Iubiții mei prieteni, ca și în alte ocazii în care mi-a fost îngăduit să vă vorbesc de la începerea acestor timpuri actuale grave, să ne îndreptăm și în acest moment primele noastre gânduri înspre aceia care se află afară, pe câmpurile de luptă, și care trebuie să își aducă sufletele și trupurile jertfă marilor cerințe ale timpului nostru, și care trebuie să se implice cu întreaga lor existență fizică, pentru aceste cerințe ale timpului:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care au trecut deja prin poarta morții, să rostim:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Și fie ca spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota și pe care noi îl căutăm de mult în cadrul Mișcării noastre, să fie cu voi și să vă conducă la țelurile pe care voi trebuie să le căutați!
Ceea ce am vrut să las să se reverse aici la ultima noastră considerație prin cuvintele care au fost rostite atunci reprezintă adevărul ce poate fi recunoscut spiritual-științific cum tocmai din evenimentele grave ale vieții suntem în măsură să vedem că fenomenele exterioare trebuie considerate în lumina pe care ne-o oferă știința spirituală. Căci abia atunci ele nu ne mai apar drept maya, drept marea iluzie, ci atunci ne apar ele în adevărul lor profund. Și nu este ca și cum aceste fenomene exterioare ar fi ele însele maya sau iluzie, ceea ce o concepție orientalizată despre lume ar putea aduce cu ușurință ca neînțelegere sufletelor, ci este așa că simțurile și rațiunea noastră se rătăcesc în interpretarea, în înțelegerea evenimentelor exterioare, dacă noi nu luminăm aceste evenimente exterioare cu lumina care ne vine din cunoașterea lumii spirituale.
Astăzi aș vrea să fac legătura cu anumite realități care au fost deja atinse în decursul anilor strădaniei noastre antroposofice și pe care aș dori să le prezint acum dintr-o perspectivă oarecum corespunzătoare timpului nostru.
Noi suntem pătrunși de faptul că de când a intervenit în evenimentele Pământului Misteriul de pe Golgota, acele impulsuri, acele forțe și entități care au trecut prin Misteriul de pe Golgota au intervenit ca forțe vii în toate procesele evoluției omului de pe Pământ. Cu alte cuvinte, aș vrea să spun, exprimând lucrurile mai concret: În toate evenimentele decisive, în tot ceea ce s-a petrecut ca eveniment important și esențial, impulsul lui Christos a fost activ prin aceia care sunt slujitorii Lui, ajutoarele Sale spirituale. În prezent, se numește adesea „creștinism” numai ceea ce a putut fi înțeles de către oameni. Dar eu am accentuat adesea: Ceea ce a venit în lume prin creștinism este atât de măreț, atât de covârșitor, încât rațiunea omenească nu a fost în niciun caz în stare până în prezent să înțeleagă cu adevărat chiar și numai aspectele cele mai elementare ale impulsului lui Christos. Dacă entitatea lui Christos ar fi putut acționa numai prin ceea ce au putut înțelege oamenii despre El, atunci El ar fi putut acționa prea puțin. Dar nu despre aceasta este vorba, despre ceea ce a pătruns în omenire prin conceptele omenești raționale, despre ceea ce și-au putut reprezenta oamenii în privința lui Christos, ci despre faptul că începând de la Misteriul de pe Golgota El este aici, nemijlocit activ printre oameni și activ în modurile lor de acțiune. Nu este important în ce măsură a fost El înțeles de către oameni, ci important este faptul că El, ca ființă vie, a fost aici și s-a revărsat în tot ceea ce s-a petrecut în evoluție ca realitate determinantă. Desigur că și în ziua de azi noi suntem capabili să înțelegem prin știința noastră spirituală doar puțin din profunzimea impulsului lui Christos; timpurile viitoare îl vor înțelege și vedea tot mai mult. Ceea ce putem înțelege astăzi despre impulsul lui Christos nu are cum să provoace orgoliu în noi. Știința spirituală vrea să înțeleagă mai mult decât s-a putut înțelege despre Christos în timpurile care s-au scurs. În timpurile care s-au scurs, oamenii s-au putut gândi la Christos numai prin mijloacele pe care le dau rațiunea exterioară, inteligența exterioară, cercetarea exterioară. Acum am primit în plus știința spirituală, prin care privim în lumile suprasensibile, iar din lumile suprasensibile putem aduce unele răspunsuri referitoare la Misteriul de pe Golgota. Dar cel mai puțin au fost în stare să înțeleagă imediat ce este Christos și ce sunt acele puteri spirituale care stau în slujba Lui în calitate de suflete ale popoarelor și altele, similare, acei oameni în al căror ținut a trebuit să sălășluiască la început Christos. Cu toate acestea, impulsul lui Christos a trebuit să se reverse – de exemplu în lumea romană. Și tocmai dintr-un exemplu pe care l-am dat și într-un alt context, putem vedea cel mai bine cum Christos este activ ca putere vie și își conduce slujitorii spirituali atunci când se pune problema să se determine acele realități care trebuie să se înfăptuiască în evoluție pentru progresul corect al omenirii.
Eu vreau să mă refer încă o dată la realitatea pe care o am în vedere. În anul 312 după cronologia noastră s-a întâmplat ca acela datorită căruia creștinismul a devenit religie de stat în cadrul Imperiului Roman, Constantin [Nota 28], fiul lui Constantin Chlorus, stătea cu oștirea lui în fața stăpânitorului de atunci al Romei, Maxentius. Este cert că așa cum stăteau cele două oștiri față în față, ar trebui să spunem că pentru Constantin condițiile erau pe cât posibil de nefavorabile, pentru că oștirea lui era de cinci ori mai mică decât cea a lui Maxentius. Putem însă să ne reprezentăm că, în conformitate cu criteriile artei războiului de atunci în ambele oștiri se aflau conducători de oștire deosebit de importanți. Dar atunci nu a fost vorba de arta și știința omenească, ci de faptul că impulsului lui Christos, care continua să se reverse, i s-a oferit posibilitatea să pătrundă în omenire în modul necesitat de timpul de atunci. Ce anume putea fi înțeles pe atunci din impulsul lui Christos, ce anume a fost preluat de inimile oamenilor din impulsul lui Christos din conștiența timpului de atunci, putem să ne convingem privind ceea ce s-a petrecut cu câteva decenii mai târziu în jurul Romei și pornind de la Roma: când vedem cum Iulian Apostatul [Nota 29], dintr-o convingere onestă a aceea ce putea dovedi pe atunci cunoașterea omenească, a combătut creștinismul. Și cel care abordează modul în care a combătut creștinismul Iulian împreună cu ai săi, acela își va spune: Este absolut cert că în privința cunoașterii omenești Iulian și adepții săi s-au aflat la înălțimea timpului lor; din acest punct de vedere ei erau cu mult mai iluminați decât creștinii din timpul lor, deși ei au făcut din nou trecerea la păgânism. Despre ei se poate spune că reprezentau ceea ce putea fi reprezentat pe atunci drept cunoaștere omenească. Dar ceea ce era cunoaștere omenească nu era îngăduit să fie decisiv în anul 312, pentru că atunci trebuia dată posibilitatea ca entitatea lui Christos și slujitorii Săi să poată interveni în evoluția istorică a omenirii. Dar dacă Maxentius și cei ai lui s-ar fi putut baza pe arta comandantului de oști ca și pe ceea ce putea fi atins pe atunci prin cunoașterea și înțelepciunea omenească și nu s-ar fi petrecut altceva, este fără îndoială că nu ar fi apărut ceea ce trebuia să apară în acea vreme. Așadar ce s-a întâmplat?
S-au întâmplat următoarele: impulsul continuu al lui Christos s-a revărsat în acele activități ale sufletelor care nu erau situate în conștiența omenească, despre care oamenii nu știau nimic. Și el i-a condus realmente pe oameni în așa fel încât a luat naștere ceea ce trebuia să ia naștere. Căci bătălia dintre Constantin și Maxentius, care a avut loc în ziua de 28 octombrie a anului 312 la Saxa Rubra nu a fost decisă prin strategia omenească, ci ea a fost decisă – oricât de mult s-ar opune explicația actuală să recunoască acest lucru – prin vise, adică prin ceea ce se numește „vise”, dar care pentru noi nu sunt așa. Căci prin vise s-a revărsat în sufletele celor doi comandanți de oști tot ceea ce nu se putea revărsa prin rațiunea omenească în ele. Maxentius visase mai înainte că trebuie să părăsească orașul. El s-a adresat și oracolului sibilinic; iar acesta i-a spus că el va atinge ceea ce trebuie să se întâmple dacă va cuteza să dea lupta în afara orașului, și nu înlăuntrul lui. Era lucrul cel mai irațional pe care îl putea face el, în special prin faptul că oștirea lui era cu mult mai puternică decât cea a lui Constantin. El ar fi trebuit să știe să interpreteze ceea ce a primit din lumile superioare și că oracolul l-a condus în eroare. La rândul său, Constantin a avut un vis care i-a spus că va învinge dacă își va conduce oștirea în luptă sub semnul lui Christos, și el și-a rânduit faptele în mod corespunzător. Ceea ce s-a revărsat în suflete pe calea ocolită a visului a trecut în faptă, și aceasta a determinat ca lumea să se schimbe atât de mult atunci încât este suficient să reflectezi puțin pentru a spune: Ce ar fi devenit lumea Occidentului dacă puterile suprasensibile nu ar fi intervenit într-un mod atât de evident în evenimente?
Dar acum să privim evenimentele mai îndeaproape. Pe atunci, în vestul și sudul Europei erau încarnate suflete care urmau să primească creștinismul, care urmau să devină purtătoare ale creștinismului. Prin rațiunea lor, prin intelectul lor, nici sufletele cele mai iluminate nu puteau ajunge pe atunci să devină purtătoare ale impulsului lui Christos, pentru că timpul nu venise încă. Ele au trebuit să ajungă la creștinism prin ceea ce s-a creat în mod exterior în jurul lor. Despre acești oameni se poate spune că ei au îmbrăcat oarecum creștinismul, ca pe o haină, și că ei nu au fost deloc cuprinși de acesta în ființa lor mai profundă. Ei au devenit mai degrabă membri slujitori decât să fi fost cuprinși nemijlocit în ființa lor cea mai profundă de impulsul lui Christos. Și, în fond, așa au stat lucrurile încă o vreme îndelungată cu cele mai bune suflete din ținutul vest-european până în secolele VIII, IX, și chiar și mai departe. Pentru acești oameni a fost necesar să accepte creștinismul ca pe o haină și să poarte această haină a creștinismului în trupul lor eteric, și nu în trupul lor astral. Dumneavoastră realizați ce înseamnă când eu spun că ei purtau creștinismul în trupul eteric. Aceasta înseamnă că ei l-au acceptat în așa fel încât erau creștini în stare de veghe, dar nu puteau lua creștinismul cu sine atunci când erau în afara trupurilor fizic și eteric. Și ei au trecut și prin poarta morții în așa fel încât noi putem spune despre ei: Din Împărăția în care se află omul între moarte și o nouă naștere ei puteau privi în jos, la ceea ce fuseseră ei în viața pământească trecută. Dar lor nu le-a fost atunci nemijlocit posibil să ia cu ei pentru viața lor următoare impulsurile creștine care proveniseră din viața lor de atunci. Căci ei purtau creștinismul mai degrabă ca pe o haină.
Să remarcăm acest context pentru considerarea pe care o voi realiza imediat: cum au primit sufletele creștinismul în viața exterioară și cum nu făcea parte acest creștinism dintre ceea ce pot prelua sufletele cu sine atunci când omul trece prin poarta morții, prin lumea spirituală, pentru a se pregăti pentru o nouă existență terestră. Să remarcăm că aceste suflete puteau veni într-o nouă existență pământească numai în așa fel încât să fi uitat creștinismul. Căci omul nu-și amintește în mod conștient într-o viață pământească ulterioară hainele pe care le-a purtat într-o viață anterioară. Căci dacă și-ar aminti, elevii noștri de gimnaziu n-ar trebui să mai învețe limba greacă, pentru că mulți dintre ei au fost incorporați în Grecia; dar ei nu își amintesc încarnarea lor greacă, și de aceea trebuie să învețe din nou limba greacă. Dar prin viața pe care au avut-o acele suflete încarnate în vestul Europei între moarte și o nouă naștere, ele nu au putut purta cu sine creștinismul, pentru că nu au unit acele impulsuri în mod lăuntric cu Eul și cu trupul lor astral. Aceasta a fost caracteristica modului în care au apărut aceste suflete în încarnări ulterioare. Să reținem acest lucru și să considerăm acum un alt fapt, la care eu m-am referit deja.
Noi știm că timpul în care trăim noi acum, cea de-a cincea epocă de cultură post-atlanteană a început, în principal, cam prin secolele XV, XVI, pe când urma să se pregătească pentru lumea europeană ceea ce urma să ducă în special în vremea noastră la dezvoltarea sufletului conștienței. Căci despre aceasta este vorba în cea de-a cincea epocă de cultură post-atlanteană, a noastră. Ceea ce urma să se producă aici trebuia realizat având în vedere că în existența terestră au intervenit și în mod exterior acele raporturi pământești care erau tocmai favorabile dezvoltării sufletului conștienței, a acelui suflet care se poate dezvolta dacă se îndreaptă asupra existenței pământești materiale, asupra realităților exterioare ale existenței fizice. Căci aceasta trebuia să înceapă, și a și început. Este suficient să ne amintim numai cum s-a extins orizontul Europei asupra Pământului datorită marilor descoperiri și a urmărilor acestora, astfel încât sufletul conștienței să trebuiască să se dezvolte mai ales sub influența materială. Este suficient să ne gândim doar la un aspect, pe care noi l-am și indicat: Pentru dezvoltarea sufletului conștienței este convocat în mod special, convocat în mod unilateral ceea ce aparține de domeniul sufletul poporului britanic. Și dacă verifici toate amănuntele, aproape că nu-ți poți imagina ca altceva să se fi desfășurat atât de planificat ca această îndrumare a sufletului poporului britanic înspre sarcinile materiale ale vieții. Acestea au fost întru totul trasate în domeniul evoluției omenirii.
Să ne reprezentăm o dată că Anglia ar fi fost deviată în secolul XV de la tendința sa înspre acele domenii ale Pământului înspre care a fost dirijată prin descoperirea marilor ținuturi din afara Europei, și că sufletul poporului britanic ar fi ajuns, în secolul XV, să viețuiască o extindere considerabilă a domeniului său pe continentul european. Să ne imaginăm așadar că harta Europei ar fi fost schimbată în felul acesta. Atunci ar fi fost imposibil să se atingă în primul rând ceea ce trebuia atins tocmai în domeniul culturii materiale, și în al doilea rând să se atingă ceea ce trebuia atins în Europa prin acea interiorizare a vieții care s-a produs datorită anumitor piedici tocmai din acel moment încoace, datorită contribuției protestantismului influențat în mare măsură de mistica germană. Dar dacă era ca impulsul lui Christos să intervină în evoluție, trebuia ca interesele britanice să fie ținute departe de domeniul în care sufletele urmau încă să fie pregătite pentru a deveni purtătoare exterioare ale impulsului lui Christos.
Impulsul lui Christos trebuia să se reverse în faptele continentului european. El trebuia să acționeze în așa fel încât să determine cu mult mai mult decât ceea ce se putea întâmpla datorită omenirii prin artele ei omenești. Și ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat minunea că tot ceea ce nu a putut fi împlinit de cei care s-au aflat la înălțimea timpului lor a fost împlinit de sărmana păstoriță din Orleans, Jeanne d’Arc [Nota 30]. Pe atunci a fost într-adevăr impulsul lui Christos, care a acționat prin slujitorul său mihaelic în Jeanne d’Arc, cel care a împiedicat ca Franța să conflueze cu Anglia, și a determinat ca Anglia să fie respinsă înapoi pe insula sa. Și în felul acesta s-au obținut două lucruri: pe de o parte ca Franța să-și mențină libertatea de acțiune în Europa, aspect pe care îl putem studia dacă urmărim istoria Franței din secolele care au urmat, și ca ceea ce se afla încă în spiritul poporului francez să poată acționa fără piedică asupra culturii europene; iar celălalt lucru care a fost atins a fost faptul că Angliei i s-a atribuit teritoriul din afara continentului european. Această situație, realizată datorită lui Jeanne d’Arc, nu a fost numai pentru francezi o binecuvântare, ci și pentru englezi, pentru că aceștia au fost împinși în teritoriul lor.
Dacă vom considera însă aceasta în legătură cu ceea ce constă în progresul impulsului lui Christos de pe Pământ, prin fapta Jeannei d’Arc s-a realizat ceva despre care noi putem spune: Ceea ce a înțeles ea din toate acestea cu o rațiune cu adevărat omenească este egal cu zero față de fapta care a dat hărții Europei configurația actuală. Tocmai așa au trebuit să decurgă evenimentele pentru ca impulsul lui Christos să se poată răspândi în mod corect. Vedem aici pătrunzând în evenimentele istorice din temeliile subterane ale naturii omenești ceea ce este Christos cel viu, și nu cel pe care-L înțeleg oamenii. Căci noi am putea să considerăm impulsul lui Christos în două moduri. Pe de o parte, ne putem întreba: Ce au înțeles pe atunci oamenii din impulsul lui Christos? Dacă deschidem manualul de istorie și urmărim istoria omenirii, găsim în secolele trecute teologi aflați în controverse, care susțin sau combat tot felul de teorii și care încearcă să expună modul în care trebuie concepută libertatea omenească, Trinitatea Divină, ș.a.m.d. Vedem nenumărați teologi aflați în controverse, oameni care se recunosc între ei drept teologi dreptcredincioși, sau se acuză de eretism. Vedem răspândindu-se o învățătură creștină, întru totul în conformitate cu posibilitățile timpului de atunci. Aceasta, pe de o parte. Dar nu despre aceasta este vorba, după cum nu este vorba despre ceea ce pot face oamenii datorită rațiunii lor obișnuite. Ci este vorba despre faptul că ființa lui Christos trăiește invizibilă printre oameni ca ființă vie, și se poate revărsa în faptele omenirii din temelii invizibile. Și aceasta a făcut El într-un loc unde nu trebuia să se reverse câtuși de puțin prin rațiunea omenească, prin inteligența omenească, unde El S-a putut revărsa prin sufletul unei ființe „nepricepute”, prin sufletul fecioarei din Orleans. Și când El S-a revărsat așa, cum s-au comportat aceia care puteau înțelege creștinismul ca învățătură oficială? Păi ei au găsit că trebuie să dea foc purtătoarei impulsului lui Christos! Și a fost nevoie de un timp până când această învățătură oficială să ajungă să fie de o altă părere. Se poate ca aceasta să-și fi avut valoarea sa pentru învățătura oficială, dar sanctificarea Fecioarei din Orleans nu aduce cea mai bună reputație pentru evenimentele de atunci.
Acesta este unul dintre exemplele din care putem vedea foarte bine cum a intervenit Christos prin slujitorii Săi – eu am spus că El a acționat prin Fecioara din Orleans prin spiritul Său mihaelic – ca ființă vie în evoluția omenirii, și nu prin ceea ce înțelegeau oamenii din El. Dar noi mai putem vedea și altceva tocmai din acest exemplu. Creștinismul exista. Oamenii care au fost oarecum în jurul Fecioarei din Orleans se numeau pe sine creștini. Ei înțelegeau ceva prin creștinism. Dar pentru ceea ce înțelegeau ei ar trebui spus: Cel pe care Îl căutați, nu este aici [Nota 31], iar pe Cel care este aici, voi nu Îl căutați, pentru că voi nu Îl cunoașteți. Cu toate acestea, trebuie să ne fie clar că a fost important, că a fost esențial ca evoluția impulsului lui Christos să treacă prin evoluția Europei chiar și în acest veșmânt exterior, în care a apărut El acolo. Existau suflete care puteau prelua creștinismul tocmai în acest veșmânt exterior, care îl puteau purta oarecum exterior. Acestea erau descendenți ai acelor suflete care fuseseră mai înainte incorporate acolo, așadar suflete care nu Îl preluaseră pe Christos în Eul lor, ci numai în trupul lor eteric. Și marea deosebire dintre Fecioara din Orleans și ceilalți a fost faptul că ea preluase impulsul lui Christos în cele mai profunde temelii ale vieții ei astrale, și că ea acționa din cele mai profunde forțe ale trupului ei astral pentru impulsul lui Christos. Și tocmai aici suntem într-un punct unde ne putem clarifica ceea ce trebuie să ne devină clar; anume deosebirea dintre evoluția continuă a popoarelor și evoluția continuă a fiecărei individualități omenești.
Dacă îi vom considera, de exemplu, pe francezii actuali, desigur că în cadrul poporului francez trăiește un număr de individualități omenești. Iar aceste individualități nu sunt cele care au trăit, de exemplu, într-o încarnare anterioară a lor, în cadrul acelui popor care a preluat atunci în vestul Europei veșmântul exterior al creștinismului. Căci tocmai prin aceea că în vestul Europei un număr de oameni a trebuit să preia creștinismul ca pe o haină exterioară, acei oameni au trecut prin poarta morții în așa fel încât ei au fost nevoiți să se reunească cu creștinismul în viața lor ulterioară în alte condiții, în trupul lor astral și în Eul lor. Căci tocmai prin aceea că ei au fost întrupați în vestul Europei, s-a creat pentru ei necesitatea de a nu-și mai desfășura următoarea încarnare în vestul Europei. Căci este foarte rar cazul – eu spun rar, dar de fapt nu trebuie întotdeauna să fie așa – ca un suflet să aparțină succesiv, în mai multe încarnări, aceleiași comunități pământești. În mod obișnuit, sufletele trec dintr-o comunitate pământească într-alta.
Dar noi avem un exemplu – și eu spun aceasta fără să vreau să stârnesc simpatii sau antipatii și fără să vreau să să flatez pe cineva –, avem un exemplu în care suflete se încarnează realmente de mai multe ori în același popor. Acesta este cazul poporului central-european. Acest popor central-european are multe suflete care trăiesc în el și care au fost întrupate și mai înainte în cadrul popoarelor germanice. Această realitate poate fi urmărită. Adesea noi nu putem arunca o lumină deplină asupra ei prin mijloacele cercetării oculte, așa cum le avem noi acum; dar ea există. O astfel de realitate cum a fost ea arătată, de exemplu, în conferința publică de joia trecută [Nota 32] «Sufletul german și spiritul german» dobândește lumina necesară dacă știm că există suflete care apar în mod repetat în cadrul comunității popoarelor din Europa Centrală. Aceasta este realitatea, că tocmai în cadrul comunității acestui popor avem epoci de cultură întrerupte. Reprezentați-vă doar ce înseamnă faptul că în zorii culturii germane a existat o epocă cum a fost atunci cu poeții «Cântecului nibelungilor», cu Walther von der Vogelweide [Nota 33] și alții; și reprezentați-vă că mai târziu a început o vreme în care a apărut o nouă perioadă de înflorire a culturii germane, răstimp în care primul apogeu, prima înflorire a acestei culturi a fost cu totul uitată. Căci pe vremea când Goethe era tânăr nu se știa – ca să spunem așa – nimic despre prima perioadă de înflorire a vieții culturale germane. Tocmai pentru că sufletele se reîntorceau în cadrul comunității acestui popor, trebuia uitat ceea ce fusese cândva acolo, pentru ca sufletele să găsească ceva nou când se reîntorceau și să nu se poată lega nemijlocit la ceea ce rămăsese din timpurile anterioare. La niciun alt popor nu a fost parcursă o asemenea metamorfoză ca la acest popor din Europa Centrală: de la acea înălțime care a existat în secolele X, XI, XII, până la cealaltă înălțime, care s-a manifestat din nou la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX și în a cărei continuare ne este îngăduit să sperăm. De la prima perioadă de înflorire până la cea de a doua nu există un flux continuu, ceea ce este explicabil doar dacă știm că tocmai în acest domeniu al culturii spirituale sufletele se reîntorc. Probabil că aceasta este legat de ceea ce am numit eu cândva o realitate zguduitoare: anume că la luptătorii actuali din Europa Centrală se poate remarca faptul că ei luptă în continuare și după ce trec prin poarta morții; căci la scurt timp după ce ei au trecut prin poarta morții se poate vedea că ei continuă să lupte. De aceea, din această realitate putem avea cele mai frumoase speranțe pentru viitor dacă vedem că nu numai cei vii, cei vii în sens fizic, ci și morții ajută la ceea ce se petrece.
Să punem acum întrebarea: Care este situația acelor suflete care au fost întrupate în vestul Europei pe vremea în care creștinismul a fost preluat ca un veșmânt exterior, anume în secolele VI, VII, VIII, IX, sau cele ale romanilor care au preluat creștinismul dar nu l-au putut uni cu trupul lor astral și cu Eul lor? Care este situația acestor suflete?
Da, oricât de grotesc ar fi pentru omul materialist gânditor al prezentului, pe atât de plin de importanță pentru viață devin învățăturile științei spirituale, dacă pătrundem realitatea concretă. Oamenii consideră încă o fantasmagorie a unor visători aberanți atunci când aceștia vorbesc despre vieți pământești repetate. Ei nu acceptă această idee, dar o găsesc scuzabilă – după ce chiar și marele Lessing într-un ceas de slăbiciune a vieții sale a acceptat ideea vieților pământești repetate [Nota 34] – atunci când astăzi se vorbește din nou despre ea. Dar dacă rezultatele cercetării oculte sunt cu adevărat aprofundate, atunci nu mai suntem nebuni care au nevoie să fie scuzați de marii oameni luminați. Cu toate acestea, noi trebuie să intrăm în profunzime în unele aspecte pe care ni le oferă cercetarea ocultă; căci abia în felul acesta intră lumina în ceea ce altfel ar rămâne o mare iluzie.
Este remarcabil faptul că dintre sufletele care trăiau în Vest în perioada de apus a Imperiului Roman, pe când creștinismul dobândea treptat influență și a devenit apoi religie de stat, un număr mare ne vine acum în întâmpinare dinspre Est, așadar suflete care au crescut în Est și se numără printre luptătorii Rusiei. Eu v-am atras atenția să rețineți faptele pe care le-am expus adineauri. Căci printre oamenii care au fost uciși în Est, care au luptat acolo sau au fost prinși acolo, sunt suflete care au trăit în vestul Europei în ultima perioadă a Imperiului Roman. Acestea ne vin acum în întâmpinare dinspre Est, acele suflete care au lăsat pe atunci creștinismul să li se reverse în trupul eteric și care au preluat acum – în trupurile lor situate actualmente într-o cultură relativ inferioară datorită particularității vieții din Est –, creștinismul în stare de veghe în sufletele lor, astfel încât s-au unit cu el până la nivel de sentiment, instinctiv. Deci ele s-au unit cu impulsul lui Christos în trupurile lor astrale, recuperând în felul acesta ceea ce n-au putut dobândi în încarnările lor precedente. Aceasta este o realitate întru totul remarcabilă pe care ne-o poate arăta cercetarea ocultă în zilele noastre. Printre multele realități zguduitoare care pot pătrunde în domeniul ocult datorită evenimentelor timpului nostru, este și aceasta. Ce ne putem clarifica noi din astfel de realități?
Noi trebuie să ne clarificăm următoarele. Noi trebuie să ne amintim că în progresul vieții spirituale din Europa Centrală stă faptul ca viața sufletului german să se unească întru totul conștient cu creștinismul, să îl ridice la înălțimea unei culturi cu adevărat creștine. În acest sens, sunt prefigurați de secole curenții, sunt prefigurate căile, în mod minunat. Pe acestea le vedem cum se deschid. Și tocmai când luăm în considerare timpul nostru cu toate greșelile și erorile sale, vedem că în cultura Europei Centrale este pregătit germenul ca în spiritul poporului german, în sufletul poporului german să se facă din toate puterile pregătiri pentru ca impulsul lui Christos să fie cuprins acum în mod conștient.
Aceasta este o realitate de o importanță infinit mai mare decât aceea din secolul XV, când Fecioara din Orleans avea de salvat Franța deoarece Franța avea pe atunci o misiune importantă. Ne aflăm așadar în fața realității importante că spiritul german este chemat în viitor să preia tot mai conștient impulsul lui Christos în sine, într-o deplină stare de veghe, datorită realităților care s-au revărsat în viața spirituală germană. Acest impuls al lui Christos a trebuit să acționeze de-a lungul secolelor, așa cum am arătat mereu, anunțându-se în suflete prin procese subconștiente. Și el trebuie să se unească în viitor cu sufletele la modul că există oameni – care trebuie să existe în Europa Centrală – care să se unească cu impulsul lui Christos în stare de veghe și în eu și în trupul lor astral, prin încordarea forțelor lor spirituale conștiente, și nu numai a acelora care sunt în trupul fizic și în trupul eteric. Vedem această strădanie la cei mai buni. Să-l considerăm pe cel mai bun: Goethe. Dar ceea ce poate fi dat ca exemplu deosebit în privința lui Goethe se află în toate sufletele, chiar dacă la ele este doar o strădanie întunecată.
Vedem cum îl prezintă Goethe pe reprezentantul omenirii, pe Faust [Nota 35], pe care îl face să se străduiască după ceea ce este mai înalt. El îl conduce pe acesta în cultura greacă în cea de-a doua parte a poemului său, îl introduce în tot ceea ce trăiesc popoarele, îl conduce în așa fel încât Faust trăiește anticipativ viitorul într-un mod plin de semnificație, atunci când el vrea să smulgă mării pământul și să întemeieze ceva care pentru el este un viitor îndepărtat. Și unde îl lasă el pe Faust să ajungă în cele din urmă? Goethe a spus cândva, într-o convorbire cu Eckermann, că el a trebuit să ia în ajutor reprezentările intuitive ale creștinismului [Nota 36], pentru a arăta cum se înalță Faust în lumea spirituală. Și dacă veți contempla minunatul tablou în care Mater gloriosa primește sufletul lui Faust, aveți contra-imaginea a ceea ce l-a inspirat pe Raffael [Nota 37] să picteze cel mai cunoscut tablou al său, Madonna sixtină: acolo, mama feciorelnică aduce sufletul pe Pământ. În încheierea lui «Faust» vedem cum Maica Fecioară poartă sufletul în înalturi: este nașterea, prin moarte, a sufletului. Vedem astfel, întru totul conștient, strădania cea mai intimă a spiritului omenesc de a dobândi ceea ce trebuie dobândit din creștinism, astfel încât acest ceva să poată fi purtat prin poarta morții în viața pe care o trăiește omul după pregătirea dintre moarte și o nouă naștere, într-o nouă viață pământească. Ceea ce putem vedea astfel la Goethe însuși, este o trăsătură de caracter a națiunii germane. Și din aceasta putem realiza care este sarcina oamenilor de aici. Iar sarcina este aceasta, și noi putem să ne-o înscriem cu o deplină claritate în fața sufletelor: Că această strădanie poate deveni o adevărată binecuvântare a progresului omenirii numai dacă se creează acum într-un anumit cerc un raport armonios între Europa Centrală și Europa de Est.
Ne-am putea gândi că Europa de Est s-ar putea extinde printr-o forță brutală spre vest, prin Europa Centrală. Ne-am putea gândi că s-ar putea ajunge la aceasta. Dar aceasta ar echivala cu faptul ca în secolul XV să nu se fi împlinit faptele Jeanei d’Arc și Anglia să fi anexat pe atunci Franța. Dacă s-ar fi ajuns acolo – și eu accentuez acest lucru – s-ar fi întâmplat ceva în felul acesta care nu ar fi fost numai spre nenorocirea Franței, ci și spre nenorocirea Angliei. Și dacă acum cultura spiritului german ar fi prejudiciată dinspre Est, aceasta nu ar dăuna numai culturii spiritului german, ci și Estului. Lucrul cel mai rău care s-ar putea întâmpla Estului ar fi ca el să se extindă temporar și să dăuneze culturii spiritului german. Căci eu am spus: sufletele întrupate anterior în Europa de Vest sau pe peninsula italiană, și care cresc acum în Est, se unesc instinctiv cu impulsul lui Christos în substraturile subconștiente ale trupurilor lor astrale. Dar ceea ce trebuie să devină impulsul lui Christos în ele nu se poate împlini niciodată printr-o dezvoltare liniară a ceea ce trăiește instinctiv în suflete sub numele de catolicism ortodox, care este, în esență, bizantin, și care este un nume, și nu un impuls. Pentru el este imposibil să devină ceea ce trebuie să devină, la fel cum este imposibil pentru o femeie să aibă un copil, fără un bărbat. Și faptul ca din Est, așa cum este el acum, să devină ceva, se aseamănă strădaniei nebunești a unei femei care ar vrea să aibă un copil, fără bărbat. Ceea ce se pregătește în Est poate deveni ceva numai prin aceea că în Europa Centrală, din strădania sufletelor și a naturii Eului, puterea Eului omenesc și forțele de cunoaștere ale omului vor fi unite cu impulsul lui Christos într-un mod intens, conștient – adică în stare deplină de veghe. Numai prin aceea că spiritul poporului german găsește suflete care să-și implanteze impulsul lui Christos în trupul astral și în Eu, așa cum poate fi el implantat în stare deplină de veghe, numai prin aceasta poate lua naștere ceea ce trebuie să ia naștere pentru o cultură a viitorului. Iar aceasta trebuie să ia naștere printr-o armonizare, printr-o unire cu ceea ce este dobândit conștient – tot mai conștient – în Europa Centrală.
Pentru aceasta, nu vor fi necesare doar un secol sau două, ci o vreme și mai îndelungată. Va fi necesară o vreme atât de îndelungată care poate fi calculată aproximativ ca fiind de două mii o sută de ani, pornind din anul 1400. Dacă adăugăm la anul 1400 două mii o sută de ani, ajungem aproximativ la momentul care va lăsa să apară în evoluția Pământului ceea ce a fost depus ca germen în viața spirituală germană, de când există o astfel de viață spirituală. De aici vedem că trebuie să privim înspre un viitor care nu este situat numai dincolo de câteva secole, ci chiar dincolo de un mileniu, în care spiritul poporului german-central-european își are sarcina sa, o sarcină care există deja și care constă în aceea că viața spiritului trebuie cultivată tot mai mult, prin care va fi preluată în conștiența de veghe – până în trupul astral și în Eu – înțelegerea a ceea ce a parcurs în timpurile vechi, în mod inconștient, dar viu, ca impuls al lui Christos, popoarele europene. Și dacă evoluția va urma acest mers, atunci, prin înălțarea la ceea ce este atins în felul acesta în Europa Centrală, în Est va putea fi urcată acea treaptă care poate fi urcată acolo datorită predispozițiilor deosebite existente. Aceasta este voința înțelepciunii cosmice. Noi interpretăm în sens corect această voință a înțelepciunii cosmice numai dacă ne spunem: Cea mai mare nenorocire și pentru Estul Europei ar fi aceea ca el să aducă daune acelei puteri spirituale la care ar trebui să se înalțe, pe care el ar trebui să o cultive și să o mențină tocmai venerând-o, cu o venerație amiabilă. Or, Estul trebuie să mai ajungă încă acolo. Deocamdată, îi mai lipsește mult, încă foarte mult; și chiar celor mai buni de acolo le lipsește încă foarte mult. În miopia lor, ei nu acceptă încă tocmai ceea ce le-ar putea oferi viața spirituală central-europeană.
Eu am expus aceste aspecte în prima conferință publică de aici de la Berlin [Nota 38]. În seara aceasta puteți vedea care sunt temeiurile oculte mai profunde din spatele a ceea ce am putut eu spune în conferința publică doar în mod exterior, exoteric. Dar lucrurile stau întotdeauna așa că trebuie luat în considerare faptul că într-o conferință publică trebuie vorbit într-o formă apropiată înțelegerii ascultătorilor, și că impulsurile propriu-zise pentru care ceva este spus și altceva este omis, pentru care se caută un context sau altul, se află în realități oculte. Însă, în orice caz, din ceea ce a fost expus astăzi se poate înțelege că dacă privim lucrurile așa, în mod exterior, ele ne oferă marea iluzie, maya. Și nu este ca și cum lumea exterioară în sine ar fi o iluzie, pentru că ea nu este acest lucru; dar ea devine inteligibilă pentru noi abia atunci când o iluminăm cu realități care vin din lumea spirituală. Iar în cazul nostru, realitățile care se revarsă din lumea spirituală arată că este necesar ca în ziua de azi Europa Centrală să fie la fel de puțin înfrântă de Europa de Est, pe cât era îngăduit ca Franța să fie învinsă și cotropită de Anglia în anul 1429/1430. Desigur că cele expuse arată că în estul Europei nu poate fi deloc înțeles despre ce este vorba, ci, în fond, numai în Europa Centrală poate fi înțeles acest lucru, și că așadar noi trebuie să îl înțelegem. Astfel încât noi trebuie să avem în vedere această sarcină a noastră cu toată smerenia și fără nicio supraapreciere, și trebuie să găsim ca de la sine-înțeles faptul că vom fi înțeleși greșit. Acest aspect trebuie să-l găsim întru totul de înțeles. Căci ceea ce se pregătește în Est poate fi înțeles în mod corect acolo doar în viitor.
Este ceea ce rezultă pe de o parte din considerațiile noastre. Pe de altă parte, rezultă că noi trebuie să avem în vedere marea tranziție în privința unor astfel de lucruri din evoluția omenirii din timpul nostru – noi l-am mai cuprins cu privirea anterior din cele mai diferite puncte de vedere – astfel încât să putem vedea cum ceea ce s-a revărsat prin Misteriul de pe Golgota în evoluția de pe Pământ a omenirii trebuie înțeles tot mai conștient de aceia care o vor putea face după această încarnare. Pe vremea lui Constantin sau a Jeannei d’Arc, de exemplu, ar fi fost imposibil ca impulsul lui Christos să poată acționa în mod conștient ceea ce a trebuit să înfăptuiască el prin oameni în mod inconștient. Dar cândva va veni timpul în care el va putea acționa întru totul conștient. De aceea, prin știința spirituală noi primim ceva pe care îl putem prelua mereu mai conștient în sufletele noastre. Și aici putem indica o realitate – într-adevăr fără să ne agităm din cauza simpatiilor sau antipatiilor care se vor stârni fără îndoială, sau să vrem să flatăm pe cineva. Și întotdeauna este mai bine să-ți formezi părerile în conformitate cu realitățile, și nu în modul în care sunt ele formate de cele mai multe ori în ziua de azi. Căci dacă privim în ziua de azi cât de puțin afară în lume, vedem că părerile nu se formează în conformitate cu realitatea, ci ținând cont de patimile și înflăcărarea națională. Dar părerile care devin dispoziție sufletească lăuntrică, pot fi formate și după realități.
În timp ce în Anatole France [Nota 39] avem un om care privește la Jeanne d’Arc din punctul de vedere materialist iluminat al prezentului, de la marea faptă a lui Schiller, este firesc pentru viața spirituală germană să înțeleagă Fecioara din Orleans din mediul suprasensibil. Chiar și în cadrul Germaniei mai există încă oameni care consideră aceasta ca pe o mare greșeală a lui Schiller [Nota 40]; dar acești oameni sunt critici literari, și la ei este de înțeles o astfel de atitudine. Căci sarcina lor este să „înțeleagă” literatura și arta – și de aceea ei nu o pot face. Dar esențialul este că noi avem această operă, care face ca din fundamentele vieții spirituale să lase să învie statura referitor la care Schiller spune: „Lumea iubește să înnegrească ceea ce strălucește și să târască în praf ceea ce este sublim.”
Avem așadar, tocmai în această recunoaștere a intervenției impulsului lui Christos într-o personalitate omenească, acolo unde nu este vorba de însuși poporul nostru, o realitate care ne poate aduce încrederea față de ceea ce am expus eu în conferința publică, anume că putem vedea în viața spirituală germană că în modul în care s-a dezvoltat ea tinde spre spiritualitate, spre știința spirituală, și că este sarcina ei deosebită – dar nu exclusivă – de a înălța la cunoaștere spirituală ceea ce a fost cucerit și cele la care s-a năzuit în viața spirituală germană de-a lungul secolelor. Iar acestei sarcini, care este sarcina sufletească a poporului german, trebuie să-i slujească celelalte sarcini, care sunt oarecum configurări corporale ale acestei sarcini și care trebuie să-i dea o mână de ajutor. Iar ceea ce trebuie să se înfăptuiască prin înțelepciunea cosmică, se va înfăptui. Dar este necesar – și acest lucru s-a mai întâmplat deja o dată – ca dacă noi trăim astăzi într-un fel de crepuscul, în viitor să se dezvolte într-adevăr o perioadă plină de soare. Pentru aceasta este însă necesar ca în viitor să existe oameni care să aibă legătură cu lumile spirituale, pentru ca terenul care este pregătit cu sângele și suferința multora să nu fi fost pregătit în zadar. Căci prin aceea că există suflete care pot purta în sine legătura cu lumile spirituale, va fi justificat ceea ce se petrece – oricât de oribil, de cumplit și de înspăimântător este – dacă se atinge misiunea Europei Centrale în viața spirituală. Însă aceasta va depinde de faptul ca anumite suflete individuale, care pot ajunge prin karma lor la această viață spirituală, să se pătrundă de aceasta, iar apoi, când Soarele păcii va străluci din nou peste ținuturile Europei Centrale, să poarte în sine cunoașterea spirituală, simțirea spirituală. Atunci, prin înclinația câtorva suflete cărora le este posibil acest lucru în această încarnare, se va înfăptui ceea ce aș dori să rezum în aceste cuvinte pe care am vrut să vi le adresez pentru ca noi să ne înscriem în suflete deviza sub care sufletele vor putea crește în mod corect înspre ceea ce poate deveni, din acest timp dificil al nostru:
Din curajul luptătorilor,
Din sângele bătăliilor,
Din suferința celor părăsiți,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va crește rod spiritual –
Dacă sufletele își îndreaptă conștiente de spirit
Înțelegerea lor în Împărăția spiritului.
