Este o satisfacţie deosebită pentru mine faptul că ne putem găsi aici împreună, oarecum smulşi din activitatea noastră de construcţie de la Dornach [Nota 1]. Dar mi s-a părut imposibil să ne aflăm împreună așa aproape spaţial de clădirea noastră şi să nu ne reunim şi pentru a discuta probleme antroposofice. Să sperăm că va exista posibilitatea să o facem din când în când, de mai multe ori în cursul anului, pentru că altfel tocmai prietenii noştri care lucrează la clădire ar avea mai puţine ocazii să ia parte la asemenea discuţii, decât au în timpurile în care nu-şi dedică forţele acestei clădiri.
Am dori să începem astăzi cu anumite consideraţii asupra vieţii spirituale, care ne pot fi utile, atunci când, într-un moment liniştit, aruncăm o privire de ansamblu asupra problemei: Ce însemnătate poate avea ştiinţa spirituală pentru sufletul omenesc, ce însemnătate poate avea viaţa antroposofică? – Căci în special acelui om al prezentului care nu s-a deprins încă cu gândirea şi simţirea antroposofică, îi face impresia că ar putea fi justificată întrebarea: La ce ne trebuie să ne interesăm de fapt de viaţa spirituală, de vreme ce în orice caz – aşa ar putea spune chiar şi omul cu convingeri materialiste –, după moarte ne vom muta în această lume spirituală, şi atunci vom afla oricum ceea ce avem de aflat în privinţa ei. De ce nu ar trebui să ne putem mulţumi să facem aici, în această viaţă dintre naştere şi moarte pur şi simplu ceea ce rezultă din viaţa în lumea fizică, şi de ce am aduce prejudicii vieţii noastre dacă ne îndeplinim îndatoririle fizice ce rezultă din lumea fizică, şi în rest să lăsăm în nedeterminare cum ar putea sta lucrurile cu lumea spirituală? Acestea este o părere şi o întrebare pe care o auzeai adesea în timp ce fluxul materialist, în special în ultima treime a secolului XIX, s-a revărsat peste evoluţia omenească. Şi nici măcar nu erau cele mai rele suflete din punct de vedere etic, cele care spuneau: Să ne concentrăm în timpul vieţii noastre de pe Pământ asupra îndatoririlor care ne revin pe Pământ, şi să lăsăm restul unei lumi în care păşim după moarte. – Adesea a trebuit să auzi aşa ceva.
Acum să atragem pentru început atenţia asupra unui lucru, care ar fi de menționat și care poate fi imediat lămuritor pentru cineva raţional, care începe să se familiarizeze acum, nici măcar n-aș spune cu ştiinţa spirituală, ci numai cu o gândire cu adevărat logică. Omul îşi petrece, de fapt, numai o parte din timpul dintre naştere şi moarte în lumea fizică, aceasta însemnând că el petrece în lumea fizică timpul în care este treaz. Şi cel puțin acela care s-a preocupat încă prea puţin cu gândirea despre lumea spirituală, dar poate, totuşi, gândi logic, ar trebui să admită că în viaţa sa sufletească conştientă omul este la fel de puţin informat despre viaţa din timpul somnului, pe cât este informat despre viaţa de după moarte. Şi, la urma-urmelor, o asemenea gândire logică nu poate nega continuitatea vieţii în somn; căci atunci ar trebui să poată accepta afirmaţia că noi chiar murim în fiecare seară şi că renaştem în fiecare dimineaţă. Desigur că o gândire logică nu va face asta, dar tot atât de puţin se va putea decide o gândire cu adevărat logică să afirme că în trupul care doarme, cel care se află în pat, ar fi într-adevăr conţinut întregul om. Oamenii ar trebui măcar să reflecteze asupra faptului de a dormi. Şi dacă oamenii reflectează asupra realităţii somnului, vor primi deja un impuls să supună discuției ceea ce are de dat lumii ştiinţa spirituală. În special ştiinţele naturii vor ajunge tot mai mult să realizeze că în omul care doarme, adică în trupul fizic al omului adormit nu este prezentă fiinţa sufletească propriu-zisă a omului. Este puțin probabil ca dezvoltarea natural-ştiinţifică a acestui secol să se încheie fără ca ştiinţele naturii să aibă chiar din ele însele această cunoaştere pe care tocmai am indicat-o. Atunci, aceste ştiinţe ale naturii vor trebui să se informeze din ştiinţa spirituală şi atunci vor fi constrânse prin ele însele, aceste ştiinţe ale naturii, să recunoască faptul că ceea ce numim entitate sufletesc-spirituală a omului nu are realmente legătură cu corporal-fizicul în somn. Şi atunci va deveni important, tot mai important pentru oamenii secolului XX, să ştie ceva despre acest somn. Şi pentru a ne face o idee despre ceea ce oamenii în decursul secolului XX vor trebui să ştie despre natura somului, să începem astăzi.
Ştim din studiile noastre spiritual-ştiinţifice că atunci când doarme, omul este afară din trupul fizic şi cel eteric cu două elemente componente ale entităţii sale, cu Eul şi trupul astral. Putem pune întrebarea: Da, unde sunt Eul şi trupul astral în timpul somnului? – Pentru început putem răspunde: Ei bine, în lumea spirituală. – Desigur, în această lume spirituală suntem, de fapt, întotdeauna. Suntem într-adevăr întotdeauna în lăuntrul lumii spirituale, pentru că această lume spirituală nu este nicăieri separată de lumea exterioară; ci aşa cum ne înconjoară fizic aerul peste tot, tot aşa ne înconjoară spiritual lumea spirituală. Aşadar noi şi în stare de veghe suntem necontenit în lăuntrul lumii spirituale. Dar în somn suntem altfel în lumea spirituală decât suntem în ea în stare de veghe. Acum, este oarecum suficient, aş spune, pentru cele mai imediate necesităţi ale ştiinţei spirituale, să exprimăm astfel lucrurile: În somn, suntem cu Eul şi trupul astral în afara trupului fizic şi a celui eteric. Dar spunând aceasta, practic spunem totuşi numai jumătate de adevăr. Spunem jumătate din adevăr, dar totuşi, spunem numai o jumătate. În principiu este ca şi cum am spune: În timpul nopţii, Soarele apune, este în afara Pământului. Dar numai pentru acei locuitori ai Pământului care trăiesc în Europa este efectiv Soarele în afara Pământului lor în timpul nopţii. Știm că nu este aşa pentru toţi locuitorii Pământului. Practic, aşa este cu entitatea noastră în timpul somnului, în privința faptului că suntem un Eu şi un trup astral. Dar cu adevărat în afară, aş spune, complet în afara trupurilor noastre fizic şi eteric suntem cu Eul şi trupul nostru astral abia după moarte. Vorbind în mod riguros, în timpul somnului suntem cu Eul şi trupul nostru astral în afara sângelui şi a sistemului nostru nervos. Dar, atunci când, cum ar fi „Soarele” fiinţei noastre, Eu nostru şi trupul nostru astral apun pentru sângele şi sistemul nostru nervos, pe care le pătrund în timpul zilei, ele răsar pentru cealaltă jumătate a omului, pentru organele care nu sunt sânge şi sistem nervos. Cu acestea, omul se află într-o strânsă legătură în timpul somnului. Într-adevăr, aşa cum Soarele nostru, care străluceşte pentru noi în timpul zilei, atunci când apune pentru noi, răsare pentru alţi locuitori ai Pământului, tot aşa este cu Eul şi trupul astral. Atunci când apun pentru sângele nostru şi sistemul nostru nervos, ele răsar pentru celelalte organe şi sunt atunci cu atât mai energic conectate cu acestea. Acum, aceste alte organe, cu care sunt unite Eul nostru şi trupul nostru astral în timpul somnului, sunt, în realitate, ca tot ceea ce există în lume, construite din spiritualitate. Şi acum, pentru acest timp de somn este remarcabil faptul că noi din Eul şi trupul nostru astral influenţăm puternic aceste organe ale trupului nostru, situate în afara sistemului nostru nervos şi a sângelui nostru. Pe când în răstimpul nostru de veghe, din Eul nostru şi din trupul nostru astral ne influenţăm puternic sistemul nervos şi sângele, noi ne influenţăm celelalte organe şi de asemenea cele în celelalte organe, care nu pornesc oarecum din sânge şi nervii înșiși ci care intervin din nervi în sânge, ne influenţăm deosebit de puternic în somn toate acestea, din Eul şi trupul nostru astral.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci rezultă altceva, aş spune, uşor de înţeles. Și anume că nu este indiferent cum pătrundem în somn cu Eul nostru şi trupul nostru astral. Materialistului îi poate fi la început absolut indiferent cum se comportă în somn Eul şi trupul său astral, despre care el nu vorbeşte chiar deloc. Cel care pătrunde lucrurile cu privirea ştie că în măsura în care organele noastre nu se manifestă direct în activitățile sângelui şi ale sistemului nervos, aşadar în viaţa conştientă, ele sunt dependente de ceea ce este în Eul nostru şi în trupul nostru astral în aşa fel încât activează în special în timpul somnului. Probabil că putem vorbi cel mai bine despre un astfel de lucru printr-un exemplu. Luăm un exemplu uşor de priceput.
În vremea noastră, după cum se știe, există o teamă care se poate compara întru totul cu teama de fantome din Evul Mediu. Este actuala teamă de bacili. Ambele stări de teamă sunt, obiectiv, acelaşi lucru. Ele sunt acelaşi lucru şi în măsura în care fiecare dintre cele două epoci – Evul Mediu şi perioada contemporană – se comportă aşa cum i se potrivește fiecăreia dintre ele. Evul Mediu avea o anumită credinţă în lumea spirituală; el se temea atunci, desigur, de entităţi spirituale. Timpurile mai noi au pierdut această credinţă în lumea spirituală, ele cred în cea materială, aşadar se tem de entităţi materiale, chiar dacă acestea sunt atât de mici. O deosebire ar putea fi găsită în mod obiectiv, cel mult în aceea că fantomele sunt, totuşi, cel puţin fiinţe oarecum considerabile, în comparaţie cu minusculii bacili care de fapt nu pot în nici un caz să se laude cu fiinţele lor, astfel încât să te poţi serios teme de ei ca de o fantomă considerabilă. Însă bineînțeles aceasta nu înseamnă că bacilii ar trebui cultivați, şi că este bine să trăim cu bacilii. Acest lucru nu trebuie spus în nici un caz. Dar nici nu contrazice cele spuse, fiindcă la urma-urmelor bacilii există precis, dar şi fantomele existau de asemenea. Pentru cei care au putut într-adevăr crede în lumea spirituală nu există nicio deosebire în ceea ce privește realitatea în această privinţă.
Acum se pune problema, şi acesta este esenţialul, care urmează să fie reliefat astăzi, că bacilii pot deveni periculoşi numai atunci când sunt cultivaţi. Bacilii nu trebuie cultivaţi. Desigur că aici ne vor da şi materialiştii dreptate atunci când stabilim cerinţa ca bacilii să nu fie cultivaţi. Dar dacă mergem mai departe şi vorbim din punctul de vedere al unei adevărate ştiinţe spirituale, despre cum sunt cel mai mult cultivați, materialiştii nu vor mai fi de aceeaşi părere. Bacilii sunt cultivaţi cel mai intens atunci când omul nu ia cu sine în starea de somn nimic mai mult decât convingerile materialiste. Nu există un mijloc mai bun pentru această cultivare decât acela de a merge în somn numai cu idei materialiste şi de a acţiona de acolo, din lumea spirituală, din Eu şi trupul astral, asupra organelor trupului fizic, care nu sunt nici sânge, nici sistem nervos. Nu există un mijloc mai bun de a întreține și îngriji bacili, decât acela de a dormi cu o atitudine exclusiv materialistă. Mai există cel puţin un mijloc care este la fel de bun ca acesta. Anume acela de a trăi într-un focar de boli epidemice sau endemice şi să nu preiei nimic altceva în tine decât imaginile maladive din jurul tău, fiind umplut numai cu sentimentul de teamă faţă de aceste boli. Acest procedeu este, fireşte, la fel de bun. Dacă nu putem invoca nimic altceva în faţa noastră decât teama faţă de bolile ce se desfăşoară de jur-împrejurul nostru într-un focar de boli epidemice, şi adormim noaptea cu gândul fricii, în suflet se creează imagini remanente inconştiente, imaginaţiuni care sunt impregnate de teamă. Şi acesta este un bun mijloc de a cultiva bacili. Dacă putem atenua și numai puţin această teamă, de exemplu prin iubire aferentă muncii de a îngriji bolnavii, unde ocupându-ne de îngrijirea bolnavilor putem cumva uita că ne-am putea infecta şi noi, atunci atenuăm foarte bine forţele de cultivare a bacililor.
Astfel de lucruri nu sunt expuse în ştiinţa spirituală pentru a face speculaţii asupra egoismului omenesc, ci pentru a descrie realități ale lumii spirituale. Vedem astfel că noi cu adevărat în viață, în acest caz concret, avem foarte mult de a face cu lumea spirituală, pentru că acţionăm realmente noi înşine din lumea spirituală, de la adormire până la trezire. Şi s-ar putea acţiona realmente mai mult decât prin toate mijloacele care sunt produse acum de către ştiinţa materialistă împotriva a tot ceea ce se numeşte bacil; cu adevărat mai mult, indicibil mai substanțial s-ar putea acţiona pentru viitorul omenirii dacă li s-ar furniza oamenilor reprezentări prin care să fie scoși din materialism şi stimulaţi spre o iubire activă, din spirit. Tot mai mult trebuie să se răspândească în decursul acestui secol cunoaşterea cum lumea spirituală nu este absolut deloc fără importanță pentru viaţa noastră fizică, cum ea îşi are însemnătatea ei omniprezentă pentru lumea fizică, pentru că realmente de la adormire până la trezire noi ne aflăm în interiorul lumii spirituale şi rămânem de acolo activi faţă de trupul fizic. Şi chiar dacă acest lucru nu se vede direct, acesta este, totuşi, cazul.
Acum trebuie să ne obişnuim cu ceva, dacă vrem să privim aceste lucruri în lumina corectă. Va trebui să ne obişnuim cu faptul că ceea ce trebuie considerat direct ca forţă vindecătoare a ştiinţei spirituale trebuie să acţioneze prin comunitatea omenească. Căci, aş vrea să spun, ce însemnătate ar avea dacă câte un om pe ici şi pe colo intră de fiecare dată în lumile spirituale la adormire cu acele gânduri care sunt favorabile lumii spirituale, şi de jur-împrejurul lui sunt ceilalţi care, prin gândurile materialiste, sentimentele materialiste şi sentimentele de teamă – care sunt întotdeauna legate de materialism – hrănesc și cultivă lumea bacililor? Ce este, de fapt, această lume a bacililor? Ei bine, acum ajungem la un capitol despre care faptul de a şti ceva este de-a dreptul esenţial pentru viaţa omenească. Atunci când găsim în afară, în natură, aerul plin cu tot soiul de specii de păsări, apa cu peştii, când urmărim ceea ce se târăşte pe pământ, zburdă pe el, arătând în felul acesta simţurilor exterioare ceea ce trăieşte în natură, avem de a face cu entităţi despre care vorbim efectiv întru totul corect atunci când spunem: Ele sunt, totuşi, într-o formă oarecare, chiar şi atunci când intervin pe ici sau pe colo dăunător în acțiunile naturii, ele sunt totuşi creaturi ale divinităţii ce evoluează în continuare. Dar în clipa în care ajungem la acele entităţi care îşi au locuința în alte fiinţe vii, în plante, animale sau oameni, avem de a face, mai ales atunci când sunt creaturi asemănătoare bacililor, care se află în trupul animal sau uman, în special cele care sunt în trupul uman, atunci avem fără îndoială de a face tot cu creaturi ale entităţilor spirituale, dar cu creaturi ale lui Ahriman. Şi privim corect prezenţa acestor creaturi în cadrul lumii noastre, dacă ne este limpede că toate aceste entităţi sunt în corelație cu realităţi spirituale, cu relațiile omului cu Ahriman. Şi aceste relații ale omului cu Ahriman sunt produse, după cum ştim, prin atitudinea materialistă sau stări de teamă pur egoiste. Şi considerăm corect proporția în care există asemenea entităţi parazitare în lume, dacă spunem: Acolo unde se arată asemenea entităţi parazitare ele sunt un simptom al intervenţiei lui Ahriman în lume. Şi dacă vedem la un asemenea exemplu că realmente nu este totuna dacă atunci când adoarme seara omul ia cu sine în lumea spirituală în care se află între adormire şi trezire reprezentări pur materialiste sau idei spirituale, dacă înţelegem că nu este totuna, atunci încetăm și să vorbim despre faptul că ar putea fi totuna dacă ştim deja în această lume ceva despre spirit sau nu ştim nimic despre spirit. Aşa că trebuie, fireşte, să începem într-un anumit punct, dacă vrem să ne aducem în mod corect în faţa ochilor marea însemnătate a cercetării spiritual-ştiinţifice pentru această viaţă omenească dintre naştere şi moarte.
Dar putem, de asemenea, să ne îndreptăm privirea noastră spirituală şi înspre cu totul alte domenii. Din ce în ce mai mult vom remarca cum această viaţă este corelată cu viaţa spirituală. Pentru această viață avem nevoie, ca oameni, de natura aflată oarecum sub om, din care ne hrănim, din care ne luăm aşadar hrana. Cele din care la început, un anumit timp după moarte, morții îşi preiau hrana lor, sunt reprezentările, simțămintele, senzaţiile şi sentimentele inconştiente pe care le poartă în somn oameni de aici, de pe Pământ. Pentru cei morţi este o diferenţă covârşitoare dacă undeva, să spunem, doarme o ceată de oameni care în timpul vieţii lor de veghe se umplu exclusiv cu sentimente şi idei pur materialiste pe care le duc în somn şi la adormire sunt impregnaţi de efectele remanente ale acestui materialism, sau dacă undeva doarme o ceată de oameni care în răstimpul de veghe s-au pătruns întru totul cu idei spirituale şi care mai sunt încă pătrunși de acestea şi în timpul somnului. Același raport care este între o suprafaţă pustie, care nu conţine nici un aliment şi pe care oamenii trebuie să flămânzească, și o regiune fertilă care oferă oamenilor hrană, același raport este pentru cei care au trecut prin poarta morţii, între o ceată de oameni care dorm cu convingeri materialiste, și o ceată de oameni care dorm cu idei spirituale. Căci din umplerea sufletelor care dorm aici, pe Pământ, cu gânduri spirituale îşi extrag morţii la început, mulţi ani după moarte, vitalitatea, care este similar, numai că transpus în spiritual, cu ceea ce noi, ca oameni fizici, ne procurăm de la entităţile care ne dau hrană, din regnurile naturii mai jos de noi. Noi suntem literalmente un ogor fertil pentru morţi, dacă ne umplem de reprezentările care ne vin de la ştiinţa spirituală. Şi devenim ogoare pustii, prin care îi înfometăm pe cei morţi, dacă dormim cu reprezentări şi convingeri materialiste.
Faptul de a vorbi acum, în timpul nostru, despre ştiinţa spirituală, nu izvorăşte dintr-un entuziasm cum este acela care duce la multe alte uniuni, societăţi omeneşti ş.a.m.d. Ci impulsul de a vorbi despre ştiinţa spirituală izvorăşte din acea necesitate a inimii care înţelege că oamenii vor avea nevoie în viitor în secolul XX de această ştiinţă spirituală. Oricum s-ar configura circumstanțele în lumea exterioară, cel care vede cu intensitate cât de necesară este lumii ştiinţa spirituală, nu are deloc în puterea sa faptul de a nu lăsa cunoştinţele ştiinţei spirituale să curgă de pe limba şi din gura sa pentru a le împărtăşi semenilor. Şi el resimte orice putere a cuvintelor pe care le poate folosi, ca fiind mult prea mică faţă de necesitatea care există de a aduce ştiinţa spirituală într-o măsură tot mai mare acelei omeniri care altminteri ar trebui să se cufunde tot mai mult în materialism.
Şi dacă ne întrebăm și din altă perspectivă: Cum stau lucrurile cu relaţia noastră cu acei decedaţi cu care ne-am aflat în legătură în timpul vieţii, despre care ne putem face reprezentări limpezi, cu cei cu care avem cu toţii asemenea legături încât ne gândim adesea la ei? Cum stau lucrurile cu relaţia noastră faţă de cei morţi şi în altă privinţă, decât aceea că le oferim morţilor hrană spirituală prin aceea că purtăm în somn idei spirituale? Cum stau lucrurile în viaţa de veghe cu legăturile noastre cu cei morţi?
Dacă ceea ce pot extrage morţii din ceea ce este în sufletele oamenilor care dorm, este ca un fel de hrană pentru morţi, atunci fiecare gând care intră în lumile spirituale, care se preocupă cu lumile spirituale şi entităţile spirituale, orice gând care este în aşa fel încât are o legătură cu lumile spirituale, este ceva pe care morţii îl pot percepe, şi de care este obligat să ducă lipsă dacă noi nu nutrim astfel de gânduri. Reprezentările care se referă doar la lumea materială, la ceea ce este afară, în natură, trăiesc în sufletele noastre în aşa fel încât morţii nu le pot vedea; ele nu au niciun înțeles pentru cei morţi. Oricât de savant, oricât de înţelept am putea gândi despre lucrurile din natura exterioară, gândurile noastre nu sunt nimic pentru cei morţi. În clipa în care nutrim gânduri care se referă la lumea spirituală, gândurile sunt nemijlocit prezente pentru cei morţi, deci nu doar pentru cei vii, ci şi pentru cei morţi.
De aceea li s-a recomandat deja adesea prietenilor noştri: Atunci când o anumită persoană cu care ei au fost în legătură, se află în lumea spirituală, să i se citească în gând. Să-şi imagineze persoana respectivă şi să citească în gând în întregime un text care tratează lumea spirituală. Atunci cel mort citeşte împreună cu ei. Nu este îngăduit să credeţi că acest lucru este lipsit de importanţă. Persoana moartă din lumea spirituală este, desigur, în lumea despre care ştim din ştiinţa spirituală, dar gândurile din lumea spirituală trebuie produse pe Pământ. Cel mort nu trebuie să perceapă numai lumea spirituală care se află în jurul său. El are nevoie de gândurile celor care trăiesc pe Pământ. Aceste gânduri sunt pentru el ceva ca o percepţie. Cel mai frumos, mai important lucru pe care îl putem dărui morţilor este să le citim în acest mod descris. De fiecare dată când suntem întrebaţi cum le putem oferi morţilor ceva, trebuie să răspundem: Prin lectura unui conţinut spiritual. – Şi dacă cineva s-ar îndoi, totuşi, că acest lucru este util de vreme ce persoana moartă se află în lumea spirituală, este nevoie doar să reflectăm la faptul că în lumea fizică poate fi cineva de asemenea înconjurat de lucruri şi entităţi, dar totuși poate să nu aibă nicio idee despre ele. Pe acestea el trebuie mai întâi să şi le dobândească. Tot aşa, cel mort poate fi în lumea spirituală; el este acolo, dar gândurile trebuie să curgă spre el dinspre Pământ. Aşa cum curge ploaia binefăcătoare din nori pentru pământul fizic, tot aşa trebuie să curgă în sus gândurile luminoase în acele regiuni în care are de zăbovit cel mort.
Toate aceste exemple ne arată ce importanţă mare, nesfârşit de mare o are trăirea lumii spirituale în gânduri, deja și pentru lumea noastră fizică şi cât de nejustificată este obiecţia că am putea aştepta până după moarte cu cunoaşterea a ceea ce există în lumea spirituală. Realmente tocmai o observare exactă a lumii spirituale arată că omul nu se află degeaba pe Pământ, că el este pe Pământ pentru a dobândi ceva pe Pământ, care nu poate fi dobândit nicăieri în altă parte în lume decât pe Pământ, şi care este un bun de o asemenea importanţă încât poate fi oferit de cel viu și celui mort.
Şi în multe alte privinţe se arată legătura strânsă dintre viaţa de aici, de pe Pământ, dintre naştere şi moarte, şi viaţa de imediat de după moarte. Numai că este dificil să vorbeşti concret despre această legătură, pentru că aceste cuvinte pot fi înţelese greşit atât de îngrozitor de uşor. Omul este întru totul înclinat înspre unilateralitate, şi atunci când îi vorbeşti despre orice lucru, în special când se referă la lumea spirituală şi entităţile spirituale, se produce o înţelegere greşită din anumite motive ale inimii omeneşti. Atunci când povesteşti într-un caz individual că există o legătură sau alta a vieţii omeneşti de aici, de pe Pământ, cu cea de după moarte, atunci se deduce cu atâta ușurință, dintr-un egoism omenesc uşor de înţeles ceva complet greşit, anume omul aplică acel caz asupra sa însuşi. Atunci când povesteşti despre un om concret, că trăieşte una sau alta, cel care te ascultă gândeşte cu uşurinţă: Cu mine, lucrurile stau cu totul altfel, de aceea eu nu trăiesc ceva atât de frumos. Şi în loc ca ascultătorul să găsească satisfacție în împărtăşirea acestor trăiri, el simte ceva care s-a născut din sentimentul egoismului: că el nu poate avea trăiri atât de frumoase după moarte.
De îndată ce abordăm un asemenea caz individual, şi nu mai vorbim aşa, în general, omul trebuie să dezvolte sentimentul altruist de a privi la destinul altcuiva, fără să tragă concluzii asupra propriei sale vieţi şi să spună ceva de genul: Dacă la mine nu este la fel, îmi scapă ceea ce se povesteşte aici. – Aşadar acesta şi altele asemănătoare sunt într-adevăr motive de neînţelegeri. Şi trebuie să spun din capul locului că o asemenea neînţelegere poate lua naştere cu uşurinţă, pentru că spunând aceasta vreau să evit să se formeze o asemenea neînţelegere.
De curând ne-a murit un prieten foarte drag [Nota 2], la a cărui incinerare a fost prezentă o mare parte din prietenii reuniţi aici. El şi-ar fi sărbătorit cea de-a 43-a aniversare mâine, pe 6 mai. Persoana în cauză a suferit mult în ultimii ani ai vieţii sale. Aş dori, ca într-o paranteză, să intercalez o minunată remarcă [Nota 3] din ultima lui vreme, despre care mi-a povestit recent soţia sa. Prietenul nostru s-a opus în acel timp în care a suferit mult, nu să-şi recunoască faptul că trebuie să sufere, dar el a respins ideea că ar fi bolnav. El spunea că nu ar fi bolnav. Că într-adevăr suferă, dar nu ar fi bolnav. Şi el nu voia deloc ca o asemenea exprimare să fie interpretată drept pedantism, ci că prin ea spune într-adevăr ceva. Această definiţie creată de el: E drept că sufăr, dar nu sunt bolnav – era izvorâtă din conştienţa: Ceea ce pot purta în mine ca ştiinţă spirituală, ceea ce mă susţine şi mă poartă lăuntric ca ştiinţă spirituală nimicește toate adversitățile faptului de a fi bolnav. Simt că sufăr, dar sănătatea sufletului meu este atât de mare, încât, dacă privesc la starea mea corporală, nu-mi îngădui să mă numesc bolnav. Am mai putea vorbi mult despre această definiţie. Este ceva extrem de semnificativ, ceva atât de potrivit să pătrundă ca sentiment sufletul omenesc.
Dar dacă urmărim acum persoana în cauză, cum şi-a petrecut ultimii săi ani pământeşti într-un trup bolnav, într-un un trup suferind, în care el nu se ştie bolnav, ci numai suferind, dacă comparăm aceasta cu viaţa spirituală care începe acum a respectivului nostru prieten, avem o imagine demnă de corelația între viaţa dintre naştere şi moarte și viaţa de după moarte. Eu relatez o realitate a lumii spirituale – în acest trup care avea în exterior simptomele bolii s-au pregătit o sumă de imaginaţiuni. O sumă de imaginaţiuni trăiau, ca să spunem aşa, în membrele bolnave, imaginaţiuni puternice. El era întru totul plin de conţinutul lumilor spirituale, şi ele trăiau în aşa fel încât lucrau în toate acele organe de care omul nu este atât de conştient în viaţa cotidiană, cum este conştient de creierul său sau de sistemul său nervos – pe care le vieţuia aşadar mai mult în viaţa sa subconştientă –, ele trăiau în interiorul lor şi puteau trăi cu atât mai uşor în interiorul lor cu cât mai bolnave erau din punct de vedere exterior aceste organe. Şi ele s-au pregătit şi stau acum ca un tablou măreţ al lumii spirituale în faţa sufletului celui mort, care trăieşte acum în aceste reprezentări, care au fost prinse în timpul ultimilor săi ani de viaţă tocmai în temnița organelor sale bolnave, dar care s-au pregătit într-o asemenea densitate încât el le are acum în spirit, drept lume a sa, în afara sa.
Nu este posibil să vezi cu uşurinţă lumi mai frumoase, să observi într-un mod mai frumos acest fenomen sau să vezi într-un mod mai desăvârşit Cosmosul spiritual decât văzându-l cum înfloreşte, clădindu-se cu artă spirituală, printr-un asemenea fapt. Tot ceea ce creează artistul care se află aici, pe planul fizic, şi lasă să se nască în Frumos un fragment de lume – astfel încât prin imaginea pe care o crează ca prin vrajă pe pânză sau în marmură, noi să vedem mai mult din lume decât putem vedea pornind de la noi –, este o nimica toată comparativ cu ceea ce vedem ca lume spirituală, cum este ea aici pe de o parte, am spune, cum este ea în sine şi apoi cum renaşte, înflorind din sufletul unui mort care a fost pregătit prin karma sa în modul pe care l-am expus. Modul în care a fost pregătit el îl vor arăta în special creaţiile sale poetice, care sunt acum sub tipar [Nota 4] şi vor apărea în curând. Căci ele vor arăta cum această întreagă modalitate de viaţă spirituală, de trecere în lumea spirituală după moarte este legată strâns de ceea ce numim de ani de zile în cadrul Societăţii noastre, impulsul lui Christos. Frumos trăieşte acest impuls al lui Christos, pe care îl are în vedere ştiinţa spirituală, în aceste poezii.
În legătură cu acest fapt despre care am vorbit, care vă poate într-adevăr permite să simţiţi relaţia dintre lumea pe care o traversăm între naştere şi moarte cu cea dintre moarte şi o nouă naştere, se află ceva pe care aş dori să vi-l expun, să-l expun aşa încât să nu prezint în gânduri abstracte legătura, ci în aşa fel încât să vă las să simţiţi această legătură. Vedeţi dumneavoastră, aici, pe planul fizic, cineva poate fi un om prost sau unul deștept, poate fi și un om învăţat: pentru viaţa de după moarte, nu contează prea mult dacă omul pe planul fizic a fost un prost, un deştept sau un învăţat, atunci când prostia, deşteptăciunea, învăţătura se referă la lucrurile lumii fizice. Oricât de deştept gândim despre lucrurile lumii fizice, gândurile, şi anume modul de a gândi despre lumea fizică nu ne foloseşte la nimic de îndată ce am păşit prin poarta morţii. Acestea nu au atunci niciun înțeles. Când omul a păşit prin poarta morţii, el are nevoie de gânduri, idei, reprezentări, sentimente care nu se referă la lumea fizică, pentru că acestea au înțeles doar în această lume fizică.
Acum aş dori să vă comunic mai întâi ceea ce am spus, într-un mod întru câtva grotesc, paradoxal. Dar să nu vă împiedicaţi de paradox, căci se va arăta deîndată ceea ce vreau să spun cu aceasta. Să presupunem că un om ar refuză să gândească ceva la care nu este stimulat prin percepţiile senzoriale. Şi de îndată ce se apropie ceva de el şi încolţesc în el oarece gânduri, el spune: Pe tine nu te vreau, eu pornesc de la ceea ce văd ochii, aud urechile, despre acestea vreau să gândesc. Celelalte să rămână departe de mine. Un astfel de om nu preia nicio forţă pe care ar putea-o folosi după moarte. El intră orb în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere. Să presupunem acum mai departe că un om ar avea o fantezie vie şi că ar găsi că îi este incomod să se apropie de ştiinţa spirituală, să înveţe tot felul de lucruri, să înveţe astfel, puțin câte puțin, ceva. El ar găsi că este cu mult mai comod să-şi facă tot soiul de reprezentări din fantezie despre lumea spirituală. El s-a gândit foarte mult din simplă fantezie la lumea spirituală, astfel încât pe de o parte ar avea în viaţa sa de reprezentare toate cele privind lumea sensibilă, şi pe de altă parte şi toate reprezentările de fantezie posibilă despre lumea spirituală. Un astfel de om s-ar diferenţia, ce-i drept, de acela care spune: Departe de mine reprezentările despre lumea spirituală – pentru că acela care nu vrea să ştie nimic despre lumea spirituală merge ca un orb în lumea spirituală. Cel care cel puțin îşi face reprezentări din fantezie, are asemenea forţe sufleteşti încât el pătrunde totuși ca un văzător în lumea spirituală, dar el devine un astfel de văzător cum este un văzător în lumea fizică care are ochii plini de defecte, astfel încât vede pretutindeni incorect. Şi aceasta înseamnă în lumea spirituală ceva cu mult mai rău decât în lumea fizică, întrucât atunci când cineva vede totul incorect în lumea spirituală înseamnă că-i aduce confuzie la fiecare pas în această lume. Dar noi putem vedea, din ceea ce s-a spus, chiar dacă s-a spus într-un mod grotesc, putem vedea că omul are nevoie de reprezentări care trec dincolo de viaţa senzorială, dacă el vrea să devină cu adevărat un cetăţean al lumii spirituale, şi el trebuie să fie un astfel de cetăţean. El poate să fie un astfel de cetăţean în stare de infirmitate – aşa este cel care vrea să preia doar idei şi reprezentări senzoriale, sau cel care scapă frâiele fanteziei sale –; altfel, omul are nevoie de orientarea care merge dincolo de lumea sensibilă.
Pentru ca oamenii, aşa cum evoluează ei pe Pământ, să nu aibă numai reprezentări şi idei stimulate doar de lucrurile fizice, sau pentru ca ei să nu-şi facă numai reprezentări fanteziste despre lumea spirituală, au apărut de-a lungul timpului întemeietorii de religii. Dacă îi considerăm împreună cu învăţăturile pe care le-au dat oamenilor, ţelul tuturor acestor întemeietori de religii era acela de a da oamenilor reprezentări, idei despre lumea suprasensibilă, pentru ca ei să poată intra în stare de ne-infirmitate în această lume suprasensibilă. În funcţie de necesităţile epocilor şi ale popoarelor, întemeietorii de religii au dat oamenilor asemenea reprezentări. Epoca noastră este altfel decât cele ale timpurilor scurse. Epoca noastră este în aşa fel încât noi trebuie să creştem – şi vă rog să nu luaţi acest cuvânt într-un sens exterior, ci într-un sens profund interior – spre a deveni o omenire matură. Să ajungem o omenire matură care trebuie să-şi găsească prin propriul suflet calea înspre lumea spirituală. Întemeietorii de religii din vechile timpuri vorbeau în faţa unei omeniri imature. Ei au vorbit acelei omeniri prin care au trecut şi toate sufletele noastre. Întemeietorii de religii ale acelor vechi timpuri îşi cunoşteau timpurile şi ştiau că modul în care ei au vorbit pe atunci omenirii, nu va putea fi folosit pentru omenirea care va trăi în viitor. Căci aceasta trebuie să devină matură. Să presupunem că cineva aparţinea unui popor din timpurile vechi şi că el s-ar fi limitat la reprezentările sensibile, sau ar fi trebuit să recurgă la reprezentările din fantezie; în funcţie de aceasta el ar fi intrat infirm, sau cel puţin confuz în lumea spirituală. Atunci intervenea întemeietorul de religie. El aducea reprezentări adevărate din lumea spirituală. Membrul unui popor din timpurile scurse îşi spunea: În măsura în care eu percep senzorial, în măsura în care lucrez în fantezia mea, nu eu, ci întemeietorii de religie, Zarathustra, Buddha, Krishna, ei sunt cei care stimulează în mine reprezentările prin care eu găsesc intrarea în lumea spirituală. – Dacă Eul provoacă confuzie sau devine orb, omul acestei epoci trebuie să fie responsabil. Pentru ca el să poată găsi calea înspre lumea spirituală ca suflet matur, pentru aceasta s-a îndeplinit Misteriul de pe Golgota. Nu mai apare întemeietorul de religie ca atare în faţa omenirii exterioare, aşa cum a apărut el înainte. Căci aceia care îl compară pe Christos cu vechii întemeietori de religii nu înţeleg nimic din Christos. Căci în primul rând Christos a acţionat printr-un fapt, pe când ceilalţi întemeietori de religii au acţionat prin învăţături. În clipa în care cineva îl numeşte pe Christos un Învăţător al lumii, el dovedeşte că nu ştie câtuşi de puţin cine este Christos. Lucru esențial la Christos este fapta pe care a îndeplinit-o El, care s-a înfăptuit pornind de la evenimentul pe care îl vedem în Botezul din Iordan şi până la crucificarea de pe Golgota. Ceea ce se petrece în acest caz pentru omenire în spiritual, este ceea ce contează. Ceea ce s-a petrecut acolo este ceea ce poate aduce beatitudine sufletul omenesc începând de atunci, ceea ce a exprimat Sf. apostol Pavel în cuvintele: „Nu eu, ci Christos în mine”. Căci Christos a devenit calea înspre lumea spirituală, pentru că El a adus în această lume fizică lumea spirituală de care are nevoie omul, dacă este ca el să nu fie infirm sau orb în lumea spirituală. În ziua de azi oamenii îl pot nega pe Christos, ei pot merge în toate părţile în lume şi pot spune: Nu există nicio dovadă că ar fi trăit Christos în lumea exterioară în trupul lui Iisus din Nazaret. – Desigur, s-a dovedit chiar că din punct de vedere istoric nu a existat pe Pământ nici un Christos. Dar în felul acesta s-a dovedit doar că oamenii nu ştiu despre ce este vorba. Dacă Christos ar fi inscripţionat pe undeva pe o stâncă pentru toate neamurile viitoare: Eu am fost aici –, atunci toate neamurile viitoare ar fi știut acest fapt prin lumea senzorială, şi atunci ei nu ar fi trebuit să îl creadă. Că nu a fost acesta cazul, faptul că El nu poate fi recunoscut prin mijloace sensibile ci trebuie recunoscut cu puterea spiritului, aceasta este eliberator, mântuitor, aceasta este profunda Lui semnificaţie. Aşa trebuie înțelese lucrurile, anume că El poate fi găsit în legătură nemijlocită cu ceea ce deja de aici, pe Pământ, îl înalţă pe om din lumea fizico-sensibilă, în lumea spirituală. Fiindcă pentru acela ce nu se poate înălţa în lumea spirituală toate acestea nu există, îl îmboldește mereu îndoială.
De toate acestea este legat faptul că este o binecuvântare imensă atunci când un om care trăieşte atât de complet în educația și civilizaţia modernă, în cunoaştere şi artă, poate să se întâlnească cu o viziune a lui Christos care s-a dezvoltat în aşa fel încât este adecvată întregii civilizaţii moderne. Aşa va fi reprezentarea antroposofică despre Christos în ştiinţa noastră spirituală. Ea are multe să ne înveţe. Ea ne va învăţa şi să dobândim punctul de vedere corect faţă de lumea exterioară.
Ah, această lume exterioară! Pe ce căi merge ea în ziua de azi! Eu am indicat deja câte ceva recent în ultima conferinţă publică [Nota 5] pe care mi-a fost îngăduit să o ţin. Aici putem vorbi mai amănunţit în această privinţă. Desigur, trebuie să admirăm această cultură materială şi toate celelalte la care au ajuns tehnica, industria ş.a.m.d. O forţă spirituală nesfârşită a curs în această viaţă materială, şi ea solicită multe forţe spirituale umane. Dar cui slujesc aceste forţe spirituale umane? În măsura în care satisfac necesitățile materiale ale omenirii moderne, ele slujesc lui Ahriman. Ceea ce a trăit cândva Iisus Christos – ispitirea de către Ahriman – sufletele omeneşti obişnuite nu pot trece dintr-o dată prin acest șoc, această zguduitură. Pentru oameni, acea ispitire trebuie să se răsfire. Dar de această răsfirare a ispitirii ţine faptul că Ahriman îi cere omului: Da, gândeşte numai cu puterea ştiinţei tale, cu tot ceea ce poţi descoperi prin ştiinţa aplicată în tehnică, ştiinţă ş.a.m.d. Gândeşte numai cu toate acestea, şi nu le aplica decât asupra vieţii pământeşti exterioare. Mie îmi convine foarte bine. Şi dacă nu mă vezi, eu găsesc acest fapt – aşa consideră Ahriman – întru totul adecvat scopurilor mele. Dispreţuieşte raţiunea [Nota 6] şi ştiinţa, cea mai înaltă putere a omului: astfel te am necondiţionat în puterea mea, cel puţin atâta vreme cât nu mă vezi. Atunci îți insuflu impulsul de a folosi raţiunea şi ştiinţa numai asupra lucrurilor pământeşti!
Aici trebuie să existe și altceva, care să poată contrabalansa serviciul ce i se furnizează lui Ahriman. De aceea nu este lipsit de importanţă să se adune, să se pună cap la cap ceea ce poate fi realizat prin tehnica modernă şi aşa mai departe, şi să se clădească ceva care nu serveşte vieţii exterioare, ceva care urmează să servească doar vieţii spirituale.
În timpurile vechi li se aduceau zeilor ca jertfă primele roade ale turmei şi ale câmpului. Acestea erau aduse zeilor drept jertfă. Nu vreau să vorbesc astăzi despre sensul jertfei. Dar veţi simţi dumneavoastră sensul jertfei, aşa cum trebuie să fie ea în perioada contemporană. Atunci când oamenii mergeau cu roadele lor şi le aduceau jertfă zeilor, ei se bucurau de celelalte, după ce duseseră primele roade ca ofrandă pentru zei. Ştiinţa spirituală nu porneşte în nici un caz de la un fals ascetism. Ea nu se va face nici vinovată de absurditatea de a tuna şi a fulgera împotriva culturii moderne cu toate binefacerile ei materiale. Ea le recunoaşte pe acestea. Dar dacă nu vrea să slujească lui Ahriman, ea trebuie să aducă jertfă zeilor câteva din primele roade ale acestei culturi materiale exterioare.
Dumneavoastră vedeţi că la baza clădirii care se înalţă afară pe colina din Dornach se află un gând profund, gândul că vrem să aducem zeilor drept jertfă primele roade ale culturii materiale moderne. Totul a devenit altfel în timpul în care trăim noi acum, faţă de timpul prin care au trecut sufletele noastre în încarnările precedente. Dar noi trebuie să înţelegem ce avem de făcut, aşa cum am înţeles ce era de făcut pe vremea când am acţionat în încarnările anterioare sub conducerea luminătorilor spirituali. Într-adevăr, în timpul nostru este dificil, pentru că noi trebuie să luăm în considerare esenţa timpului nostru, caracteristicile sufletelor noastre, şi pentru că nu ne mai poate veni în ajutor acea autoritate exterioară care venea în ajutorul întemeietorilor de religii şi pentru că noi trebuie să acţionăm prin cu totul alte forțe. Şi aşa cum Christos a fost „Cuvântul”, tot aşa adevărata ştiinţă spirituală va voi să acţioneze numai prin cuvânt şi ei nu-i este îngăduit să acţioneze prin nimic altceva.
Vedem prin asemenea consideraţii legătura dintre lumea în care trăim noi aici pe Pământ în trupul fizic, şi lumea spirituală. Şi vedem cum, indiferent de unde ne începem consideraţiile, luminează înspre noi pretutindeni Misteriul de pe Golgota, ca suflet al acestor consideraţii. Dar noi trebuie să ne maturizăm într-adevăr – spunem şi aici acest lucru –, să ne maturizăm realmente, pentru a înţelege cu adevărat ceea ce trebuie să fie ştiinţă spirituală, pentru a căuta să pătrundem într-adevăr în această ştiinţă spirituală astfel încât niciodată să nu pierdem din vedere: această ştiinţă spirituală trebuie să existe pentru că omenirea trebuie să devină matură, responsabilă.
Este adevărat, întru totul adevărat că într-o anumită privinţă omenirea a coborât din regiunile spirituale mai înalte, că ea s-a îndepărtat de vechea clarvedere devenită atavică, întemeind un mod de a vedea lumea prin raţiunea omului şi prin tot ce ține de caracterul ştiinţific. Şi este adevărat, de asemenea, că noi trebuie să luăm în serios progresul evoluţiei, că trebuie să ne devină limpede că trăim acum într-un timp în care omul are misiunea să-şi dezvolte gândirea, să avanseze într-adevăr prin gândirea sa, să înveţe prin studiu. Ştiinţa spirituală este cea de la care trebuie să pornim. Noi trebuie să căutăm să ne cufundăm în aceste idei, reprezentări, pentru ca ele să stimuleze în noi cele de care au nevoie sufletele noastre în viitor. Oricine poate cu adevărat înţelege și cuprinde cu rațiunea ceea ce ne oferă ştiinţa spirituală. Cei care spun că trebuie să crezi, că nu poți înţelege ceea ce este dat în ştiinţa spirituală, aceia vorbesc fără să ştie cum sunt lucrurile în mod real.
Dacă întâlnim în ziua de azi oameni care nu parcurg înţelegerea intelectuală, ci care prezintă anumite capacităţi psihice, sufleteşti care apar ca de la sine, noi nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de asemenea fapte. Dacă înţelegem întreaga misiune a ştiinţei spirituale atunci ştim că sufletele care gândesc în ziua de azi pot gândi deoarece clarvederea din timpurile anterioare a fost reprimată. Atunci când apar astfel de oameni care au clarvederea de la sine, care nu şi-au dobândit-o prin propriile eforturi, trebuie să vedem în ei oameni care au rămas în urmă pe o treaptă anterioară şi care în ziua de azi trebuie mai degrabă să beneficieze de îngrijire şi formare în societatea noastră, decât să fie priviţi drept suflete deosebit de dezvoltate. Este greşită judecata pe care ar avea-o cineva care ar spune astfel: Aici este cineva în zorii noilor puteri clarvăzătoare, cineva care este un suflet deosebit de matur, care a parcurs încarnări deosebit de înalte. – Un astfel de om care are forţe clarvăzătoare ca de la natură a parcurs cu mult mai puţin decât acela care este gânditor în ziua de azi. Acest lucru trebuie înţeles în cadrul Societăţii noastre. Atunci Societatea noastră ar putea fi – trebuie să spun aceasta, este de datoria mea – un loc care se îngrijește și de astfel de suflete care dezvoltă forţe psihice. Ele ar putea să-şi aducă tocmai în Societatea noastră aceste forţe psihice pe calea cea dreaptă. Şi tocmai Societatea ar putea să le dea ceea ce altfel nu le poate fi dat altundeva: ordine pentru forţele psihice. Însă atunci Societatea noastră trebuie să aibă în majoritatea sa membri care, după cum am mai spus, să realizeze profund, profund lăuntric, care este misiunea adevăratei ştiinţe spirituale în prezent. Atunci nu s-ar mai repeta cazul care ne-a mâhnit atât de mult în ultimele zile: anume că un membru care a fost acceptat în ideea că Societatea noastră poate fi loc ce oferă ingrijire chiar şi pentru forţele psihice care mai acţionează clarvăzător, ca tocmai acest membru să fi putut găsi aici câmpul de acţiune în care să poată acţiona ca un profet. Prin așa ceva, desigur, vine tot ceea ce, dacă ar pătrunde și prevala, ar face din Societatea noastră exact contrariul a ceea ce ar trebui ea să fie conform intenţiilor puterilor spirituale de care se simte ea susținută. A trebuit, din păcate, să avem experienţa cazului d-lui… care a venit din ţările nordice, şi care ar fi putut deveni probabil un bun membru dacă şi-ar fi dezvoltat în continuare cu modestie forţele sale psihice. Dar aşa, s-a răspândit ca un fel de nimb în jurul lui. Peste tot el a fost luat drept vindecător într-un mod care nu poate fi găsit decât regretabil. Acest lucru trebuie spus. S-a impus necesitatea să clarificăm faptul că nu mai putea fi considerat membru al Societăţii noastre, pentru că Societatea noastră ar fi transformată tocmai în contrariul a ceea ce trebuie să fie, dacă noi nu indicăm mereu cu toată grija acest psihism, care nu vrea să se pătrundă cu adevărata putere spirituală, care este adevărata putere a lui Christos. Nu psihicul, ci Christos trebuie să acţioneze în noi. Toate aceste situații trebuie tratate în aşa fel încât să spunem: Societatea noastră nu are nimic de a face cu aşa ceva. Ea nu cunoaşte un alt mijloc decât acela care a fost ales în ultimele zile. A trebuit din păcate să aibă loc, deși în principiu nu suntem deloc pentru aceasta: a trebuit să fie efectuată excluderea acestui membru.
Aceasta este legată, desigur, de întreaga concepție serioasă şi demnă a misiunii Societăţii antroposofice. Şi, într-adevăr, atunci când, în principiu, eşti un oponent al oricărei excluderi, şi cu toate acestea, într-un asemenea caz, nu te poţi opune excluderii, veţi înţelege că poţi trăi numai cu o profundă suferinţă ceea ce a trebuit să trăim în ultimele zile. Asemenea cazuri vor fi tot mai puţin trăite dacă prietenii noştri se vor îmbiba tot mai mult cu ceea ce a fost spus atât de des şi ceea ce a fost avut în vedere din nou prin expunerile din această seară.
Cu aceasta vreau să închei această expunere şi să o depun, iubiţii mei prieteni, în sufletele dumneavoastră.
