Deoarece diferite circumstanțe îmi îngăduie să plec abia mâine în călătorie, mai putem fi astăzi aici împreună.
Să ne îndreptăm mai întâi din nou, ca de obicei, gândurile noastre înspre sufletele acelora care se află afară, pe câmpul de luptă, și care trebuie să se implice cu trupurile, sângele și sufletele lor, pentru marile evenimente ale timpului.
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care au trecut deja prin poarta morții:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Și fie ca spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, pe care L-am căutat ani de-a rândul în cadrul Mișcării noastre spirituale, și care datorită acestui fapt poate fi aproape de sufletele noastre, să fie cu voi și cu grelele voastre sarcini!
Iubiții mei prieteni, vreau să folosesc această seară de excepție pentru a face câteva observații întru câtva separate, care ne pot fi de folos într-o direcție sau alta. Pentru început aș dori să indic faptul că în ciuda materialismului timpului nostru, sau tocmai din cauza materialismului timpului nostru, tocmai sufletele oamenilor cercetători, al oamenilor care cercetează într-un anumit domeniu, aș spune că sunt îndrumate – deși nu o vor cu adevărat – înspre a recunoaște existența unei lumi spirituale. Eu vreau să mă leg de ceva anume. Desigur că din punctul de vedere pe care tocmai l-am indicat, putem face legătura cu foarte multe lucruri; dar eu vreau să recurg la o broșură care a apărut foarte recent, una din broșurile care apar acum în legătură cu războiul, cea de-a douăsprezecea, care este scrisă de recunoscutul profesor psihiatru dr. O. Binswanger [Nota 50] și poartă titlul «Efectele sufletești ale războiului». Dar eu nu vreau să mă refer la expunerile făcute în sens restrâns de Binswanger asupra efectelor sufletești ale războiului, ci la câteva remarci făcute de el în această broșură. Un cercetător ca Binswanger se simte oarecum constrâns în ziua de azi să nu mai indice doar în treacăt existența unei vieți spirituale, dar el se simte totodată oarecum constrâns să se scuze și să indice faptul că vremea noastră nu este deloc dispusă din partea oamenilor iluminați să accepte ceva ca viața spirituală sau cea sufletească. Binswanger vorbește în broșura sa despre realitatea îndeajuns de cunoscută că în timpul nostru bolile nervoase s-au înmulțit considerabil. El vorbește despre diferitele cauze care au contribuit la aceasta, și spune apoi într-un mod foarte semnificativ, la pagina 10: „Unora dintre dumneavoastră li se va părea surprinzător faptul că la aceste stări de boli nervoase eu aduc cu atâta intensitate sufletescul pe prim-plan.” Așadar el este un psihiatru cu totul materialist, dar el trebuie să enumere printre cauzele bolilor în domeniul cărora s-a specializat, elementul sufletesc. „Ce are de a face sufletescul cu o suferință nervoasă a stomacului, cu o inimă nervoasă, cu dureri cauzate de nervi în spate, în brațe și în picioare? În conformitate cu aprecierile medicale ce concordă în această privință, eu vă pot doar spune că, în ultimă instanță, reacția nervoasă maladivă din cele mai diferite organe ale corpului și domenii ale corpului se bazează în cea mai mare parte pe dereglarea proceselor sufletești.”
Vedem așadar cum realitatea smulge aceluia care este obligat prin cercetarea sa să se ocupe de realități sufletești mărturisirea că de fapt cauzele a ceea ce se consideră în majoritatea cazurilor a fi doar ceva materialist: dureri de stomac, dureri de inimă, dureri nervoase în spate și chiar în membre, sunt determinate de dereglări ale vieții sufletești.
Numai că, de obicei, cercetătorul actual rămâne la o astfel de recunoaștere a stării de fapt; el nu merge mai departe, nu merge deloc mai departe. Căci pentru a clarifica ceea ce a fost mai întâi recunoscut, admis, nu este suficient să căutăm doar în corporalitate cauza unor procese ca acelea care au fost enumerate, ci este nevoie de curaj și putere pentru a aborda realmente ceva spiritual-științific, curaj și putere pe care însă oamenii nu le au încă. Căci în clipa în care ei aud ceva pozitiv din domeniul științei spirituale, ei simt, ca să spunem așa, că nu mai au un teren sigur sub picioare și că totul ar începe să se clatine atunci când se aduce ceva din lumea spirituală prin metodele cercetării spirituale. Pentru un psihiatru, acest aspect are o dublă fatalitate. Căci atunci când cauzele anumitor stări corporale se află în procese ale vieții sufletești, trebuie acceptat că cele mai bune remedii pentru îndepărtarea unor astfel de stări trebuie să constea într-un tratament sufletesc. Dar cum să tratezi un suflet când nu ai habar despre modul în care este legat sufletul de corp? Căci, ca să spunem așa, rețetele pentru îndepărtarea tulburărilor spirituale pot proveni doar din lumea spirituală. Dar faptul de a recunoaște legătura dintre lumea spirituală și lumea materială exterioară este posibil numai dacă se știe ceva despre lumea materială. Și aici apare ciudățenia, confuzia remarcabilă, ilogicul, atunci când astfel de oameni vor să vorbească într-adevăr pozitiv despre legătura dintre corporalitate și sufletesc. Și noi putem constata aceasta la cercetătorul în discuție. Cu câteva pagini mai încolo – la pagina 23 – același cercetător spune ceva remarcabil de ciudat; căci acolo unde el vrea să vorbească despre certitudinea pe care o are el însuși în conformitate cu părerile sale despre constituția sufletească a omului în privința unei încheieri reușite a campaniilor militare germane, el spune: „După convingerea mea, va învinge acea oștire ai cărei soldați au nervii mai buni; sau, altfel formulat: Cei care posedă rezistența morală mai ridicată.”
Să luăm acum lucrurile întru totul serios: cercetătorul care recunoaște cum cauzele dereglărilor corporale, ale așa-numitor dereglări nervoase stau în stări sufletești, acela spune că vor învinge cu siguranță soldații „care au nervii mai buni”, sau – spune el – „sau, altfel formulat: Cei care posedă rezistența morală cea mai ridicată”. Abia dacă-ți poți imagina ca cineva să poată formula un nonsens mai mare – deși e de la sine-înțeles că ambele fraze sunt absolut adevărate – decât acela de a spune: Această afirmație este o altă formulare a celeilalte. Căci imaginați-vă că cineva are o reprezentare absolut clară a sistemului nervos, că ar putea urmări acest sistem nervos până în cele mai fine ramificații ale sale, și că el ar numi apoi cei mai puternici nervi ai unui om într-o altă formulare: Cea mai ridicată rezistență morală. Aceasta înseamnă așadar că fasciculele fizic-materiale se numesc, într-o altă formulare, „rezistență morală”! Peste astfel de lucruri e de la sine-înțeles că cititorul prezentului trece cu vederea. Și se pot face cele mai remarcabile descoperiri câtor lucruri nu le dă omul suficientă atenție, lucruri pe care le consideră adesea deosebit de ingenioase, sau chiar spirituale; dar astfel de lucruri nu sunt nimic altceva decât un adevărat nonsens, atâta timp cât nu sunt cercetate prin ceea ce are știința spirituală de spus în privința lor. Cum trebuie privite aceste lucruri în mod spiritual-științific?
Dacă cuprindem cu privirea forța morală a unui om, ceea ce îl străbate și îl însuflețește din punct de vedere moral, aceasta este, pentru început, ceva pur spiritual, ceva care nu are nimic de a face cu ceva material. Iar ceea ce numim noi forță morală a sufletului, este avută de acesta ca forță spirituală, în măsura în care sufletul aparține lumii spirituale. Atunci când acest suflet se întoarce în trupul său – ceea ce se întâmplă întotdeauna la trezire –, atunci el se servește de trup, de la trezire până la adormire, ca instrument pentru lumea fizică. De la adormire până la trezire sufletul trăiește în lumea pur spirituală, separat de instrumentul său corporal, și își adună și acolo puterea morală. Dar în lumea fizică forțele morale pot fi activate numai prin instrumentul trupului fizic. Ele se activează aici și ca forțe spirituale. În Eul și în trupul astral al omului este activ ceea ce noi numim forță morală; aceasta este ceva pur spiritual acolo, înlăuntrul lor. Dar ce are de a face ceea ce există ca spiritual pur al forței morale în trupul astral și în Eul omului, cu sistemul nervos? Eu vreau să folosesc o comparație. Forța morală a omului are de a face cu sistemul său nervos tot atât pe cât am eu de a face cu podeaua pe care stau acum picioarele mele. Dacă podeaua nu ar fi aici, iar dedesubtul ei nu ar fi un alt suport pe care să se bazeze cel dintâi, eu, ca om, nu aș putea sta aici. Podeaua trebuie să fie aici, dar ea nu are fizic nimic de a face cu ceea ce este în mine însumi. Pentru ca eu să pot sta în picioare, trebuie să existe podeaua. Tot așa, în trupul fizic trebuie să existe nervii doar ca rezistență, pentru ca forțele morale ale trupului astral și ale Eului să poată avea o opoziție în lumea fizică, să poată apărea, să poată fi aici. Voi mai folosi și o altă comparație, care pătrunde întru totul în miezul lucrurilor, deși va avea nevoie de o reflectare temeinică pentru a se putea înțelege întru totul ce se află în spatele său. Voi folosi o comparație care pornește tot de la viața fizică.
Să considerăm procesul digestiei. În cazul digestiei, o parte a substanțelor alimentare trece în organismul nostru, iar cealaltă parte este eliminată. Dacă o anumită parte a substanțelor alimentare nu ar putea fi eliminată, atunci digestia noastră ar fi imposibilă. Această eliminare trebuie să se desfășoare foarte regulat. Dar nici unui om nu-i va trece prin cap să spună că el s-ar hrăni din ceea ce elimină. Procesele nervoase care se desfășoară în organismul nostru atunci când dezvoltăm în noi o forță morală, se raportează la ceea ce este rodnic în noi, la ceea ce este într-adevăr în noi ființa omenească propriu-zisă, ca produse secundare, ca produse de excreție. Atunci când în sufletul nostru se afirmă un anumit impuls moral, acesta este legat de un proces de detașare. Acest proces de detașare, pe care noi trebuie să-l producem în noi, ca să spunem așa, ca produs secundar, este procesul nervos. Acest proces nervos se raportează la ceea ce facem noi propriu-zis exact așa cum se raportează procesul de excreție din cazul digestiei relativ la procesul de asimilare a alimentelor. Așadar aceia care numesc „proces nervos” procesul spiritual de formare a impulsurilor morale, nu fac în fond nimic altceva decât să afirme la un alt nivel că hrănirea omenească de fapt constă în eliminare; iar apoi cercetează substanțele eliminate pentru a putea afla ce anume este deosebit de prielnic pentru om. Așa procedează de fapt pe dos știința materialistă atunci când consideră ceea ce trebuie să elimine spiritul pentru ca să se poată dezvolta, drept esența propriu-zisă. Știința modernă cercetează tocmai ceea ce spiritul nu poate folosi, pentru a ajunge la ceea ce se află în spatele spiritului. În felul acesta, ea procedează cam la fel cum ar proceda cineva care ar cerceta conținutul intestinal pentru a afla ce substanțe preia omul în mușchii săi. Uneori trebuie să ne exprimăm cu duritate dacă vrem să cuprindem cu privirea întreaga absurditate a materialismului modern, deoarece imaginea falsă care ia naștere prin materialismul modern are o forță covârșitoare de convingere asupra concepțiilor absurde ale prezentului, astfel încât trebuie să indicăm prin cuvinte dure în ce constă de fapt cumplita absurditate.
Acum vreau să pornesc de la cu totul altceva, pentru a face ulterior legătura cu cele spuse până acum. Să ne punem întrebarea: Cum stau lucrurile cu diversele sisteme religioase apărute treptat în evoluția omenirii? În decursul evoluției omenirii au apărut diverși învățători religioși, care au împărtășit oamenilor una sau alta despre raporturile cu lumea spirituală. Și chiar nu este nevoie de prea multe pentru a ajunge la o judecată foarte deșteaptă în privința acestor sisteme religioase, căci deșteptăciunea nu este deosebit de dificilă în vremea noastră – ceea ce am văzut din diverse judecăți apărute în acest timp al nostru. Dumneavoastră înțelegeți cum trebuie concepute aceste lucruri, și că prin această abordare nu este avută în vedere o critică a epocii noastre. Un om așa-numit deștept poate indica de-a dreptul cu ușurință faptul că diverșii învățători religioși i-au învățat pe oameni lucruri diferite, și de aceea el poate ajunge să-și formeze părerea că, în concluzie, nu poate să fie adevărată; căci dacă învățăturile ar fi corespuns adevărului, ar fi trebuit cu toții să-i învețe pe oameni același lucru. Și de aici se poate din nou trage concluzia că de fapt tot ceea ce s-a spus despre lumile superioare – inclusiv multele contradicții care au rezultat în felul acesta – nu pot fi reduse la adevărul oferit oamenilor.
Numai că la întrebarea indicată se poate răspunde corect numai atunci când ne formăm o reprezentare despre ceea ce ia omul prin poarta morții din cele viețuite aici pe Pământ. Vă puteți forma cu ușurință o reprezentare despre ceea ce ia cu sine dacă vă gândiți că de îndată ce închideți ochii și vă acoperiți urechile nu mai vedeți și nu mai auziți nimic din mediul dumneavoastră senzorial înconjurător. Și acum, întrebați-vă: Cât anume din ceea ce adăpostește sufletul ca impresii în sine de dimineață până seara și cât anume din reprezentările pe care le poartă sufletul în sine sunt datorate, în fond, ochilor și urechilor? – Așadar dacă cineva nu ar avea ochi și urechi, el nu ar avea cea mai mare parte a conținutului sufletului omenesc. Dar după moarte omul precis nu mai are nici ochi și nici urechi. Așadar ceea ce preia el prin ochi și prin urechi nu poate fi purtat prin poarta morții decât prin amintire. În această privință, nu este nevoie de nicio reflectare în plus pentru a realiza că ceea ce este preluat prin ochi și urechi, și în general, prin simțuri, nu poate fi purtat prin poarta morții decât ca amintire. La fel stau lucrurile cu tot ceea ce ne formăm noi ca reprezentări determinate de impresiile senzoriale. Și acum, este suficient să reflectați la ceea ce trebuie lăsat în urmă la pășirea în lumea spirituală: trebuie lăsat în urmă tot ceea ce ajunge la om ca impresie exterioară.
Așadar ce însușire trebuie să aibă o reprezentare pe care vrem să o ducem cu noi prin poarta morții? Precis că ea nu poate proveni dintr-o impresie exterioară, și precis că trebuie să aibă o asemenea însușire încât omul de orientare materialistă să poată spune: Ceea ce reprezinți tu aici nu există câtuși de puțin; căci nu poate fi văzut cu ochii și nu poate fi auzit cu urechile. Așadar o asemenea reprezentare trebuie să aibă însușirea că obiectul ei nu poate fi perceput în mod exterior. Căci ceea ce poate fi perceput în mod exterior nu poate trece ca reprezentare prin poarta morții. Aș dori să remarc aici că materialismul este ispitit să facă asemenea obiecții datorită faptului că el vorbește încontinuu despre existență sau nonexistență, și nu știe prea bine ce este de fapt această existență sau această nonexistență. Pentru noi este suficient acum să rămânem în sfera limbii germane. În limba germană, „Sein” (= a fi – n.tr.) provine de la „sehen” (= a vedea). Așadar despre ceea ce este calificat cu conceptul de „existent” nu se spune nimic altceva decât: Eu l-am văzut cândva. Și tot restul discuțiilor despre existență nu sunt de fapt nimic altceva decât o înțelegere asupra a ceea ce a fost văzut. De aici s-ar putea trage concluzia că în privința lucrurilor pe care le purtăm prin poarta morții nu se poate vorbi despre o ființare a lor, căci aceasta ar însemna că aceste lucruri trebuie să fi fost văzute cu ochii fizici.
Ce au vrut atunci de fapt întemeietorii de religii să le dea oamenilor prin reprezentările oferite lor?
Ei au vrut să dea oamenilor reprezentări care fortifică lăuntric spiritul, care-l dotează lăuntric cu forța de a lumina, astfel încât atunci când omul intră în lumea suprasensibilă prin poarta morții, el intră în aceasta în așa fel încât este propriul său luminător, încât este capabil să lumineze lucrurile de acolo din sine însuși. Este foarte ușor pentru oameni să spună: Dacă eu las să mi se povestească despre lumile suprasensibile, cum pot eu ști că toate aceste reprezentări sunt într-adevăr corecte? Căci să acceptăm că cineva ar răspândi reprezentări despre lumea suprasensibilă, și aceste reprezentări ar fi preluate de un număr de oameni – dar ele ar fi false, sau unilaterale, și nu ar corespunde adevărului în același sens în care se vorbește despre ceea ce este adevărat atunci când se vorbește despre lumea exterioară. Să presupunem așadar că aceste reprezentări ar fi false și că un număr de oameni le-ar fi preluat. Într-un astfel de caz este totuși mai bine dacă oamenii au preluat reprezentări false, decât dacă nu ar fi preluat nicio reprezentare despre lumea suprasensibilă. De ce? Este mai bine, pentru că sufletul nostru trebuie să facă un efort, să se străduiască atunci când preia, în general, reprezentări despre lumea suprasensibilă. Indiferent că omul preia reprezentări corecte sau incorecte, el trebuie să se străduiască, și această strădanie contează în lumea spirituală atunci când trecem prin poarta morții. Căci această strădanie este în avantajul nostru după moarte, sau este în avantajul nostru în general, atunci când pătrundem în lumea spirituală. Căci să presupunem că ne-am fi pătruns cu o concepție cu totul greșită despre lumea spirituală; dar prin faptul că am preluat-o în noi noi ne-am format forțele sufletești așa cum își exersează un gimnast membrele. Iar ceea ce ne-am configurat noi, îl purtăm cu noi în lumea spirituală. Și prin faptul că îl purtăm cu noi în lumea spirituală noi avem acolo ceva asemănător faptului de a avea ochi aici. Atunci nu mai suntem orbi în lumea spirituală. Căci chiar dacă totul ar fi fost greșit din cele preluate de noi și nu ne-a rămas decât strădania, noi ne-am configurat în felul acesta ochiul sufletesc și acum avem posibilitatea să vedem ceea ce există în lumea spirituală.
Acum, lucrurile stau așa că ceea ce au împărtășit diverșii învățători religioși nu este întru totul fals, ci constituie expunerea adevărului despre lumea suprasensibilă din diferite puncte de vedere, care se contrazic doar aparent. Ele trebuie completate unul cu altul. Dar esențialul, ceea ce este comun tuturor acestor sisteme religioase este faptul că toate aceste sisteme religioase furnizează sufletului omenesc reprezentări prin care sufletul se fortifică pentru a intra în lumea spirituală, prin care sufletul este trezit în fundamentele sale spirituale. Iar ceea ce oferă sufletelor diverșii învățători religioși este oferit în conformitate cu capacitățile sufletelor, aș spune cu condițiile fiecărei rase omenești în parte, sau cu condițiile climatice sau al celorlalte raporturi specifice țării și timpului în care au apărut. Dar toate au în comun faptul că fortifică sufletele oamenilor; se poate chiar spune că le fac pe acestea luminoase lăuntric, pentru ca sufletele să nu fie reale numai în lumea fizică, ci să poată fi reale și în lumea spirituală. Fortificarea sufletului este ceea ce a fost dat ca adevăr universal în toate sistemele religioase, în conformitate cu diversele posibilități.
Timpul nostru actual este transpus în necesitatea de a prelua tot mai mult lumea spirituală într-un alt mod decât au putut să o facă timpurile trecute.
Anumite reprezentări care s-au format începând de la apariția științelor naturii contemporane trebuie fortificate lăuntric în vremea noastră, astfel încât sufletul să devină capabil tocmai prin aceste reprezentări să nu fie mort în lumea spirituală, ci viu. În felul acesta se înfăptuiește ceva mai profund, ceva care solicită sufletul mai mult și mai profund decât diversele sisteme religioase. Eu am indicat de-a lungul acestui an diverse motive pentru care timpul nostru actual este chemat la știința spirituală. Și vreau să spun că pentru acela care este aproape de lumea spirituală se arată astăzi la fiecare pas – și aceasta face parte din aspectele cele mai zguduitoare ale timpului nostru – că dintre caracterele, dintre fermenții pe care trebuie să-i primească viața din timpul nostru face parte și știința spirituală.
În ultimele luni au trecut prin poarta morții multe suflete, au trecut prin poarta morții cu forțe de tinerețe. Eu am indicat deja faptul că în conformitate cu parcursul obișnuit al lucrurilor, acele ființe omenești al căror suflete au trecut astfel prin poarta morții ar fi putut cu toatele să trăiască o vreme mai îndelungată pe Pământ. Noi știm că atunci când un om trece prin poarta morții el își depune pentru început trupul fizic, iar apoi, după un timp relativ scurt, trupul eteric. Atunci trupul eteric aparține lumii eterice exterioare, iar trupul astral și Eul continuă să aparțină omului. Despre acest trup eteric se spune de obicei că se dizolvă în lumea spirituală. Dar timpul în care se dizolvă este foarte diferit. Căci dacă un om a îmbătrânit în viața fizică, așadar a atins, ca să spunem așa, o vârstă normală de bătrânețe, atunci el și-a consumat forțele trupului eteric și acesta se dizolvă rapid. Dar dacă un om trece cu forțele tinereții prin poarta morții, trupul său eteric i-ar fi putut sluji încă decenii de-a rândul. Acest trup eteric este o organizație coerentă, structurată în sine. În cel de-al doilea caz, el nu se dizolvă imediat. El se separă de trupul astral și de Eu. Acestea merg în lumea spirituală pe propriile lor căi; trupul eteric, deși se separă de ele, nu se dizolvă însă imediat. Și vi se va părea desigur firesc ca omul să mențină o anumită legătură cu trupul eteric de care s-a separat, dar care mai dăinuie în lumea eterică spirituală. De aceea se poate spune că în această lume eterică spirituală – luând lucrurile la modul absolut, în apropierea aurei Pământului – se află un număr extrem de mare de trupuri eterice nefolosite, de trupuri eterice cu forțe proaspete. Acesta este faptul deosebit de impresionant al observării prezente a lumii spirituale, anume că ne aflăm față în față cu un număr atât de mare de trupuri eterice nefolosite. Dar pretutindeni unde ne putem apropia de sentimentele pe care le au morții în privința acestor trupuri eterice, remarcăm din nou ceva. Desigur că lucrurile sunt în așa fel încât dumneavoastră le puteți crede, sau nu; pretenția credibilității o pot avea numai datorită expunerilor pe care vi le-am făcut ani de-a rândul, și cărora le este proprie forța adevărului. Ceea ce poate fi observat ca sentimente ale celor morți relativ la trupurile lor eterice este că prin toți oamenii care au adus acum jertfa morții se șoptește oarecum spiritual: A venit timpul! Iar omenirea va folosi corect ceea ce există ca forțe nefolosite în aceste trupuri eterice numai atunci când ea va deveni conștientă de cât de mult este legată cu lumea spirituală! – Căci din aceste trupuri eterice nefolosite iradiază multe, multe forțe. Acestea sosesc înlăuntrul lumii noastre și omenirea va învăța să folosească în mod corect aceste forțe numai dacă își îndreaptă gândurile asupra lumii spirituale. Atunci, aceste forțe ale trupurilor eterice jertfite ale omenirii vor fi forțe benefice. Este ceea ce ne strigă oarecum morții în ziua de azi: Nu folosiți degeaba trupurile noastre eterice; nu lăsați să treacă timpul în care forțele trupurilor noastre eterice neconsumate pot servi progresului spiritual al omenirii!
Și aș dori să vă mai spun ceva deosebit: Eu am expus odată, sau de mai multe ori, modul în care se poate veni în ajutor morților. Circumstanțe speciale fac posibil ca cei morți să profite din faptul că noi le facem accesibilă știința spirituală, citindu-le-o. Eu am indicat faptul că pentru acela care a trecut prin poarta morții înseamnă mult atunci când noi îi citim în spirit din știința spirituală, când ni-l reprezentăm viu, plin de viață, în mod spiritual, și îi citim, desigur, nu cu voce tare, ci în gând – putem citi mai multor oameni – un capitol din știința spirituală. Aceasta apare absurd acelora care cred că dacă omul pășește prin poarta morții are întreaga lume spirituală în jurul său, așadar nu mai e nevoie ca noi să-i citim ceva. Dar lucrurile nu sunt chiar atât de absurde. Desigur că cel decedat are lumea spirituală în jurul său și că el se află înlăuntrul ei. Dar pe cât de puțin înțelege aici un om lumea sensibilă, în ciuda faptului că se află înlăuntrul ei, dacă nu deține o știință a ei, tot atât de puțin deține cel decedat, în urma pășirii prin poarta morții, o știință despre lumea spirituală, chiar dacă se află înlăuntrul ei. Această știință trebuie mai degrabă dobândită aici. Iar pentru cel mort este ca și cum ar primi o hrană atunci când îi citim; aceasta se revarsă în el. Și omenirea poate primi în perioada următoare forțe cu mult mai puternice în privință spirituală prin aceea că folosește tocmai acea mantră pe care am folosit-o eu mereu la începutul considerațiilor noastre, „Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi” ș.a.m.d., cu modificarea „oameni ai sferelor” relativ la cei căzuți în luptă. Și noi putem îndrepta această mantră – în timp ce de obicei este posibil să ne îndreptăm doar înspre acele persoane decedate pe care le-am cunoscut noi înșine – și înspre persoane decedate pe care nu le-am cunoscut personal; astfel încât după ce am folosit această mantră cu o deplină evlavie putem citi, aș spune, în necunoscut, înspre necunoscut; iar morții care au trecut în moarte în urma acestor evenimente, pot să o primească. Atunci ei vor putea reacționa prin ceea ce pot extrage din colaborarea cu noi, pe calea ocolită a trupurilor lor eterice, asupra culturii pământene, și ei vor acționa împreună cu oamenii carte trăiesc pe Pământ pentru a contribui la progresul vieții spirituale.
Prin astfel de lucruri vom mai obține însă și altceva. Este întru totul adevărat că noi am trăit oarecum într-o vreme a celui mai trist materialism și că aceste evenimente beligerante au declanșat ceva care are un adevărat aspect de viață spirituală. În privință spirituală este o mare diferență dacă ai călătorit prin Germania, de exemplu în luna iulie a acestui an sau mai devreme și ai observat oamenii din punct de vedere spiritual, sau dacă ai călătorit în august, septembrie, sau o faci chiar acum. Și ceea ce apare ca diferență este faptul că mai înainte fiecare își avea oarecum propria sa aură egoistă, care se închidea strâns în jurul său, se alipea oarecum de om. Acum există o aură comună, în care gândurile se revarsă ca ceva unitar. Iar faptul că toate gândurile tind într-o anumită direcție, este și în privință spirituală ceva infinit de important. În felul acesta a fost creat pentru această perioadă a evenimentelor beligerante ceva spiritual care nu exista mai înainte. Acesta este un fapt întru totul incontestabil. Dar reprezentați-vă acum cum ar trebui să fie lucrurile ca să revină pacea. Dacă nu ar putea găsi dinlăuntrul lor un drum spiritual, atunci sufletele s-ar pustii cu atât mai mult; căci pentru om, este oricând necesar să-și îndrepte gândurile înspre ceva care nu are de a face cu o realitate exterioară. Aceasta îl fortifică pentru lumea spirituală într-o formă oarecare. Dacă e vorba despre reprezentări relativ la lumea suprasensibilă, acestea îl fortifică în privința forțelor bune ale lumii suprasensibile; dacă nu sunt reprezentări suprasensibile, sau dacă e ceva care nu este justificat în privința suprasensibilului, și aceasta îl fortifică pentru lumea suprasensibilă, însă pentru lumea luciferică sau cea ahrimanică. Dar omul are în el această predispoziție că spiritualul vrea să vorbească în el. S-ar putea spune că omul trebuie să aibă ceva care nu este adevărat pentru lumea exterioară; și dacă el nu a acceptat o vreme îndelungată să preia în sufletul său ceva care nu este adevărat pentru lumea exterioară, atunci vine o reacție, o reacție în sensul că el trebuie să creadă în ceva care nu este adevărat pentru lumea exterioară. Și în mod remarcabil, atunci pot cuprinde sufletul omenesc reprezentările de credință. Anumite suflete dominate de materialism pot fi chiar evlavioase în mod exterior. Astfel de suflete pot trăi această reacție în mod deosebit. Ele pot, de exemplu, să-și formeze la unison reprezentarea că un popor oarecare, care are o cultură în sine, ar fi un popor de barbari, și ele pot face din aceasta un articol de credință. Făcând abstracție de anumite alte puncte de vedere, aceasta nu constituie nimic altceva decât însetarea sufletelor după o credință, după ceva care nu are realitate în lumea fizică. Pentru că oamenii nu mai sunt obișnuiți să-și îndrepte privirile asupra a ceea ce este cu adevărat suprasensibil, ei își umplu sufletele cu credința că un popor oarecare ar fi un popor de barbari. Iar aceasta a devenit o credință, o dogmă, de care oamenii se atașează la fel de fanatic pe cât s-au atașat cândva de vreo dogmă religioasă. Aceasta constituie un înlocuitor pentru o credință de care au fost lipsiți vreme îndelungată. Dar reprezentați-vă acum faptul că aceasta nu va dura mult. Atunci când va veni din nou pacea, oamenii nu vor mai putea avea acest adevărat înlocuitor, care se exprimă în credința că un popor oarecare ar fi un popor de barbari. Și atunci vine cumplitul pustiu, pustiul întru totul cumplit. Aceasta este ceva care se conturează ca perspectivă pentru acele domenii care și-au creat în ziua de azi într-un astfel de mod cu adevărat oribil și fals o asemenea credință și astfel de dogme. Pentru astfel de ținuturi va interveni un pustiu sufletesc cumplit. Iar acest pustiu sufletesc va putea fi combătut numai dacă forțele eterice neconsumate ale celor sfințiți prin jertfa morții vor fi folosite în modul pe care l-am descris, vor fi folosite în mod corect. De aceea ne spun toți, oarecum avertizându-ne în privința utilizării corecte a forțelor eterice, exprimând ca un fel de descoperire spontană, făcută după moarte: A venit timpul! Omenirea trebuie să parcurgă o anumită evoluție spirituală, iar evenimentele actuale trebuie să constituie o stare crepusculară din care să ia naștere o nouă stare solară.
Acest adevăr trebuie să-i pătrundă pe aceia care au de suferit pierderi grele: anume că în măsura înaltă în care este necesar ca timpul nostru să devină spiritual, acest lucru este posibil numai prin aceea că el primește ajutor din lumea spirituală. Dar mijloacele de a primi acest ajutor trebuie dobândite prin asemenea evenimente dureroase cum sunt tocmai cele pe care le trăim în prezentul nostru. De aceea, pentru cercetătorul spiritual este de la sine-înțeles că nu este îngăduit să contemplăm aceste evenimente în mod pur materialist. Dar, în general, găsim aproape numai o considerare pur materială a acestor evenimente. Putem trăi faptul – pe care noi l-am trăit deja – că un număr de oameni dintr-un ținut al Pământului, care se simt dușmăniți, emit un anumit apel, iar acest apel ajunge într-un alt ținut de oameni, care se simt dușmăniți; din astfel de ținuturi se pune întrebarea: Cine a vrut acest război? Sau sunt învinovățiți ceilalți, că ei l-ar fi vrut. Cu acest prilej se uită mereu ceea ce ar trebui să fie clar pentru o considerare mai profundă a raporturilor, căci dintr-o asemenea considerare mai profundă a lucrurilor va putea veni întru câtva o salvare pentru viitor: anume, că toate aceste evenimente au fost realmente vrute de lumea spirituală, pentru că lumea spirituală are nevoie de acele forțe care pot veni ca roade din această semănătură de trupuri eterice nefolosite. Și dacă vrem să învinovățim pe cineva, ar trebui să învinovățim totodată și lumea spirituală. Dar în acest context, acuzația se pierde. Căci atunci devenim atenți la necesitatea de fier care există, la acea necesitate de fier care trebuie să privească într-adevăr din punctul de vedere al lumilor spirituale către lumea noastră pământească, la fel cum ar trebui să privim noi asupra lucrurilor atunci când este necesar să consumăm, să ucidem, să smulgem ceva dintr-un context, pentru a clădi altceva. Noi nu putem clădi nicio casă fără să distrugem ținuturi stâncoase; iar într-o astfel de situație, nu putem vorbi despre vină, aici trebuie să vorbim despre necesitate. Așadar pentru lumea spirituală este necesar să solicite acele jertfe care sunt solicitate acum, pentru că este necesară semănătura. Iar semănătura este constituită tocmai de trupurile eterice neconsumate, care pătrund apoi în mod viu întreaga devenire a omenirii, și care trebuie să existe acolo dacă e ca evoluția să meargă mai departe, pentru că altfel omenirii i-ar lipsi forțele de a merge mai departe. Pe lângă tot ceea ce înseamnă din punct de vedere exterior evenimentele actuale, noi trebuie să avem întru totul în vedere acest aspect pentru a înțelege în mod suficient lăuntric evenimentele.
Când considerăm astfel lucrurile, ne putem spune: chiar dacă eu nu pot vedea din capul locului dacă este corect tot ceea ce preiau eu din lumea spirituală, în orice caz, prin aceea că eu unesc cu sufletul meu aceste revelații din lumea spirituală eu îmi încordez sufletul, îi furnizez în felul acesta forțe, iar în felul acesta sufletul meu devine luminos pentru lumea spirituală, dobândește ochi față de lumea spirituală. Numai că pentru lumea spirituală sunt alte condiții decât pentru cea fizică. Față de lumea fizică putem fi mulțumiți dacă am conceput un gând și am recunoscut adevărul. În viața practică din lumea fizică este suficient dacă noi am înțeles adevărul unui gând. Eu mă gândesc la următoarele: Dacă un consiliu judecătoresc ajunge la concluzia că un om este vinovat într-o anumită situație, atunci problema se consideră încheiată, dacă s-a ajuns la reprezentarea că acel om este vinovat pentru acea faptă. Atunci s-a făcut tot ce trebuia. Dimpotrivă, în lumea spirituală nu s-a făcut tot ce trebuia dacă am conceput cândva un gând, ci acolo este necesar să ne reîntoarcem mereu la el. De aceea, pentru raporturile spirituale se pune problema repetiției. Nu este suficient să știm ceva despre lucruri, ci trebuie să readucem mereu acel conținut în suflet, să-l reactualizăm. Pe aceasta se bazează și viața meditativă, ca noi să facem prezent prin repetare în suflet, conținutul meditativ. În felul acesta, ceea ce este așa mereu reactualizat, va acționa prin forța sa realmente ca o picătură de apă ce cade încontinuu asupra unei pietre, și în cele din urmă o găurește. Când o picătură cade o dată pe o piatră, ea nu ea nu lasă nicio urmă. Nici când cade de zece ori sau de o sută de ori nu lasă nicio urmă; dar în cele din urmă găurește totuși piatra. Când preluăm un astfel de conținut spiritual în suflet s-ar putea părea că, preluat o singură dată, nu înseamnă nimic pentru suflet; preluat de zece ori, tot nimic; dar dacă avem răbdare, putem ajunge să devenim conștienți de miezul ființial veșnic al omului. Căci importantă este forța pe care o dezvoltăm în acest proces, iar de această forță oamenii fug de cele mai multe ori; ei nu vor să o aibă. De ce nu vor ei să aibă această forță?
De ce nu vor oamenii să aibă această forță, de ce sfiesc încă în ziua de azi în privința științei spirituale – la aceasta putem răspunde dacă privim puțin, tot din punctul de vedere al științei spirituale, asupra importanței reprezentărilor spiritual-științifice pentru viața de după moarte. Cele mai importante reprezentări de după moarte sunt cele care nu copiază nimic din ceea ce există în lumea exterioară, care nu se referă la nicio ființare exterioară și despre care omul materialist convins poate spune că ele nu înseamnă nimic în viață. Dar aceste reprezentări sunt cele mai importante după moarte. Căci formarea unor astfel de reprezentări necesită acea forță puternică de reflectare, de gândire ulterioară, de ecou al simțirii, care fortifică sufletul, care îl fac în așa fel încât acesta să se viețuiască pe sine, să se simtă pe sine în lumea spirituală. Așadar de astfel de reprezentări are nevoie sufletul atunci când trece prin poarta morții.
Prin ce putem dobândi astfel de reprezentări? Noi știm deja că numai prin aceea că ne încordăm sufletul într-o măsură mai mare decât îl încordăm în mod obișnuit. Căci pentru a prelua reprezentările pe care le aduce cercetătorul actual al naturii, este suficient să privim doar, eventual prin microscop sau prin telescop. Și atunci ne putem menține pasiv, putem primi impresii de la lume și le putem înregistra. Și așa stau adesea lucrurile: oamenilor nu le place să depună un efort lăuntric. Căci în privința a ceea ce nu se vede, sufletul trebuie să depună un efort mai mare decât față de ceea ce se vede; și oamenii se tem de această încordare mai puternică a gândirii, și fug de ea. Și în felul acesta, ei sunt – vă rog să-mi iertați expresia dură – leneși lăuntric, comozi lăuntric. Iar caracteristica cea mai profundă a strădaniei științifice actuale este această lene lăuntrică, această comoditate, este faptul de a nu voi să extragi aceste forțe din suflet. Dar dacă omul o face, dacă extrage aceste forțe din suflet, ce efect are aceasta după moarte? Da, pentru viața de după moarte, omul are ceva din aceste forțe extrase, ceva ce de obicei nu îndrăgește deloc, din cauză că în majoritatea cazurilor el trăiește într-o anumită iluzie. Dar eu vreau să indic imediat motivul pentru care acel ceva nu este îndrăgit de obicei. Atunci când omul intră în lumea spirituală prin moarte sau prin inițiere, se pune problema ca după moarte el să trebuiască să trăiască ceva care este oarecum o a doua moarte. Este un fel de a doua moarte. Dumneavoastră știți că omul trebuie să se separe ulterior de trupul său astral, și că aceasta se poate face fie conștient, fie oarecum în stare de somn. Dar în sufletul omenesc există un dor tainic de a o face în stare de somn, de a nu o parcurge în mod conștient. În om trăiește o anumită teamă, care nu este corect interpretată, teama ca după moarte să se trezească atât de puternic încât să observe toate lucrurile care sunt în jurul său. Această teamă este desigur întru totul asemănătoare celei din cauza căreia omului de aici i-ar plăcea să nu viețuiască așa de intens această viață fizică, să nu fie întotdeauna treaz, ci să meargă oarecum adormit prin viață. Căci atunci viața este mai plăcută. Și dacă omul ar putea chiar să zacă mereu în pat, și să-și petreacă viața așa, într-un semi-somn, atunci ar fi cel mai comod pentru el. Dar el nu poate face aceasta mereu. Omul trebuie să se trezească. Și dacă până la momentul pe care l-am indicat eu, el a putut fi adormit în privința lucrurilor de după moarte, acum nu-i mai este îngăduit să fie adormit și după moartea sa. Omul trebuie să se trezească. Lui îi este însă teamă de aceasta. De aceea se opun chiar și aceia care sunt foarte aproape de știința spirituală, ca acel cercetător care spune că până și dereglările nervoase din spate, din brațe și din mâini se datorează sufletescului. El se opune preluării științei spirituale pentru că are o teamă enormă de aceasta. Acesta se aseamănă unui om, care spune: Mi-a dispărut ceva, mi s-a furat ceva; este sigur că nu l-a dus vântul de aici, așadar nu a putut să dispară prin forțele exterioare ale naturii, așadar trebuie că mi l-a luat un om! Dar el rămâne la aceasta. El nu merge mai departe, pentru că se teme să nu mănânce bătaie. Așa se comportă anumiți cercetători, ca de exemplu Binswanger. Ei spun: Anumite dereglări nervoase din brațe, picioare ș.a.m.d., își au cauza în sufletesc. Dar apoi rămân acolo; ei nu merg mai departe, căci se tem că ar putea mânca bătaie, pardon! – pentru că ei preferă să rămână adormiți în fața a ceea ce se petrece în lumea spirituală.
Este un sentiment pe care trebuie să ni-l însușim, că tocmai cercetătorii actuali dau cu nasul de valabilitatea lumii spirituale, dar nu vor să se apropie de ea. Dar dacă acești cercetători vor voi vreodată să se apropie de lumea spirituală, va trebui să le fie clar că nu este îngăduit să vorbești așa, în general, despre raporturile lumii spirituale, ci că trebuie să abordeze știința spirituală în mod pozitiv, și că această abordare a științei spirituale însăși devine deja un proces de vindecare. Așa sunt legate lucrurile între ele. Nu s-au înmulțit bolile spirituale propriu-zise; ar fi o greșeală să se creadă aceasta. Dar, realmente, în ultima vreme este puternic răspândit ceea ce poate fi numit dereglare nervoasă. Și dacă lucrurile merg în continuare mai departe așa cum au mers până acum, atunci se va vedea că mersul evoluției omenirii ne va arăta că dereglările nervoase trebuie să devină tot mai puternice, dacă se mențin vechile raporturi.
Am putea indica o realitate foarte interesantă. Considerați o realitate foarte simplă. Există un poet austriac: Robert Hamerling [Nota 51] – un poet excepțional, din ale cărui versuri am citit câte ceva în cercul nostru. Acest om și-a petrecut o mare parte din cea de-a doua jumătate a vieții, în pat. El a fost grav bolnav; el a căzut tot mai mult pradă unei boli grele. Dar nu a devenit nervos. Nimic nu arată în poeziile sale că ar fi avut vreo nervozitate. Chiar în timpurile în care mai putea sta doar pe o parte a trupului și trebuia să scrie suferind chinuri cumplite, el nu a scris nimic „nervos”, în sens propriu-zis. De ce? Pentru că el aparținea de acea cultură central-europeană care nu trecuse în aceeași măsură în sfera nervozității, ca viața spirituală a altor popoare europene. Noi nu minimalizăm această viață spirituală prin această afirmație, dar realitatea trebuie să ne fie clară. Eu însumi am viețuit cum, după ce în anii 70, 80 ai secolului trecut mai exista încă o înțelegere pentru astfel de lucruri cum sunt cele pe care ni le oferă, de exemplu, Robert Hamerling, iar apoi brusc, în deceniul nouă, a intervenit un entuziasm imens față de Dostoievski [Nota 52]. Desigur că eu nu vreau să minimalizez cu aceasta valoarea lui Dostoievski, dar ceea ce ne oferă el înainte de toate este, cu toată măreția ei, o artă plină de neliniște și nervozitate. O astfel de artă plină de nervozitate va veni dacă materialismul continuă să dăinuie și mai departe – iar arta lui Dostoievski este materialistă, chiar dacă ea este și „psihologie”.
Ca să nu se întâmple așa ceva, trebuie să sosească forțe puternice, pe care sufletul omenesc trebuie să le folosească dacă vrea cu adevărat să se deprindă cu parcursul de gândire ca acesta: Saturn, Soarele și Luna sunt stadii premergătoare ale evoluției Pământului. Căci trebuie să ne adresăm cândva unui adevărat om al prezentului cu astfel de reprezentări ca stadiul de Saturn, stadiul solar ș.a.m.d., și să ne așteptăm de la el să-și încordeze gândirea pentru a găsi cu necesitate că aceste lucruri sunt firești. Faptul că aceste reprezentări sunt cu necesitate firești, presupune însă ca sufletul să se străduiască și mai mult, iar consecința este că nervozitatea este eliminată! E drept că trebuie să avem răbdare în această privință, dar nervozitatea va fi eliminată. Și ceea ce ar veni altfel peste întreaga cultură a omenirii ca nervozitate generală, va fi vindecat dacă omenirea va cuprinde ceea ce pornește de la știința spirituală prin răspândirea curentului spiritual. Și pe când altfel omenirea ar deveni neliniștită, pe de altă parte vine știința spirituală, aducând totodată vindecarea. Și în timp ce psihiatrul – înainte de a pătrunde în știința spirituală – trebuie să-și mărturisească: Fenomenele nervoase se înmulțesc, ulterior va trebui probabil să mărturisească faptul că cel mai bun remediu împotriva fenomenelor nervoase este acela de a-i spune bolnavului: Ia o carte despre știința spirituală și încearcă să o prelucrezi, în fiecare zi câte trei sferturi de oră; și atunci nervii tăi se vor fortifica. Și chiar așa se va și întâmpla. Dar lucrurile vor fi crezute abia atunci când oamenilor le va deveni limpede că în conformitate cu comparația făcută la începutul conferinței viața sufletească nu are nimic de a face cu viața nervoasă, decât că provoacă procese de eliminare; și că viața sufletească nu poate fi vindecată prin aceea că se acordă o valoare deosebită proceselor de eliminare, ci prin aceea că ceea ce nu are nimic de a face cu procesele de eliminare este fortificat din interior, este pătruns din suflet prin aceea că în suflet se revarsă forțe spirituale. Va veni timpul în care se vor prescrie rețete bazate pe știința spirituală, care vor consta în aceea că anumite remedii care nu pot fi dobândite decât pornind din știința spirituală vor fi aplicate în mod deosebit în special la bolile timpurilor noastre. Deocamdată, desigur că nu suntem chiar atât de departe; căci deocamdată se va considera încă în măsură suficientă că o terapie oarecare este nonsens dacă ea poartă eticheta metodelor mistice – proces în care trebuie să se țină seama că oamenii sunt cu atât mai generoși în folosirea numelui de „mistic” cu cât știu mai puțin ce înseamnă de fapt „mistic”. Căci noi folosim cel mai puțin expresia „mistic”; o folosim doar atunci când vrem să desemnăm ceva referitor la tehnica folosită; dar cei care habar nu au ce este mistica, îl folosesc cel mai frecvent.
Și tocmai atunci când cuprindem cu privirea aceste lucruri noi nu vom ascunde faptul că trăim într-o perioadă foarte importantă de criză. Eu am spus adesea că nu este felul meu de a spune că noi trăim într-o perioadă de tranziție, pentru că fiecare interval temporal are un interval temporal precedent și unul ulterior. Dar este vorba de să recunoaștem aspectul concret ce caracterizează o „perioadă de tranziție”. Pentru timpul nostru acest concret constă în aceea că ceea ce se petrece în vremea noastră ne indică faptul că oamenii trebuie să găsească trecerea la o înțelegere a lumilor spirituale. Atunci ei vor găsi în lumile spirituale pacea, consolidare lăuntrică, certitudine lăuntrică. Și de aceasta au oamenii neapărată nevoie.
Dacă vreți să vă vivifiați într-adevăr în suflet modul în care trebuie cucerită prin știința spiritului un nou tip de liniște a sufletului, este bine să abordați următorul material spre meditare: Este într-adevăr remarcabil modul în care oamenii au trebuit să se obișnuiască, treptat, în ultimele trei-patru secole, cu ideea că ei aleargă prin spațiul cosmic, că se deplasează într-adevăr cu o mare viteză prin spațiul cosmic. Este cert faptul că fiecare poate afirma că știe acest lucru; însă de obicei oamenii nu reflectează la ceea ce au învățat deja la școală, anume că ei se deplasează cu o viteză uriașă prin spațiul cosmic. În acest context, am putea aminti acel om care zăcea cândva într-o groapă, și de fapt stătea chiar foarte comod, dar era cumplit de nemulțumit; și când a fost întrebat de ce este atât de nemulțumit, că doar nu are nimic de făcut, el a răspuns că trebuie să parcurgă împreună cu Pământul rotația în jurul Soarelui și că lui i se pare mai comod să rămână pe loc. Era așadar un om care luase în serios gândirea asupra rotației Pământului. Oamenii nu se gândesc în mod obișnuit la aceasta, dar în om trăiesc în mod obișnuit și lucruri la care ei nu se gândesc. Așadar, pentru a continua ideea: În ultimele trei-patru secole, oamenii s-au obișnuit să participe prin reprezentările lor la ideea Pământului care gonește prin spațiul cosmic. Însă acesta trebuie întâmpinat de o rezistență din spațiul cosmic. Este chiar adevărat că în vechea credință că Pământul ar sta pe loc și Soarele s-ar mișca, este ceva liniștitor. Acum, o să mai dureze încă vreme până când se va vedea ce anume este incorect în concepția copernicană [Nota 53] despre lume; căci lucrurile nu stau așa cum sunt ele învățate în ziua de azi. Dar putem ajunge până acolo încât prin vivifierea reprezentărilor din știința spirituală să ne transpunem oarecum în situația în care se află un om dintr-un vagon de tren, sau care merge cu vaporul, și care poate face efortul lăuntric de a nu auzi nimic din zgomotul din jur, ci de a fi întru totul „în sine”. Dar aceasta se poate face în ziua de azi numai prin reprezentări spiritual-științifice. Dar trebuie luat în considerare faptul că pentru aceasta este nevoie de o reluare repetată, pentru că importantă este forța care ia naștere în acest proces. Și atunci omul rămâne oarecum în sine, cu sine însuși, liniștit și sigur. Și eu aș dori să fac următoarea remarcă pentru o idee bună de meditație: puterile lumii spirituale pot pătrunde la noi doar dacă le aducem într-adevăr în întâmpinare această pace lăuntrică. Ele ne pot deveni conștiente numai prin aceea că noi le venim în întâmpinare printr-o astfel de viață de reprezentare cum este cea tocmai caracterizată.
Asta caracterizează perioada de tranziție în care trăim noi; noi suntem realmente înlăuntrul acestei tranziții. Dorul după lumea spirituală există întru totul în suflete, chiar dacă majoritatea încă nu o știu în ziua de azi. Dar din ceea ce a cuprins acum ca evenimente deosebite o parte atât de mare a Pământului se va dezvolta un dor conștient după lumea spirituală. În calitate de cercetător spiritual poți ști acest lucru deja din ziua de azi: anume, că toate trupurile eterice nefolosite, jertfite, vor declanșa cel mai profund dor după lumea spirituală. Și va veni acest dor, dor după Adevăr, care nu trebuie cucerit prin observare exterioară, ci lăuntric, prin strădania sufletului. Iar în acest sens, spiritul german este realmente pregătit. El este pregătit spre primirea unui adevăr care apare ca fiind adevărat prin sine însuși, și nu prin aceea că este adeverit în mod exterior. În acest sens este pregătit spiritul german. Iar dovezi în această privință se găsesc peste tot. Cei care s-au străduit în esența spiritului german au avut întotdeauna specificul de a vorbi despre adevăr în formele lor de gândire ca despre un dar lăuntric al sufletului omenesc. Ce ar spune în ziua de azi un astfel de om față de lucrurile pe care le trăim noi în aceste zile? În primele zile ale lunii august se putea citi în ziarele din străinătate: Orașul Hamburg este o grămadă de ruine; rușii au intrat în Stettin, ba chiar în Köln. Au fost răspândite și cu totul alte informații. După cum se știe, împăratul Franz Joseph a murit pe 8 septembrie. Ce ar fi spus unul dintre spiritele caracterizate mai sus în privința acestor aspecte?
„Cupru în loc de aur [Nota 54], schimb falsificat în locul unuia veritabil; acestea pot fi ‘vândute’ de câte unul, o bătălie pierdută poate fi etichetată de mai mulți drept câștigată, și diverse minciuni asupra lucrurilor sensibile și a evenimentelor individuale pot fi făcute credibile un anumit răstimp, dar în cunoașterea acelei ființe înlăuntrul căreia conștiența are certitudinea nemijlocită a sinei proprii, iluzia este dată laoparte.”
Aceste rânduri ar putea fi scrise din profunzimea celor pe care ar trebui să le înțeleagă omul în ziua de azi. Le-a scris Hegel, și el a murit în anul 1831. Aceasta este particularitatea: dacă cineva este profund cuprins de natura lăuntrică a adevărului, atunci el spune lucruri care sunt adevărate pentru toate timpurile; atunci ceea ce a fost rostit din conștiența adevărului poate fi citat în toate timpurile. Este ceea ce poate fi spus despre particularitatea spiritului central-european, despre raportul său absolut deosebit cu adevărul, și care este incontestabil pentru cel care își dă osteneala să cunoască lucrurile. În ziua de azi ai sentimentul că ar trebui să se spună adesea: Pentru ce au învățat oamenii istorie? Sau probabil că nici n-au învățat-o. Căci este ca și cum sufletele s-ar fi născut abia după 1 august 1914, și nu iau deloc în ajutor ceea ce s-a întâmplat mai înainte pentru a dobândi o judecată. Dar, la urma-urmelor, toate acestea există doar pentru a crea o reacție cu atât mai puternică și mai intensă, de a produce în suflet o nevoie cu atât mai puternică și mai intensă după Adevărul lăuntric real. Aceasta este natura perioadei de tranziție din timpul nostru, în care lipsesc așa de multe și se dovedește că lipsește și această legătură lăuntrică cu Adevărul. Va lua naștere ca reacție un dor profund după Adevăr. Și atunci sufletele care sunt aici, încorporate în trupuri, vor auzi ceea ce le spun sufletele care s-au pregătit prin moartea prin jertfă din timpul actual, să cunoască mai mult din Adevăr decât se cunoaște astăzi în general.
Este ceea ce am vrut să vă spun în ceasul acesta, pentru a întări din nou ceea ce am rostit adesea, tocmai în vremea aceasta, despre vorbirea vie a evenimentelor timpului. Căci evenimentele timpului ne vorbesc într-adevăr despre aceasta. Ele vorbesc acelora care li se dedică plini de curaj, care li se dedică în dispoziția de a se jertfi, care privesc cu întristare deja înspre timpul actual; ele vorbesc inspirând curaj și consolare – curajul și consolarea de a primi o nouă forță:
Din curajul luptătorilor,
Din sângele bătăliilor,
Din suferința celor părăsiți,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va crește rod spiritual –
Dacă sufletele își îndreaptă conștiente de spirit
Înțelegerea lor în Împărăția spiritului.
