Considerațiile pe care le-am făcut aici ultima oară, așa cum au fost ele expuse atunci, vor fi avut pentru mulți încă ceva de neînțeles, poate chiar ceva îndoielnic. Dar dacă astăzi vom mai aborda una sau alta, atunci lucrurile ne vor putea deveni ceva mai familiare.
Ce a fost, de fapt, ceea ce ne-am adus în fața sufletului în ultima seară de întâlnire pe ramură [Nota 1]? A fost ceva oarecum asemănător pentru întreaga entitate a omului, cu ceea ce săvârșește un om atunci când se află într-o situație sau alta a vieții, în care trebuie să reflecteze asupra unor experiențe și trăiri anterioare, când trebuie să-și amintească trăiri și experiențe anterioare. Amintirea, memoria, sunt trăiri sufletești omenești care, în fond, pot fi cunoscute de conștiența obișnuită numai pentru viața sufletească ce se desfășoară între naștere și moarte sau, mai exact – ceea ce am exprimat adesea –, pentru un interval temporal care începe de fapt abia de la o anumită vârstă în copilărie, și până la moarte. Căci noi știm că ne amintim în conștiența obișnuită numai până la un anumit moment din copilărie, iar despre ceea ce a precedat acest moment putem afla ceva numai de la părinți sau rude și cunoștințe mai în vârstă. Dacă luăm în vedere intervalul temporal al vieții omenești caracterizat în acest mod pentru acest interval în privința vieții sufletești vorbim de memorie. Desigur că aici nu este posibil să abordăm în mod mai precis semnificația cuvintelor „capacitate de amintire” sau „memorie”; și nici nu este necesar pentru scopul urmărit de noi. Pentru început, trebuie doar să aducem limpede înaintea sufletelor faptul că la toate cele care sunt desemnate prin aceste cuvinte, trebuie tocmai reflectarea asupra experiențelor sau trăirilor. Ceea ce am considerat noi ultima oară era oarecum ceva asemănător acestei reflectări; numai că această asemănare trebuia să fie considerată nu doar ca acea capacitate de amintire care survine în viața obișnuită, ci ea trebuia, cum s-ar spune, ca o capacitate de amintire extinsă, superioară, să ne conducă dincolo de încarnarea prezentă la un fel de certitudine că înaintea acestei vieți pământești am fost aici în alte vieți pământești. Și după cum am menționat ultima oară, aceasta ar trebui să fie în ceea ce privește acest proces superior așa cum este reflectarea asupra a ceva trăit în viața obișnuită. Dacă, pe de o parte, ne reprezentăm un om care are nevoie de ceva ce a învățat într-o perioadă anterioară a vieții sale actuale și își acordă sufletul ca să ridice din adâncurile lui ceea ce a învățat, pentru a le urmări cu privirea sa actuală, dacă noi ne zugrăvim în mod viu acest proces de aducere în conștiență, avem în el o astfel de îndeplinire care ține de capacitatea noastră obișnuită de amintire. Ceea ce a fost menționat ultima oară, sunt înfăptuiri ale sufletului. Dar aceste înfăptuiri ale sufletului trebuiau să determine ca în interiorul nostru să apară ceva relativ la viețile pământești anterioare, asemănător cu ceea ce survine în sufletul nostru relativ la această viață pământească atunci când simțim izvorând în amintire ceva ce am trăit anterior. De aceea nici nu vă este îngăduit să considerați ceea ce a fost spus ultima oară ca și cum aceasta ar fi deja tot ce ne-ar putea conduce în viețile pământești anterioare, sau ca și cum aceasta ar fi înainte de toate ceea ce ne-ar putea evoca din capul locului o reprezentare corectă a modului cum eram în viețile pământești anterioare. Este doar un ajutor, așa cum și reflectarea este un ajutor pentru a ridica la suprafață ceea ce a dispărut în străfundurile vieții sufletești. Să rezumăm ceea ce am luat în vedere referitor la reflectarea cu privire la viețile pământești anterioare. Aceasta se poate petrece cel mai bine în modul următor.
Cu ceva cunoaștere de sine ne sar în ochi în viața noastră unele lucruri despre care ne spunem că înțelegem de ce ni s-au întâmplat. Atunci când ni se întâmplă un eveniment dezagreabil, chiar dacă nu înțelegem întru totul de ce a trebuit să vină acest eveniment, ne spunem totuși: Dar, de fapt, tu ești un om de-a dreptul neserios; nu e de mirare că ți s-a întâmplat așa ceva – astfel este măcar un răsunet al unei înțelegeri a ceea ce ni s-a întâmplat. Dar există nenumărate alte experiențe care intervin în viață și despre care nu ne putem nicidecum forma reprezentarea că sunt legate de forțele și capacitățile noastre sufletești. Atunci vorbim în viața obișnuită de „întâmplări”. Despre întâmplări vorbim atunci când nu înțelegem cum sunt corelate lucrurile care ni se întâmplă ca lovituri ale sorții cu dispoziția noastră sufletească interioară sau cu restul. De asemenea am atras atenția și asupra altor experiențe. Acestea sunt acele experiențe sufletești când noi, prin ceea ce numim Eul nostru obișnuit, într-un fel ne smulgem dintr-o situație a vieții în care suntem, de fapt, puși. Am expus ca exemplu acea situație în care cuiva i-a fost hotărâtă de către părinții săi sau de niște oameni apropiați o anumită profesiune sau situație de viață, dar el se simte în așa fel că se vrea cu toată puterea afară de acolo și vrea altceva. Dacă ulterior în viață privim înapoi la o astfel de situație, ne spunem: Am fost transpuși într-o situație, dar prin impulsurile noastre de voință, prin simpatia și antipatia noastră, ne-am smuls din ea. – Așadar am vorbit cum ar fi, despre întorsăturile situațiilor în care am fost puși.
Nu este vorba ca la o asemenea reamintire să luăm în vedere toate lucrurile posibile, ci numai pe acelea care ne-au afectat cu adevărat în viață. Dacă cineva, de exemplu, nu s-a simțit niciodată marinar, sau nu a avut nici un imbold să devină marinar, atunci desigur că un astfel de impuls volitiv nu intră deloc în discuție pentru considerațiile pe care le-am făcut ultima dată, ci numai acelea la care noi am pricinuit într-adevăr o întorsătură a sorții; așadar situații de viață în care am pricinuit, cum ar fi, o întorsătură a vieții. Și să nu luați lucrurile așa ca și cum prin această reflectare asupra experiențelor anterioare, după principiile elaborate, ar trebui cumva să survină o căință, așa încât atunci când în viața ulterioară ne amintim astfel de lucruri și ne dăm seama că ne-am smuls de acolo, acum să ne întoarcem cu căința în trecut și să ne punem iar în situația în care am fost puși la acea vreme și în care nu am rămas. Nu este vorba de consecințele practice, ci de a reflecta unde au intervenit asemenea cotituri. Și apoi se pune problema să producem în modul cel mai energic față de lucrurile despre care spunem: Ni s-a întâmplat întâmplător –, și: Eram plasați în ceva, dar ne-am smuls –, următoarea trăire interioară:
Ne spunem: Îmi reprezint că ceea ce nu am voit atunci, din care m-am smuls, ar fi fost o astfel de situație în care eu m-am pus cu cel mai puternic impuls volitiv. Așadar ceea ce îmi era antipatic – și pentru că era antipatic, de aceea ne-am smuls din el – să fie pus înaintea sufletului în așa fel încât să ne spunem: Vreau să mă dăruiesc experimental reprezentării că am voit aceasta cu toată puterea, și vreau să-mi pun în fața sufletului imaginea unui om care și-ar fi dorit așa ceva din toate puterile. – Și despre acele lucruri de care am spus că ar fi întâmplări să ne reprezentăm, tot experimental, că le-am fi produs noi. Să spunem că ne-am amintit că odată undeva ne-a căzut pe umăr o țiglă, și ne-a durut de-a dreptul rău. În acest caz vrem să ne dăruim reprezentării: noi ne-am urcat pe acoperiș, am desprins de acolo țigla, astfel încât ea să trebuiască să cadă în clipa următoare, și apoi am coborât rapid, astfel încât țigla să cadă pe noi. Nu este vorba de faptul că acestea sunt reprezentări grotești, ci de ceea ce vrem să dobândim cu aceasta.
Acum să ne transpunem de-a binelea în sufletul unui om, despre care ne-am construit o imagine așa ca și cum ar fi vrut tot ceea ce ni s-a întâmplat „întâmplător” și și-ar fi dorit toate cele din care ne-am smuls. Numai că în suflet nu rezultă nimic, dacă facem acest exercițiu de două, trei, patru ori, dar rezultă foarte multe dacă îl facem în legătură cu nenumăratele experiențe pe care le găsim dacă le căutăm. Dacă facem tot mereu și mereu aceasta și ne reprezentăm de-a dreptul viu, dacă ne imaginăm sincer un om care a vrut tot ceea ce nu am vrut noi, atunci vom face experiența că această imagine a omului pe care am chemat-o dinaintea sufletului nu se mai desprinde de noi, că ea face o impresie foarte stranie asupra noastră, ca și cum ar fi realmente ceva care ar avea ceva de a face cu noi. Dacă ne-am însușit în acest mod oarece subtilitate în privința unei astfel de auto-verificări, atunci vom ajunge curând să găsim asemănarea care există între o astfel de dispoziție și o astfel de imagine, pe care am construit-o noi, și o reprezentare pe care am chemat-o din memorie, la care simțim cum vine ca imagine de amintire. Deosebirea este numai că în procesul de memorie obișnuit, prin care scoatem din suflet o asemenea reprezentare, avem în special de a face cu reprezentări; dimpotrivă, ceea ce a devenit viu în sufletul nostru atunci când facem acest exercițiu despre care am vorbit, este ceva de tipul unui sentiment, ceva care este mai mult legat de dispozițiile noastre sufletești și mai puțin de reprezentările noastre. Ne simțim ciudat față de această imagine. Este mai puțin vorba de imaginea în sine; dar sentimentele pe care le avem ne fac o impresie asemănătoare reprezentărilor din amintire. Și dacă repetăm mereu și mereu exercițiul, atunci, bazat pe experiență, ca urmare a unor evidențe lăuntrice, rezultă cunoașterea, s-ar putea spune, a faptului că imaginea pe care ne-am construit-o devine ceva, așa cum o reprezentare din amintire devine tot mai clară și mai clară, în timp ce la început, atunci când reflectăm voluntar, o scoatem întunecată din adâncurile sufletești. Așadar nu se pune problema a ceea ce ne reprezentăm, ci a faptului că ceea ce ne reprezentăm se transformă, devine altceva. Se desfășoară un proces ca atunci când cineva vrea să-și amintească un nume, și șovăie, și șovăie, și are o sclipire, și atunci spune: Nuß...baumer – dar apoi are sentimentul că totuși nu este așa, și atunci acestuia i se asociază din motive pe care el însuși nu le poate vedea, numele corect; eventual „Nußdörfer”. Așa cum numele de „Nußbaumer” și „Nußdörfer” se construiesc reciproc, tot așa și imaginea se va rectifica, se va schimba, și față de ea apare sentimentul: Tu ai ajuns la ceva care se află în tine, și care prin felul în care este vârât în tine și se raportează la întreg restul vieții tale de simțire, îți arată limpede: Așa nu puteau fi aceste lucruri în tine în încarnarea actuală! – De aici rezultă cu o mare limpezime lăuntrică faptul că așa ceva care este vârât în noi este din timpuri mai vechi. Acum trebuie doar să înțelegem că aici avem de a face cu un fel de capacitate de amintire ce poate fi cultivată în sufletul omenesc; o capacitate de amintire pe care în comparație cu capacitatea obișnuită de amintire trebuie să o desemnăm cu un alt nume. Capacitatea obișnuită de amintire ar putea fi desemnată prin cuvintele „amintire a reprezentărilor”; însă această capacitate de amintire despre care este acum vorba ar trebui desemnată drept un fel de „amintire a sentimentelor și senzațiilor”. Că acest lucru își are justificarea sa poate rezulta pentru dumneavoastră din următoarele reflecții.
Gândiți-vă că realmente memoria noastră obișnuită, capacitatea noastră obișnuită de amintire ne dă un fel de amintire a reprezentărilor. Reflectați o dată cum iese la suprafață în amintire un eveniment deosebit de dureros, care poate v-a copleșit total cu douăzeci de ani în urmă. Probabil că acest eveniment vi se reproduce în imagini cu toate detaliile, dar durerea prin care ați trecut atunci, nu o mai simțiți în amintire în același mod; ea este într-un anume fel ștearsă din reprezentarea provenită din amintire. Desigur că aici există diferite grade și se poate întâmpla ca unui om să i se fi întâmplat ceva astfel încât în el să apară mereu o nouă și violentă durere, atunci când își amintește cele trăite. Dar afirmația generală pe care am rostit-o acum, este, totuși, valabilă, astfel încât noi putem recunoaște de aici că pentru încarnarea actuală capacitatea noastră de amintire este o amintire a reprezentărilor, în timp ce sentimentele trăite sau chiar impulsurile volitive nu reapar în suflet cu aceeași intensitate, sau în orice caz nu așa încât să se poată compara cu cele inițiale. Este suficient să vă evocați un exemplu caracteristic și veți vedea cât de mare este diferența între reprezentarea care iese la suprafață în amintire și ceea ce a rămas în viața obișnuită în încarnarea prezentă din sentimentele și impulsurile volitive pe care le-am avut. Este suficient să vă gândiți la un om care își scrie memoriile. Să presupunem, de exemplu, că Bismarck [Nota 2] ar fi ajuns cu scrierea memoriilor sale la punctul când a pregătit războiul germano-austriac din anul 1866, și imaginați-vă ce se va fi petrecut în sufletul lui Bismarck în acel punct infinit de critic, în care el a dirijat și condus evenimentele împotriva unei lumi de prejudecăți și a unei lumi de impulsuri volitive. Și acum nu vă mai reprezentați cum au trăit toate acestea pe atunci în sufletul lui Bismarck, ci faptul că tot ceea ce a trăit el atunci direct sub impresia evenimentelor, s-a scufundat în adâncurile sufletului, și gândiți-vă cât trebuie să fi pălit sentimentele și impulsurile volitive care existau în el pe când înfăptuia lucrurile, în comparație cu timpul în care și-a redactat memoriile. Nici unui om nu-i va fi neclar ce diferență există între reprezentarea lucrurilor și ceea ce ține de sentimente și impulsuri volitive.
Cel care s-a apropiat deja, chiar și puțin, de antroposofie, va înțelege când se spune ceea ce am spus adesea aici din alte puncte de vedere: anume că reprezentările noastre, așadar reprezentările din memorie, sunt în viața noastră sufletească ceva care, atunci când sunt stimulate din afară, de lumea exterioară, în care trăim aici în trupurile noastre fizice, are de fapt semnificația sa tot numai pentru această singură încarnare. Noi am expus mereu, pornind de la principiile antroposofice, marele adevăr că dintre toate reprezentările, dintre toate conceptele pe care ni le însușim prin faptul că percepem sensibil una sau alta, prin faptul că trebuie să ne temem de una sau alta în viață sau să sperăm –aceasta deci acum nu este referitor la impulsurile afective, ci referitor la reprezentări – că toate acestea pe care le avem în viața de reprezentare dispar foarte curând după ce am trecut prin poarta morții. Căci reprezentările fac parte din ceea ce se scurge în viața fizică și se dispersează în ea, fac parte din ceea ce se menține, durează cel mai puțin. Dar cineva care a abordat deja sub un anumit aspect legile reîncarnării și karmei – eu am menționat deja și aici [Nota 3] – poate înțelege cu ușurință că reprezentările noastre, în măsura în care ni le însușim în viața care se scurge în relația cu lumea exterioară sau cu lucrurile planului fizic, se exprimă în limbaj, și că de aceea ne putem imagina limbajul ca fiind legat într-un anumit mod cu viața de reprezentare. Acum, oricine știe că trebuie să învețe să vorbească o anume limbă în fiecare încarnare. Căci în timp ce este destul de clar că un mare număr de elevi de gimnaziu din prezent a fost încarnat în vechea Grecie, niciunuia nu îi este înlesnită învățarea limbii grecești prin faptul că el își poate aminti cum a vorbit el grecește într-o încarnare anterioară. Limbajul este întru totul o expresie a vieții de reprezentare, și destinul limbajului este asemănător destinului vieții de reprezentare; astfel încât reprezentările, așa cum trăiesc ele în noi cu privire la lumea fizică și chiar și reprezentările pe care trebuie să le dobândim despre lumile superioare, sunt într-un anumit mod întotdeauna colorate de impresiile lumii fizice. Numai dacă putem vedea prin această îmbrăcăminte vedem ce ne pot comunica reprezentările despre lumile superioare. Dar ceea ce putem obține noi aici, în lumea fizică, ca reprezentări nemijlocite, este legat, într-un anumit mod, și de viața dintre naștere și moarte. Anume, după moarte noi nu ne formăm reprezentări în felul în care ni le formăm aici, ci acolo vedem reprezentările; acolo ele sunt percepțiile noastre; acolo ele există așa cum există culorile sau sunetele în lumea fizică. În timp ce în lumea fizică ceea ce își evocă/aduce în minte omul prin reprezentări este luat, de fapt, numai exprimat prin materialul fizic – ceea ce poate fi ușor scăpat din vedere [Nota 4] –, în stare destrupată noi avem reprezentările dinaintea noastră așa cum avem aici culorile sau sunetele dinaintea noastră (vezi nota 4). Bineînțeles, omul nu poate vedea roșul sau albastrul așa cum le vede aici cu ochii fizici; dar cele pe care nu le vede aici, asupra cărora își formează aici reprezentări, sunt atunci prezente pentru el, așa cum sunt aici roșul, sau verdele, sau un sunet oarecare. În timp ce în lumea fizică ceea ce noi ajungem să cunoaștem prin pură reprezentare – sau, mai bine spus, noțional în sensul Filosofiei libertății – poate fi văzut numai prin vălul vieții de reprezentare, pentru sufletele destrupate acestea există la fel cum există lumea fizică pentru conștiența obișnuită.
În lumea fizică există oameni care consideră că ceea ce dau impresiile sensibile este, de fapt, totul. Iar ceea ce își poate clarifica omul numai printr-un concept, ca de exemplu modul în care este cuprins tot ceea ce pot da simțurile, să spunem, din conceptul de „miel” sau din conceptul de „lup”, așadar ceea ce ceea ce deslușește materialul, poate fi chiar negat de către aceia care nu vor să accepte decât impresiile sensibile. Putem spune: Omul își poate face în reprezentările sale o imagine în privința tuturor celor pe care le vede la miel și își poate face, de asemenea, o imagine asupra a tot ceea ce vede la lup. Un mod de a vedea lucrurile obișnuit încearcă să sugereze omului că ceea ce poate fi format conceptual nu este decât „simplu concept”. Dar dacă, de exemplu, am încuia un lup și l-am hrăni o vreme mai îndelungată numai cu miei, astfel încât, dacă mai înainte el a mâncat și altceva, acel altceva este acum eliminat, este afară din el ca materie, și el este plin numai cu materia miel, totuși nici un om nu va putea nutri credința că prin aceasta lupul a devenit un miel. De aceea trebuie să spunem: Aici este evident că ceea ce deslușește impresia sensibilă, anume conceptul, este ceva real. Totuși, nu negăm: ceea ce formează conceptul, moare. Dar ceea ce trăiește în lup, ceea ce trăiește în miel, ceea ce este înăuntru, ceea ce nu poate fi văzut cu ochii fizici, este văzut, perceput, în viața dintre moarte și o nouă naștere.
Așadar dacă se spune că reprezentările sunt legate de trupul fizic, nimănui nu îi este îngăduit să derive de aici afirmația că în viața dintre moarte și o nouă naștere omul ar fi fără reprezentări sau, mai bine zis, fără conținutul reprezentărilor. Numai ceea ce elaborează reprezentările dispare. Ceea ce avem ca viață a noastră de reprezentare are, așa cum o trăim noi aici în lumea fizică, o importanță doar pentru viața din această încarnare. Și am expus deja că legat de conștiența – că această viață de reprezentare a lumii fizice este valabilă doar pentru încarnarea respectivă – Friedrich Hebbel [Nota 5] a schițat cândva în jurnalul său un plan drăguț pentru o dramă. El a avut ideea că Platon cel reîncarnat ar fi într-o clasă de liceu și că precis ar face cea mai proastă impresie asupra profesorului și ar putea primi cele mai rele note, pentru că nu îl înțelege deloc pe Platon! Aceasta este tot o indicație asupra faptului că construcția de idei a lui Platon, care a trăit în el conform gândirii, tocmai că nu ajunge să trăiască în această formă în încarnarea următoare.
Pentru a dobândi gânduri judicioase asupra acestor lucruri, trebuie să considerăm viața sufletească a omului dintr-un anumit punct de vedere. Aici trebuie să ne întrebăm: Ce conținut purtăm cu noi în viața noastră sufletească? [Nota 6]
În primul rând sunt reprezentările noastre. Faptul că aceste reprezentări, comasate cu sentimente, pot duce la impulsuri volitive, nu ne împiedică să putem vorbi despre o viață de reprezentare specifică în sufletul nostru. Căci chiar dacă există oameni care abia dacă pot rămâne, aș spune, la o reprezentare pură simplă, care, dacă își reprezintă ceva, se înflăcărează rapid în simpatie sau antipatie, așadar trec imediat la alte impulsuri sufletești, asta nu împiedică totuși faptul că viața sufletească poate fi separată de alte conținuturi sufletești.
În al doilea rând purtăm în viața noastră sufletească trăirile de sentiment. Acestea apar în noi într-o mare varietate de forme. Aici este binecunoscutul contrast din viața sufletească, ce poate fi desemnat prin simpatie și antipatie, cu care întâmpinăm lucrurile, sau, dacă vrem să îl desemnăm mai limpede: iubire și ură. Apoi, aici se află sentimentele ce pot fi desemnate drept cele care determină o anumită excitație, și iarăși acelea care determină o anumită tensiune și relaxare, destindere. Acestea nu pot fi puse laolaltă cu sentimentele simpatiei și antipatiei. Căci un impuls sufletesc pe care îl putem numi o tensiune, o agitație sau o destindere, este altceva decât ceea ce se manifestă ca simplă simpatie sau antipatie. Dar ar trebui să vorbim mult, dacă am vrea să caracterizăm diversele tipuri de conținuturi afective. De aici fac parte și sentimentele care pot fi desemnate drept sentimente față de frumos și față de urât, care se prezintă ca un conținut sufletesc total aparte, care nu pot fi comparate cu simplele sentimente de simpatie și antipatie, sau cel puțin nu pot fi puse laolaltă cu ele. Apoi putem desemna drept o categorie aparte și sentimentele pe care le avem față de Bine și Rău. Nu este timpul să expunem astăzi că trăirea interioară, pe care o avem față de o acțiune bună sau rea, este cu totul altceva decât sentimentul de simpatie sau antipatie față de o acțiune bună sau rea – faptul că iubim acțiunea bună și o urâm pe cea rea. Astfel, sentimentele ne întâmpină în cele mai variate înfățișări, și le putem diferenția de reprezentări.
Un al treilea tip de trăiri sufletești o constituie impulsurile volitive, viața volitivă. Aceasta din nou nu poate fi pusă laolaltă cu ceea ce putem numi trăiri sufletești, care trebuie sau pot să rămână mărginite la cadrul vieții noastre sufletești, prin felul în care le trăim. Face parte dintr-un impuls volitiv faptul că în suflet se exprimă: Trebuie să faci asta, nu trebuie să faci asta. – Căci trebuie să învățăm să diferențiem între simplul sentiment, pe care îl avem față de ceea ce ne apare drept bine sau rău în noi înșine sau în altul, și ceea ce se ivește în suflet mai mult decât acest sentiment, atunci când suntem împinși să facem Binele, să ne abținem de la Rău. Judecata poate adera la sentiment; dar impulsurile volitive sunt altceva. Și cu toate că sunt treceri între viața sufletească și impulsurile volitive, ar trebui ca măcar pe baza observării obișnuite a vieții, acestea să nu fie puse laolaltă. În viața omenească există pretutindeni treceri. Așa cum există oameni care nu pot deloc ajunge la o reprezentare pură, ci exprimă imediat ce iubesc și ce urăsc, oamenii care sunt mereu azvârliți încoace și încolo pentru că nu pot separa sentimentele lor de reprezentările lor, tot așa există și alții, care atunci când văd ceva, nu se pot deloc abține să treacă la ceva care corespunde unui impuls volitiv, la o acțiune, chiar dacă acea acțiune nu este deloc justificată. Aceasta din nou nu duce la nimic bun; aceasta se manifestă apoi ca manie de a fura, cleptomanie, ș.a.m.d. În acest caz nu este o relație ordonată între sentimente și impulsurile volitive. Dar în realitate aceste lucruri trebuie diferențiate în modul cel mai riguros. Astfel noi trăim în viața noastră sufletească în cadrul reprezentărilor, în cadrul trăirilor de sentiment și în cadrul impulsurilor volitive. Noi am făcut deja adesea asemenea considerații; nu ne putem descurca fără ele, dacă vrem să cuprindem cu privirea întregul om.
Acum am încercat să expunem câte ceva din cele care ne pot lămuri faptul că viața de reprezentare este ceva legat de o singură încarnare, desfășurată între naștere și moarte. Vedem de asemenea, cum pășim în viață și ne însușim viața de reprezentare. Nu este așa cu viața de sentiment, și nici cu viața volitivă. Dacă cineva ar vrea să susțină că ar fi totuși așa, despre acela am putea gândi că nu a observat niciodată judicios dezvoltarea unui copil. Observați un copil pe când este încă foarte prostuț în privința vieții de reprezentare, cum nu se poate pune deloc în legătură cu lumea înconjurătoare cu reprezentările sale, dar cum, dimpotrivă, el are simpatii și antipatii evidente, și cum are și impulsuri volitive stimulatoare și calmante. Iar fermitatea cu care apar impulsurile volitive, l-a indus în eroare chiar și pe un filosof, Schopenhauer [Nota 7], să creadă că la un om caracterul apare de fapt în așa fel încât nu poate fi deloc modificat în viață. Acest lucru nu este corect; el poate fi modificat. Dar este așa, atunci când pășim în viața fizică, încât trebuie să spunem: Cu sentimentele și impulsurile volitive lucrurile nu stau deloc așa cum stau cu reprezentările, ci noi pășim în încarnare cu un caracter foarte definit al trăirilor noastre de sentiment și al impulsurilor volitive. La o considerare corectă am putea presimți deja că în sentimente și impulsurile volitive avem ceva pe care îl aducem cu noi din încarnările anterioare. Dar concentrați aceasta într-o memorie afectivă în contrast cu memoria de reprezentări dintr-o viață. Practic, nu o putem scoate la capăt dacă acceptăm ca valabilă numai amintirea reprezentărilor. Nimic din ceea ce dezvoltăm în viața noastră de reprezentare, nu ne poate conduce la ceva care ar putea să provoace impresia care, corect înțeleasă, ne spune: Aici ai în tine ceva care prin naștere a pășit împreună cu tine în această încarnare. Aici trebuie să trecem dincolo de viața de reprezentare, aici reflectarea trebuie să devină altceva. Și noi am expus ce devine reflectarea acum. Cum reflectăm, cum ne aducem aminte? Reflectăm în așa fel încât nu doar ne reprezentăm: Asta a fost întâmplător în viața noastră, asta ni s-a întâmplat; aici am fost într-o situație de viață pe care am părăsit-o, ș.a.m.d. – Nu ne este îngăduit să rămânem la reprezentări, ci trebuie să le facem vii, active, ca și cum în fața noastră ar sta imaginea unei persoane care a vrut asta, care a vrut asta în dorințele noastre, impulsurile noastre de voință, trăirile noastre afective, ș.a.m.d. Noi trebuie să ne trăim în această voință. Așadar este o cu totul altă trăire de sine decât cea care intră în discuție la amintire ca trăire de sine în viața de reprezentare; este o trăire de sine în alte forțe sufletești, dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie.
Această practică de a dezvolta, ca să spunem așa, voind, dorind un conținut sufletesc – care a fost întotdeauna cunoscută și utilizată în toate școlile oculte, în toate practicile oculte –, poate fi justificată, explicată și înțeleasă prin ceea ce știm să spunem din cunoașterea antroposofică sau din alte cunoașteri despre viața de reprezentare, de sentiment și de voință. Așadar să ne spunem clar, că la aceste conținuturi particulare ale vieții de sentiment, ale vieții de voință noi trebuie să dezvoltăm ceva care este asemănător oarecum reprezentărilor din amintire, dar care nu rămâne la simpla imagine, că noi ajungem prin aceasta în poziția să dezvoltăm un alt fel de capacitate de amintire, anume un fel care treptat ne conduce dincolo de viața care este îngrădită între naștere și moarte, într-o încarnare.
Trebuie să accentuăm neapărat că drumul caracterizat aici este absolut bun și sigur – dar plin de abnegație. Mai ușor este ca omul să-și închipuie, din oarecare motive exterioare, că în încarnarea trecută ar fi fost Maria Antoaneta, Maria Magdalena sau altele asemănătoare. Dar este mai greu ca, după metoda descrisă, din cele existente în suflet, din cele existente cu adevărat, să ajungi la o imagine a celui care ai fost. De aceea procedeul este mai întâi de-a dreptul plin de abnegație, pentru că în majoritatea cazurilor omul poate fi foarte dezamăgit. Dar dacă cineva ar spune acum că totul poate fi ceva ce doar ne imaginăm, trebuie să replicăm: Dar se poate întâmpla și ca cineva să se înșele referitor la amintirile sale, să-și imagineze ceva ce nu este conform realității. – Toate aceste lucruri nu sunt nici o obiecție. Un fel de criteriu pentru a diferenția imaginația de ficțiune există numai în viață.
Într-un oraș din Germania de Sud cineva mi-a spus că tot ceea ce este expus în Știința ocultă în schiță s-ar putea baza pe o simplă sugestie, așa cum există sugestii foarte vii, care pot merge atât de departe încât cineva care nu bea deloc limonadă și doar își imaginează limonada într-un mod foarte viu, are deja gustul limonadei în gură. Așadar dacă este posibil așa ceva, de ce nu ar fi posibil – așa gândea respectivul – ca cele expuse în Știința ocultă în schiță să se bazeze pe sugestie? Teoretic, se poate face o asemenea obiecție. Dar viața aduce considerarea: Dacă cineva este de părere că poate arăta prin exemplul cu limonada cât de puternic poate acționa sugestia, atunci trebuie să spunem în această privință că el nu a înțeles să gândească exemplul până la capăt, căci el ar trebui să încerce o dată nu numai să-și imagineze o limonadă, ci să-și și stingă setea cu o limonadă doar imaginată – și atunci ar vedea că nu merge. Este mereu vorba să mergem până la capăt cu experiențele. Aceasta însă nu se poate determina teoretic, ci doar prin experiență nemijlocită în viața. Și cu aceeași necesitate cu care știm că am trăit ceva care iese la suprafață din reprezentările amintite din viață, cu aceeași certitudine ne apare și faptul că ies la suprafață din străfundurile sufletului impulsurile de voință pe care le-am chemat referitor la cele „întâmplătoare”, la cele ne-vrute, și cu aceeași necesitate ca reprezentările din amintire, ele ies la iveală ca o imagine a vieții noastre pământești anterioare. Aceluia care spune acum că asta poate fi închipuire, nu-i putem aduce nicio dovadă, după cum nu se poate aduce teoretic nicio dovadă pentru ceea ce-și închipuie numeroși oameni că ar fi trăit și precis nu le-au trăit, și nici pentru ceea ce au trăit cu adevărat. La fel de puțin cum se poate aduce aici o dovadă teoretică, tot așa de puțin există o dovadă teoretică pentru cealaltă situație. Așadar, în această experiență nu ne aflăm într-o altă situație decât suntem în viața din cadrul unei încarnări; suntem în exact aceeași situație.
Cu aceasta am arătat cum luminează viața pământească anterioară în viața pământească prezentă, cum avem într-adevăr o posibilitate printr-o dezvoltare a sufletului făcută cu grijă, să ne obținem noi înșine convingerea, nu numai convingerea teoretică despre faptul reîncarnării, ci convingerea practică relativ la ființa sufletească existentă în noi, care se reîncarnează, despre care știm cu adevărat că este ceva care a existat cândva.
Dar, cu toate acestea, există experiențe de un cu totul alt gen, care intervin în viața noastră și despre care nu ne putem spune că intervin în viața noastră astfel încât să le putem concepe ca pe o amintire a unei vieți pământești anterioare. Există realmente astfel de experiențe față de care trebuie să spunem: Așa cum te întâmpină ele, nu ți se explică prin viața ta anterioară! Astăzi indic doar un singur gen de astfel de experiențe. Și vreau să indic mai întâi acest gen de trăiri expunând un exemplu tipic. Ce expun eu aici ca exemplu, se poate întâmpla în sute, în mii de moduri; dar ceea ce se petrece acolo este similar cu ceea ce vreau să vă redau ca un exemplu tipic.
Să presupunem un om care merge undeva, într-o pădure, și care, pentru că este cufundat în gânduri uită că merge pe o potecă a pădurii, direct învecinată – este nevoie să mai facă doar câțiva pași – cu o prăpastie adâncă. Vreau să prezint aici în această formă, lucrul care este foarte posibil să se întâmple; exemplul a fost expus de mine și în altă parte [Nota 8], deoarece mie îmi este cunoscut, în mod corespunzător, un caz cu totul similar. Acest om nu vede că acolo este o prăpastie pentru că îl preocupă ceva în mod deosebit. Și pentru că problema lui îl preocupă atât de puternic, el merge înspre prăpastie, dar cu un asemenea avânt încât dacă ar mai fi făcut numai doi-trei pași, i-ar fi fost imposibil să se mai oprească. El ar fi trebuit atunci ca, pășind în continuare, să se prăbușească, și viața lui s-ar fi sfârșit. Dar în clipa în care vrea să pășească înspre prăpastie, aude o voce: Stai pe loc! – Vocea face o asemenea impresie asupra lui, încât el rămâne pe loc ca bătut în cuie. Respectivul crede că trebuie să fie cineva acolo, care l-a observat și l-a atenționat. El a realizat că viața sa s-ar fi încheiat dacă nu ar fi fost reținut în felul acesta. El privește împrejur și nu vede pe nimeni.
Gânditorul materialist va spune acum: Prin oarecari circumstanțe din adâncurile sufletului său a rezultat o halucinație auditivă, și a fost o întâmplare fericită că respectivul a fost salvat în acest fel. – Dar, de asemenea, este posibil să gândești altfel asupra lucrurilor; oamenii ar trebui cel puțin să admită acest lucru. Vreau doar să expun această altă posibilitate; căci acest alt mod poate fi doar povestit, nu poate fi dovedit. Omul își poate spune: Prin desfășurarea evenimentelor lumii spirituale, în momentul în care ajunseseși la o criză karmică, viața ta ți-a fost propriu-zis dăruită. Dacă lucrurile ar fi mers mai departe fără să se fi petrecut acel eveniment, atunci viața ta s-ar fi încheiat. Dar așa, acum este ca și cum un fel de nouă viață s-a adăugat celei anterioare. Această nouă viață este un fel de dar, și tu datorezi acum această viață a ta puterilor care se află în spatele acestei voci! – O asemenea experiență ar putea avea mulți, mulți oameni ai prezentului, dacă ar exersa adevărata cunoaștere de sine. Căci în viața multor, foarte multor oameni ai prezentului intervin astfel de experiențe. Și nu e că oamenii nu au avut o astfel de experiență, ci pentru că nu i-au dat atenția necesară ei au trecut pe lângă ea; întrucât ea nu apare întotdeauna cu claritatea descrisă acum, ci în așa fel încât, cu neatenția obișnuită, oamenii o scapă din vedere.
Am descris din când în când cât de mult trec oamenii cu vederea peste ceva ce se petrece în prezența lor. Un exemplu caracteristic pentru cât de neatenți sunt oamenii față de ceea ce se desfășoară în jurul lor, este următorul caz. Am cunoscut un inspector școlar al unui land german în care a fost introdusă legea că profesorii mai în vârstă, care nu dăduseră anumite examene, trebuie examinați. Însă acest inspector școlar era un om extraordinar de omenos, și și-a spus: Pe tinerii care sunt abia veniți de la seminar, îi poți întreba orice; dar să le pui întrebări domnilor mai în vârstă, care sunt deja în funcție de douăzeci, treizeci de ani, este o cruzime; pe aceștia nu-i poți întreba așa. De aceea, cel mai bine este ca pe aceștia să-i întreb despre ceea ce se află în cărțile lor, din care predau în fiecare an copiilor. – Și iată: majoritatea nu știau nimic din ceea ce expuneau ei înșiși elevilor lor! Iar acesta era un examinator despre care se putea spune că știa să scoată de la oameni ceea ce știau!
Acesta ar fi doar un exemplu pentru cât de neatenți sunt oamenii față de ceea ce se petrece în mediul lor înconjurător, ba chiar față de ceea ce privește propria lor persoană. Așadar nu trebuie să ne mire dacă găsim exemple asemănătoare celui pe care l-am caracterizat acum, în viața multor, multor oameni. Numai la o observare de sine adevărată, chibzuită, omul găsește un asemenea eveniment cum este cel descris mai înainte. Și dacă omul are pietatea corectă față de viață relativ la un asemenea eveniment, atunci probabil că ajunge și la un sentiment cu totul deosebit; la sentimentul că începând din acea zi, viața îi este dăruită și că, în măsura în care ea decurge începând din acea zi, trebuie și folosită într-un mod deosebit. Acesta este un sentiment bun și acționează similar unui proces de amintire, atunci când cineva își spune: Te-ai aflat într-o criză karmică, atunci viața ta era încheiată! – Dacă el se adâncește în acest sentiment evlavios, atunci se petrece ceva care se manifestă mai întâi în așa fel încât își spune: Aceasta nu este o reprezentare din amintire ca acelea pe care le-am trăit adesea în viață, ci este ceva absolut deosebit!
În următoarea conferință vă voi putea spune mai detaliat despre ceea ce astăzi poate fi doar indicat. Căci, așa cum a fost indicat acum, așa îi pune la încercare un mare inițiat al timpurilor mai noi pe cei pe care îi consideră potriviți a fi adepții săi. Căci lucrurile care urmează să ne încadreze în lumea spirituală rezultă tot din faptele spirituale care se desfășoară împrejurul nostru, sau dintr-o recunoaștere corectă a acestor fapte. Și o astfel de voce, care se ivește ea la mulți oameni, nu trebuie considerată drept halucinație; căci printr-o astfel de voce vorbește acel conducător pe care noi îl desemnăm drept Christian Rosenkreutz [Nota 9], acelora pe care și-i alege din prisosul cetelor drept cei care pot deveni adepții săi. Așa este emisă chemarea de către acea individualitate – despre care vom mai putea vorbi ca fiind acela care a trăit într-o încarnare deosebită în secolul XIII –, încât un om care a trăit așa ceva are în aceasta un semn indicator, un semn de recunoaștere, prin care el își poate afla locul în lumea spirituală. Probabil că nu pot ajunge mulți să dea atenție unei asemenea chemări. Dar antroposofia deja va lucra în așa fel încât oamenii, dacă nu acum în această încarnare, cel puțin mai târziu vor lua în considerație un astfel de apel. Pentru majoritatea oamenilor care trăiesc așa ceva, astăzi încă este așa încât ceea ce poate fi denumit ca: „Te-a întâmpinat acel Inițiat care te-a desemnat să faci parte dintre aceia care pot fi ai lui” –, nu s-a desfășurat în timpul încarnării, ci în viața dintre moarte și nașterea actuală, astfel încât aceasta este o indicare a faptului că ceva se petrece în viața dintre moarte și următoarea naștere, și că acolo trăim evenimente cu mult mai importante decât în viața dintre naștere și moarte. Se poate să fie așa, și este așa în anumite cazuri, că anumiți oameni care îi aparțin lui Christian Rosenkreutz au fost hărăziți pentru aceasta într-o încarnare precedentă. Dar pentru majoritatea, menirea care se reflectă într-un astfel de eveniment a fost stabilită în ultima viață dintre moarte și noua naștere.
Acum, eu nu spun asta ca să vă povestesc ceva senzațional, și nici măcar ca să vă povestesc acest eveniment deosebit, ci dintr-un anumit motiv. Și în această privință aș dori să vă mai atrag atenția asupra unui lucru constatat într-o experiență pe care am făcut-o frecvent în cadrul vieții noastre antroposofice: anume că lucrurile spuse sunt uitate cu ușurință sau reținute altfel decât au fost spuse. Se întâlnește aceasta în cadrul vieții noastre antroposofice. Din acest motiv uneori accentuez eu de câteva ori lucruri importante, esențiale, și nu pentru a mă repeta. Și astăzi se întâmplă acest lucru, atunci când spun că sunt mulți oameni în prezent care au trecut printr-un asemenea eveniment cum este cel descris, și faptul că nu îl știu nu este din cauză că el nu există, ci pentru că nu și-l amintesc pentru că nu au îndreptat asupra lui atenția cuvenită. De aceea, acest fapt urmează să fie o consolare atunci când cineva trebuie să-și spună: Eu nu găsesc așa ceva, așadar eu nu fac parte dintre astfel de aleși! – Totuși, vă pot asigura că sunt nenumărați oameni în prezent care au trăit așa ceva. Am vrut doar să spun mai întâi aceste lucruri, pentru a ajunge la motivul propriu-zis pentru care se spune așa ceva.
Astfel de lucruri sunt spuse pentru a ni se atrage mereu atenția că trebuie să găsim în mod concret – și nu prin teorii abstracte – o legătură a vieții noastre sufletești cu lumile spirituale, și că știința spirituală antroposofică nu trebuie să fie pentru noi o simplă concepție teoretică despre lume, ci o forță lăuntrică a vieții noastre; că nu trebuie doar să știm că există o lume spirituală și că omul îi aparține; că, mergând prin viață, să nu considerăm doar lucrurile care acționează asupra gândirii noastre senzoriale, ci să sesizăm cu atenție corelațiile, care ne arată: Ești situat în lumea spirituală, ești situat în cutare și cutare mod. – Așadar situarea concretă, situarea concretă a fiecărui om este cea asupra căreia atragem atenția. Teoretic se încearcă să se întemeieze și în afară așa ceva, în sensul că lumea poate avea un spiritual, și că omul nu trebuie considerat în mod materialist, ci poate avea în sine un spiritual. Concepția noastră despre lume se diferențiază de aceasta prin aceea că prezintă, pune problema în detaliu: În acest fel ești tu corelat cu lumile spirituale! – Din ce în ce mai mult ne vom putea înălța înspre astfel de lucruri, care ne pot arăta cum trebuie să observăm lumea pentru a ne înțelege apartenența noastră la spiritul marelui Univers, la Spiritul macrocosmic.
