În primul rând, ne vom îndrepta din nou gândurile înspre aceia care se află afară, pe câmpurile de evenimente ale timpului actual, și care trebuie să intervină pentru ceea ce cere timpul de la ei:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care au trecut deja prin poarta morții, să rostim:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar spiritul pe care l-am căutat de mulți ani în timpul strădaniilor noastre, spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota să vă învăluie, să iradieze prin voi și să vă fortifice pentru sarcinile voastre dificile!
S-ar părea că în privința mantrei pe care tocmai am rostit-o nu domnește peste tot claritate, după cum mi-a fost împărtășit. Eu accentuez că formularea corectă este: „Spirite ale sufletelor voastre”. Mantra este în așa fel organizată încât poate fi folosită și când mai mulți o folosesc pentru o persoană, sau mai mulți pentru mai multe persoane – așa cum tocmai am procedat noi acum. Numai că atunci când se adresează unei singure persoane, ea trebuie modificată în așa fel încât să se spună: „Spirit al sufletului tău, păzitor activ”, ș.a.m.d. S-ar părea că eu nu am fost suficient de clar atunci când am folosit aici această mantră cu câteva săptămâni în urmă, căci s-a interpretat succesiunea de cuvinte „spirite ale sufletelor voastre” ca și cum nu ar fi fost întru totul corectă. Dar cuvintele sunt corecte. Primul rând este oarecum o adresare către spiritele care au de protejat sufletele; prin cuvintele „voastre” sunt avuți în vedere aceia către care ne îndreptăm gândurile cu acest prilej, pe când cuvântul „voastre” din rândul al doilea se îndreaptă către „păzitori”. Accentuez că astfel de mantre au întotdeauna caracterul că fac uneori greutăți construcției pur gramaticale, dar că ele sunt date din lumea spirituală cu scopul căruia urmează să-i slujească, și la astfel de mantre se pune problema că uneori îmbinarea cuvintelor aduce cu sine dificultăți.
Iubiții mei prieteni, faptul că noi ne-am îndreptat alaltăieri privirea asupra fenomenelor din cadrul evoluției omenirii care ne-au arătat cum trăiesc impulsurile spirituale – anume acelea care se leagă de Misteriul de pe Golgota, de impulsul lui Christos –, cum trăiesc aceste impulsuri în mod viu în evoluția omenirii și cum au trăit ele în evoluția omenirii chiar și fără ca oamenii să poată înțelege cu rațiunea lor, cu inteligența lor, această ființă a impulsului lui Christos, a fost întru totul intenționat, și corespunzător în sens spiritual sarcinilor timpului nostru. Și a fost corespunzător acestei sarcini ca noi să indicăm, pe lângă alte fenomene, pe acela al Fecioarei din Orleans [Nota 30], prin care impulsul lui Christos a rezolvat o mare sarcină spre mântuirea și progresul omenirii prin spiritul mihaelic slujitor lui în răstimpul secolului XV. Și a fost necesar în mod deosebit să indicăm această realitate din motivul că este de la sine-înțeles că și pentru timpul nostru este valabil că tot ceea ce urmează să regleze marile corelații provine din lumile spirituale și că noi trebuie să fim conștienți că forțele și impulsurile pentru ceea ce urmează să se petreacă vin din lumile spirituale. Așadar în această privință, și astăzi este valabil același lucru – dacă ne este îngăduit să spunem așa – care a fost valabil pe vremea Fecioarei din Orleans. Dar timpurile sunt diferite. Iar ceea ce s-a putut petrece pe vremea Fecioarei din Orleans într-un anumit mod, trebuie să se petreacă într-alt mod, să se desfășoare altfel în timpurile noastre și în cele care vor urma. Căci de atunci încoace, lucrurile s-au schimbat foarte mult. Omenirea a fost condusă într-un cu totul alt mod începând din secolele XV, XVI, în care s-a petrecut evenimentul legat de Fecioara din Orleans. Și astăzi vrem să indicăm câte ceva în privința acestei deosebiri, și în special asupra caracterului fundamental al timpului nostru.
Atunci când ne aflăm cu sufletul nostru în starea dintre adormire și trezire, noi suntem cu entitatea noastră propriu-zisă în afara trupurilor noastre fizic și eteric. Noi trăim atunci, dormind, în trupul nostru astral și în Eul nostru. Trebuie să ne reprezentăm cu toată limpezimea că noi ne aflăm în afara trupului nostru cu ceea ce suntem noi de fapt. Pentru început – deoarece între naștere și moarte noi suntem legați de trupul nostru într-un mod extrem – noi nu suntem prea depărtați spațial de trupul nostru; noi suntem extinși oarecum cu sufletescul nostru în mediul nostru înconjurător, dar în tot ceea ce constituie particularitatea mediului nostru înconjurător.
Acum să ne clarificăm modul în care s-a schimbat mediul nostru înconjurător tocmai din ultimele secole încoace, din secolele XV, XVI – măcar pentru majoritatea acelor oameni care intră în considerare în privința destinului prezentului. Este suficient să ne reprezentăm câte dintre mașinăriile prezentului, dintre mecanismele prezentului au existat pe vremea când a acționat Fecioara din Orleans. Putem spune că de atunci încoace Pământul s-a schimbat cu desăvârșire în privință mecanică, pentru că tot ceea ce viețuim noi ca mașinărie, a apărut abia ulterior. Aceia dintre dumneavoastră care au călătorit vreodată cu atenție noaptea într-un vagon de dormit au putut face o experiență remarcabilă, experiența că la trezire – și într-o astfel de ocazie poți fi trezit adeseori – ceva continuă să huruie în noi din ceea ce este de jur-împrejurul nostru mașinăria trenului și că, oarecum, la trezirea din starea de vis poate fi perceput ceva din scârțâitul sau sunetele stridente ale trenului – sau ale vaporului cu aburi, dacă ne aflăm în acesta. Aceasta provine de acolo că de fapt sufletul nostru nu se află în trupul nostru, ci împrejurul trupului, și este transpus în aceste mecanisme.
Numai că noi nu suntem transpuși în întregul eșafodaj al timpului nostru doar în asemenea ocazii excepționale, ci se poate spune că viața mecanizată se extinde pe pământ în vremea actuală și, în fond, noi suntem mereu transpuși în această viață mecanizată a epocii. În starea de somn, sufletele noastre pătrund în ceea ce sunt mecanismele. Aceste mecanisme au fost însă concepute de noi, oamenii. Însă un mecanism conceput și construit de noi, oamenii, este cu totul altceva decât natura de afară, care a fost clădită de spiritele elementare. Afară, de exemplu atunci când ne aflăm în pădure, unde totul este clădit de spiritele naturii, ne aflăm într-un cu totul alt mediu înconjurător decât atunci când ne aflăm în mediul înconjurător al mecanismelor concepute și construite de om. Căci ce facem noi atunci când îmbinăm mecanic pentru necesarul vieții noastre ceea ce preluăm din natură în mașini și aparate? Atunci noi nu îmbinăm numai părți ale materiei laolaltă. Ci prin faptul că noi îmbinăm laolaltă părți ale materiei, dăm de fiecare dată ocazia unui slujitor demonic ahrimanic să se unească cu mașina. În cazul fiecărei mașini, al fiecărui mecanism, a tot ceea ce face parte în această privință din viața culturală actuală noi oferim un punct de abordare spiritelor elementare demonice, slujitorilor ce aparțin de natura ahrimanică. Iar prin faptul că noi trăim în mediul înconjurător al acestor mașini, noi trăim laolaltă cu aceste spirite elementare demonic-ahrimanice. Noi ne pătrundem cu ele, noi nu ne pătrundem numai cu scârțâitul și sunetele stridente ale mecanismelor, ci și cu ceea ce are, în sensul cel mai eminent, ceva distrugător pentru spiritul nostru, pentru sufletul nostru.
Vă rog să rețineți – eu am formulat o remarcă asemănătoare adesea, și cu alte ocazii – că ceea ce spun eu nu este o critică la adresa epocii noastre ahrimanice. Pentru că așa trebuie să stea lucrurile, ca noi să lăsăm demonii pretutindeni să se reverse înauntru, și să ne lăsăm înconjurați de ei. Evoluția omenirii cuprinde și acest aspect. Și pentru că noi trebuie să-l recunoaștem pur și simplu ca fiind necesar, dacă înțelegem impulsul propriu-zis al științei spirituale, nu ne vom alătura vocilor care spun: Așadar trebuie să ne ferim pe cât posibil de demoni și să fugim de cultura actuală, să întemeiem pe cât posibil o colonie în pustiu, ca să nu mai avem nimic de a face cu aceste spirite elementare demonic-ahrimanice. Aceasta nu a fost niciodată tonalitatea abordată de mine în expunerile mele, căci eu am spus întotdeauna că noi trebuie să preluăm pe deplin ceea ce aduce necesitatea evoluției și să nu ne lăsăm ademeniți de fuga din lume. Dar noi trebuie să avem în vedere, trebuie să înțelegem că epoca noastră ne aduce în situația de a întrepătrunde mediul nostru înconjurător tot mai mult cu naturi demonice, de a avea de a face mereu mai mult cu ceea ce mecanizează cultura noastră. O asemenea epocă necesită cu totul altceva decât epoca din care a fost chemată să acționeze Fecioara din Orleans. Acea epocă a Fecioarei din Orleans, aș spune că necesita ca din forțele cele mai pure, mai subtile ale sufletului omenesc, să se nască impulsul din care urma să acționeze Fecioara din Orleans, din cele mai pure forțe ale sufletului. Gândiți-vă că ea a fost o păstoriță, înconjurată așadar de natura cea mai pură, mai idilică. Ea a ajuns foarte curând la viziuni, astfel încât prin imaginațiunile care îi erau date ea avea legătura nemijlocită cu lumea spirituală. Ea trebuia să aducă în afară din lăuntrul ei, să lase să se reverse în afară ceea ce urma să aibă ca bază a acțiunii sale. Și nu numai aceasta, ci toate circumstanțele absolut speciale au trebuit realizate pentru ca în sufletul ei, în lăuntrul ei cel mai intim, să i se imprime misiunea sa, prin cele mai delicate forțe pe care le are sufletul omenesc.
Noi știm că în lume totul se desfășoară ciclic, că lucrurile se desfășoară în așa fel încât evenimente importante se înfăptuiesc după un anumit ciclu. Dacă avem în vedere anul nașterii Fecioarei din Orleans – 1412 – ne putem pune o anumită întrebare. Ne putem spune: Anul nașterii Fecioarei din Orleans a văzut, desigur, Soarele într-un anumit loc – loc astronomic – în fața unei anumite constelații zodiacale. Se scurge o perioadă importantă de timp în care Soarele trece de la o astfel de constelație, la următoarea. Prin faptul că el parcurge întregul cerc zodiacal, el trece prin douăsprezece constelații zodiacale; dar se scurge un interval temporal important, de 2160 de ani până când Soarele ajunge de la o constelație zodiacală la alta, așadar înaintează cu o constelație. Și dacă ne întoarcem înapoi cu aproximativ 2160 de ani de la nașterea Fecioarei din Orleans, ajungem la întemeierea Romei.
Dacă cineva voia să obțină informații pe vremea întemeierii Romei în privința unor probleme importante, se ducea la nimfa Egeria; acolo se puteau dobândi informații, informații care proveneau de la o văzătoare. Dar aceasta era, după cum am spus, în urmă cu un ciclu solar. Iar timpurile se reînnoiesc, și totul se bazează pe procese ciclice. Așadar să ne reprezentăm lucrurile: Pe vremea întemeierii Romei, Soarele se afla într-un anumit punct al constelației Berbecului; el a înaintat apoi până las constelația Peștilor, astfel încât a parcurs în felul acesta a douăsprezecea parte din cercul zodiacal, și astfel ajungem prin ciclul care trebuie să se desfășoare cu necesitate în evoluția omenirii de la nimfa Egeria până la fapta inspirată a Fecioarei din Orleans. Dar în vechea Romă avem de a face cu inspirația păgână, cu fapte păgâne. Dacă ne reprezentăm faptul că același principiu văzător care era activ pe vremea întemeierii Romei urma să acționeze într-o epocă creștină, pornind dinlăuntru în afară prin cele mai delicate forțe omenești, ce trebuia să se întâmple? Puteți să vă reprezentați că trebuia să se petreacă ceva care este din nou legat cu cele mai intime, cele mai subtile forțe ale creștinismului.
Acum, majoritatea dintre dumneavoastră își vor aminti că eu am expus adesea faptul că un an este diferit pe parcursul său în privința forțelor prin care este legat cu lumile spirituale. Vara, de Sânziene, când razele Soarelui au forța exterioară cea mai mare, se poate ajunge probabil, printr-un extaz exterior, așa cum era cazul în misteriile celtice, la o înălțare oarecare, extatică, în lumea spirituală. Atunci însă când zilele sunt cele mai scurte, când razele Soarelui au forța exterioară cea mai redusă și nopțile de iarnă sunt cele mai întunecate, așadar în perioada Crăciunului, există și posibilitatea de a te înălța printr-o viață sufletească intimă în lumile spirituale. De aceea, toți cei care au știut câte ceva despre acest ciclu al anului au afirmat, pe bună dreptate, că, dacă omul are predispoziții în acest sens, în zilele de 21, 23 decembrie cam până pe 6 ianuarie – în aceste zile, și în special în aceste nopți – se poate viețui relația cea mai intimă cu lumile spirituale. Există legende – aici a fost citită cândva legenda lui Olaf Asteson [Nota 41] din Norvegia – care arată cum au avut oamenii în aceste zile cele mai profunde inspirații. Acest fapt este legat de acela că în perioada Crăciunului se sărbătorește nașterea spiritului care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, care este legat cu cele mai intime forțe ale dezvoltării sufletului omenesc. Așadar dacă inspirația din vechea Romă păgână urma să reînvie după un ciclu solar, după 2160 de ani, atunci inspirația trebuia să ia calea prin ceea ce este cel mai copilăresc în om. Aceasta înseamnă că sufletul Fecioarei din Orleans trebuia abordat acolo unde sunt abordate sufletele în modul cel mai profund, acolo unde ele sunt cele mai slabe față de aspectul terestru și unde impulsul lui Christos încă nu este împiedicat de impresii terestre, pentru că sufletele nu au putut încă să cuprindă aspectul pământesc, iar impulsul poate pătrunde astfel singur în sufletesc. Așadar timpul cel mai favorabil ar fi fost dacă Fecioara din Orleans ar fi parcurs chiar înainte de nașterea ei, înainte de a fi tras pentru prima dată aer în piept, să fi parcurs perioada celor treisprezece nopți în trupul mamei sale. Or ea a făcut aceasta, pentru că s-a născut pe 6 ianuarie!
De aici vedem cum acționează forțele mai profunde care pătrund din lumile spirituale în lumea noastră fizică, și cum își caută ele căile, căi pline de taină. Pentru acela care vede astfel de corelații, nu poate fi nimic mai miraculos – și explicabil prin știința spirituală – decât faptul că Fecioara din Orleans s-a născut pe 6 ianuarie, după ce s-a încheiat perioada de Crăciun, pe care ea a trăit-o înainte de a păși pe planul fizic. Vedem astfel cum cea care a trecut la vârsta de nouăsprezece ani prin poarta morții a fost cuprinsă de lumea divină acolo unde se află forțele cele mai delicate ale omului, forțele cele mai intime, și că prin aceasta noi privim într-o vreme în care a fost necesar ca forțele divin-spirituale să-și caute calea prin intimitatea cea mai profundă a sufletului omenesc. Însă aceasta a fost ultima perioadă în care trebuia să fie așa. A fost timpul în care în Europa s-a făcut ordine prin impulsul lui Christos, așa cum am indicat eu ultima oară, în acel mod minunat în care s-a petrecut prin Fecioara din Orleans. Dar de atunci încoace, timpurile s-au schimbat. În ziua de azi nu mai este timpul în care forțele divin-spirituale să se apropie într-un mod atât de intim de sufletul omenesc.
Care a fost de fapt sarcina Fecioarei din Orleans, dacă avem în vedere un fenomen care a însoțit-o de-a lungul întregii sale vieți? Ea a fost cuprinsă în lăuntrul ei de puterile lumii divin-spirituale. Iar ceea ce au întâlnit aceste puteri apoi, au fost forțele luciferice. Pe vremea aceea, forțele luciferice erau puternice și impunătoare. Prin ceea ce a purtat în sine Fecioara din Orleans, ea a devenit învingătoarea forțelor luciferice. Pentru cel care vrea să vadă, este întru totul vizibil faptul că ea a devenit învingătoarea forțelor luciferice. Noi am aruncat o privire asupra nașterii ei minunate și am văzut cum ea a parcurs oarecum o inițiere inconștientă, până în ziua Epifaniei, ziua așa-numitei revelări a lui Christos. Dar noi putem indica și moartea ei, care a intervenit prin aceea că toate forțele luciferice ale dușmanilor ei s-au reunit laolaltă și au produs această moarte. Nenorocul ei în bătălie a fost produs de invidia acelora care aveau de condus bătălia în calitate de conducători oficiali. Însă atunci s-a manifestat tot ceea ce era invidie față de revelarea puterilor spirituale care se manifestaseră prin intermediul ei. I s-a intentat un proces. Actele de la proces există și acum, și prin studierea lor, orice om – care nu este chiar atât de cap ca Anatole France – poate vedea că pe cât de miraculos cum a pășit ea în lume prin cele treisprezece nopți sfinte, tot așa a și ieșit din ea. Căci în actele de la proces scrie – și deci poate fi dovedit istoric – că ea a spus că deși ea va muri, englezii vor suferi o înfrângere și mai mare decât până atunci, și că aceasta va avea loc în următorii șapte ani. – Dacă înțelegem aceste spuse în sens spiritual corect, aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că sufletul Fecioarei din Orleans, după trecerea prin poarta morții, și-a manifestat disponibilitatea de a conlucra la următoarea configurare a evenimentelor după moartea ei. Căci ea a făcut acest lucru! Ceea ce trebuie să împlinească forțele spirituale se înfăptuiește oricum s-ar configura relațiile exterioare. Adversarii Jeanei d’Arc au putut să-i provoace moartea, așadar să îndrepte cel mai puternic atac asupra ei; dar ei nu au putut să-i împiedice misiunea.
În modul acela subtil în care au acționat forțele Jeanei d’Arc, ele puteau acționa doar pe vremea ei. La tot ceea ce a înfăptuit ea i s-au opus forțe luciferice. Și noi, în timpul nostru, avem de a face cu forțe adverse, dar în special cu forțe ahrimanice, cu acele forțe ahrimanice care au ajuns aici datorită epocii materialiste și care se manifestă deja în structura exterioară a întregii noastre epoci, dacă avem în vedere amploarea mecanismelor și elementelor mecanice din epoca noastră, și dacă ne gândim că, în fond, atunci când ne fabricăm mecanismele atribuim locuințe demonilor și ne înconjurăm cu o întreagă lume ahrimanic-demonice. Dar vedem și din alte lucruri că în epoca noastră forțele ahrimanice sunt pretutindeni active. Vedem, dacă privim, de exemplu, în urmă cu câțiva ani, și cuprindem puțin cu privirea fundamentele oculte ale existenței noastre terestre, că în existența noastră terestră fizică intervin și acționează pretutindeni forțe ahrimanice; nu numai forțe de tipul acelor demoni pe care îi producem noi în mașinile noastre, ci și altfel de forțe ahrimanice acționează în existența noastră terestră. Și ocultistul trebuie să exprime ceea ce am exprimat eu adesea în acest cerc sau într-alt cerc al prietenilor noștri, că, în fond, tristele evenimente dureroase care străbat acum Europa și o mare parte a Pământului, s-au pregătit de o vreme îndelungată, că războiul exista, ca să spunem așa, de o vreme îndelungată în lumea astrală, dar că el a fost reținut tot prin ceva astral, anume prin teama pe care o aveau toți oamenii. Teama este un element astral, și ea a putut reține războiul, l-a putut împiedica, a putut determina ca el să nu înceapă o vreme îndelungată.
Căci teama era peste tot! Teama este în general ceva care se răspândește într-un mod cumplit în temeliile sufletelor din epoca noastră. Apoi a venit însă o vreme care a indicat temporal în mod exterior ceva despre care se vorbește adesea atunci când este vorba despre momentul începerii acestui război. Dar acest aspect exterior nu este cel mai important, căci el este doar un simbol. Eu am expus deja lucrurile o dată aici – a survenit asasinarea acelui arhiduce austriac, și atunci s-a configurat acel eveniment cumplit de zguduitor pe care l-am menționat deja. Eu nu l-am mai trăit niciodată înainte, nici pe cale directă, nici prin alți ocultiști. Noi știm ce anume străbate sufletul după ce trece prin poarta morții. La acest suflet, care a trecut atunci prin poarta morții, s-a arătat în mod deosebit că în jurul său, ca în jurul unui punct central, au început să se grupeze toate elementele de teamă, și atunci aveai în el ca un fel de putere cosmică înaintea ta. Noi știm că ceva care pe planul fizic are un caracter absolut deosebit, are caracterul invers în lumea spirituală. Așa a fost și în cazul acesta: ceea ce inițial a acționat reținând războiul, acționa acum drept contrariu al său, ca să spunem așa, stârnind, înflăcărând războiul. Vedem astfel că în tot ceea ce a produs în cele din urmă evenimentele dureros de triste ale timpului nostru s-a amestecat o metamorfoză a elementelor de teamă, a elementelor ahrimanice. În timpul nostru, ahrimanicul acționează pretutindeni. Noi nu ne putem opune acestui fapt, nu putem nici să-l criticăm, nici nu vrem să ne ferim de el, ci trebuie să-l privim ca pe o necesitate a timpului nostru, drept ceva care trebuie să existe în timpul nostru. Se pune doar întrebarea: Cum găsim atitudinea corectă față de aceasta? Cum găsim ceea ce ne îndrumă cum să ne raportăm tocmai în epoca noastră, dacă noi vrem să facem posibilă forțelor și puterilor divin-spirituale accesul în acțiunile noastre?
Aici trebuie să indic un eveniment din lumea spirituală, care s-a petrecut cu câteva decenii în urmă. Eu l-am menționat adesea, în cele mai diferite contexte: acel eveniment care a avut loc în spatele culiselor existenței noastre, în lumea spirituală, aproximativ în luna noiembrie a anului 1879 [Nota 42]. Noi știm că de la o epocă la alta există un alt regent al existenței pământești; că un regent îl înlocuiește pe celălalt. Până în anul 1879 a acționat din lumile spirituale acel spirit pe care noi îl numim Gabriel, ca să-i dăm un nume. Începând din anul 1879 a fost spiritul pe care noi îl numim Mihael. El este cel care dirijează evenimentele timpului în vremea noastră; iar cel care poate privi conștient în lumile spirituale resimte entitatea lui Mihael ca fiind spiritul propriu-zis conducător al timpului nostru. Într-un anumit mod, Mihael este cel mai puternic dintre spiritele conducătoare ale timpurilor, care se înlocuiesc mereu unul pe altul. Am spus că el este cel mai puternic dintre aceste spirite, într-un anumit mod. Ceilalți au fost activi spiritual, de preferință în spiritual. Mihael are puterea să comprime spiritul până în lumea fizică. El a fost spiritul care, înainte să se fi apropiat Misteriul de pe Golgota, a coborât pe Pământ precedând oarecum venirea lui Christos și a avut atunci conducerea Pământului – cam patru-cinci secole. În timpul nostru el este din nou spiritul conducător al Pământului. Am putea spune, comparativ: Ceea ce este aurul printre metale, este Mihael printre spiritele care aparțin Ierarhiei Arhanghelilor. Așa cum toate celelalte metale acționează ca remediu asupra trupului nostru astral, dar aurul acționează totodată ca remediu și asupra trupului nostru fizic, tot așa acționează toate celelalte spirite conducătoare în suflete, însă Mihael este cel care poate acționa totodată și asupra rațiunii fizice, asupra intelectului fizic. Odată venită epoca sa, se poate acționa din spirit asupra rațiunii fizice, asupra intelectului fizic. Și pentru că în secolul XV Mihael nu era spiritul conducător propriu-zis al epocii, el a trebuit să-și caute spre Fecioara din Orleans o cale oarecum întru totul lăuntrică, prin forțele sufletești omenești cele mai intime, fără rațiune omenească, fără înțelegere omenească, fără capacitate omenească de reprezentare. Christos a acționat prin spiritul Său mihaelic asupra Fecioarei din Orleans; dar El a putut acționa mai degrabă prin altceva decât prin forțele rațiunii și ale intelectului.
Spirite luciferice există și în ziua de azi, spirite care îi atacă de preferință pe oameni din lăuntru. Ele vor să producă în om toate patimile posibile, dar nu și eroarea judecății, a rațiunii cu care noi avem de luptat atât de mult în epoca noastră actuală. Trebuie să spunem așadar: Ceea ce vrem noi să dobândim în spiritual trebuie să dobândim corespunzător forțelor care-i sunt proprii lui Mihael, spiritul conducător al epocii. Și cu Mihael se află într-o legătură profundă ceea ce încercăm noi să înțelegem atunci când încercăm să înțelegem apariția lui, cum am făcut-o în ultimele zile; anume, când încercăm să înțelegem ceea ce numim noi spirit al poporului german – deci avem două forțe: Mihael, și spiritul poporului german, care sunt întru totul în acord, și cărora le este încredințată sarcina de a exprima impulsul lui Christos tocmai în vremea noastră, așa cum corespunde caracterului epocii noastre. Căci epoca noastră nu poate să creadă în vreun fel că același mod intim de acțiune care a fost corect pentru secolul XV ar mai putea fi corect și acum, după începutul celei de-a cincea epoci postatlanteene. În epoca noastră este vorba ca noi să înțelegem, înainte de toate, necesitatea faptului de a fi strâns legați de Ahriman, de ahrimanic, pe care îl producem noi înșine în mecanismele noastre, și necesitatea de a recunoaște corect aceste raporturi, căci altfel trăim cu teamă față de multe lucruri care există în epoca noastră.
De aceea, se naște întrebarea: Cum ne opunem acestui ahrimanic în epoca noastră, așa cum s-a manifestat opunerea față de luciferic în epoca Fecioarei din Orleans? Noi opunem elementului ahrimanic rezistență tocmai prin aceea că mergem pe calea care a fost mereu accentuată în cadrul curentului nostru spiritual-științific: calea spiritualizării culturii omenești, a capacității umane de înțelegere și reprezentare. De aceea, noi am subliniat mereu: Există o posibilitate de a înțelege în totalitate cu rațiunea, cu intelectul și înțelegerea de care dispune omenirea în ziua de azi începând din secolul XVI tot ceea ce ne aduce știința spirituală, chiar dacă pentru început și în majoritatea cazurilor, cele comunicate provin direct din lumea spirituală. Și dacă noi spunem că nu le înțelegem, aceasta este doar din cauză că ascultăm de prejudecățile care ne sunt oferite de materialismul curent al timpului. Pentru acela care nu ascultă mereu ceea ce răsună parțial puternic, parțial în șoapte ușoare din materialismul timpului nostru, ci încearcă cu tărie să ia în considerare ce avem noi în forțele de înțelegere, pentru acela apare într-o zi ceea ce ne aduce știința spirituală ca fiind ceva întru totul de înțeles, ceva care poate fi înțeles la fel de bine pe cât poate fi înțeles orice alt eveniment al lumeii exterioare. Însă noi vom produce în noi forța puternică de care avem nevoie pentru a opune rezistență forțelor ahrimanice numai prin aceea că acum nu ne apropiem de spirit doar prin cele mai intime forțe de revelație și de credință, cum a fost cazul Fecioarei din Orleans, ci încercăm să ne concentrăm forța de înțelegere în modul cel mai intens asupra a ceea ce vine de la știința spirituală. Și dacă facem aceasta, atunci vine ceasul, momentul în care va trebui să ne spunem: Doar ceea ce ne vine în întâmpinare din știința spirituală este rațional, fiind totodată ceea ce face ca lumea din jurul nostru să poată fi înțeleasă și plină de lumină. Și dacă realizăm aceasta, atunci vom fi cuprinși și de ceea ce ne dă spiritul în acest timp al nostru, în așa fel încât să fim într-adevăr suficient de puternici față de forțele ahrimanice.
O natură ca aceea a Fecioarei din Orleans transpusă în timpul nostru, nu ar putea face nimic. Ea ar fi o personalitate interesantă, ar putea face niște revelații profetice minunate sau altele de acest gen. Dar așa cum poate întâlni în mod activ o natură sufletească de revelare intimă forțele luciferice, așa trebuie să opună omul rezistență în ziua de azi forțelor ahrimanice, trebuie să se fortifice împotriva acestor forțe, să fie așa de puternic pe cât se cuvine în epoca lui Mihael. Căci în epoca lui Mihael este locul cuvenit elementului solar, a ceea ce preluăm în noi prin spiritualizarea acelor forțe care ne sunt proprii de la trezire și până la adormire: forțele rațiunii noastre, ale înțelegerii noastre, ale intelectului nostru. Căci aceste forțe ale înțelegerii și rațiunii se transformă în sufletul nostru dacă avem suficientă răbdare. Ele se transformă în așa fel în noi încât din ceea ce se dezvoltă în știința spirituală să ia naștere certitudinea: Ceea ce înțelegem noi aici este nemijlocit expresia gândurilor lumii spirituale. Așadar în ziua de azi nu poate fi vorba de o retragere din lumea exterioară împânzită ahrimanic, ci de o încadrare necesară în această lume, dar totodată de o fortificare a noastră față de aceste puteri ahrimanice.
Atunci, se pune problema ca noi să găsim calea prin care să înțelegem și lumea spirituală prin aceeași înțelegere cu care înțelegem lumea exterioară. Dar noi am indicat tocmai în aceste zile această cale, care este lăuntric legată de întreaga misiune a poporului german, și în special de misiunea acestuia începând de la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX. Dar această misiune s-a pregătit în secolele precedente. Și în aceasta constă particularitatea că ceea ce a realizat spiritul german prin poeții săi, prin artiștii și prin filosofii săi, este strâns legat de viața spirituală. Este vorba să privim într-adevăr realitatea cu îndrăzneală, fără simpatie sau antipatie, așa cum s-a pregătit ea, așa cum s-a configurat ea treptat. Noi înșine am viețuit faptul că într-o zi a trebuit să accentuăm necesitatea de a acționa în sensul progresului continuu al vieții spirituale. De ce anume?
Să încercăm să privim acum la acea Mișcare teosofică, de care noi am fost raliați o vreme în mod exterior, la Mișcarea teosofică engleză. Încercați o dată să creați o punte între ceea ce este viața spirituală engleză, mergând până în filosofia engleză, și ceea ce este teosofia engleză: ele stau una lângă alta în mod exterior, sunt doi curenți exteriori care se desfășoară în paralel, iar faptul de a crea o punte între ele este ceva ce poate fi înfăptuit doar într-un mod cu totul exterior. Încercați, dimpotrivă, să cuprindeți cu privirea viața spirituală germană, așa cum s-a pregătit ea prin misticii germani Meister Eckart [Nota 43] și Johannes Tauler [Nota 44], și s-a dezvoltat apoi în continuare prin Jacob Böhme [Nota 45] și Angelus Silesius [Nota 46], cum a fost ea condusă prin Lessing [Nota 47] la recunoașterea ideii de vieți pământești repetate, cum reprezintă ea în «Faustul» lui Goethe tocmai o glorificare a înălțării în lumile spirituale, și aveți calea dreaptă de la lumile exterioare în lumea spirituală. Și dacă adăugați la aceasta ceea ce a dus de la «Basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare de Crin» al lui Goethe până la dramatizarea forțelor fundamentale ale inițierii [Nota 48] și reținem laolaltă cei doi curenți, atunci aveți aici legătura lăuntrică. Există o legătură lăuntrică între ceea ce apare în cele din urmă ca știință spirituală și ceea ce a constituit strădanie întru totul exoterică de viață spirituală în lumea fizică. Căci este de la sine-înțeles că această viață spirituală care se dezvoltă în afara științei spirituale este obținută prin forțele creierului, dar ea se impune celor găsite în afara trupului. S-ar putea spune: Este misiunea poporului german, ca strădania membrilor săi să se reverse în cele din urmă în viața spirituală. Aceasta nu înseamnă însă altceva din punct de vedere spiritual decât că poporul german este chemat să se unească lăuntric cu ceea ce vine în lume datorită- conducerii lui Mihael. Această unire nu se obține prin aceea că ne lăsăm în mod pasiv, fatalist, în seama puterilor destinului, ci prin aceea că recunoaștem care este sarcina timpului.
Ceea ce vreau eu să spun nu s-a arătat numai lăuntric prin parcursul misticii germane, ci și în mod exterior, prin întregul parcurs al vieții germane în legătură cu viața europeană. Eu am expus în prima din cele două conferințe publice, «Sufletul germanic și spiritul germanic», cum s-a revărsat oarecum sufletescul germanic prin precursorii popoarelor germanice – prin goți, longobarzi, vandali – în popoarele din vest și sud, și cum a fost jertfit acolo pe altarul omenirii ceea ce este specificul sufletului germanic. Însă aceasta s-a repetat mai târziu, numai că într-un mod mai puțin evident. Să privim acum la partea cea mai estică a Austriei, la ținutul așa-numit Siebenbürger Sachsen (Transilvania – n.tr.). Oamenii au emigrat de pe Rhin, unde este ținutul celor șapte munți – ceea ce poate fi dovedit și în mod exterior. Ei și-au pierdut treptat specificul. Substanța lor sufletească s-a dăruit, pentru a se revărsa în celălalt element al poporului, și cândva nu va mai rămâne altceva decât limba lor; dar substanța poporului s-a revărsat acolo. Dacă vom coborî acum în Banat, acolo au imigrat șvabii; elementul maghiar tinde să-i asimileze. La fel stau lucrurile în ținuturile maghiare de munte ale Carpaților. Toate aceste imigrări au dispărut aproape complet din punct de vedere exterior în ziua de azi, dar mai trăiesc peste tot în păturile sociale existente acolo, concentrându-se uneori, ca de exemplu în minunata insulă lingvistică Gottschee in Krain. Dar și în alte părți. Vedem astfel – și am putea urmări lucrurile și mai departe – cum acest sufletesc germanic este trimis în lume, și cum acționează el. Aceasta se petrece dintr-o necesitate lăuntrică. S-a petrecut și în epocile anterioare, anume și în epoca lui Gabriel. Iar în epoca lui Gabriel s-a petrecut, aș spune, prin aceea că au acționat mai mult relațiile de sânge și amestecul de sânge, ceea ce ține mai mult de raporturile exterioare din viață, dar totuși nu poate fi înțeles în mod exterior, ci se desfășoară din nou în mod intim.
Acum a venit epoca lui Mihael, epoca în care se poate înțelege cum se poate încadra spiritul german în forța solară a lui Mihael, în urma întregii evoluții a vieții spirituale. Însă lucrurile trebuie înțelese. Și ele pot fi înțelese numai prin aceea că prin recunoașterea științei spirituale dobândim treptat, prin considerațiile acestei științe, presimțirea și conștiența despre activitatea forțelor spirituale, despre realitatea forțelor spirituale. Astfel încât înțelegem treptat că este lipsit de sens când oamenii spun: Nu există forțe spirituale, eu nu le pot admite; și dacă aici este o bară de fier în formă de potcoavă, ea este doar o bucată de fier, și eu nu văd nimic altceva decât fier. – Dar înlăuntrul ei poate fi magnetism! Și tot așa, în întreaga lume exterioară, există și cu totul altceva decât magnetism. Ne însușim capacitatea de a admite prin aceea că abordăm ceea ce ne este oferit prin înfățișarea particulară a lucrurilor . În felul acesta dobândim, în epoca lui Mihael, acele forțe spirituale care ne sunt necesare pentru a ne putea opune forțelor ahrimanice, acolo unde este tocmai sarcina noastră să ne opunem forțelor ahrimanice. Căci, în fond, tot ceea ce avem prin studiul științei spirituale, este doar o pregătire. Iar într-o zi, prin studiul științei spirituale, va avea loc trezirea sufletului, prin care sufletul va ști: În tine trăiește lumea spirituală, de la impulsul lui Christos, în jos, prin Mihael, până la spiritul poporului, care influențează ceea ce trebuie influențat.
Eu am spus că epoca Fecioarei din Orleans a fost adecvată pătrunderii în cele mai firave forțe fizice ale omului. Epoca noastră trebuie să pătrundă în forțele cele mai puternice ale omului, trebuie să cuprindă voința acolo unde această voință este cel mai puțin înclinată să-și desfășoare cu adevărat forțele. Vedem mereu acest lucru: faptul de a-și desfășura voința acolo unde se pune problema de a face lăuntric active acele forțe care sunt forțele noastre terestre, forțele noastre de reprezentare, este cel mai dificil pentru om. Faptul de a-și folosi voința în exterior, este încă relativ ușor pentru om. Dar este nevoie de o altă voință, dacă e ca gândurile să fie conduse în așa fel încât să cuprindă lumea spirituală. Această voință puternică este cea la care trebuie să apeleze știința spirituală ca atare, căci această voință trebuie să existe dacă e ca știința spirituală să conducă într-adevăr în această epocă mihaelică la ceea ce trebuie ea să conducă. Căci noi nu suntem chemați să vorbim despre aspectul mecanic al epocii noastre; nu suntem chemați să indicăm faptul că acest aspect mecanic al epocii noastre i-a cuprins pe oameni; ci noi suntem chemați înspre altceva. Și dacă forțăm puțin lucrurile, cineva poate ajunge, într-o anumită măsură, un mare filosof, recunoscut ca atare fără rezerve, și el poate privi la mecanismul epocii noastre și apoi să înceapă să vadă ce poate fi mai dăunător tocmai în acest mecanism, pe care îl atribuie în mod deosebit dușmanilor săi exteriori. Și dacă omul are o anumită predispoziție – chiar dacă e considerat un mare filosof – de a ocărî ca o precupeață, atunci poate proceda ca filosoful Bergson [Nota 49], care a procedat recent din nou la interpretarea unilaterală a lucrurilor – și dacă lucrurile sunt prezentate în mod unilateral, multe aspecte par întru totul corecte – indicând relația dintre efectul mecanic al forțelor și esența poporului german. Dar nu numai aceasta se poate indica – faptul că rațiunea germană a înfăptuit ceva în anumite domenii prin aplicarea forțelor mecanice datorită intelectului; căci se poate indica și altceva. Dar nu este nevoie să se folosească tonalitatea de exprimare a unei precupețe atunci când vrei să vorbești despre astfel de lucruri, căci se poate spune: Probabil că tocmai acolo unde rațiunea a fost cea mai intensă pentru a configura mecanismele demoniacale este totodată locul unde aceste forțe mecanic-demoniacale pot fi învinse datorită misiunii spirituale speciale. Însă aici, germanul poate fi cu ușurință înțeles greșit, dacă el înțelege în legătură cu dezvoltarea vieții sale spirituale că nu are numai sarcina de a rămâne la aspectul pur mecanic, care i-a adus servicii atât de mari și în perioada actuală în problemele de război, deci să nu rămână doar la mecanisme, pentru că atunci ar crea pur și simplu demoni, ci că trebuie să dezvolte în lăuntrul său acele forțe puternice care se pot opune cu îndrăzneală acestor demoni. Pentru aceasta nu este însă nevoie de o situare oarbă în lumea spirituală, ci de una condusă de convingere. Dacă noi începem să înțelegem că ne înconjurăm pentru întreg viitorul nostru cu o lume de demoni, cu un adevărat iad, prin aceea că noi construim mașini peste mașini, noi putem înțelege că oamenii spun mereu, din spiritul materialist al timpului nostru, că această epocă materialist-științifică ne-a adus pe culmea cea mai înaltă pe care a stat omenirea până acum – noi putem înțelege acest lucru, căci acesta ține de oamenii care gândesc actual în mod material, dar noi trebuie să știm că noi aducem în omenire, prin mașinile noastre, adevărați demoni, și în afară de aceasta noi trebuie să știm cum putem dezvolta opunerea corectă față de acești demoni. Noi ne încadrăm într-un raport corect față de lumea spirituală numai prin aceea că recunoaștem aceste forțe demonic-ahrimanice, că știm în mod conștient că ele sunt aici. Pentru că forțele dăunătoare sunt dăunătoare numai prin aceea că noi rămânem inconștienți în privința lor, că nu știm nimic despre ele. Vreau să limpezesc acest aspect, printr-o comparație.
Dumneavoastră știți că după un timp – să sperăm –, dacă vom reuși să facem câteva lucruri pe care nu am reușit să le facem până acum, vom avea la Dornach, lângă Basel, o clădire în care vom putea cultiva într-un mediu corespunzător curentul nostru spiritual. Dar la execuția acestei clădiri nu se pune problema ca noi să fugim de necesitățile prezentului, ci să o înălțăm întru totul din necesitățile prezentului. De exemplu, iluminarea și încălzirea ar trebui să fie create acolo din forțele cele mai ahrimanice ale prezentului, iar acestea sunt: iluminatul electric, încălzirea electrică ș.a.m.d. Acum, se pune problema ca prin însăși forma arhitectonică noi să facem inofensive aspectele pe care le avem aici în vedere. Dacă intri în clădire, ai în jurul tău tot ceea ce aduce cu sine cultura ahrimanică a prezentului. Dar nu despre aceasta este vorba, că ea e aici, ci despre faptul că nu se observă. Și ea nu trebuie observată. Pentru a obține acest lucru, s-au găsit câțiva prieteni care au executat o clădire separată alăturată având o formă deosebită, astfel încât forțele demonic-ahrimanice să fie înlănțuite acolo. Pentru orice om care vine la clădire, și pentru cei care intră înăuntru, le este înălțat în felul acesta în conștiență faptul că acolo domnesc forțele ahrimanice. Dar de îndată ce se știe acest lucru, ele nu mai sunt dăunătoare. Căci este vorba de faptul că forțele dăunătoare pentru om își pierd caracterul dăunător dacă noi privim cu atenție locul în care ele sunt active, dacă noi nu privim fără de gânduri înspre o mașină și spunem că o mașină este doar o mașină, ci știm că o mașină este un loc pentru o ființă demonică ahrimanică.
Dacă ne încadrăm așa în lume încât în sufletele noastre să se afle cunoașterea, atunci ne încadrăm corect în epoca mihaelică. Aceasta înseamnă însă că noi ne aducem într-un asemenea raport cu lumea spirituală încât și Mihael să poată deveni activ în noi, Mihael cu ceea ce este misiunea lui prezentă, așa cum am caracterizat-o noi. Pretutindeni este vorba ca față de ceea ce clădesc oamenii inconștient drept mecanisme, noi să ne raportăm fie lipsiți de gânduri, fie să le putem străvedea. Și dacă le străvedem, dacă devenim conștienți de cum domnesc forțele demonice elementare în mecanismele noastre, atunci vom găsi și calea înspre adevărații inspiratori spirituali. Iar aceștia se află în legătură tocmai cu acel spirit care se raportează la restul spiritelor conducătoare ale omenirii așa cum se raportează aurul la celelalte metale; cu Mihael.
Eu am încercat să clarific astăzi faptul că epoca noastră are o altă sarcină atunci când caută forțele divin-spirituale care urmează să acționeze spre salvarea omenirii Pământului decât aceea care exista pentru sufletele omenești care au trăit în epoca Fecioarei din Orleans. Pe vremea aceea se punea mai degrabă problema de a reprima tot ceea ce era rațional, judecată a intelectului. Astăzi, dimpotrivă, se pune problema de a cultiva rațiunea și înțelegerea până la clarvedere, căci acestea pot fi cultivate pentru a se ajunge la clarvedere. Dacă vor exista astfel de oameni care să cultive așadar sufletul omenesc, atunci din perioada crepusculară prin care trecem noi acum se va dezvolta ceea ce trebuie să se dezvolte. Ceea ce se dezvoltă în mod exterior pe planul fizic, poate fi doar veșmântul pentru ceea ce ar trebui să rezulte în mod spiritual pentru omenirea Pământului, din această perioadă. Și este adevărat că cei care își jertfesc acum forțele la tinerețe, vor să trimită aceste forțe în existența noastră pământeană. Căci aceste forțe nu sunt pierdute, pentru că sunt indestructibile, numai că ele urmează să continue să acționeze în mod spiritual așa cum ar fi continuat ele să acționeze în mod fizic dacă respectivii nu ar fi trecut prin poarta morții pe câmpul de luptă. Dar ei își vor trimite mai departe forțele lor pe Pământ în epoca noastră, pentru ca noi să știm ce să facem cu aceste forțe. Aceste forțe trebuie să se reverse pe Pământ într-o omenire care le va folosi în perioada de pace care va urma războiului, pentru ca pe Pământ să se extindă tot mai mult viața spirituală. După cum din fiecare noapte se dezvoltă lumina zilei, tot așa din prezentul nostru care apare adesea ca o noapte, se va desfășura un viitor plin de lumină; dar acest viitor plin de lumină va trebui să fie pătruns de ceea ce are de adus omenirii epoca mihaelică începută în anul 1879. Dacă vor exista suflete care să poată încheia o legătură atât de strânsă cu lumea spirituală cum am indicat astăzi, atunci ne este îngăduit să sperăm că în privința evenimentelor timpului actual se va împlini ceea ce este exprimat în mantra alcătuită din șapte rânduri, care urmează; ne este îngăduit să sperăm că acestea se vor împlini dacă primele cinci rânduri se vor uni într-adevăr în realitate cu ultimele două:
Din curajul luptătorilor,
Din sângele bătăliilor,
Din suferința celor părăsiți,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va crește rod spiritual –
Dacă sufletele își îndreaptă conștiente de spirit
Înțelegerea lor în Împărăția spiritului.
