Să ne îndreptăm și de data aceasta gândurile înspre spiritele ocrotitoare care au grijă de aceia care se află afară, pe câmpurile evenimentelor zilelor noastre; să ne îndreptăm înspre spiritele ocrotitoare ale acelora care fac parte, împreună cu noi, din Mișcarea noastră, dar acum sunt acolo, afară, și trebuie să intervină cu viața și cu întreaga lor existență fizică față de ceea ce pretinde timpul actual de la ei. Și, în sens extins, să ne îndreptăm și spre spiritele ocrotitoare ale tuturor celor care, chiar dacă nu fac parte din comunitatea noastră, trebuie să-și jertfească viața și trupurile pe câmpurile de luptă:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care au trecut deja prin poarta morții, să rostim:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Și fie ca spiritul, pe care îl căutăm prin Mișcarea noastră, pe care l-am căutat ani de-a rândul, de câte ori ne-am reunit aici, să domnească asupra voastră, să-și întindă aripile deasupra voastră, pentru ca voi să vă puteți îndeplini sarcina pe Pământ în conformitate cu karma voastră!
Iubiții mei prieteni, eu nu știu câți dintre dumneavoastră au simțit că în zilele noastre este mai greu ca de obicei să vorbești în conferințele publice, așa cum au trebuit ele să fie organizate ieri și alaltăieri – și în special în conferințele publice, în modul în care a trebuit să o fac ieri și alaltăieri [Nota 26] –, pentru că este foarte ușor ca cele care trebuiesc spuse să fie expuse neînțelegerii. Și tocmai atunci când noi ne încadrăm cu toată inima și înțelegerea în Mișcarea noastră, trebuie să aducem cuvântul – despre care eu am dat câteva indicații și ultima oară când mi-a fost îngăduit să vorbesc aici – tot mai mult la aprofundare în sufletele noastre, cuvântul care, în fond, descrie viața exterioară, viața pe planul fizic, așa cum îl întâmpină ea în mod obișnuit pe om – deci nu viața în sine – este maya, este un fel de fantasmagorie, și că adevărul, realitatea, se află abia dincolo de acesta. Trebuie să ne fie clar că acest adevăr despre maya nu poate fi cuprins cu teoriile noastre sau numai cu rațiunea noastră, ci el trebuie cuprins cu toate forțele noastre sufletești, cu întreaga noastră viață sufletească, și înainte de toate și cu impulsurile noastre de simțire și de sentiment. Căci la fel cum rațiunea noastră, care se îndreaptă către senzorial, consideră că este de neînțeles ca lumea noastră înconjurătoare să nu fie lumea cea adevărată, cea reală, tot așa găsesc sentimentele noastre și impulsurile noastre de voință acest adevăr ca fiind de neconceput. Noi trebuie să învățăm să gândim altfel prin familiarizarea cu știința spirituală, trebuie să învățăm și să simțim altfel, și să învățăm să coborâm altfel către izvoarele voinței noastre.
Și cât de ușor este să se conceapă, de exemplu, cele pe care le-am rostit eu – pentru că este dificil să exprim întru totul adecvat aceste lucruri, deoarece nu există un limbaj propriu relațiilor din lumea spirituală – să fie înțelese în așa fel încât caracteristicile unor suflete ale popoarelor să fie considerate ca formulate din mai multă sau mai puțină simpatie sau antipatie, în această vreme a noastră în care simpatiile și antipatiile, desigur determinate de vremurile pe care le trăim, oscilează împreună în gândirea și simțirea omenească. Și totuși, dacă știința spirituală vorbește dintr-o dispoziție corectă, trebuie crezut faptul că aceste lucruri, dacă e ca ele să fie caracterizate cu precizie, ca de exemplu caracterele sufletelor popoarelor, nu este îngăduit să fie rostite cu simpatie sau antipatie, în sensul obișnuit al cuvântului. Dacă ar fi rostite cu simpatie și antipatie, cuvintele nu ar putea fi adevărate; atunci ele ar trebui să fie neadevărate, ar trebui să fie minciuni. De ce anume?
Se crede cu ușurință că acela care printr-o dezvoltare corespunzătoare a sufletului său încearcă să se înalțe la contemplarea lumii spirituale, la o contemplare obiectivă a acestor lumi spirituale, ar putea deveni un om „uscat” lăuntric din punctul de vedere al sentimentelor și voinței. Dar este exclus ca el să devină astfel. Omul care s-ar „usca” în privința vieții sale de sentiment și de voință, în privința acelor impulsuri care apar în lumea sentimentelor, simțirii și pasiunilor omenești, omul care s-ar usca, ar împietri față de acest foc lăuntric, nu s-ar putea înălța precis la o contemplare obiectivă a lumii spirituale. Dimpotrivă: toată viața lăuntrică de sentiment, întreaga viață de voință lăuntrică, trebuiesc reunite, trebuie să devină pe cât posibil de înflăcărate. Însă ele trebuie transformate în suflet; ele nu pot rămâne așa cum sunt în viața obișnuită. Ele trebuie transformate în așa fel încât prin această viață de sentimente și impulsuri volitive omul să primească un fel de restructurare, re-clădire a lumii sale de sentimente și voință. Căci tocmai în felul acesta trebuie să se dezvolte ceea ce poate fi numit vedere lăuntrică, auz lăuntric. Cel care caută lumea spirituală nu poate deveni un om „uscat” lăuntric. Dar atunci, când această lume spirituală este privită, când omul a ajuns, prin toate luptele lăuntrice, prin toate învingerile lăuntrice, la această lume spirituală, atunci ea ni se oferă, fără îndoială, în așa fel încât, deși, de exemplu, ea mai poate trezi în noi simpatie sau antipatie, în caracteristica ce o constituie trăiește la fel de puțină simpatie sau antipatie pe cât de puțin trăiește simpatia în trandafir atunci când îl privim. Noi putem simți simpatie sau antipatie față de ea, dar ea însăși stă în deplina ei obiectivitate în fața noastră, și dacă noi vrem să o cuprindem în entitatea ei, putem doar să o caracterizăm. Acela care este oarecum constrâns să caracterizeze lumea spirituală, se află, în fond, în fiecare caz în parte, în imposibilitatea de a vorbi din simpatie sau antipatie.
Ieri am încercat să caracterizăm sufletele popoarelor italian, francez, britanic, german. Desigur că printre ascultători au fost unii care au crezut că aici nu este rostită caracteristica obiectivă, ci sunt exprimate simpatii și antipatii. Dar dacă ar vorbi simpatia sau antipatia, caracteristica respectivă ar trebui să fie o minciună, și nu s-ar putea conta niciodată pe ea. Dumneavoastră puteți înțelege pe deplin acest fapt din cele pe care vi le voi spune în continuare. Dumneavoastră știți cu toții că omul nu este numai această ființă care stă în fața noastră când îl considerăm cu ochii fizici. Atunci, el trăiește în conformitate cu propria sa entitate în trupul său fizic, și ne privește oarecum prin trupul său fizic. Dar el trăiește acea entitate, de care, din anumite motive – pe care dumneavoastră le cunoașteți – el nu este conștient în viața pământească obișnuită, el viețuiește această entitate care de fapt trăiește înlăuntrul Eului său și al trupului său astral, cu totul separat de trupul fizic și de trupul eteric, de la adormire până la trezire. În cazul cercetătorului spiritual, lucrurile stau așa că el ajunge la rezultatele cercetării sale prin aceea că își luminează ceea ce altfel rămâne inconștient pentru om între adormire și trezire. El trăiește – datorită trăirilor lăuntrice – ceea ce altfel rămâne tăinuit în spatele impresiilor lumii, în spatele fantasmagoriei lumii.
Am afirmat ieri în conferința publică faptul că spiritul poporului, sufletul poporului trăiesc în trupul omului. Astăzi pot spune: sufletul poporului trăiește în mod deosebit în trupul eteric al omului, în care noi ne aflăm în răstimpul de la trezire până la adormire. Când ne trezim, noi ne cufundăm, odată cu cufundarea noastră în trup, ne cufundăm totodată și în sufletul poporului. În răstimpul cât dormim, noi nu ne aflăm în sufletul poporului, ci numai de la trezire până la adormire.
Acum se pune întrebarea: Dacă cercetătorul spiritual vivifiază lăuntric și străluminează ceea ce nu trăiește în trupul său fizic, cum stau atunci lucrurile cu viața în sufletul poporului, separată de trupul său? Pentru că acolo sufletul poporului acționează separator atunci când noi ne cufundăm în trup. Atunci cercetătorul spiritual nu poate trăi în sufletul poporului dacă el viețuiește în mod conștient ceea ce viețuiește omul în somn. Particularitatea este că în fiecare timp, în fiecare prezent, există, ca să spunem așa, un număr de suflete dominante ale popoarelor, iar modul în care se raportează între ele aceste suflete ale popoarelor constituie de fapt întreaga viață pământească a omenirii, în măsura în care ea se desfășoară pe planul fizic. Atunci când omul se cufundă în trupul său fizic, el se cufundă cu aceasta și în sufletul poporului său. Dacă el iese din trupul său fizic și trăiește conștient în afara acestuia, atunci – printre toate celelalte trăiri pe care le parcurge – el se cufundă, de data aceasta nu în sufletul poporului său, ci în sufletele celorlalte popoare, deci în sufletele popoarelor cu excepția aceluia care trăiește în trupul său fizic în răstimpul vieții cotidiene. Vă rog să acordați întreaga pondere celor pe care tocmai vi le-am spus: anume, că la adormire noi nu ne cufundăm în sufletul propriului nostru popor, ci ne cufundăm în conlucrarea, oarecum în cercul sufletelor celorlalte popoare, numai că din acest cerc nu face parte acel suflet al poporului în care ne cufundăm când venim înapoi în trupul fizic. Cercetătorul spiritual trăiește realmente în cadrul cercetării sale împreună cu sufletele celorlalte popoare – numai că într-o viețuire armonioasă – ceea ce altfel se trăiește pe planul fizic în raport cu sufletul propriului popor, cu sufletul acelui popor în care este omul încadrat.
Acum, vă întreb: Dacă un cercetător spiritual cunoaște realmente modul în care noi nu trăim numai în sufletul propriului nostru popor, ci trăim și în sufletele celorlalte popoare, dacă el a viețuit acest lucru, are el atunci vreun motiv deosebit să descrie sufletul propriului său popor cu o altă obiectivitate decât descrie sufletele altor popoare? Nu, nu îl are! Și aici se află posibilitatea de a trece dincolo de prejudecățile izvorâte din simpatie și antipatie și de a descrie lucrurile în mod obiectiv. Este de la sine-înțeles că nu numai cercetătorul spiritual – care parcurge în mod conștient ceea ce viețuiesc toți oamenii – ci fiecare suflet omenesc viețuiește de la adormire până la trezire în toate sufletele popoarelor și în conlucrarea acestora, cu excepția aceluia în care trăiește sufletul în răstimpul veghei de zi. Este ceea ce ne oferă știința spirituală pentru ca orizontul simțirii și sentimentelor noastre să se extindă cu adevărat. Noi vorbim adesea despre faptul că știința spirituală este adecvată, prin modul de cunoaștere pe care îl oferă, să ne dea cu adevărat iubirea fără a face diferența de popor, rasă, stare socială ș.a.m.d. Această afirmație este atât de profund întemeiată, încât acela care vede că atunci când abordează în sine ca om acea parte care este spirituală în el, nu se poate deloc închide în ură și antipatie față de restul omenirii, ci trebuie să-și spună: De fapt este un nonsens să nu iubești! Dar pentru a spune: Este de fapt un nonsens să nu iubești, știința spirituală trebuie să ne cuprindă ca viață, și nu ca o simplă cunoaștere. De aceea, noi nu practicăm această știință spirituală ca pe o simplă cunoaștere, ci o practicăm în așa fel încât am preluat-o printr-o împreună-viețuire de-a lungul anilor în Ramurile noastre ca pe o hrană spirituală, pe care o preluăm și o prelucrăm în noi și care devine realmente una cu noi.
Eu am spus: De obicei, între adormire și trezire, omul trăiește în conlucrarea dintre sufletele popoarelor, cu excepția acelui suflet care este tocmai sufletul poporului său. Așa stau lucrurile în mod obișnuit. Dar există și un mijloc de a trăi oarecum în unilateralitate, într-unul sau altul din sufletele popoarelor. Există un mijloc care să ne constrângă ca în starea dintre adormire și trezire să nu trăim întreaga conlucrare a celorlalte suflete ale popoarelor, ci să fim mai mult sau mai puțin constrânși să trăim laolaltă cu unul dintre sufletele popoarelor sau cu mai multe suflete ale popoarelor, care sunt extrase din colaborarea de ansamblu a tuturor sufletelor popoarelor. Există un asemenea mijloc, și el constă în aceea ca noi să urâm în mod deosebit unul dintre sufletele popoarelor, sau mai multe asemenea suflete. Căci această ură pe care o aducem cu noi, ne dă puterea deosebită ca în starea de somn să trebuiască să trăim cu acele suflete ale popoarelor pe care le urâm cel mai mult, sau pe care le urâm în general. Așadar nu ne putem pregăti mai bine să ne unim pe deplin în starea inconștientă dintre adormire și trezire cu sufletul unui popor și să trebuiască să trăim împreună cu el, așa cum trăim cu sufletul propriului nostru popor în trupul fizic, decât acela că îl urâm, îl urâm cu toată sinceritatea, cu întreaga noastră lume de sentimente, și nu prin faptul că ne convingem singuri că îl urâm.
Atunci când sunt rostite astfel de lucruri observăm cât de profund și cu câtă seriozitate trebuie abordat adevărul despre maya. Căci nu numai rațiunea noastră, așa cum este ea construită, nu vrea să înțeleagă că lucrurile sunt, în profunzimea lor, altfel decât în aspectul lor exterior fantasmagoric, ci și simțirea și voința noastră se împotrivesc față de ceea ce este adevărat pentru lumea spirituală. Și dacă vom considera astfel de adevăruri cum este cel despre viața în sufletele celorlalte popoare, și în special în acela pe care îl urâm, atunci trebuie să ne spunem că majoritatea oamenilor nu respinge adevărul spiritual numai din motivul că nu poate vedea rațiunea lui, ci în special din acela că ei nu vor deloc să îl aibă pentru că îi deranjează și în simțirea căreia i se dăruiește omul pământean obișnuit. De îndată ce abordăm mai profund și cu mai multă seriozitate adevărurile lumii spirituale, acestea nu mai sunt deloc comode, căci ele nu constituie deloc ceea ce îi place omului atunci când el vrea să trăiască doar pe planul fizic. Aceste adevăruri sunt incomode. Ele ne zguduie și ne cutremură, și cu cât sunt mai profunde, solicită de fapt, în orice clipă, de la noi, să fim altfel decât suntem obișnuiți să fim pe planul fizic. Și acest fapt, anume că ele, ca lăuntru viu a nostru, solicită altceva de la noi decât suntem noi pe planul fizic, este în majoritatea cazurilor unul dintre motivele pentru care oamenii resping adevărul spiritual. Căci noi nu putem fi uniți doar cu o parte a lumii și a omenirii, ci trebuie să fim uniți cu întreaga lume și întreaga omenire. Existența noastră fizică constituie, în fond, doar un capăt al pendulului, celălalt capăt al pendulului este opusul celui dintâi, în multe privințe; numai că el nu este cunoscut în viața obișnuită. Se poate spune că el ni se impune cu seriozitate numai când abordăm adevărurile mai profunde ale vieți spirituale. Și aceste adevăruri profunde despre viața spirituală pot indica la infinit direcția pentru ceea ce necesită evoluția omenirii și progresul omenirii tocmai în timpurile noastre. Îngăduiți-mi să vă dau un exemplu din cercetarea spirituală, care poate fi important în special în prezent.
Vedeți cu ușurință că dacă lucrurile stau așa cum le-am rostit eu acum, așadar dacă la cufundarea în trupurile fizic și eteric avem viețuirea-împreună cu ceea ce se numește în sens obișnuit spiritul poporului, sufletul poporului, atunci această viețuire-împreună a destinelor spiritului propriului popor face parte dintre trăirile de care trebuie să ne dezbărăm treptat după moarte. Am vorbit adesea despre multe lucruri pe care omul trebuie să le depună după moarte; dar dintre acestea face parte și unirea cu spiritul poporului. Spiritul poporului acționează în progresul evoluției Pământului, el acționează în ceea ce se dezvoltă progresiv de la o generație la alta a omenirii pe Pământ. După moarte, între moarte și o nouă naștere, așa cum ne desprindem de una sau de alta, trebuie să ne desprindem și de spiritul poporului. Aceasta constituie totodată temeiul importanței morții eroice, a morții de pe câmpul de bătălie, pe care îl resimt oamenii. Cine o resimte corect – și ea este precis resimțită corect de aceia care trec cu o dispoziție lăuntrică adecvată, corectă, prin această moarte –, acela știe că această moarte este o moarte din iubire, că ea nu este suferită pentru ceva personal, nu este suferită pentru ceea ce poate fi păstrat pentru sine în întregul răstimp dintre moarte și o nouă naștere; ci că ea este suferită pentru sufletul poporului prin aceea că omul își dăruiește în mod altruist trupul fizic și trupul eteric. Nu ne putem imaginea moartea pe câmpul de luptă fără să o știm pătrunsă de o adevărată iubire profundă, fără ca omul să fie susținut de ceea ce contribuie la mântuirea omenirii în viitor. Acesta este aspectul semnificativ, de o importanță imensă a acestei morți de pe câmpul de luptă, dacă ea este trăită într-o dispoziție lăuntrică corectă. Căci ea este de neimaginat dacă nu este unită cu iubirea.
Dar noi trebuie să ne dezbărăm, între moarte și o nouă naștere, de împreună-trăirea cu spiritul poporului nostru. Noi trebuie să ne desprindem de aceasta. Noi trebuie să ajungem într-o regiune unde nu mai trăim împreună cu spiritul unui anume popor ca atare. Desigur că nu este așa că putem trece direct la alte spirite ale popoarelor. Aceasta facem între adormire și trezire. Aici trebuie să ne eliberăm mai ales de ceea ce este doar pământesc, și trebuie să ne familiarizăm cu viața, care se desprinde de ceea ce constituie evoluția omenirii pe Pământ. Așadar noi trebuie să ne desprindem și de tot ceea ce ne unește cu spiritele popoarelor. Iar acest lucru este din nou ceva pe care, dacă ni-l însușim drept cunoaștere, ne extinde, ne mărește orizontul simțirii noastre prin aceea că ne îngăduie să privim înspre ceea ce căutăm – și care nu se află în jurul nostru – atunci când trăim la orizontul existenței fizice.
Acum – după cum puteți prelua deja din caracterizarea de ieri a spiritelor popoarelor individuale –, în conștiența fiecărui spirit al poporului este înscris faptul că unul înclină mai mult către individualitatea omului, înspre ceea ce este omul ca individualitate, iar altul mai puțin. Eu am comparat acest aspect cu faptul că sunt oameni care privesc mai mult înlăuntrul lor, pe când alții trăiesc mai mult împreună cu lumea exterioară. La spiritele popoarelor este așa că unele se preocupă mai mult și altele mai puțin cu individualul omenesc. Aceasta condiționează, la rândul său, în măsura în care noi ținem de un spirit al popoarelor sau altul, modul în care suntem legați de ceea ce întemeiază spiritul poporului în special în trupul nostru astral, de ceea ce pregătește el acolo. De aceea, există anumite diferențe în modul de dezbărare de după moarte, în modul de desprindere treptată din ceea ce face spiritul poporului cu noi.
Avem, de exemplu, spiritul poporului francez. Acesta este un spirit al poporului ale cărui inspirații sunt legate de o cultură superior dezvoltată, o cultură care poate fi explicată numai prin aceea că acest spirit al poporului privește înapoi la vechiul elenism, așa cum am expus eu deja. Acest spirit al poporului lucrează în așa fel asupra oamenilor care aparțin poporului respectiv – căci tocmai aceasta este natura acelor spirite ale popoarelor care corespund unor culturi superior dezvoltate –, încât în trupurile eterice omenești iau naștere impresii profunde, încât semnătura spiritului poporului să se întipărească puternic în trupul eteric. Aceasta este strâns legat de faptul asupra căruia v-am atras atenția ieri, că francezul depinde de imaginea pe care și-o face despre sine însuși. Căci faptul că se produc impresii care provin din influența spiritului poporului asupra trupului eteric are din nou consecința că atunci când sufletul își părăsește trupul prin moarte, în trupul eteric și chiar și în trupul astral al omului există încă imprimări intense. Și tocmai atunci când cineva aparține unui asemenea popor cum este cel francez, sufletul său iese din existența fizică cu un trup astral puternic imprimat. Consecința este că el trebuie să lucreze mult ca să se dezbare de ceea ce rămâne în el după moarte de la spiritul poporului.
Dacă comparăm acum o asemenea dezbărare de natura spiritului poporului, așa cum este ea condiționată în poporul francez, cu ceea ce este condiționat, de exemplu, de sufletul poporului rus, la acesta din urmă avem exact situația opusă. Sufletul poporului rus este oarecum tânăr, și el se preocupă mai puțin de indivizii omenești care-i sunt încredințați. De aceea, indivizii omenești poartă mai puțin pecetea poporului rus în trupul eteric și astral, atunci când trec prin poarta morții. Și dacă privim acum întreaga situație din lumea spirituală, aflăm, dacă privim asupra sufletelor care au trecut prin poarta morții, că întâlnim suflete ale poporului francez cu trupuri eterice și trupuri astrale puternic imprimate de spiritul poporului și că, dimpotrivă, găsim suflete rusești cu trupuri eterice și astrale mai puțin impregnate de spiritul poporului. Consecința este că aceste diferite suflete pot fi folosite în mod diferit de către spiritele conducătoare care trebuie să ducă înainte evoluția omenirii.
Acum ne aflăm într-o vreme care într-adevăr nu poate progresa dacă nu se revelează pentru omenire anumite adevăruri spirituale. Eu am expus adesea acest lucru, și l-am expus într-o asemenea măsură încât am afirmat că dintr-un anumit interval temporal al secolului nostru Christos va începe să se reveleze din lumea spirituală, oamenilor. Dar noi putem aborda lucrurile în așa fel, încât să spunem: În lume trebuie să vină ceva spiritual. Acest spiritual care intervine în evoluția omenirii a fost cucerit mai întâi prin luptă de către spiritele din sfera suprasensibilă; iar în această sferă suprasensibilă luptă, pentru pătrunderea curentului spiritual în evoluția omenirii, spirite înalte, spirite ale Ierarhiilor superioare. Iar acestea se folosesc în lupta lor de forțele care vin de la oamenii care au trecut prin poarta morții. Omul aflat în viața dintre moarte și o nouă naștere conlucrează și acționează mereu împreună la ceea ce se petrece în lume. Și deoarece oamenii sunt configurați în mod deosebit, ei conlucrează într-un mod întru totul diferit, de exemplu în funcție de faptul că provine dintr-un trup francez sau dintr-unul rus. De aceea, spiritele diferitelor Ierarhii superioare se pot folosi în moduri diferite de aceste suflete.
Ceea ce urmează să se producă în evoluția omenirii depinde desigur de faptul că în prezent în lumea spirituală are loc un război de amploare. Numai că lupta în lumea spirituală înseamnă altceva decât lupta din lumea fizică. O luptă în lumea spirituală înseamnă o colaborare pentru configurarea a ceva rodnic. Această luptă este ceva necesar pentru evoluția omenirii; pe scurt, este o luptă care duce la ceva. Ea este dusă de anumite spirite ale Ierarhiilor superioare. Iar acestea duc lupta în așa fel încât se folosesc de anumite suflete tinere care vin din domeniul estic de cultură și de anumite suflete tinere care vin din domeniul vestic de cultură. Este o luptă care va mai dura încă o vreme îndelungată, o luptă a sufletelor rusești care au trecut prin poarta morții, cu sufletele franceze care au trecut prin moarte; o luptă a Rusiei spirituale împotriva Franței spirituale. Și, dacă e să folosim cuvintele din planul fizic, este o luptă cumplită. Cine își îndreaptă în ziua de azi privirile către lumea spirituală, zărește această luptă a Rusiei spirituale împotriva Franței spirituale, iar lumea spirituală este plină de această luptă. Este o luptă zguduitoare!
Și, dacă am presupus acest lucru, să privim acum ceea ce se desfășoară în planul fizic: Aici a fost încheiată o alianță. Aceasta este imaginea oglindită a luptei din lumea spirituală. Astfel de lucruri fac parte dintre dificultățile pe care trebuie să le parcurgă cercetarea spirituală. Și să nu credeți că lucrurile se pot generaliza, prin aceea că se afirmă pur și simplu: Adevărurile spirituale se pot deduce cu ușurință dacă ne gândim mereu la opusul lucrurilor care se desfășoară pe planul fizic. Căci dacă s-ar aplica această regulă, s-ar ajunge la cele mai incorecte și nebunești afirmații. Căci se poate ca ea să fie adevărată în cinci cazuri dintr-o sută, dar în nouăzeci și cinci nu este adevărată. Toate adevărurile spirituale sunt individuale, și ele trebuie mereu privite individual; ele nu pot fi găsite printr-o simplă dialectică. Însă adevărul pe care l-am exprimat eu astăzi face parte dintre adevărurile care sunt deosebit de zguduitoare în ziua de azi, pentru că el ne poate atrage din nou atenția asupra modului cât de altfel este configurată lumea când privim dincolo de vălul mayei și cum, în ceea ce constituie fapte omenești exterioare, ne este dat opusul a ceea ce este realitatea propriu-zisă, aspectul spiritual.
Dacă vom considera astfel lucrurile, atunci este imposibil ca la această considerare a celor ce se petrec în mod exterior să nu se modifice și sentimentele noastre. Căci ajungem la ideea că, de fapt, în procesele exterioare, noi trebuie să diferențiem mai întâi lucrurile, pentru a vedea adevărul. La fel cum o formațiune noroasă pe care o vedem în depărtare, ne apare nelimpede, iar în apropiere ea este cu totul altfel, tot așa se prezintă în realitate și lucrurile în procesele dintre popoare. Și, aș spune că între partidele care luptă în Est și Vest, se află, la modul spiritual, ținutul german, care există aici pentru a intermedia în cele două direcții, pentru a intermedia realmente între cele două direcții – ceea ce și face. Și în timp ce intermedierea în spirit se realizează în ambele direcții, vedem în lumea fizică lupta necruțătoare dinspre cele două direcții și înspre cele două direcții.
Într-un anumit sens, ceea ce trăim noi acum este legat de cel mai profund impuls din evoluția omenirii. Eu am spus adesea: De ce practicăm noi de fapt antroposofia? O practicăm pentru că ea este o sarcină cosmică, o cerință care este pusă omenirii din lumea spirituală. O serie de imaginațiuni trebuie să se împărtășească omenirii; în decursul perioadei următoare, oamenii trebuie să preia o serie de adevăruri spirituale. Aș spune că așa este predestinat în mersul evoluției omenirii. În această privință, există desigur contradicția, contradicția reală, că oamenii trebuie, pentru aceasta, să devină mai întâi treptat maturi, iar aceasta se desfășoară lent. Dar imaginațiunile vor să pătrundă în evoluția omenirii. Ceva vrea să pătrundă în evoluția omenirii, ceva care se află mai presus de planul fizic. Oamenii resping încă aceasta în ziua de azi, o resping în sensul cel mai cuprinzător. Și de aceea apare imaginea contrară. Iar imaginea contrară imaginațiunilor o constituie patimile violente, izbucnirile de sentiment, care vin din adâncul naturii omenești, care se află la fel de adânc sub planul fizic pe cât se află imaginațiunile deasupra acestuia. Și când vedem astăzi oamenii întâlnindu-se cu ură, într-o adevărată irealitate – ce constituie această ură și această irealitate? Ele sunt imaginile oglindite ale imaginațiunilor care ar voi să izvorască între oameni și care apar acum în această formă deoarece oamenii li se opun. Ceea ce se află la un anumit nivel deasupra planului fizic constituie produsul de transformare a ceva care se află la același nivel sub planul fizic; acestea trebuie elaborate. Iar ceea ce apare în acest mod atât de neîmbucurător îl putem găsi de asemenea întemeiat în karma generală a oamenilor.
Și de ce trebuie să se întâmple acest lucru, anume ca oamenii să primească tocmai acum, în epoca noastră, o anumită sumă de adevăruri spirituale? La aceasta putem răspunde în felul următor.
Sunt două cazuri posibile. Unul este acela că omul are un anumit simț față de adevărurile spirituale, că el nu le întâmpină cu o ureche surdă, ci le preia în sufletul și inima sa, că el devine oarecum antroposof, așa cum se poate deveni antroposof în zilele noastre. Sau, este posibil celălalt caz, anume că omul respinge adevărurile spirituale spunând că totul este o nebunie, o prostie, și că totul ia naștere din capetele unor fantaști necugetați, care ar fi fost mai deștepți dacă s-ar fi ocupat de altceva.
Acum, când omul trece prin poarta morții, e de la sine-înțeles că el pășește în lumea spirituală. Și dacă cineva ar spune: Oare omul pășește în lumea spirituală numai datorită faptului că între naștere și moarte a dobândit o cunoaștere despre această lume? – i s-ar putea răspunde într-un anumit sens: Desigur că și acela care nu știe nimic despre lumea spirituală, pătrunde în ea; e de la sine-înțeles că și acela pășește în lumea spirituală. – Dar ce deosebire există între aceste două tipuri de oameni? Deosebirea este considerabilă. Eu vorbesc acum mereu despre timpul nostru, căci adevărurile spirituale sunt individuale. Și dacă cineva ar vrea să întrebe despre cele expuse de mine adineauri: Așadar imaginațiunile care nu pot ieși la iveală se transformă întotdeauna într-un război infam, cum este cel care domnește acum? – aceasta ar fi o perspectivă falsă; pentru că lucrurile se pot raporta cu totul altfel într-o altă perioadă de timp. Adevărurile spirituale sunt întotdeauna individuale, iar ceea ce vreau să spun eu acum constituie doar un adevăr individual, pentru timpul nostru.
Omul care trece prin poarta morții, fără să se fi preocupat de posibilitatea de a prelua spiritualul în timpul nostru, își predă sufletul lumilor superioare, atunci când pășește prin poarta morții, aproape la fel cum l-a primit când a pășit prin naștere în existența fizică, iar lumile superioare nu primesc nimic de la el decât ceea ce i-au predat ele la încorporarea lui. Însă cel care își însușește aici – nu doar prin credință, ci prin familiarizarea cu lumile spirituale – ceea ce poate fi primit din lumea spirituală, acela nu își predă sufletul la moarte lumilor spirituale așa cum l-a primit el la naștere, ci el predă entităților suprasensibile și ceea ce și-a elaborat el aici ca reprezentări, concepte și sentimente, iar acestea nu îi aparțin doar lui, ci aparțin entităților suprasensibile. Cel care nu aduce aceasta cu sine, trăiește desigur și el în lumea spirituală, dar el nu contribuie cu nimic la progresul omenirii. Dacă oamenii ar fi trăit mereu așa, sau ar trăi așa de la un anumit moment, nu s-ar mai fi înfăptuit niciun progres, sau de la un anumit moment încoace omenirea ar fi rămas așa cum era ea atunci. Faptul că există progres, că are loc o evoluție, că sufletele pot găsi mereu ceva nou atunci când pășesc în noi încarnări pe Pământ, depinde de aceea ca ele să găsească ocazia să poată prelua în sine ceea ce constituie misiunea specială a timpului. Așadar, la urma-urmelor, este un fel de decizie dacă omul intră într-un raport cu lumea spirituală, sau nu. De exemplu, cineva ar putea spune: Ce mă interesează pe mine progresul omenirii? Ce mă interesează pe mine evoluția Pământului? Pământul n-are decât să stagneze! Eu pot trăi și cu aceasta. – Cel care nu are o adevărată iubire, care nu are niciun interes pentru progresul Pământului poate vorbi așa. Dar cel care poartă în sine iubirea pentru progresul omenirii ca sarcină cea mai înaltă a sa, acela nu poate alege această cale. Libertate există și în acest domeniu. Și de aceea, este de la sine-înțeles că sufletele vor veni la antroposofie numai prin libertate și iubire față de adevăratul progres al omenirii și adevărata mântuire a omenirii. Așadar omul nu poate deveni antroposof din egoism; căci dacă el devine antroposof contribuie cu ceva la progres, progresul de la care altfel s-ar sustrage. Așadar, ca antroposof, omul acționează din iubire nu doar pentru sine, ci pentru altceva.
Este ceea ce aș dori să răzbată la lumină mereu, din toate expunerile acelei științe spirituale pe care noi o căutăm: anume, că această știință este o forță vie, activă. Eu nu vorbesc despre clarvedere, eu vorbesc despre această știință; clarvederea aduce doar rezultatele la iveală. Eu vorbesc despre asimilarea rezultatelor în om. Știința spirituală este ceva viu, ceva activ, ceva care se asimilează în suflete, ceva care acționează și creează în sufletele noastre. De aceea am folosit adesea comparația: faptul de a vorbi doar despre iubire – și am în special în vedere vorbirea din cadrul Mișcării teosofice – procedează la fel ca atunci când s-ar pune dinaintea unei sobe și ar predica acesteia că ar trebui să se încălzească, pentru că aceasta este sarcina ei de sobă. Cu toate acestea, soba nu se va încălzi nici datorită celei mai frumoase predici despre sarcina sa de sobă. Dar ea se va încălzi dacă punem lemne în ea și le aprindem. Așa stau lucrurile, în fond, cu orice predică despre iubirea omenească, și o astfel de predică nu are mai mult succes la om decât faptul de a predica unei sobe că ar trebui să se încălzească. La urma-urmelor, astfel de predici au fost ținute în toate timpurile, și măsura succesului poate fi constatată. Însă ceea ce nu este simplă cunoaștere a lumii spirituale, ceea ce nu este simplă reprezentare sau simplu cuvânt, ci ceea ce este viu în cuvânt, ceea ce acționează în cuvânt, este lemnul pe care îl dăm sufletelor noastre, iar acesta arde dacă este preluat corect de sufletul nostru. Și tocmai din expuneri cum este cea de azi se poate desprinde faptul că aici arde cunoaștere, aici cunoașterea devine iubire, căci omul este transformat prin ea în adâncurile sale în viața spirituală cunoscută în fundamentele ei. E drept că această transformare profundă este de-a dreptul incomodă pentru om, și de aceea el respinge adevărul spiritual și ar prefera să rămână la maya.
Acesta este, în fond, și motivul cel mai frecvent pentru care se spune adesea că adevărurile spirituale nu ar trebui exprimate într-o măsură prea mare în public. Căci, la urma-urmelor, adevărurile astfel exprimate nu acționează în mod neutru ca în fizică sau chimie, căci ele sunt adevăruri față de care sufletul omenesc nu poate rămâne întru totul neutru; pentru că el sau le va respinge, sau le va accepta. Dar ca să le accepte, ca să le preia, el trebuie să se transforme într-un anumit sens din ceea ce este el în viața fizică obișnuită. De aceea este lumea tulburată, chiar iritată prin împărtășirea adevărurilor spirituale profunde. Dar timpurile noastre sunt chemate să nu se sperie de această tulburare, ci să treacă realmente dincolo de ea. Căci numai în felul acesta poate fi pregătit terenul pentru o nouă viață spirituală, pe care noi va trebui să o trăim și la al cărei început ne aflăm acum. Iar semnele timpului indică faptul cât de necesar este ca anumite lucruri să fie înțelese. Căci față de multe lucruri care se petrec tocmai în ziua de azi în lumea exterioară, omul poate rămâne neînțelegător și lipsit de înțelegere. Încercați odată să reuniți diverse aspecte laolaltă. Eu am oarecum sarcina ca dumneavoastră să vă vorbesc într-un mod mai intim decât o pot face în conferințele publice. Eu am sarcina să formulez ceea ce am spus în conferințele publice în legătură cu evenimentele timpului în așa fel încât ele să poată deveni adevăr activ; să le cizelez în așa fel încât acum să se vorbească în mod corect în acest timp al nostru actual. Încercați să aduceți unele lucruri laolaltă și veți vedea că prin toate acestea trece o singură strădanie: aceea de a trezi la viață concepte ceva mai corecte, sentimente ceva mai corecte despre întregul context, chiar și despre acela al evenimentelor nemijlocite din timpul nostru, decât sunt ele răspândite cu atâta ușurință.
Încercați, de exemplu, să rețineți că eu m-am străduit să dovedesc în prima conferință publică faptul că poporul german a fost, în fond, plin de tendința către pace, către o dezvoltare plină de pașnică, și că situația este într-adevăr așa încât se poate spune că poporul german ca atare nu a vrut războiul. Dar dacă asculți ce se vorbește în dreapta și în stânga, cu toții accentuează că ei nu au vrut războiul! Francezii nu au vrut războiul, englezii nu au vrut războiul, ei au trebuit doar să participe la el „din motive morale”. Dar motivele morale au apărut doar în ceasul al optsprezecelea! Cu toții accentuează că ei nu au vrut războiul. Să reținem acest lucru – în care se află de fapt foarte mult adevăr – și urmăriți modul în care am procedat eu atunci când am indicat că poporul german nu a vrut războiul. Căci eu nu am lăsat să se tragă de aici concluzia: Așadar ceilalți l-au vrut. Ci eu am formulat în mod expres în prima conferință că cel mult se poate pune o întrebare, anume întrebarea: Cine ar fi putut împiedica războiul? – și am indicat în acest sens Estul rus; căci el ar fi putut împiedica războiul.
Dar eu am atras în mod deosebit atenția asupra faptului că răspunsul corect depinde de formularea corectă a întrebării. Căci atunci când cineva subliniază că el nu a vrut războiul, de aici nu rezultă că celălalt l-ar fi vrut. Se prea poate ca amândoi să nu-l fi vrut, dar războiul să se fi declanșat totuși. Dacă facem abstracție de raporturile particulare ale Rusiei putem spune, în fond: Într-adevăr războiul nu a fost vrut, în sensul a ceea ce se numește „vrut” pe planul fizic. Căci acest război a apărut într-un mod de neînțeles, cu o necesitate elementară, datorită unor forțe opuse, datorită unor forțe care se opun în mod elementar unele altora. Căci, în fond, niciodată nu s-a produs un eveniment mondial istoric în atât de puține zile ca și cum ar fi sărit dintr-o cutie, arătând că ceea ce se desfășoară în evenimentele istorice este ceva care provine din raporturile spirituale, manifestându-se în mod fizic.
Considerate astfel, evenimentele actuale sunt ceva ca un exemplu pentru a aduce omului în suflet gândul: Dacă pui întrebarea: cine a declanșat războiul, acesta sau acela? – nu vei primi niciodată răspunsul corect. Tu trebuie să presupui că a acționat și altceva aici, și trebuie să accepți să mergi mai în profunzimea lucrurilor. Abia atunci vei învăța să vorbești corect despre evenimente.
Și omul trebuie să-și adune puterea ca să ajungă la o idee mai profundă asupra lucrurilor și dintr-un alt motiv. Noi viețuim modul în care ni se prezintă lumea actuală, în contradicții. Oamenii nu pot proceda altfel decât să conceapă lucrurile în așa fel încât să dea întru totul vina pe celălalt. Dacă va veni cândva un timp în care adevărurile mai profunde despre karmă să fi pătruns în sufletele oamenilor, atunci acest mod de a da vina pe altul în privința a ceea ce trebuie viețuit nu va mai avea loc. Căci atunci se va ști că fiecare popor are de viețuit prin karma sa ceea ce trebuie viețuit spre binele său. Poporul viețuiește necesitatea de a-și fortifica puterile în luptă, nu din cauza celorlalți, ci de dragul său, pentru a înainta; celălalt este, într-o anumită privință, doar executor. În felul acesta considerația este îndreptată asupra karmei sufletului poporului. Iar formularea: „Eu sunt aici, și acolo este celălalt, care poartă vina, care a pus la cale faptul ca eu să trec prin aceste evenimente, să duc aceste lupte”, apare în fața unei considerații superioare ca atunci când un bărbat de cincizeci de ani privește un copil – copilul este tânăr, iar el este bătrân; pe când copilul nu venise încă pe lume, el nu era bătrân, dar pe măsură ce copilul crește, el îmbătrânește – și ar vrea să spună: Copilul e de vină că eu îmbătrânesc; dacă el nu ar crește și nu ar înainta în vârstă, eu nu aș îmbătrâni! Dar copilul poate doar să-i atragă atenția asupra faptului că îmbătrânește.
Acestui fapt trebuie să îi dăm atenție, anume că fiecare popor trebuie să trăiască ceea ce trăiește, chiar dacă e vorba de evenimentele cele mai grele, datorită karmei sale. Să nu spuneți că dacă un astfel de adevăr pătrunde în sufletele oamenilor, ceea ce pătrunde în felul acesta în viața lor de sentiment este ceva de neconsolat; căci el duce tocmai la o concepție eroică despre viață, la o concepție despre viață plină de curaj, la o concepție despre viață care include evoluția în sine. Și dacă o asemenea concepție despre viață cuprinde oamenii, ei vor vedea că faptul de a da vina pe altul și de a proceda mereu în modul obișnuit, constituie o risipă de forțe. Oamenii vor face apel la forțele care-i pot duce înainte. Ei vor învăța să se identifice cu destinul lor în orice domeniu. Noi am văzut în conferința publică faptul că acest destin, care este privit cu drag drept ceva exterior, va fi abia atunci înțeles corect când noi ne identificăm cu acest destin. Așa este și cu karma unui popor. Dacă vine iubirea pe Pământ, atunci vine și această dispoziție lăuntrică între oameni.
Dar eu vreau să fac apel din nou astăzi la dumneavoastră, iubiții mei prieteni, care v-ați dedicat unei Mișcări spirituale – cum am făcut-o și în alte dăți – ca dumneavoastră să reflectați că în viitor va fi necesar ca orizontul spiritual în care trăim să nu fie umplut doar cu gânduri care existau deja mai înainte aici, ci să fie umplut cu noi gânduri. Însă acestea pot fi doar cele care provin din lumea spirituală. Și nu va fi indiferent dacă în viitorul apropiat se va găsi sau nu un număr de oameni care să trimită gânduri în lumea spirituală, cum sunt acelea care provin din considerații ca cea realizată în ziua de azi. Dacă dumneavoastră vă decideți să meditați asupra acestor adevăruri, atunci contribuiți ca ceea ce trebuie să se împlinească în viitor să se împlinească în mod corect și spre mântuirea oamenilor. Și dumneavoastră sunteți activi în sensul progresului omenirii dacă meditați la acele gânduri pe care le necesită timpul actual, pentru ca omenirea să înainteze cu adevărat. Fie ca multora dintre noi să le reușească – pe lângă munca desfășurată cu sânge și moarte – să adauge și munca spirituală, care constă în aceea ca noi să umplem lumea cu gânduri corecte, cu gânduri care se află în sensul misiunii timpului nostru. Și atunci vom simți că acestea sunt adevărate gânduri de iubire. Sunt destui care caută citate în ziua de azi și apelează pentru aceasta la mult-îndrăgitul Büchmann pentru a spune ceva corect, și care au citat în aceste zile cuvintele vechiului Heraclit, care numește războiul „Părinte al tuturor lucrurilor” [Nota 27]. Heraclit a făcut această afirmație în mod justificat, iar cei care o repetă sunt și ei justificați. Dar numai dintr-un tată nu ia naștere un copil. Ca să ia naștere un copil, e nevoie de o mamă. Și așa cum războiul este tatăl, ceea ce se petrece în munca plină de pace este mama. Și pentru ca tatăl să nu rămână steril, este nevoie să existe mama. Iar ea trebuie să provină din sufletele acelora care înțeleg în mod spiritual sarcinile timpului nostru și care știu să-și cucerească din cunoaștere, Iubire.
Este ceea ce am dorit să aduc în fața sufletelor dumneavoastră la această reunire actuală, pentru ca, în conformitate cu cerințele prezentului, știința noastră spirituală să nu rămână doar o simplă satisfacere a curiozității noastre sau a setei noastre de cunoaștere, ci pentru ca ea să ne ofere forțele vii corecte care, în măsura în care le configurăm, vor fi adevărata consolare pentru suferința pe care o aduce cu sine timpul actual. Căci adevărata consolare nu este cea care aduce cu sine slăbiciune, ci cea care aduce tărie, care își adună puterile – spirituale sau corporale –, în orice caz însă, spre faptă. Mereu trebuie să ne gândim că în timpul nostru este necesar ca un număr de oameni să aibă o tendință liberă înspre aprofundarea spirituală. Căci aceasta înseamnă că nu numai omul individual progresează, ci întreaga omenire. Și prin aceea că noi avem această dispoziție lăuntrică, să ne amintim încă o dată în încheiere gândurile pe care le trimitem afară, în sensul indicat, acelora care se află pe câmpul de luptă:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care au trecut deja prin poarta morții:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
