diferit decât cunoaștem, așa cum își închipuie oamenii care nu știu nimic despre aceste lucruri: ea este o trecere progresivă. Ceea ce înmagazinează sufletul aici, pe Pământ, nu dispare într-o clipă, când omul trece prin poarta morții. Ceea ce a iubit când era pe Pământ va continua să iubească și după moarte, numai că nu mai poate să acționeze pentru satisfacerea a tot ce necesită un corp fizic. Tot ce exista în suflet ca dorințe sau pasiuni, ca bucurie sau suferință, toate înclinațiile din perioada cât era incarnat într-un corp fizic, toate acestea continuă să existe și după ce omul a trecut prin poarta morții. În felul acesta vom înțelege că acel tânăr care deși era nepregătit pentru moarte a murit totuși brusc păstra, firește, în sufletul său, un sentiment care îl făcea să dorească de a mai fi pe Pământ, de a se mai afla într-un corp fizic. Această nevoie a persistat tot timpul cât a trecut prin Kamaloka, foarte, foarte mult timp. Aceasta este o forță care acționează în suflet.
Să ne imaginăm acum acel cuplu de părinți care se culcă și adorm cu gândul la fiul lor decedat. Elementele de legătură există chiar și în somn. Fiul manifestă, să zicem, în clipa când părinții, atât tatăl, cât și mama, au visul respectiv, o dorință nespus de vie, care poate fi exprimată în felul acesta: Ah! Dacă aș mai fi încă o dată acum pe Pământ, în corpul meu fizic – dacă îmi este îngăduit să traducem cu aceste cuvinte. Aceste gânduri ale celui mort s-au imprimat în adâncul sufletului celor doi părinți. Iar ceea ce pătrunde în sufletul lor pe această cale ei traduc în imagini care le sunt mai apropiate, mai familiare. Dacă părinții ar fi putut recepta ceea ce fiul lor le transmitea ar fi simțit aceasta și ar fi exprimat-o în felul următor: Fiul nostru are nostalgia unui corp fizic care să-l îmbrace. Dar imaginea pe care le-o transmite visul îmbracă forma unui limbaj mai apropiat de mentalitatea lor și se transformă, denaturat, în gândul că fiul lor ar fi fost înmormântat de viu.
Nu trebuie să căutăm în asemenea imagini de vis o reproducere a ceea ce există în mod real în lumea suprasensibilă; dimpotrivă, trebuie să cercetăm în imaginea de vis, în funcție de gradul de înțelegere al persoanelor care au avut visul, un fel de văl care acoperă propriu-zis procesul obiectiv. O caracteristică a lumii, în perioada actuală – când nu avem posibilitatea de a pătrunde mai adânc în lucruri –, este faptul că nu mai putem considera imaginile de vis, așa cum apar ele, drept reproduceri fidele ale realității care le provoacă, ci trebuie să spunem: În spatele imaginii de vis pe care o avem există întotdeauna ceva ce trăiește de fapt în sufletul nostru, numai că această imagine trebuie să o privim doar ca pe un fel de maya, o maya chiar mai puternică decât cea a lumii exterioare din jurul nostru, cea în fața căreia stăm când ne aflăm în stare de veghe.
Acest caracter specific al viselor a apărut abia în epoca noastră, și, de fapt, abia de când s-au petrecut evenimentele din Palestina, de când conștiența de eu a luat forma pe care o are de atunci. Înainte vreme, imaginile pe care le avea omul în starea a treia de conștiență, pe care o are în afară de starea de veghe și cea de somn, erau mai asemănătoare cu ceea ce se petrecea de fapt în lumile suprasensibile. Și chiar cu cei morți oamenii trăiau într-o mai mare comuniune în spirit decât o pot face în prezent. Nu este necesar să mergem prea mult înapoi, în secolele dinaintea erei noastre, ca să găsim încă numeroase, chiar foarte numeroase persoane care puteau să-și spună: Da, morții nu sunt morți, ei trăiesc în lumea suprasensibilă, eu văd ceea ce ei simt, văd ceea ce ei sunt acum cu adevărat. Și ceea ce este adevărat pentru morți este la fel de adevărat și pentru celelalte ființe din lumea suprasensibilă pe care le recunoaștem, de exemplu, că aparțin regnurilor Ierarhiilor.
A existat, așadar, pentru om, în anumite stări intermediare între veghe și somn, ceva din care un ultim rest, dar și acesta pe cale de dispariție, a rămas în vis. Din această cauză, în acea vreme, era foarte important pentru oameni să simtă că le dispare ceva ce mai înainte aveau. Da, în acea epocă de tranziție din evoluția omenirii, atunci când aveau loc evenimentele din Palestina, existau unele prilejuri în care putea să se spună: „Schimbați-vă înclinațiile sufletului, căci pentru oameni vor veni alte timpuri”*. Înainte oamenii pătrundeau cu privirea în lumile spirituale și aflau de acolo, prin contact direct, ce se întâmpla cu cei morți, dar și cu entitățile spirituale. Această posibilitate s-a pierdut. Și în timp ce în trecut se poate găsi o dovadă vie a acestei legături dintre vii și morți, prin forma religioasă a venerației celor morți, pe care o găsim pretutindeni exprimată în cultul strămoșilor, care se întemeia tocmai pe faptul că morții erau considerați ca o realitate netăgăduită și activă, în timp ce în trecut cultul strămoșitor era practicat mai mult sau mai puțin pretutindeni, acum, în această perioadă de tranziție, oamenii simt că trebuie să-și spună, chiar dacă nu o pot face clar prin cuvinte: Înainte sufletele noastre urcau în lumea pe care o numim spirituală. Înainte puteam conviețui cu ființele superioare și cu cei morti, acum însă, într-un cu totul alt sens, ei ne părăsesc, pleacă din conștiența noastră, nu mai avem cu ei acea legătură vie.
* Matei, 4, 17: „Pocăiți-vă, căci împărăția cerurilor este aproape”. (Nota trad.)
Atingem acum o problemă în legătură cu care trebuie să spunem că rațiunea nu poate ajunge decât cu foarte mare greutate la o anumită cunoaștere, dar ea poate fi percepută cu ajutorul dispoziției sufletești plină de înțelegere. Acest lucru făcea atât de infinit de importantă, atât de infinit de sacră și profundă natura serviciului divin al primilor creștini; ei au fost aceia care au simțit, în modul cel mai viu, că pierduseră legătura psihică, directă cu cei morți. Dar ei au înlocuit ceea ce pierduseră cu sentimentele sacre care se trezeau în sufletele lor în timpul slujbei religioase și a pomenilor; pe scurt, atunci când se oficiau, în general, actele de cult. În fond, tocmai prin această tranziție s-a ajuns la faptul că în timpul când s-a simțit că se pierde conștiența pentru cei morți altarele au luat forma de sarcofag, pentru ca – nu ca la vechii egipteni – serviciul religios sau spiritual să se desfășoare în cea mai mare smerenie tocmai în această formă. Așa cum am spus, acesta este un fapt pe care rațiunea nu-l poate înțelege în adevărata sa semnificație. Dar este suficient să privim forma unui altar și să simțim pe viu, să înțelegem schimbarea atitudinii sufletului uman față de modul de a concepe aceste relații și consecințele acestei schimbări.
Constatăm astfel că starea în care se găsește astăzi sufletul omului s-a stabilit încet și progresiv. Și pe baza indiciilor pe care le-am dat în conferința de ieri putem să deducem că această stare în care ne aflăm este din nou în mod progresiv înlocuită cu o alta, și astfel ne aflăm în fața faptului că se trezesc în ființa umană facultăți necesare pentru această stare viitoare.
Ceea ce am indicat ieri ca un exemplu, faptul că omul va vedea într-un fel de imagini de vis o realitate care va trebui să constituie pentru el compensarea karmică a unei acțiuni, va constitui, de fapt, reapariția unor facultăți care, din nou, vor permite sufletului să urce în lumile suprasensibile. Raportată la întreaga evoluție a Pământului, perioada în care sufletul omului a fost izolat de lumea suprasensibilă a fost doar o stare intermediară, scurtă, o stare care a fost necesară pentru ca el să poată obține cele mai puternice forțe pentru libertatea sa. Dar ceva se leagă de întregul progres al evoluției omenirii, despre care v-am vorbit, și anume faptul că omul nu a putut ajunge decât pe această cale la acel sentiment al eului limitat la sine însuși, la adevărata conștiență a eului. Această conștiență a eului se va consolida din ce în ce mai mult în ființa interioară a omului pe măsură ce ne îndreptăm spre viitor; ea va deveni din ce în ce mai importantă. Cu alte cuvinte, forța și coeziunea individualității umane vor spori tot mai mult, oamenii vor fi din ce în ce mai mult în situația de a simți nevoia să aibă în ei înșiși un punct ferm de sprijin pentru ființa lor.
Ne dăm seama, astfel, că veritabila conștiență a eului pe care omul o deține în prezent nu are în urma sa prea multe incarnări, așa cum s-ar crede. Este suficient să mergem înapoi numai cu câteva incarnări și nu vom mai întâlni acest sentiment al eului sub forma caracteristică pentru om pe care o are în prezent. Din această cauză, nu trebuie să ne mire faptul că, datorită legăturii intime care există între sentimentul eului și memorie, la mulți oameni nu a apărut încă în prezent ceea ce putem numi amintirea incarnărilor anterioare. Omul nu-și amintește nici ce i s-a întâmplat în primii ani ai copilăriei, deoarece sentimentul eului nu era încă format atunci. Nu este oare întru totul explicabil faptul că omul nu-și poate aminti astăzi incarnările sale anterioare, tocmai pentru că sentimentul eului nu era încă dezvoltat? Dar acum ne aflăm în perioada de tranziție, când omul are dezvoltat sentimentul eului și când se alcătuiesc forțele care vor duce în viitoarele incarnări la nevoia de a ne aminti incarnările anterioare. Sunt aproape timpurile când oamenii nu vor mai avea încotro și vor trebui să-și spună: Privim cu uimire înapoi spre acele timpuri când ne aflam pe Pământ, dar sub alte forme de viață, și trebuie să recunoaștem că am fost deja prezenți pe Pământ. Printre facultățile care se vor dezvolta din ce în ce mai mult va fi și aceea care va insufla oamenilor aceste sentimente: Eu nu pot, în nici un caz, să nu privesc înapoi spre incarnările mele anterioare.
Acum să ne gândim la faptul că în incarnările viitoare prin care vor trece sufletele umane care sunt incarnate în prezent va interveni, ca să spunem așa, forța interioară necesară pentru a putea privi retrospectiv și a se putea recunoaște. Dar pentru cei care nu au luat cunoștință de existența vieților succesive pe Pământ, aceste amintiri din trecut vor constitui o suferință teribilă. Așa că, de fapt, a nu cunoaște tainele referitoare la viețile succesive pe Pământ va fi chinuitor pentru acei oameni în care vor pătrunde forțele ce le vor spune ceva referitor la trecutul lor, dar un trecut care nu poate urca în conștientul lor pentru că au neglijat să ia cunoștință de marile adevăruri inițiatice privind repetarea vieților pe Pământ.
A nu lua cunoștință de aceste adevăruri inițiatice, așa cum sunt ele comunicate în prezent de știința spirituală, înseamnă nu numai o simplă ignorare a unor teorii, ci a-ți modela astfel viața încât în unnătoarele incarnări aceasta să fie un chin. Este îndeosebi cazul pentru perioada de tranziție în care trăim. Cum se poate face o pregătire lentă în această direcție se găsește în cea de a doua dramă-mister a noastră, Încercarea sufletului, unde se dau unele indicțaii, ca să spunem așa, asupra incarnărilor precedente ale personajelor și care nu merg mai departe de câteva secole*. Acest lucru este deja în pregătire. Dar acum lucrurile sunt oricum astfel orânduite încât prin conducerea înțeleaptă a lumii se poate da oamenilor ocazia să ia cunoștință într-un anumit mod de adevărurile izvorâte din Misterii. Astăzi există relativ puțini oameni care să fie călăuziți de știința spirituală. Numărul antroposofilor este pretutindeni foarte redus, comparativ cu acela al celorlalți oameni, încât am putea spune: Oamenii nu se interesează încă într-o măsură apreciabilă de antroposofie. Pentru oamenii care trec prin lume surzi și orbi și nu vor să înțeleagă că trebuie să fie cercetate enigmele destinului se va produce în curând o nouă incarnare, în așa fel încât vor avea multiple ocazii să ia cunoștință de adevărurile științei spirituale. Aceasta este realitatea. Astfel că, dacă avem în anturajul nostru oameni care ne sunt dragi, dar care nu vor să audă nimic despre antroposofie, ba chiar se declară dușmani înverșunați, acest lucru nu trebuie să ne afecteze prea mult. Este perfect devărat și antroposoful ar trebui să recunoască faptul că desconsiderarea științei spirituale sau a antroposofiei înseamnă începutul unei vieți care va fi un chin în viitoarele reincarnări pe Pământ. Este un adevăr și nu avem voie să luăm acest lucru cu ușurință. Dar, pe de altă parte, cel care are prieteni și cunoștințe la care ține cu adevărat și care nu vor să știe nimic despre antroposofie poate să spună: Ei bine, dacă eu însumi aș fi un bun antroposof, aș găsi prilejul, cu ajutorul forțelor care îmi rămân după ce voi fi trecut prin poarta morții – întrucât sunt prezente legăturile vii despre care am vorbit –, să vin în ajutorul acestor suflete. Și înseși aceste suflete vor avea ocazia, datorită faptului că acum timpul petrecut în perioada dintre moarte și o nouă naștere se scurtează, să asimileze adevărurile dezvăluite de Misterii, pe care oamenii trebuie să le preia, dacă nu vor ca incarnările lor viitoare să devină un calvar. Nu este, deci, încă totul pierdut.
* Rudolf Steiner a scris patru drame-mister: 1. Poarta inițierii, 1910; 2. Încercarea sufletului, 1911; 3. Păzitorul pragului, 1912 și 4. Trezirea sufletelor, 1913. (Nota trad.)
Antroposofia trebuie privită ca o putere reală, iar pe de altă parte situația nu trebuie percepută cu prea multă teamă, prea pesimist. Dar ar fi un fals optimism dacă ne-am spune: Ei bine, dacă lucrurile stau așa, atunci pot să mai aștept pentru a lua cunoștintă de adevărurile științei spirituale până la viitoarea mea reincarnare. Dacă toți am spune așa, atunci oamenii ar tot amâna până la viitoarele lor reincarnări, iar ocaziile de a-i putea ajuta în mod real ar fi din ce în ce mai reduse. Căci chiar dacă acum sunt puțini cei care vor să adere la antroposofie spre a lua cunoștință de adevărurile sale, într-un timp relativ scurt vor fi necesari mulți oameni spre a veni în ajutorul grupurilor formate din cei care vor voi să se apropie de antroposofie, fie aici, pe planul fizic, fie, dacă nu sunt incarnați, să acționeze din planurile superioare pentru a le face cunoscută învățătura antroposofică.
Acesta este unul din aspectele marii transformări care are loc în prezent. Celălalt aspect îl reprezintă faptul că tocmai eul uman a trecut prin toate acestea, pentru a ajunge să se sprijine din ce în ce mai mult pe el însuși, să devină tot mai independent. Această autoconstruire a eului este ceva care va fi valabil pentru toate sufletele, dar va însemna și un fel de decădere, de corupție pentru sufletele care nu fac cunoștință cu comorile de înțelepciune spirituală. Căci aceste suflete vor resimți individualizarea tot mai accentuat ca pe o izolare. Dimpotrivă, cei care au luat cunoștință de marile secrete ale lumilor spirituale vor găsi, datorită acestui fapt, posibilitatea să realizeze, în plan spiritual, din ce în ce mai mult, legături de la suflet la suflet. Vechile legături se vor destrăma, și vor trebui să apară legături noi. Aceasta se va realiza treptat, în viitorul apropiat.
În prezent, noi trăim în cea de a cincea epocă postatlanteană; va urma a șasea, apoi a șaptea epocă, până când se va produce din nou o mare catastrofă, așa cum s-a produs între sfârșitul perioadei atlanteene și începutul perioadei postatlanteene. Am caracterizat această catastrofă în ciclul de conferințe asupra Apocalipsei lui Ioan [Nota 38], ținut chiar aici la Nürnberg, arătând atât asemănările cât și deosebirile față de vechea catastrofă atlanteană. Ceea ce caracterizează în mod deosebit epoca actuală, dacă observăm viața care se desfășoară în jurul nostru, putem să exprimăm prin următoarele cuvinte: În timpul nostru, ceea ce este cu deosebire activ în ființa umană este ceea ce putem numi intelectualismul său, concepția sa rațională despre lume*. Noi trăim efectiv într-o epocă de intelectualism, de înțelegere a lumii prin rațiune. Această epocă de concepere rațională a lumii este determinată de o stare cu totul specială, pe care o putem înțelege dacă ne amintim de timpul care a precedat actuala epocă postatlanteană. Perioada anterioară celei actuale o numim epoca culturală greco-romană, o epocă remarcabilă, în care oamenii nu erau încă atât de separați ca acum de natură și de o înțelegere a lumii așa cum se prezintă din exterior. Dar totodată este epoca în care eul a irumpt, ca să spunem așa, în oameni. De aceea, a trebuit să aibă loc în acea epocă și venirea lui Hristos, deoarece eul năvălise într-un mod atât de deosebit. Ce simțim noi în mod viu acum, în timpul nostru? Nu numai această năvală a eului, ci și faptul că unul din învelișurile omului provoacă un fel de reflex în sufletul său. Învelișul pe care ieri l-am denumit înveliș al credinței realizează o reflectare în sufletele oamenilor acum, în a cincea epocă postatlanteană. În acest fel, în epoca noastră dispunem de particularitatea ca în sufletele oamenilor să se oglindească caracterul de credință al corpului astral. În următoarea epocă postatlanteană, a șasea, în intimitatea omului se va reflecta caracterul de iubire al corpului eteric, iar în ultima epocă, a șaptea, înainte de marea catastrofă**, caracterul de speranță al corpului fizic.
* Pentru a înlătura posibile confuzii, trebuie reamintit că este vorba de o perioadă postatlanteană, iar aceasta cuprinde șapte epoci culturale. (Nota trad.)
** Prin această mare catastrofă, care este cunoscută ca „marele război al tuturor împotriva tuturor” va lua sfârșit perioada postatlanteană, după cum prin marele Potop a luat sfârșit perioada
atlanteană. (Nota trad.)
Pentru cei care au audiat într-un oraș sau altul diverse conferințe ca cele pe care tocmai le-am expus în fața dumneavoastră, țin să mentionez că le-am prezentat în mod gradat, dintr-un alt punct de vedere, atât la München, cât și la Stuttgart [Nota 39]. Dar ele exprimă toate același lucru. Numai că cele ce vor fi expuse acum relativ la cele trei mari forțe umane, credința, iubirea și speranța, au fost prezentate acolo în relația lor directă cu viața sufletească a omului. Dar este absolut același lucru și fac aceasta în mod intenționat, cu scopul ca antroposofii să se obișnuiască să nu se lege de cuvinte, ci de probleme. Dacă vom vedea că lucrurile pot fi abordate plecând de la puncte de vedere dintre cele mai diferite, vom înceta să ne atașăm de cuvinte și ne vom strădui să ne apropiem de esența lor de așa manieră, încât cuvintele prin care ele sunt prezentate sub aspectele cele mai diferite să nu însemne nimic altceva decât un mjloc de a ne apropia de ea. Punând bază numai pe cuvintele rostite nu ne vom putea apropia de esența lucrurilor, trebuie să ne străduim să punem în armonie tot ce s-a spus de-a lungul timpurilor, la fel cum nu putem să cunoaștem un arbore decât dacă îl privim nu numai dintr-o parte, ci din diferite poziții.
Așadar, ceea ce este esențial, în prezent, este forța credinței emanată de corpul astral care pătrunde cu lumina sa în suflet și dă caracteristica epocii noastre. Este oarecum straniu, ar spune cineva, să ne spui acum că forța esențială a epocii noastre este forța credinței. Da, am putea afirma aceasta numai dacă ne referim la acei oameni care au mai păstrat o urmă din vechea credință, dar sunt mulți care privesc credința de sus, deoarece au depășit-o, au trecut peste ea, o privesc ca pe un stadiu din copilăria evoluției umane. Așa ar putea gândi cei care se numesc moniști, care spun că ei nu mai cred, dar în realitate sunt mai credincioși decât cei pe care îi consideră credincioși. Tot ce s-a scos la lumină prin profesiunea de credință a moniștilor nu este decât credință oarbă, numai că acești oameni nu-și dau seama, nu sunt conștienți de acest lucru, ei cred că ar fi o știință. Dar nu vom ajunge să determinăm o caracteristică a ceea ce se face, dacă nu vorbim tot timpul de credință. Dacă lăsăm la o parte credința celor care cred că nu cred, atunci vom constata că, de fapt în epoca noastră extrem de multe din faptele și lucrurile cu adevărat importante se bazează pe reflectarea pe care corpul astral o produce în suflet, care, prin aceasta, îmbracă un caracter de credință cu adevărat ferventă. Este suficient să ne amintim doar de drumul parcurs în cursul vieții de cele mai mari personalități ale timpului nostru, să zicem Richard Wagner, ca să vedem că activitatea sa de artist este o continuă ascensiune spre o anumită fervoare a credinței, și tocmai acest lucru ne încântă cel mai mult când studiem personalitatea sa. Pretutindeni unde ne aruncăm privirea, în jurul nostru, în prezent, părțile de umbră și lumină ale acestei epoci le putem înțelege în măsura în care vedem în ele ceea ce putem numi reflectarea credinței în eul sau în sufletul omului.
Epoca noastră va fi succedată de o alta, în care preponderentă va fi nevoia de iubire. În a șasea epocă culturală, ceea ce poate fi numit și iubire creștină se va împlini într-un sens cu totul nou. Ne apropiem încet, dar tot mai mult de acea epocă, și tocmai prin faptul că acționăm pentru ca omul să cunoască cu ajutorul mișcării antroposofice secretele Universului, natura și esența diferitelor personalități din planul fizic sau din planul superior încercăm să aprindem iubirea pentru fiecare existență. Nu atât pentru că vorbim despre această iubire și pentru că simțim ceea ce poate aprinde în suflet această iubire este pregătită cea de a șasea epocă prin antroposofie. Prin această acțiune se dezvăluie în mod deosebit forțele iubirii în întregul suflet al omului și se pregătește ceea ce este necesar omenirii pentru a ajunge la o reală înțelegere a Misteriului de pe Golgota. Căci acest Misteriu de pe Golgota s-a petrecut în mod real, iar Evangheliile au provocat ceea ce ieri am arătat a fi comparabil cu apariția vorbirii la copil; această cea mai profundă învățătură despre misiunea iubirii pe Pământ este legată de Misteriul de pe Golgota. Această misiune va putea fi înțeleasă pe deplin abia în a șasea epocă culturală postatlanteană, când oamenii se vor ridica tot mai mult pentru a găsi baza, temelia acestei învățături în întregime în ei înșiși, iar din forul lor cel mai interior vor face din iubire ceea ce este necesar pentru a se împlini; când va fi depășită cu totul starea de supunere a omului la cele zece porunci și când se va fi stabilit o stare în care, cum spune Goethe [Nota 40]: „Datoria, unde există iubire, ți-o impui tu singur”. Când în sufletul nostru se trezesc acele forțe care te determină să nu poți altceva decât să faci din iubire ceea ce trebuie să faci, atunci am descoperit în noi ceva ce se va răspândi din ce în ce mai mult în decursul epocii a șasea culturală. Pentru aceasta însă vor fi eliberate pentru naturile umane și forțe cu totul speciale ale corpului eteric.
Dacă dorim să cuprindem cu înțelegerea noastră acel element care va interveni tot mai mult, trebuie să considerăm lucrurile acestea sub două aspecte. Unul este acela că va surveni ceva ce astăzi, în mod cert, numai cele mai alese spirite ar putea visa, dar deocamdată nu este încă actual, va surveni o legătură foarte specială cu bunele moravuri, cu moralitatea, etica și intelectualitatea, înțelepciunea. Astăzi cineva poate fi o mare canalie și în același timp un om relativ inteligent și rațional. El își poate utiliza inteligența și luciditatea pentru a comite cât mai multe potlogării cu putință. Astăzi nu există încă necesitatea ca un anumit grad de inteligență să aibă în suflet un corespondent egal de moralitate. Pe măsură ce vom înainta în viitor cele două elemente nu vor mai putea să fie separate în sufletul oamenilor, nu vor mai putea exista în mod independent, ci va trebui ca omul, care datorită incarnărilor diferite prin care a trecut, în timpul cărora a acumulat în bilanțul vieții sale ceea ce îl face o ființă deosebit de inteligentă, dar nu și la fel de morală, să constate, într-o incarnare viitoare, că inteligența i se paralizează în asemenea măsură, încât cu cât va fi mai mult inteligent decât moral, cu atât va deveni, datorită legilor cosmice, în incarnările viitoare și în adaptarea sa la acele incarnări, mai idiot, astfel că idioțenia și imoralitatea vor apărea din ce în ce mai legate una de alta. Căci imoralitatea va avea o acțiune anihilantă asupra inteligenței, paralizând-o. Cu alte cuvinte, ne apropiem de acea epocă în care moralitatea și ceea ce am caracterizat acum ca fiind propriu celei de a șasea epoci culturale postatlanteene, respectiv o iradiere a forțelor iubirii din corpul eteric în sufletul-eu, înseamnă în mod esențial acele forțe care conduc la armonizarea forțelor inteligenței cu forțele moralității.
Acesta este unul din aspectele pe care trebuie să-l luăm în considerare. Celălalt este că abia printr-o asemenea armonizare între moralitate și înțelepciune se poate înțelege pe deplin, în întreaga sa profunzime, Misteriul de pe Golgota. La aceasta va contribui tot mai mult acel învățător care a pregătit deja pe oameni pentru Misteriul de pe Golgota, înainte ca Iisus Hristos să apară pe Pământ, și care se va perfecționa din ce în ce mai mult în cursul incarnărilor sale succesive, devenind marele învățător pentru propovăduirea celui mai mare eveniment terestru. Această individualitate, pe care o numim urmaș al lui Gautama Buddha în legătură cu demnitatea sa de Bodhisattva, s-a incarnat în acea personalitate care a trăit cu aproximativ o sută de ani înaintea erei noastre și pe care noi o cunoaștem sub numele de Jeshu ben Pandira. Acesta a avut o seamă de discipoli, printre care și pe unul care a scris într-un mod profetic Evanghelia după Matei. Ulterior, nu a mai fost nevoie decât ca textul să fie revizuit după săvârșirea Misteriului de pe Golgota. Individualitatea lui Jeshu ben Pandira s-a incarnat mereu și va continua să se reincarneze până când va urca de la starea de Bodhisattva la demnitatea de Buddha, eveniment care va avea loc peste aproximativ trei mii de ani. În acel timp, un număr suficient de mare de oameni vor fi înzestrați cu acele capacități despre care am vorbit, și tot atunci, într-o incarnare cu totul deosebită pe care o va trăi această individualitate care a fost cândva Jeshu ben Pandira, acest mare învățător al umanității, acest Bodhisattva va fi ajuns la stadiul când va fi apt să acționeze într-un mod cu totul diferit, ca interpret al Misteriului de pe Golgota, decât ar putea-o face astăzi. În prezent, un clarvăzător poate obține unele reprezentări din lumea suprasensibilă în legătură cu ceea ce se va întâmpla peste trei mii de ani, dar structura fizică a omului de astăzi face ca nici un corp uman fizic să nu poată fi capabil să realizeze ceea ce va putea realiza, peste aproximativ trei mii de ani, acel învățător. Nici un limbaj omenesc nu ar putea reda astăzi în mod atât de magic cum va acționa prin comunicare, prin învățătură acel învățător al omenirii. Cuvintele sale vor pătrunde direct, ca un balsam, în inimile oamenilor, în sufletele lor, și fiecare cuvânt va fi nu doar teorie, ci, într-o măsură mai mare decât ne-o putem astăzi imagina, această învățătură va avea totodată o forță morală magică, care va convinge inimile și sufletele în legătură cu importanța legăturii primordiale dintre intelectualitate și moralitate.
Marele învățător care atunci când omenirea va fi suficient de matură va putea să comunice în modul cel mai profund învățătura despre esența Misteriului de pe Golgota va îndeplini ceea ce profețiile orientale au spus întotdeauna: că cel care va fi adevăratul urmaș al lui Buddha va fi și cel mai mare propovăduitor al binelui, propovăduitor al binelui pentru toți oamenii. De aceea, tradiția orientală îl numește Maitreya Buddha. Acesta va avea ca îndatorire tocmai să lămurească oamenii asupra Misteriului de pe Golgota și el va putea găsi ideile și expresiile cele mai profunde și cele mai semnificative pentru aceasta, datorită cuvintelor sale, care, prin limba specială în care vor fi rostite, despre care astăzi nu ne putem face nici cea mai mică idee în nici una din limbile actuale, vor imprima direct, în chip magic, în sufletele oamenilor, natura și esența Misteriului de pe Golgota. Și în acest sens, omenirea se apropie de ceea ce putem numi viitoarea eră morală a oamenilor. O putem considera, într-o oarecare măsură, chiar drept era de aur care va să vină.
Dar noi, în măsura în care vorbim de pe fundamentul antroposofiei, anunțăm în deplină cunoștință de cauză ceea ce se va întâmpla, arătăm cum Hristos se va revela încetul cu încetul pentru forțe umane tot mai evoluate, arătăm cum învățătorii care propovăduiau mai demult numai pentru popoare sau oameni izolați, instructorii care altădată nu învățau decât anumiți oameni și anumite popoare vor fi în viitor interpreții marelui Eveniment hristic pentru toți cei care vor voi să asculte. Prin faptul că epoca iubirii începe deja să apară sunt date și condițiile pentru realizarea acelei epoci a moralității.
Va urma ultima mare epocă, în cursul căreia se va produce în sufletul-eu uman o oglindire a ceea ce numim speranță. Atunci însă, oamenii, fortificați de forța care emană din Misteriul de pe Golgota precum și din epoca moralității, vor prelua în ei forțele speranței, lucrul cel mai important de care vor avea nevoie, pentru a putea depăși marea catastrofă și a putea să înceapă dincolo de aceasta o viață nouă, la fel cum după catastrofa atlanteană perioada postatlanteană ne-a adus o viață nouă.
Când în ultima epocă postatlanteană cultura exterioară, cultura pur combinatorie își va atinge punctul culminant, iar oamenii vor simți cu intensitate insatisfacțiile acestei culturi, când ei se vor găsi în fața acesteia fără să-și fi dezvoltat spiritualitatea și își vor da seama că au rămas cu adevărat neconsolați în fața acestei culturi, atunci va fi răsădită de către spiritualitate acea speranță care se va realiza în următoarea perioadă a dezvoltării umane*. Dacă, totuși, în sufletele oamenilor nu va putea pătrunde ceea ce poate să le aducă spiritualitatea și vrea să le dea știința spirituală și mișcarea antroposofică, este posibil ca acea cultură exterioară să se prelungească un timp, dar în final oamenii vor ajunge să-și spună: Ei bine, iată la ce am ajuns! Astăzi dispozitive de comunicație fără fir sau alte aparate pe care lumea dinainte nici nu le-ar fi visat ne poartă gândurile pe întregul Pământ. Dar oare ce avem noi din toate acestea? Cele mai triviale și josnice gânduri le răspândim dintr-un loc în altul, forța inteligenței umane am dus-o până la cele mai înalte culmi, până la extrem, pentru a putea trasporta cu ajutorul unor dispozitive dintre cele mai perfecționate din cel mai îndepărtat colț al Pământului lucruri pe care le mâncăm, și ne-am încordat forțele inteligenței pentru a ne deplasa mai repede, tot mai repede, ca să străbatem Pământul, dar nu avem nimic pentru mințile noastre care să merite să fie transportat dintr-un loc în altul. Căci gândurile pe care le avem sunt dezolante și ele sunt cu atât mai dezolante cu cât le purtăm cu aparatele acestea moderne, incomparabile cu cele pe care le foloseam altădată, care se mișcau cu iuțeala melcului.
* Se face referire la evoluția care va urma actualei perioade postatlanteene. (Nota trad.)
Pe scurt, disperarea și vidul s-ar răspândi, prin cultura exterioară, pe întregul Pământ. Dar în ultima epocă de cultură sufletele care vor fi asimilat viața spirituală se vor îmbogăți pe ruinele vieții culturale exterioare. Ceea ce ne dă siguranță că sufletul nu va asimila în zadar viața sufletească ne-o garantează forțele viguroase ale speranței care vor trăi în noi, care ne vor asigura că după marea catastrofă de la finele ultimei epoci va urma o eră umană nouă, când va apărea și în viața exterioară, în formarea unei noi umanități, ceea ce a fost pregătit, prin spirit, în viața sufletească.
În felul acesta, ne îndreptăm spre acel timp viitor, în mod conștient, pornind de la epoca noastră, a credinței, apoi trecând prin epoca iubirii și a speranței, dacă ne impregnăm cu ceea ce ne oferă știința spirituală, lăsându-ne conduși spre cele mai înalte, cele mai reale, cele mai frumoase țeluri ale omenirii.
