Iubiții mei prieteni! Să îndreptăm și astăzi primele noastre gânduri înspre cei care se află pe câmpul de luptă și trebuie să intervină cu trupurile lor și cu întreaga lor ființare în ceea ce le impune timpul nostru. De aceea, ne îndreptăm gândurile înspre acele entități spirituale care îi iau în ocrotirea lor pe cei care se află afară, pe câmpul de luptă.
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care în urma acestor evenimente au trecut deja prin poarta morții, noi rostim:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Și spiritul pe care l-am căutat de mulți ani în timpul strădaniilor noastre, spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, spiritul lui Christos, spiritul curajului, spiritul puterii, spiritul unirii, spiritul păcii – fie ca El să domnească peste tot ceea ce aveți voi de îndeplinit în aceste zile!
În aceste zile, în aceste săptămâni de evenimente grele, seriozitatea strădaniei noastre spirituale trebuie să ne străbată sufletele mai mult decât în alte vremuri, acea seriozitate din care putem simți cum ceea ce ne străduim să obținem prin curentul nostru spiritual este legat de tot ceea ce este cu adevărat omenesc. Noi nu ne străduim numai înspre ceea ce vorbește doar ființării trecătoare a omului, acelei ființări care trece odată cu trupul fizic omenesc; noi vorbim despre evidențe, noi vorbim despre puteri sufletești și puteri spirituale, care se adresează nemijlocit acelei Sine superioare din om care este mai mult decât ceea ce se poate ofili și usca împreună cu trupul și cu existența acestuia. Noi am folosit adesea cuvântul maya în privința fenomenelor exterioare, și noi am accentuat adesea că fenomenele exterioare și corelațiile trupului fizic devin maya prin aceea că omul nu le pătrunde corect prin cunoașterea sa, prin capacitatea sa de cunoaștere, prin aceea că el nu străvede și de aceea nu presimte și nu percepe ceea ce ne vorbește din fenomenele exterioare ca fiind plin de importanță, ca fiind esențialul propriu-zis; ci că omul însuși acoperă, prin capacitatea sa de cunoaștere, aceste fenomene exterioare cu un văl, cu o țesătură de amăgire. În felul acesta ele devin maya.
În aceste zile ne este îngăduit ca în fața sufletelor noastre să apară un îndrumar plin de înțelepciune, pentru că noi căutăm iubirea înțelegătoare, înțelegerea plină de iubire a ceea ce se petrece în jurul nostru; un îndrumar poate apărea în special în fața sufletelor noastre, o cunoaștere care, în fond, se află în punctul central al tuturor celor înspre care ne străduim noi prin cunoaștere. Însă ea trebuie să apară tocmai în aceste zile în fața sufletelor noastre, cu toată gravitatea profundă și demnitatea morală ce se află în ea. Aceasta este cunoașterea – care a devenit deja, pentru noi, una dintre cele mai simple și mai elementare cunoașteri ale lumii spirituale – reîntoarcerii în viețile pământene, adevărul că sufletul nostru pășește în decursul timpului de la un trup la altul. Iar la ceea ce trece ca element veșnic în om de la un trup la altul în succesiunea încarnărilor pământești ale omului se raportează ceea ce este în legătură cu existența fizică-trupească a omului, ceea ce conferă acestei existențe trupești-fizice exterioare a omului configurarea, forma, structura sa pe planul fizic. Iar printre toate cele care conferă această caracteristică exterioară, care condiționează oarecum caracterul omului în măsura în care el trăiește într-un trup fizic pe planul fizic, se află în special ceea ce – și nu ne este îngăduit să uităm acest lucru în nicio clipă, în special în aceste vremuri –, ceea ce a fost reunit sub expresia de „naționalitate”. Dacă ne îndreptăm privirea sufletească asupra a ceea ce desemnăm noi drept Sine superioară a omului, expresia de „naționalitate” își pierde importanța. Căci printre toate cele pe care le depunem atunci când trecem prin poarta morții se află întreg cuprinsul a ceea ce este reunit în expresia de naționalitate. Și dacă noi vrem să fim cu adevărat oameni care se străduiesc spiritual, atunci se cuvine să ne gândim că prin faptul că omul își parcurge încarnările succesive el nu aparține unei singure naționalități, ci aparține de diverse naționalități, și că ceea ce îl unește cu naționalitatea sa face parte dintre lucrurile de care trebuie să ne dezbărăm, care trebuie înlăturate în clipa în care trecem prin poarta morții.
Adevărurile care țin de domeniul veșnicului nu trebuie să fie ușor de înțeles. Pot fi și adevăruri față de care sentimentul să se opună într-o anumită perioadă; adevăruri pe care este greu să ni le însușim tocmai în timpuri dificile, și pe care tocmai în aceste timpuri dificile este greu să le păstrăm în noi în deplina lor intensitate și claritate. Dar adevăratul antroposof trebuie să o facă, și el va ajunge tocmai în felul acesta la înțelegerea corectă a celor ce îl înconjoară în lumea fizică exterioară. Pietrele de construcție pentru această înțelegere au fost deja oferite în strădania noastră antroposofică. În ciclul de conferințe despre sufletele popoarelor [Nota 5] găsiți oarecum tot ceea ce vă poate oferi înțelegerea despre interdependența dintre oameni și naționalitățile lor, în măsura în care aceste ființe omenești se află în veșnicie. Aceste conferințe au fost ținute, în orice caz, în timp de pace, când sufletele sunt mai dispuse să preia pe deplin adevăruri obiective, nevoalate. Poate că este dificil să menținem în ziua de azi aceste adevăruri în același mod obiectiv în care au fost preluate ele pe atunci. Dar tocmai în felul acesta ne vom pregăti sufletele în modul optim pentru tăria de care au ele nevoie în ziua de azi, dacă putem prelua și acum aceste adevăruri în mod obiectiv.
Să aducem în fața privirii noastre sufletești imaginea războinicului de pe câmpul de luptă care trece prin poarta morții. Să înțelegem că acesta este un caz întru totul deosebit, acela de a trece prin poarta morții. Să înțelegem faptul că pășirea se realizează într-o lume pe care noi o căutăm prin știința spirituală cu toate fibrele vieții noastre sufletești, pentru ca ea să ne aducă claritate și în viața fizică. Gândiți-vă că pășirea se realizează prin moarte în această lume spirituală, în care nu pot fi aduse nemijlocit și alte impulsuri de viață – pentru că ele nu ar fi rodnice – decât acelea care ne vivifiază strădania noastră spirituală și care, în cele din urmă, tind să realizeze o legătură fraternă între toți oamenii de pe Pământ. Și într-o cu totul altă lumină, într-o lumină superioară, ne apare atunci o vorbă simplă din popor, dacă aruncăm lumină asupra ei cu înțelepciunea antroposofică, anume vorba: În fața morții, toți sunt egali. În moarte, toți sunt egali: francezi și englezi și germani și ruși. Iar acest lucru este adevărat. Și dacă opunem acestui adevăr ceea ce ne înconjoară în ziua de azi pe planul fizic, vom simți pe bună dreptate motivul de a ieși de pe acest tărâm, de a ieși din maya și de a căuta ceea ce este esențial în evenimente. Să opunem acestui adevăr sentimentele de ură și antipatie de care sunt pline popoarele Europei în acest ceas. Să-i opunem tot ceea ce resimt popoarele individuale din diversele ținuturi europene unul față de altul și tot ceea ce vorbesc și scriu ele, lucrurile pe care le exprimă. Să mai aducem în fața privirii noastre sufletești și tot ceea ce se manifestă sufletește ca antipatie în vremea noastră.
În ciclul de conferințe despre sufletele popoarelor s-a arătat cum ceea ce există în noi ca părți componente ale sufletului – sufletul senzației, sufletul rațiunii, sufletul conștienței, Eul și Sinea spirituală – sunt repartizate pe națiunile europene; cum fiecare naționalitate, în fond, reprezintă o unilateralitate. Și apoi s-a arătat acolo că la fel cum elementele componente individuale ale sufletului trebuie să colaboreze în noi, tot așa trebuie să colaboreze în realitate și națiunile individuale în sufletul european general. Dacă privim peninsula italiană și cea spaniolă, vom afla că acolo elementul național se manifestă ca suflet al senzației. În Franța el trăiește ca suflet al rațiunii. Dacă privim Insulele britanice vedem că el se manifestă acolo ca suflet al conștienței. În Europa Centrală, elementul național se manifestă la nivel de Eu. Și dacă privim înspre est, acesta este ținutul unde el se manifestă – deși expresia nu este întru totul corectă, după cum vom vedea ulterior – ca Sine spirituală. Ceea ce se manifestă în felul acesta se află în elementul național. Dar ceea ce este veșnic în om trece dincolo de elementul național; și pe acesta îl caută omul atunci când se adâncește spiritual. Iar în raport cu acesta, elementul național este doar un veșmânt, un înveliș, iar omul se înalță cu atât mai sus cu cât poate ajunge mai mult la acestă înțelegere. Dar în măsura în care omul trăiește în lumea fizică, el trăiește tocmai în învelișul național, în ceea ce dă configurație corporalității sale exterioare, în ceea ce dă, în fond, și configurația însușirilor și a particularităților de caracter ale sufletului său.
Și acum să privim la aversiunea și ura reciprocă a aparținătorilor diverselor naționalități. Eu nu vorbesc acum despre ceea ce se petrece în lupta armată. Eu vorbesc despre ceea ce se petrece în sentimentele, în patima sufletelor omenești. Să privim un suflet: acesta s-a pregătit să fie primit într-o lume spirituală, pe care trebuie să o străbată acum între moarte și o nouă naștere, și care îl va conduce la o încarnare într-o cu totul altă naționalitate decât cea pe care o părăsește acum. Și tocmai din această realitate vedem cel mai bine, cu cea mai mare claritate și cu cea mai mare intensitate, cum omul se opune față de ceea ce este propria lui Sine superioară. Să privim acum la un om „național”, un om care simte în mod național, care își îndreaptă antipatia în special împotriva aparținătorilor unei alte naționalități, care își manifestă furia, probabil chiar în propria sa țară, împotriva unor alte naționalități: ce semnifică această furie, această antipatie? Ea constituie presentimentul: În această naționalitate se va desfășura următoarea mea încarnare! Sinea superioară este deja unită în subconștient cu cealaltă naționalitate. Iar ceea ce este întrețesut pe planul fizic în naționalitățile planului fizic se opune acestei Sine superioare. Este de fapt furia oamenilor împotriva propriei lor Sine superioară. Și acolo unde această furie este cea mai intensă, unde oamenii urăsc cel mai mult și mint în privința altor naționalități, acolo este, pentru cel care privește lucrurile în adevăr și nu în maya, adevăratul motiv pentru care, la apartenenți acelei națiuni care-și manifestă cel mai mult furia împotriva alteia, se comportă cu cruzime și mint cel mai mult în privința apartenenților celorlalte națiuni, acolo există realitatea că o mare parte dintre apartenenții naționalității respective vor trebui să treacă în următoarea încarnare în cealaltă naționalitate.
Aceasta este realitatea învățăturii noastre, aceasta este demnitatea morală cuprinsă în ea. Multe se împotrivesc în om recunoașterii Sinei sale superioare, veșnicului său; multe, infinit de multe. De aceea este extrem de dificil să vorbești obiectiv în prezent. Și este un fenomen caracteristic, un fenomen întru totul caracteristic faptul că înainte ca acest război să fi început, nenumărate voci respectate din Anglia au răsunat în privința caracterului german, în privința destoiniciei germane, dar, de fapt, în privința vieții spirituale germane. Eu am încercat să dau o dovadă în această privință în ultima conferință. Dar aceste exemple pot fi înmulțite la infinit, și ele se vor și înmulți. Ce înseamnă aceasta?
Din punct de vedere ocult, a fost sentimentul că realmente în ceea ce am spus în ultima conferință publică [Nota 6] despre caracterul sufletesc faustian, înspre care se tinde în Europa Centrală, există un aspect de întinerire, ceva ca o căutare spirituală, ceva care pregătește spiritualitatea, ceva înspre care se va îndrepta întreaga Europă, se va îndrepta realmente; acest lucru a fost resimțit instinctiv în timpurile care l-au precedat pe cel actual. Oamenii voiau să înțeleagă ceva din ceea ce se petrece în Europa Centrală. Dar pentru că ei se află întrețesuți în elementul național, se vor putea uni cu o deplină înțelegere cu ceea ce se petrece aici abia în viața dintre moarte și o nouă naștere. Atunci ei vor putea fi uniți cu o înțelegere deplină și vor putea găsi calea înspre Învățătorii din Europa Centrală. Îmi este chiar neplăcut să afirm acest lucru, pentru că el pare, în ochii celor ce fac parte din Europa Centrală, ca un fel de lăudăroșenie; dar adevărurile obiective trebuie spuse. Dar împotriva a ceea ce este resimțit în felul acesta instinctiv, a ceea ce este căutat în viața dintre moarte și o nouă naștere, anume unirea cu sufletele care s-au străduit înspre ceea ce este general-omenesc, cu sufletul lui Goethe, cu sufletul lui Schiller, cu sufletul lui Fichte – ceea ce poate fi resimțit aici din realitatea că după ce omul trece prin poarta morții, el va căuta în primul rând sufletul lui Goethe, sufletul lui Fichte, sufletul lui Schiller și alte suflete care și-au trăit ultima încarnare în Europa Centrală –, împotriva acestei realități care s-a exprimat în felul acesta instinctiv se ridică încă o dată infinite patimi naționale. Dacă resimțim această împotrivire în cuvintele ce răsună atât de frecvent înspre noi din Vest și din Nord-Vest, atunci am pus în locul mayei, al iluziei, realitatea înțeleasă. Atunci înțelegem că omul pământean, care îl are în sine pe omul cel veșnic, nu vrea ceea ce vrea omul veșnic în el; și atunci înțelegem cum se transformă în ură, în temporalitate, iubirea pe care trebuie să o simtă el în veșnicie.
Vom ajunge cel mai bine la iubirea înțelegătoare, la înțelegerea plină de iubire, dacă ne vom informa în privința caracterului omenirii europene în sensul pe care ni-l poate da știința noastră spirituală. Ne este îngăduit să facem acest lucru, pentru că noi ne adresăm mereu Sinei superioare a omului. Iar cel care vrea să gândească și să simtă împreună cu noi, acela recunoaște această Sine superioară și poate asculta tot ceea ce se spune despre învelișul exterior, pentru că el știe că este vorba de învelișul exterior.
Într-un anumit sens, fiecărui popor i se atribuie o anumită misiune. Cândva, când vom păși în clădirea de la Dornach, vom găsi exprimat în forme, în succesiunea coloanelor, a capitelurilor și arhitravelor lor, ceea ce se exprimă în impulsurile europene. Dar eu nu vreau să vorbesc despre aceasta acum, pentru că este bine să vorbesc despre aceasta atunci când vom avea clădirea înaintea noastră. Eu am făcut aceasta cu câteva zile în urmă, acolo [Nota 7]. Dar dacă vom avea în vedere ceea ce poate face și altfel impresie asupra sufletelor noastre, atunci vom recunoaște în primul rând în locuitorii din peninsulele sudice – în italieni și spanioli – popoare care lasă oarecum să se reîntoarcă în misiunea lor modernă tot ceea ce s-a desfășurat în vremurile vechi în timpul celei de-a treia perioade de cultură post-atlanteene, în cultura egipteano-caldeeană. Atunci când om înțelege acest lucru vom privi de-a dreptul în sufletul naționalităților italiene sau spaniole. Acest lucru poate fi urmărit până în detalii. Astfel încât putem spune că noi regăsim în realitate ceea ce ne este expus spiritual. Și care anume a fost caracteristica – noi am discutat-o adesea – culturii egipteano-caldeene? Caracteristica acesteia a fost resimțirea unei mărețe astrologii cosmice. Anume faptul că oamenii nu priveau stelele și constelațiile în modul în care le privim noi astăzi, ci ei vedeau ființe spirituale, care-și aveau corporalitatea exterioară în aceste constelații; că ei vedeau spiritualul răspândit peste tot. Dacă e ca aceasta să se repete ca sarcină națională în timpul de după Misteriul de pe Golgota, atunci trebuie să se repete în așa fel încât să fie interiorizat sufletește, încât omului să-i apară marele tablou cosmic al egiptenilor și caldeenilor ca renăscut din sufletul său. Și unde este mai clar acest lucru decât acolo unde cultura peninsulei italiene și-a atins punctul culminant, în «Divina comedie» a lui Dante? Și faptul că ceea ce exista în cultura egipteano-caldeeană apare la lumina zilei ca renăscut lăuntric din suflet, se manifestă în toate amănuntele.
Ceea ce era esențial în cultura greacă apare la lumina zilei în poporul francez, chiar până în caracterul personalităților conducătoare. De exemplu, Voltaire [Nota 8] nu poate fi înțeles decât dacă este comparat cu un adevărat grec. Și dacă privim formele operelor de artă ale lui Corneille [Nota 9] și Racine [Nota 10], vedem cum luptă ei să cizeleze forma, ca în cultura greacă. Aceasta are o mare însemnătate cultural-istorică. Lupta pentru forma exterioară, pentru însușirea a ceea ce a vestit Aristotel [Nota 11] despre formă, trăiește mai departe în Racine și Corneille. Și dacă vom căuta din nou în cultura franceză ceea ce era dătător de ton în cea de-a patra epocă de cultură post-atlanteană în calitatea sa de cultură a sufletului rațiunii, atunci trebuie să găsim acolo ceea ce se exprimă cu măreție în ea, ceea ce se poate preocupa tocmai de aceasta prin faptul că sufletul rațiunii cuprinde lumea. Așadar cel mai mare prozator, care nu-și poate găsi egalul într-o astfel de formă, trebuie să fie unul care configurează lucrurile din sufletul rațiunii. Căci un popor își atinge măreția atunci când aduce la lumina zilei aspectele prin care el este incomparabil cu alte popoare. Și cine este cel care nu poate fi depășit în literatura franceză? Este Molière [Nota 12]! Prin el, sufletul francez își atinge înălțimea proprie caracteristică; aceasta nu poate fi depășită. Un ecou al acesteia mai acționează încă în Voltaire.
Acum, sufletul britanic nu este o repetare a unei vechi epoci, ci face parte din cea de-a cincea epocă post-atlanteană, constituind oarecum o nouă creație a acestei epoci. Această a cincea perioadă post-atlanteană tinde preferențial la dezvoltarea sufletului conștienței; ea evidențiază acest fapt. Sufletul conștienței este imprimat în mod deosebit în specificul poporului britanic. Particularitatea sufletului britanic este această raportare la evenimente. Deja cu paisprezece-cincisprezece ani în urmă, pe când lucram la prima ediție a lucrării Enigmele filosofiei [Nota 13], m-am străduit să găsesc o expresie potrivită pentru filosofii britanici; și atunci mi s-a revelat: Ei sunt spectatori ai vieții; ei se raportează la ea așa cum se raportează sufletul conștienței la viață ca spectator. Și cine este cel mai mare creator al sufletului poporului britanic, care exprimă până în profunzimi particularitățile britanice de caracter? Este Shakespeare [Nota 14]! La el avem o stare incomparabilă de spectator a sufletului britanic.
Să trecem acum la Europa Centrală, unde găsim „ceea ce devine mereu și nu este niciodată”, cum l-am caracterizat eu deja în conferința publică: Eul propriu-zis, esența cea mai lăuntrică a omului. Cum se raportează acesta la elementele componente ale sufletului? El își formează propriile sale relații cu sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței; el urzește firele către toate acestea. Să observăm acest fapt la Goethe! Vedem cum tânjește el după Italia. Și ca și el, cei mai buni oameni din Europa Centrală au tânjit mereu după Italia pentru a găsi ceea ce rodnicește Eul și ceea ce poate el primi din sufletul senzației. Eul face schimb de forțe și cu sufletul rațiunii. Să încercăm să vedem în decursul secolelor cum se manifestă și acolo acea strânsă legătură care există între Eu și sufletul rațiunii. Să observăm cum Friedrich cel Mare [Nota 15],cel mai german dintre conducători germani, vorbea și scria de fapt doar în franțuzește, prețuind în mod deosebit și cultura franceză, ceea ce se arată, de exemplu, în raportul lui față de Voltaire. Vedem de asemenea că filosoful german Leibniz [Nota 16] își scrie operele în limba franceză. Aceasta este la fel cum procedează Eul cu sufletul rațiunii. Și atunci când Eul caută din adâncurile sufletului ceva înspre care el tinde, atunci din adâncurile Eului, din adâncurile insondabile ale Eului se impune ceva în sus, iar sufletul conștienței caută să înțeleagă acest ceva. Vedem acest lucru la Goethe. Eu am expus adesea că el a căutat să înțeleagă modul în care provin organismele unul din celălalt; el a elaborat o mare învățătură cuprinzătoare a organismului. Aceasta provine din adâncurile Eului. Însă ea nu poate fi imediat înțeleasă; omenirea necesită calea mai facilă, a rațiunii; ea abordează lucrurile așa cum rezultă ele din sufletul rațiunii. Ea nu preia ceea ce a dat Goethe, ci preia același lucru în traducerea sufletului conștienței; ea îl acceptă pe Darwin [Nota 17]. În ziua de azi oamenii nu sunt atât de departe încât să recunoască și să aprecieze valoarea «Teoriei culorilor» a lui Goethe [Nota 18], dar traducerea acesteia în limbajul sufletului conștienței, pe care o găsim la Newton [Nota 19], este considerată în ziua de azi pretutindeni drept o teorie fizică.
Aceste lucruri ne indică modul în care se raportează caracterele naționale individuale, și noi ne ridicăm de la maya exterioară, în care sunt captivi oamenii, la adevăr, dacă învățăm să considerăm lucrurile în mod spiritual-științific; la acel adevăr care ne poate arăta că așa cum forțele sufletești individuale pot duce o luptă în om, se luptă între ele și forțele sufletești individuale încorporate în sufletele popoarelor. Și nu este întâmplător că în vremea noastră – în care ceea ce tocmai a fost spus se reliefează ca învățătură – apare marele maestru învățător, războiul, care le vorbește oamenilor într-un mod atât de sângeros și atât de cumplit, spunându-le ceea ce le spunem noi în mod spiritual. Și nu este întâmplător că în timp ce nouă ne este îngăduit să rostim aceste lucruri, afară se duce probabil una dintre cele mai sângeroase lupte, care corespunde, în fond, acelorași adevăruri care trebuie străvăzute prin maya, pentru a fi înțelese cu adevărat.
Pentru a vorbi despre aceste lucruri noi trebuie să îndepărtăm din cuvinte toate nuanțele de simțire de antipatie și simpatie și să le folosim pe acestea doar drept caracteristici, și atunci vom înțelege lucrurile în mod corect. Căci este vorba de lucruri pe care le poartă sinea omului în sine, în măsura în care ea este învăluită în elementul național. Acest lucru poate fi urmărit până în amănunte. Eu vreau să spun ceva mai întâi, pentru a pregăti ceea ce urmează să înțelegem.
Faptul de a vorbi despre francez în același mod, nu este corect. Aici trebuie să spunem: El are gânduri. Căci „a gândi” și „a avea gânduri” nu este același lucru dacă se face o diferențiere subtilă. Pentru înțelegerea lucrurilor poate fi de ajutor ceea ce a fost exprimat în Enigmele filosofiei. În vestul Europei omul are gânduri; gândurile sunt ceva care vin spre el, care îi sunt date, la fel cum îi sunt date senzațiile simțurilor. Tot așa este și cu gândurile: ele pătrund în suflet, se desfășoară în el, omul le are, este încântat de ele, este fericit să le aibă. Germanului i se reproșează chiar că gândurile sale sunt întru câtva reci. Se poate să fie așa, pentru că el trebuie să le formeze mai întâi în sufletul său individual; ele trebuie încălzite mai întâi acolo, și rămân calde numai atâta timp cât se află în activitatea nemijlocită de desfășurare a lor.
Acestea au fost spuse ca pregătire. Căci într-adevăr, în toate manifestările naționale individuale percepem pretutindeni desfășurarea celor oferite în principiile științei spirituale, pe care le găsiți în conferințele despre sufletele popoarelor. Să abordăm acum manifestări individuale ale caracterelor naționale.
Caracterul italic și cel spaniol sunt determinate de sufletul senzației. Putem urmări aceasta în viață până în amănunte. Noi găsim pretutindeni sufletul senzației – desigur că aceasta nu se referă la viața în Sinea superioară. Dar în măsura în care omul acestor țări trăiește în elementul național, el se manifestă în sufletul senzației. Iar acesta este atașat în mod deosebit de tot ceea ce este ținut natal, patrie a sa și resimte ceea ce este străin ca fiind ceva opus. Încercați acum să înțelegeți, de exemplu, tot ceea ce trăiește în elementul național italian, și veți afla că italianul îi resimte pe ceilalți care nu sunt italieni ca fiind străini ce trăiesc într-un element străin lui. Și toate războaiele care au fost duse în Italia în secolul XIX au fost, într-o măsură pronunțată, războaie pentru patrie. Iar aceasta este o repetare a culturii egipteano-caldeene.
Să-i privim acum pe locuitorii din Europa Occidentală, pe cei din ținutul francez. După cum am spus, trebuie să dăm la o parte tot ceea ce este simpatie și antipatie. Aici se repetă cultura greacă. De aceea, el îl va simți pe străin la fel cum îl simțea grecul; și îl numește pe acesta barbar. – Este o repetare a elenismului! – Și putem să o înțelegem, în ciuda faptului că ea s-a revărsat în sentimentele de antipatie cele mai pline de mânie. Iar aici se află întotdeauna o nuanță a modului în care s-a vorbit în vechea Grecie despre omenirea care nu era elenă.
Poporului englez i-a fost încredințată în mod deosebit sarcina de a cultiva sufletul conștienței, care se dezvoltă în materialism. Aici trebuie să ne dezbărăm în special de orice antipatie. Cultivarea materialismului aduce la iveală ceea ce îi situează pe oameni unul lângă altul în spațiu. În felul acesta se arată ceva care nu a fost deloc resimțit în acest mod în timpurile de dinainte: se resimte concurență. Sufletul conștienței îl resimte pe omul de lângă el ca fiind un concurent în existența fizică.
Cum stau lucrurile cu locuitorii Europei Centrale, până în sus, la scandinavi? În alte vremuri, ar fi fost nespus de atrăgător să expun aceste lucruri în amănunte. Ce resimte germanul atunci când se raportează la ne-german, acolo unde italianul îl resimte pe celălalt ca fiind străin, francezul ca fiind barbar, iar englezul ca fiind un concurent? Trebuie să găsim pretutindeni cuvintele pregnante, potrivite pentru aceasta: germanul îl resimte pe omul la care se raportează ca fiindu-i dușman, de exemplu și în duel, unde nu trebuie să existe nicio legătură de antipatie, unde omul luptă pentru existența sa sau pentru ceva legat de existența sa. Iar „dușmanul” nu trebuie subapreciat câtuși de puțin. Și acest aspect poate fi urmărit până în amănunte. Tocmai acest război arată că germanul se raportează la dușman ca într-un duel.
Să ne îndreptăm acum privirile spre Est. Noi am vorbit despre faptul că pe cele două peninsule fizice se manifestă sufletul senzației, la francezi sufletul rațiunii, pe insulele britanice sufletul conștienței și că din Europa Centrală până sus, în Scandinavia, elementul național se manifestă prin Eu, fiind diferențiat în diferite ținuturi, dar, în ansamblu, putând fi resimțit din ceea ce poate fi numit suflet al Eului. Eu spuneam că acest aspect se manifestă ca Sine spirituală în Est. Care este specificul Sinei spirituale? Ea se apropie de om, coboară asupra lui. În Eu, omul se străduiește; el se străduiește și în cele trei elemente componente sufletești; dar Sinea spirituală coboară asupra lui. Ea va coborî cândva în Est ca adevărată Sine spirituală. Lucrurile pe care noi le-am accentuat adesea sunt adevărate. Dar pentru aceasta este nevoie de pregătire, pregătire pentru ca sufletul să primească și să încorporeze cele primite. Căci, în fond, ce a făcut poporul rus până acum, altceva decât să primească? Noi l-am tradus, în cadrul Mișcării noastre, pe cel mai mare filosof rus, Soloviov [Nota 20]. Dacă ne adâncim în el, descoperim acolo întru totul o viață spirituală vest-europeană, o cultură vest-europeană. E drept că este altceva, prin faptul că a fost elaborată din sufletul poporului rus. Dar ce plutește aici, către poporul rus, în contrast cu cultura vest-europeană? Italia și Spania sunt o repetare a celei de-a treia epoci de cultură post-atlanteene, poporul francez este o repetare a culturii din vechea Grecie. Britanicul arată ceea ce s-a adăugat în mod nou și care poate fi dobândit absolut precis pe planul fizic. În Europa Centrală este Eul, care trebuie să se elaboreze din sine. În Rusia avem ceea ce primește. Pentru început a fost primit creștinismul bizantin, care a coborât ca un nor și apoi s-a răspândit; și tot primită a fost cultura vest-europeană deja din timpul lui Petru cel Mare [Nota 21]. Aș spune că întâi a fost primit ceea ce este material. Ceea ce se află acolo este o reflectare a ceea ce este vest-european, iar munca sufletului este pregătirea pentru primire. Poporul rus va ajunge abia atunci în elementul său corect când va fi în măsură să recunoască faptul că ceea ce este în Europa Occidentală trebuie primit, cumva la modul în care au primit germanii creștinismul sau la modul în care au preluat germanii în ei înșiși elenismul, prin Goethe. Dar aceasta va mai dura încă un timp. Și pentru că fizicul omului din Est se împotrivește la ceea ce trebuie preluat în Est, Estul se mai opune încă la ceea ce trebuie să vină la el. Sinea spirituală trebuie să coboare. Acum, e drept că ceea ce vine din Vest în Est nu este Sinea spirituală. Dar sufletul se comportă în așa fel, se pregătește întru câtva pentru a primi. Și atunci cum îl vede rusul pe celălalt? Îl vede ca fiind cel care „i se opune”, ca și cum ar coborî asupra conștienței sale. De aceea, „celălalt”, care la italian este „străin”, la francez este „barbar”, la britanic „concurent”, la german „dușman”, acolo este „eretic”. De aceea, Rusia a dus, în fond, până acum numai războaie în numele religiei! Toate războaiele de până acum au fost doar războaie pentru religie. În accepția lor, popoarele ar trebui eliberate sau aduse la creștinism; popoarele din Balcani, și așa mai departe. Și în ziua de azi îl resimte țăranul rus pe cel care i se opune drept „Rău”. El îl simte pe celălalt ca fiind eretic; el crede mereu că duce războaie în numele credinței. Chiar și acum! Aceste lucruri merg până în amănunte, și învățăm să le înțelegem dacă avem buna voință de a privi într-adevăr înăuntrul lucrurilor. Și așa putem să ne întrebăm: Cum ne apare ceea ce ne întâmpină din Est?
Așa cum se încadrează omul în viața fizică, el este oarecum nedrept față de propria sa Sine superioară. La cel care trăiește în sufletul rațiunii și la care se dezvoltă în mod deosebit fantezia, care „are” gânduri, ceea ce i se pare lui că trebuie să fie prin aceea că-și viețuiește elementul național, se interpune în fața Sinei sale superioare. El resimte aceasta ca fiind gloria sa, ca fiind oarecum o a treia Sine, o Sine națională, care se interpune între el ca Sine superioară și omul național. Și din acesta luptă el. Iar după moarte, el trebuie să o învingă mai întâi pe aceasta, dacă nu a învins-o deja prin știința spirituală. După moarte, el trebuie să treacă mai întâi prin ceea ce se interpune în fața sufletului său ca inspirație a ceea ce își reprezintă el despre sine însuși.
Și cum stau lucrurile cu acela care își trăiește sentimentul național în cadrul sufletului conștienței? El înclină în primul rând înspre ceea ce își însușește sufletul conștienței în lumea fizică. Iar aceasta rămâne ca o amintire dureroasă în lumea ce se întinde în viața dintre moarte și o nouă naștere.
Locuitorul Europei Centrale este un căutător. El caută. Acest aspect iese la iveală chiar și atunci când vorbește defavorabil despre adversarii săi, atunci când afirmă că el se află aici numai ca să-și cultive ogorul și să se uite la nori (în limba germană: să caute în nori – n.tr.). și oricât de departe s-ar afla el, el caută deja aici Sinea spirituală. De aceea caută el în strădania sa din viața pământească să dea la o parte deja de aici ceea ce trebuie dat la o parte atunci când intrăm prin poarta morții în lumea spirituală.
Cel care și-a parcurs ultima încarnare într-un trup de rus, trebuie să-și însușească, atunci când trece prin poarta morții, conștiența unui înger, ca și cum ar intra în sânul unui înger – dacă nu s-a pregătit altfel prin știința spirituală –, el trebuie să se familiarizeze cu ceea ce coboară spre el de pe treptele următoare ale ierarhiilor superioare.
Din toate aceste motive, putem spune: Dacă privim spre Vest, găsim că este firesc să ia naștere războiul din ființa oamenilor, în măsura în care ei sunt oameni ai națiunii lor, căci acolo elementul național este unit cu ceea ce constituie tocmai învelișul lor exterior. Acolo este foarte firesc să ia naștere războiul. În lumea spirituală se poate extinde nestingherit ceea ce este justificat înlăuntrul acesteia. Ceea ce apare omului în fantezia sa ca fiind el însuși, trebuie să se afirme prin alte mijloace. Pentru a se afirma, aceasta are nevoie să se extindă. Ceea ce caută să se impună concurenței, este de la sine-înțeles că vrea să se extindă. Iar nouă nu ni se pare de neînțeles faptul ca războiul să vină de la reprezentanții sufletului conștienței. Iar dacă vom căuta cu adevărat Eul în Europa Centrală, trebuie să vedem dacă însușirile Eului sunt deja aplicabile. De exemplu, eu am subliniat deja faptul că Eul trebuie reîntețit din nou în fiecare dimineață. Atunci când intrăm în sfera somnului cu Eul, înlăuntrul acesteia el este ne-întețit; în fiecare dimineață la trezire, el trebuie din nou re-întețit. Dacă-mi este îngăduit să mă refer la Austria: deja din copilăria mea se vorbea despre faptul că Austria se va descompune, cu un prilej sau altul. Noi am știut altceva: Oricâtă forță centrifugală ar fi avut, ea va fi menținută laolaltă din afară, și nu se poate descompune. Să privim acum la Germania. Are ea un caracter de Eu în aspectul, forma sa exterioară? Este o realitate, în mare măsură grăitoare, faptul că într-o mare parte a secolului, germanii au tins la unificare. Ei nu au realizat acest lucru în interior. Germania actuală, așa cum corespunde caracterului Eului, s-a constituit printr-un impuls exterior, care nici măcar nu a venit din Germania, ci din afară, din mijlocul Franței. Înțelegem lumea numai dacă o înțelegem spiritual-științific. În fond, Eul nu are tendința să lovească în jurul său sau pentru sine; pentru că forțele în surplus din planul fizic trec atunci în spiritual. Aceasta s-a putut dovedi mereu din istoria Germaniei, din istoria Austriei și din istoria popoarelor scandinavice. De aceea, este corectă conștiența că germanul, sau locuitorul Europei Centrale în general, trebuie, ca să spunem așa, adus la război; căci, în fond, el nu-l poate începe din sine însuși. Atunci când el duce un război din inițiativa sa, procedează așa cum procedează inițiativa în Eu, iar astfel de războaie s-au purtat în lăuntru în măsură suficientă. În felul acesta trebuie să resimțim raportul Europei Centrale cu războiul.
Dar ce se configurează în Est pentru acela care poate simți caracterul popoarelor? Căci este de-a-dreptul nefiresc ca rusul să pornească la război. Și dacă el s-ar cunoaște pe sine însuși, ar simți și el că este de-a-dreptul nefiresc să ajungă la război. Noi, cei din Vest, chiar dacă înțelegem foarte bine tot ceea ce este rusesc, nu vom deveni tolstoieni. Dar rușilor le este nefiresc să poarte războaie. Lor le trebuie mai întâi impus războiul, pentru că acesta este ceva nefiresc pentru caracterul profund al poporului. Rusul se raportează la război ca la un război purtat pentru religie, ca la ceva care vine din afară. Lui nu i se poate prezenta războiul ca fiind plauzibil, căci el mai degrabă s-ar ruga ce anume să vină la el. De aceea, este întru totul de la sine-înțeles că motivele războiului nu trebuie deloc căutate în lăuntrul caracterului poporului rus, ci în ceea ce i se impune ca atare din afară. Și mai mult decât oriunde, trebuie spus în acest caz: Acolo nu poporul determină războiul – poporul este doar ceva exterior, în conformitate cu credința sa –, ci ceva împotriva căruia poporul ar trebui să se îndrepte. În Rusia, războiul este întotdeauna, în sensul cel mai categoric, maya, o iluzie. Din acest motiv, se poate spune, atât de clar și de precis, ceea ce eu am ridicat ca întrebare în conferința publică: Cine ar fi putut împiedica războiul? – Dacă vrem în general să vorbim despre faptul că el ar fi putut fi împiedicat. Pentru francezi, începând din anul 1871, războiul a fost firesc, iar a vorbi despre faptul că ei l-ar fi putut împiedica, este nefiresc. Cel căruia i se impune un război de concurență, nu are, desigur, niciun drept să se supere pentru că undeva a avut loc vreo încălcare a neutralității, și în acest caz el trebuie să-și reinterpreteze supărarea și indignarea în cadrul elementului național, și pentru el este de la sine-înțeles faptul că va purta război. Aceasta nu trebuie să i se ia în nume de rău. Războiul nu poate fi pur și simplu respins, așa cum atunci când interpretezi natura ființelor trebuie să găsești din elementul sufletului conștienței alte cuvinte decât atunci când o interpretezi din punctul de vedere al Eului, și vorbești din cauza aceasta despre lupta pentru existență. Goethe nu a exprimat acest cuvânt, pentru că el nu este aplicabil din punctul de vedere al Eului. Dar acolo unde este vorba că războiul este neadevărat și că el trebuie reinterpretat mai întâi drept război pentru religie, acolo trebuie spus că, pentru că războiul a apărut în mod exterior, el ar fi putut să fie și împiedicat în mod exterior. Și dacă privești în toate profunzimile în care se poate privi – acum, apare că războiul că a fost o necesitate, dar aceasta este o altă problemă –, atunci trebuie spus: Este adevărat că Rusia ar fi trebuit să rămână spectator, și atunci războiul ar fi putut fi împiedicat. Dacă Rusia ar fi rămas spectator, războiul ar fi putut fi împiedicat. Căci acolo războiul a fost „altoit” pe un caracter al poporului, unde, în fond, era întru totul nefiresc.
Când vorbim despre astfel de lucruri, le avem din lumea spirituală; de acolo provin ele; însă ele pot fi întotdeauna adeverite și confirmate în lumea exterioară, căci ceea ce se găsește în spiritual se confirmă în lumea exterioară. Noi am spune că ar fi fost un gest firesc pentru caracterul național rus să aștepte, rugându-se, ceea ce urma să vină la el. Căci este întru totul caracteristic: intelectualii ruși – eu am indicat deja acest lucru – așteaptă și simt că de ei trebuie să se apropie ceva viitor. Acum, e drept că ceea ce trebuie să se apropie de ei se află încă foarte departe în viitor, iar noi am văzut cum a fost respins ceea ce ar fi trebuit să fie preluat acum. Și probabil că este mai mult decât un simbol faptul că în timp ce acum se desfășoară luptele din Marea Neagră, rusul privește încă mereu într-acolo, pentru a vedea oarecum o încorporare a ceea ce el ar trebui să aștepte în mod spiritual, atunci când privește înspre Hagia Sophia. Mereschkovski povestește despre două călătorii pe care le-a făcut el la Hagia Sophia. El a resimțit oarecum în Hagia Sophia un simbol exterior pentru ceea ce el nu cunoaște în sentimentele sale, dar pe care îl așteaptă, și el a numit acest ceva pentru ruși „creștinism care se apropie”. Dar el l-ar fi recunoscut în mod corect dacă ar fi știut că rușii ar trebui să fie cuprinși de creștinismul care a străbătut natura faustiană. Însă el nu știe acest lucru. El crede că acesta se află în fața sa la Hagia Sophia. Cum se raportează el la creștinism? Dacă privim la cele rostite de Soloviov20, acestea sunt ceva despre care eu pot afirma că el are o anumită înțelegere pentru ele. Pentru că atunci când i s-au făcut din nou greutăți de Sfântul Sinod de la Petersburg, el a fost de părere: Da, așa merg lucrurile când reușești cu dificultate să formulezi cele pe care vrei să le spui. Unii mă acuză ca fiind ateu liberal vest-european, alții, că sunt ortodox, iar alții mă privesc chiar ca pe un iezuit. – Și el încheie prin a spune: Da, în câte feluri nu poți fi denumit, atunci când ești judecat de ticăloșii de la Petersburg! – Acestea nu sunt cuvintele mele, ci cuvintele unui bun rus, unui rus la care se poate vedea că nu este ușor să te dezbari pur și simplu de sentimentele de simpatie sau antipatie. Dar să presupunem că intelectualul rus se lasă în seama lui însuși. Noi am spus că acolo este o lume de o dispoziție plină de așteptare, firească în privința a ceea ce trebuie să vină, și care nu poate fi cucerită cu săbii și tunuri. De aceea este panslavismul atât de ipocrit. Căci atunci când se lasă în seama lui însuși, Mereschkovski se lasă în seama a ceea ce a simțit el la Hagia Sophia. Numai că el a confundat cele simțite cu creștinismul vest-european, care a trecut prin strădania faustiană. Dar cum vorbește el despre aceasta?
Eu am încercat să aduc într-o formulă pregnantă ceea ce se poate resimți la popoarele individuale în raport cu războiul, și am spus: Rusul crede că poartă război pentru religie, englezul pentru concurență, francezul pentru glorie, italianul și spaniolul pentru patrie, și că germanul luptă pentru existență. Iar acum putem spune: Italia vrea să-și mențină patria; Franța își receptează propria sa reprezentare de glorie ca ideal național; englezul face comerț; germanul se străduiește; iar rusul se roagă – și toate acestea sunt firești. Eu nu am în vedere rugăciunea exterioară, ci dispoziția lăuntrică a inimii. Ce spune Mereschkovski în încheierea cărții despre care v-am vorbit alaltăieri [Nota 22]? „Hagia Sophia – luminoasă, tristă și inundată de lumina clară de chihlimbar a ultimei taine – mi-a înălțat sufletul căzut și speriat. Am privit în sus la bolta ce se aseamănă bolții cerești, și m-am gândit: Iat-o cum stă aici, creată de mâna omului, ea care constituie apropierea oamenilor de Dumnezeul trinitar pe Pământ. Această apropiere a dăinuit, și într-o zi se va amplifica. Cum să nu ajungă la Tatăl, care înseamnă Universul, cei care cred în Fiul? Cum să nu ajungă la Fiul cei care iubesc lumea, pe care și Tatăl a iubit-o într-atât încât L-a dat pe Fiul Său pentru ea? Pentru că ei își dau sufletele lor pentru El și pentru prietenii lor; ei Îl au pe Fiul, pentru că au Iubirea, numai numele nu îl cunosc.” Ei nu au întreaga corelație! Și apoi el încheie: „Și am simțit nevoia să mă rog pentru toți în acest templu, deocamdată păgân, dar singurul templu al viitorului, ca poporului meu să i se confere adevărata forță victorioasă prin credința conștientă în Dumnezeul întreit.” Or aici, aveți rugăciunea! Aici aveți întregul caracter nenatural al războiului, care merge de la Est la Vest!
Dacă încercăm în felul acesta să ajungem la înțelegerea lăuntrică a ceea ce ne întâmpină acum, dacă încercăm să răzbatem afară din maya și să ajungem la adevăr, atunci ne este îngăduit și să spunem că noi nu practicăm o antroposofie abstractă, care se teme de cunoaștere. Căci ar însemna să ne fie teamă de cunoaștere, dacă din cauza primului nostru principiu [Nota 23]? ne-am retrage îngroziți din fața cunoașterii caracterelor popoarelor în adevăratele lor fundamente. Căci noi urmăm acest principiu tocmai atunci când ne apropiem de om, așa cum este el, și vrem într-adevăr să privim în sufletul său. Și atunci vorbim, în majoritatea cazurilor, despre ceea ce este nepieritor în om, și atunci găsim și ceea ce trece dincolo de elementul național, ceea ce aparține de veșnicie, și găsim sentimentele și simțirea care se pot îndrepta înspre ceea ce este veșnic în om. Și atunci găsim posibilitatea de a înfăptui ceea ce trebuie înfăptuit. Căci gândiți-vă, oare nu vor avea de suferit mântuirea și progresul omenirii dacă ar rămâne în continuare dispozițiile lăuntrice care pătrund acum popoarele europene? Dispoziții care de altfel sunt născute doar din maya! Din punctul de vedere al necesității – care constă în aceea că oamenii trebuie să învețe din nou să se înțeleagă între ei, că există o continuare a ceea ce a fost deja inițiat într-un anumit sens, în Europa Centrală –, este necesar ca această atmosferă în care trăim noi – această atmosferă spirituală care este atât de îngrozitor de învolburată în ziua de azi – să aibă și alt caracter decât acela de învolburat. Și cum am putea să nu simțim, dacă suntem înlăuntrul vieții spirituale, cât de învolburată este în ziua de azi atmosfera spirituală! Și cu cât pătrundem mai adânc în aceasta, cu atât mai mult trebuie să o simțim. Lucruri cu adevărat zguduitoare pot deveni accesibile din viața spirituală. Ocultistul ar putea afla multe. Dar atâtea aspecte zguduitoare și invadatoare ca în ultimele trei luni, nu s-au putut afla mai înainte.
Cât de des nu am subliniat eu adevărul ocult că lucrurile care în lumea fizică sunt într-un fel, prezintă în lumea spirituală caracterul opus. Unii dintre prietenii noștri își vor aminti cât de des am vorbit eu de faptul că războiul atârnă în aerul spiritual, și că de fapt el este reținut doar prin ceva care înseamnă și în viața fizică un impuls spiritual: teama. Forțele de teamă l-au reținut atâta timp cât el era încă astral. Teama a fost cea care l-a reținut, ca să nu izbucnească mai devreme. Acum, din punct de vedere exterior, războiul a pornit de la atentatul de la Sarajevo. Acesta a avut aspectul său plin de importanță. Și aici sunt lucruri zguduitoare. Și pentru că suntem între noi, este posibil să vorbim și despre astfel de lucruri. Individualitatea care a fost ucisă atunci [Nota 24] și a trecut apoi prin fața morții, a prezentat apoi o imagine cum eu nu am mai văzut niciodată înainte și nici nu am auzit pe alții să fi descris așa ceva. Eu am descris, în moduri diferite, felul în care arată sufletele când trec prin poarta morții. Dar acest suflet a prezentat ceva remarcabil. El era ca un centru de cristalizare, în jurul căruia s-a cristalizat până la izbucnirea războiului tot ceea ce era element de teamă. Iar apoi s-a arătat cu totul altceva. Dacă mai înainte era o mare forță cosmică ce atrăgea toată teama, acum este ceva opus. Teama care a domnit aici pe planul fizic, i-a reținut pe toți. După ce însă acest suflet a ajuns pe planul spiritual, el a lucrat în sens opus și a adus războiul.
Este zguduitor pentru suflet să trăiești aceste fapte. Și așa sunt multe care se încadrează acum în cântărirea acelor impulsuri astrale care se înalță din sufletele oamenilor în lumea astrală. Și dumneavoastră îmi este îngăduit să vă spun că eu nu am mai trăit niciodată înainte ceea ce am trăit în ultimele luni; ceea ce a adus sufletele într-o furtună atât de cumplită. De aici se poate înțelege și ce anume lucrează acolo în atmosfera spirituală. Și dacă e ca în atmosfera spirituală să ajungă ceea ce trebuie să ajungă, atunci în ea trebuie să pătrundă gânduri care pot veni doar de la suflete care au înțeles lumea spirituală. Și de aceea, sufletele dumneavoastră sunt rugate să cuprindă gânduri pe cât de arzător pot ele ruga, gânduri pe care noi am încercat să le stimulăm prin considerații ca acelea din ziua de azi, sau pe care le-am cultivat ultima oară, care provin așadar în acest mod din cunoașterea spirituală și pe care le pot trimite în sus, în lumea spirituală, doar sufletele care au parcurs știința spirituală. Căci deja în timpul războiului, și în special după aceea, sufletele vor avea nevoie de asemenea gânduri. Căci gândurile sunt realități! Și îți dorești să îți trimiți rugăciunea cea mai arzătoare în lumea spirituală, pentru ca ceea ce va proveni din acest război și se va întâmpla după acest război, să nu provină din alte auspicii decât prin gânduri care nu provin din maya omenească, ci din adevărul și din realitatea spirituală. Și cu cât veți trimite mai mult astfel de gânduri în lumea spirituală, cu atât mai mult veți face, pentru ceea ce urmează să rezulte din aceste lupte mondiale, cu atât mai mult veți face ceea ce este necesar pentru întreaga evoluție a omenirii.
În această rugăciune, aș dori așadar să las să răsune ceea ce am vrut să aduc în sufletele dumneavoastră prin aceste considerații. Și dacă ceea ce am considerat noi a ajuns într-adevăr până în sufletele noastre, dacă sufletele noastre, în calitatea lor de suflete care au trăit acum în știința spirituală, fac să se reverse în sus, în lumea spirituală, ceea ce aduce împăcare oamenilor, atunci știința noastră spirituală și-a confirmat valoarea în aceste vremuri grele de destin! Căci atunci ea se confirmă în așa fel încât luptătorii noștri nu-și trăiesc în zadar curajul acolo, afară; încât sângele nu se varsă în zadar în bătălii! Și atunci, suferința celor care o poartă nu va fi fost în zadar, și nici faptele de jertfă aduse nu vor fi fost în zadar. Atunci, din aceste zile grele de destin vor crește roade spirituale, și ele vor crește cu atât mai mult cu cât oamenii vor fi capabili să trimită în lumea spirituală gânduri ca acelea pe care le-am indicat.
Remarc în mod expres că următoarele cuvinte pe care le voi rosti acum sunt structurate pe șapte rânduri și formează un fel de mantră, iar în penultimul rând „de îndreaptă sufletele” trebuie citit: „dacă sufletele își îndreaptă”.
Despre aceasta am vrut să vorbesc, despre faptul că aceste evenimente care vorbesc despre realitate în felul acesta, ajung în lumina corectă pentru ca noi să ne înălțăm de la maya la adevărata realitate. O, se vor găsi suflete care să înțeleagă cum să privească prezentul nostru. Se vor găsi suflete dacă ele se găsesc în sensul învățăturii pe care a dat-o Krishna [Nota 25] despre sufletele care se luptă între ele. Și dacă este cu adevărat posibil ca în această vreme dură, purtătoare de un destin greu, sufletelor care au trecut prin știința spirituală să le fie posibil să trimită gânduri rodnice pentru spirit în lumea spirituală, atunci va proveni rodul corect din ceea ce se petrece în aceste lupte grele, cu jertfe atât de dure. De aceea, voi lăsa să răsune ceea ce am vrut să adresez sufletelor dumneavoastră astăzi în ceea ce aș vedea cu drag drept conștiență, conștiență lăuntrică a acelor suflete care au trecut prin știința spirituală:
Din curajul luptătorilor,
Din sângele bătăliilor,
Din suferința celor părăsiți,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va crește rod spiritual –
Dacă sufletele își îndreaptă conștiente de spirit
Înțelegerea lor în Împărăția spiritului.
