Iubiții mei prieteni, să ne gândim mai întâi la aceia care se află afară, pe marile câmpuri de evenimente ale prezentului:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care în urma acestor evenimente au trecut deja prin poarta morții:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar Spiritul pe care noi îl căutăm prin strădania noastră de cunoaștere spirituală, Spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota spre mântuirea Pământului, spre libertate și progres uman, să fie cu voi și cu grelele voastre sarcini!
În seara aceasta aș dori să considerăm câte ceva dintre cunoștințele referitoare la legătura dintre lumea noastră fizică și lumea spirituală, prin aceea că fac legătura cu niște evenimente mai intime din cadrul Mișcării noastre. Căci acest lucru este posibil în cadrul acestui cerc intim, restrâns. Și înainte de toate eu știu că îmi pot asuma răspunderea acestor comunicări față de aceia care au devenit membrii noștri în viața lor fizică, și care vor rămâne membrii noștri și în continuare, membri la care se vor referi câteva realități despre care m-am gândit să vă vorbesc astăzi.
Chiar în ultimele săptămâni, iubiții mei prieteni, karma a făcut ca eu – deoarece am putut zăbovi un timp acolo unde a avut loc incinerarea iubiților noștri prieteni – să trebuiască să vorbesc cu prilejul acelor incinerări. Și totul a fost legat de un alt fapt, de faptul că mie mi-a fost de-a dreptul ușor să primesc, în legătură cu aceste personalități, anumite impresii remarcabile din existența lor în lumea spirituală, la scurt timp după ce ele trecuseră prin poarta morții, cu doar câteva zile înainte.
Eu am menționat adesea că faptul de a primi impresii din lumea spirituală în legătură cu o realitate sau alta depinde de mai multe circumstanțe. Și în primul rând depinde de cât de intens este posibil să se configureze o adevărată legătură lăuntrică, o legătură lăuntrică intensă cu sufletele respective. Ar putea reieși că uneori oamenii trăiesc cu credința că ar trebui să aibă o legătură absolut deosebită cu un suflet sau altul. Și totuși, nu este cazul. La unele suflete îți dai seama, prin ceea ce afli ulterior de la ele, că o asemenea legătură era mai ușor de stabilit.
Acum, în cele trei cazuri despre care vreau să vă vorbesc mai întâi, s-a conturat, iubiții mei prieteni, necesitatea cea mai intensă de a primi impresii imediat după moartea lor, impresii care erau legate de întreaga ființă a acestor suflete. Nu-i așa, atunci când ai de vorbit la o înmormântare, poți face, desigur, numeroase legături, dar în aceste trei cazuri a existat ca o necesitate lăuntrică de a mă lega cu adevărat intens de ființa sufletelor respective și de a îmbrăca ființa sufletelor respective în cuvinte chiar la ceremonia de incinerare. Dar lucrurile nu au fost așa, ca și cum eu mi-aș fi propus ca la aceste ceremonii de incinerare să caracterizez ființa sufletelor respective, ci a fost ca o necesitate clarificatoare, că așa trebuie să fie. Nu vreau să spun cu aceasta că în toate cazurile trebuie să fie așa. Această necesitate clarificatoare a survenit în cazul unuia dintre suflete deoarece – și eu nu spun aceasta pentru că ar fi o lege, ci ca trăire, ca experiență – tocmai după moarte mi-au venit din lumea spirituală impulsuri să caracterizez ființa sufletului. Pentru aceasta nu a fost nevoie de cuvinte; cuvintele au venit. Și noi vom vedea mai apoi, iubiții mei prieteni, de ce a fost chiar așa, din câteva indicații care pot fi deja date în privința vieții în continuare de după moarte a sufletului respectiv.
Pentru început, pentru ca întregul să poată fi înțeles, trebuie să fac câteva remarci în privința naturii speciale a unor astfel de trăiri. Atunci când vrem aici, în lumea fizică, să avem impresii, ne raportăm la lucruri. Ne facem gânduri în funcție de faptul că vedem, auzim sau pipăim lucrurile; noi știm că suntem noi înșine cei care ne facem aceste gânduri. Atunci când avem de a face cu un suflet care a trecut prin poarta morții, observăm imediat că ceea ce constituim noi înșine ca gânduri sau cuvinte, ne îndepărtează de fapt de ființa respectivă; și că atunci este necesar să te dăruiești întru totul celor care se formează în tine. Și dacă vrem să exprimăm impresiile în cuvinte, trebuie să avem realmente în noi înșine posibilitatea ca aceste cuvinte să se formeze în noi, iar noi să nu putem face nimic pentru ca aceste cuvinte să se formeze exact așa cum o fac ele. Trebuie să putem asculta lăuntric cuvintele. Și prin faptul că ascultăm lăuntric avem totodată certitudinea că aceste cuvinte nu sunt rostite de noi înșine, ci de entitatea care a trecut prin poarta morții.
Așa a fost atunci când în ultimele săptămâni a plecat din planul fizic un membru mai în vârstă al Mișcării noastre [Nota 55]. Un membru mai în vârstă care s-a familiarizat cu adevărat profund cordial cu Mișcarea noastră de-a lungul multor ani, și care a vivifiat în sufletul ei, în trăirile ei sufletești, ceea ce poate da știința noastră spirituală ca idei și reprezentări. Respectiva personalitate s-a identificat în sufletul ei, cu o dăruire imensă, cu tot ceea ce trăiește în știința noastră spirituală. Acum s-a pus problema de a mă lăsa oarecum în seama impresiilor care porneau de la acest suflet. Și a fost așa, într-un mod remarcabil care putea fi constatat, că la numai câteva ore după ce a intervenit moartea fizică, din partea sufletului respectiv nu au sosit numai anumite impresii de cuvinte, ci impresii exprimate în adevărate cuvinte, ca o caracteristică a sa. Față de aceste cuvinte nu se poate face altceva decât încercarea de a cuprinde pe cât posibil în mod pur ceea ce rostește sufletul respectiv prin propriul nostru lăuntru, căci noi trebuie să numim această rostire: limbaj. Și eu am perceput atunci tocmai cuvintele pe care le-am rostit ulterior la incinerare. Acestea, după cum am spus, nu au fost cuvintele mele, ci au fost cuvintele – și eu vă rog să cumpăniți cu exactitate cuvintele pe care le folosesc acum – care proveneau de la respectivul suflet, trecut prin poarta morții:
În depărtările cosmice vreau să-mi duc
Inima mea simțitoare, ca ea să se încălzească
În focul acțiunii forțelor sfinte;
În gândurile cosmice vreau să-mi întrețes
Propria gândire, ca ea să devină limpede
În lumina vieții veșnice a devenirii;
În temeliile sufletului vreau să-mi cufund
Reflectarea devotată, ca ea să se fortifice
Pentru adevăratele țeluri ale acțiunii omenești;
Spre pacea lui Dumnezeu tind eu astfel,
Pregătindu-mi sinea întru Sinea superioară
Prin luptele vieții și prin griji.
Tinzând spre pacea bucuroasă de acțiune,
Presimțind existența cosmică în existența proprie
Doresc să-mi împlinesc sarcina umană;
Așteptând, îmi este îngăduit să trăiesc atunci
În întâmpinarea stelei sufletului meu,
Care îmi indică locul meu în ținutul spiritual.
Iar apoi, când am rostit încă o dată cuvintele la sfârșitul necrologului, a trebuit să le modific fără să o știu dinainte, și să le rostesc altfel:
Așteptând, îmi este îngăduit să trăiesc atunci
În întâmpinarea stelei destinului meu,
Care îmi indică locul meu în ținutul spiritual.
Atunci mi-a fost clar ce se întâmpla. Era încercarea respectivei personalități să imprime ceea ce preluase ea de-a lungul anilor prin gânduri, idei, sentimente și simțire spiritual-științifică în propria ei ființă care trecuse acum prin poarta morții, în așa fel încât ideile și sentimentele să devină forțe care configurau și cizelau după moarte această personalitate, această ființă. Așadar această personalitate folosise ideile și reprezentările din știința spirituală pentru a-și configura, a-și cizela oarecum propria ființă; dar de a o cizela așa cum merge realmente mai departe această ființă în lumea spirituală.
La scurt timp după aceea, am pierdut din planul fizic o altă prietenă a Mișcării noastre [Nota 56], un alt membru. Și în cazul acestui membru a existat din nou necesitatea intensă de a-i caracteriza ființa. Dar acest lucru nu s-a putut înfăptui, așa cum s-a petrecut în cazul menționat mai sus. În cazul menționat mai sus, în cuvintele, așa cum au fost ele configurate, era așa că se putea spune: Un suflet care a trecut prin poarta morții s-a exprimat pe sine, în privința a ceea ce simțea și a ceea ce voia să devină; el s-a exprimat pe sine el însuși. În acest al doilea caz, lucrurile au stat așa că simțeai că trebuie să te raportezi cu propriul tău suflet la ființa respectivului suflet și să o contempli spiritual. Apoi s-a exprimat și acest suflet, dar el s-a exprimat în cuvinte ce-și luau totuși materialul de autocaracterizare din sufletul contemplat. Astfel încât ceea ce făcea sufletul care trecuse prin poarta morții nu era decât un îndemn de a exprima ceea ce trebuia să simți față de ființa sa acum, după ce trecuse prin poarta morții. Și atunci s-au format următoarele cuvinte, care trebuiau să urmeze ceremoniei de incinerare:
Ai pășit printre noi,
Blândețea mișcătoare a ființei tale
Vorbea din forța liniștită a ochilor tăi -
Pacea, vivifiată din tot sufletul,
Se revărsa în valurile
Cu care privirile tale
Purtau ființa ta lăuntrică
Înspre lucruri și oameni.
Iar această ființă însuflețea
Vocea ta convingătoare
Mai mult prin specificul cuvintelor
Decât prin cuvintele înseși,
Revelând ceea ce exista
Tăinuit în frumosul tău suflet,
Dar iubirea ta devotată
De om plin de compasiune
Se dezvăluia și fără cuvinte:
Această ființă, prin frumusețea ei nobilă, liniștită,
Ce vestea simțirea receptivă
A creației cosmice a sufletului.
După ce au fost rostite aceste cuvinte la începutul și la sfârșitul necrologului, a început incinerarea. Și atunci a fost posibil să observ, iubiții mei prieteni, că în acel moment – vă rog să remarcați: Nu în momentul în care le-am rostit, ci în momentul în care căldura cuptorului a cuprins corpul – a intervenit – eu voi descrie mai exact ulterior lucrurile – un fel de primă clipă conștientă după moarte. Eu am spus „clipă conștientă” și am în vedere lucrurile așa: Imediat după moarte există o vedere retrospectivă a ceea ce apare în trupul eteric ca un tablou al vieții. Însă acesta se pierde după câteva zile. Și tocmai atunci a existat necesitatea ca între moarte și incinerare să se scurgă un timp relativ îndelungat. Moartea a intervenit miercuri seara, la ora șase; incinerarea a avut loc în următoarea zi de luni, la ora unsprezece. Așadar între timp intervenise dispariția acelui tablou, a tabloului vieții. Așadar primul moment de o oarecare conștiență după imaginea tabloului vieții, a intervenit atunci când căldura focului din cuptor a cuprins trupul. Și atunci s-a arătat clar că tipul de contemplare, tipul întregii contemplări a lumii pentru o astfel de ființă devenită spirituală este altul decât pentru sufletul omenesc, atâta timp cât acesta se află în trupul fizic. În trupul fizic, noi vedem lucrurile din spațiu în așa fel încât ele rămân pe loc atunci când noi ne îndepărtăm de ele. Dacă aici se află un scaun și eu îl văd, și apoi merg puțin mai departe și mă uit înapoi, scaunul se mai află încă aici. Eu privesc înapoi, la el. Dacă mă îndepărtez, scaunul e tot aici, el rămâne pe loc. Iar în timp ce trăim în trupul fizic, lucrurile nu stau la fel și cu evenimentele care se desfășoară în timp. Evenimentele pe care le-am lăsat în timp să treacă pe lângă noi, nu rămân pe loc. Un eveniment care a trecut pe lângă noi, este trecut, și dacă noi privim înapoi îl putem vedea doar în amintire. Doar trecutul nostru ne leagă de eveniment. Dar pentru o ființă spirituală e altfel. Aceasta vede evenimentele ca stând pe loc, așa cum vedem noi că lucrurile în spațiu stau pe loc. Și aceasta a fost prima impresie despre ceremonia funerară, cu tot ceea ce a fost făcut și rostit acolo, pe care a avut-o sufletul de care vă vorbesc. Ceremonia funerară se încheiase deja de cinci-zece minute, dar pentru moartă ea mai exista, era aici, așa cum rămân pentru omul fizic doar lucrurile în spațiu. Și prima impresie a fost privirea înapoi la ceea ce a fost rostit; așadar, înainte de toate, la cuvintele care au răsunat acum, la cuvintele pe care tocmai le-am citit. Este într-adevăr așa cum a spus Wagner dintr-o profundă intuiție [Nota 57]: „Timpul devine spațiu”. Ceea ce a trecut nu este trecut pentru trăirea spirituală, ci se află aici, așa cum stau pentru oamenii fizici lucrurile în spațiu. Așadar aceasta a fost prima impresie de după moarte: această ceremonie funerară împreună cu ceea ce s-a rostit în cadrul ei. În acest caz a fost așa că această privire înapoi, cu contemplarea simultană a ceea ce s-a petrecut la ceremonia funerară, nu poate fi denumită o aprindere definitivă a conștienței, căci ulterior a intervenit din nou o stare crepusculară, despre care eu voi mai vorbi, și abia după un timp a intervenit din nou o asemenea aprindere a conștienței. Aprinderea conștienței a intervenit din nou, încet și treptat. Și durează luni de zile până când ea se instalează pe deplin, și până când putem vorbi despre faptul că mortul are pe deplin lumea spirituală în jurul său. Dar mai târziu, tocmai datorită acestei aprinderi exterioare a conștienței, s-a arătat tocmai la această personalitate o nevoie intensă de a privi mereu la acest moment, tocmai la acest moment, de a cuprinde cu claritate cu privirea acest moment. Acest fapt se află într-un deplin acord – cum voi expune eu imediat – cu ceea ce se poate ști despre întreaga situație a omului de după moarte.
Un al treilea caz este cel de care au fost intens impresionați în special iubiții noștri membri din Berlin; este cazul prietenului și membrului nostru recent decedat Fritz Mitscher [Nota 58]. Fritz Mitscher a trecut prin poarta morții la scurt timp înainte de a împlini treizeci de ani, înainte de a fi ajuns la vârsta de treizeci de ani. El ar fi ajuns la vârsta de treizeci de ani pe 26 februarie, care urmează să vină.
În cazul lui Fritz Mitscher, la dirijarea gândurilor asupra ființei sale de după moarte au apărut, înainte de toate, imboldurile din propriul suflet, din sufletul contemplativ, care porneau de la dăruirea sa intensă față de Mișcarea noastră spirituală. Căci el a fost, în această privință, de-a dreptul o personalitate exemplară. O personalitate exemplară în sensul că el, care era o natură înclinată spre erudiție, și-a dezvoltat tot mai mult, dintr-o necesitate lăuntrică profundă, predispoziția de a pune în slujba Mișcării spiritual-științifice întreaga erudiție pe care dorea să și-o însușească. În felul acesta, el era tocmai una dintre acele personalități care sunt atât de necesare în dezvoltarea concepției noastre spiritual-științifice despre lume. Căci de aceasta are nevoie prezentul, ca știința exterioară, strădania științifică exterioară să fie folosită de suflet în așa fel încât strădania științifică exterioară să conflueze oarecum cu cunoștințele dobândite din lumea spirituală, înspre care tindem noi. Și aceasta însuflețea sufletul tânăr al lui Fritz Mitscher. Astfel încât deja atunci când îl priveai aici, în viață, trebuia să ai sentimentul că el se află pe o cale foarte corectă în ceea ce privește Mișcarea noastră.
Acum prietenii își vor aminti ceva ce eu am spus cu prilejul unui alt deces, cu ani în urmă: Tocmai la astfel de personalități care au preluat oarecum în sine ceea ce poate oferi știința fizică în prezent, iese în evidență, atunci când ele trec pretimpuriu prin poarta morții, faptul că ele devin colaboratori importanți după moarte la Mișcarea noastră spirituală – care nu depinde numai de sufletele care se află aici, în trupuri. Dacă nu am avea forțele sufletelor care au trecut prin poarta morții având cunoașterea pământească și zăbovesc acolo în unire cu voința ce urmează să iradieze prin Mișcarea noastră, noi nu am putea nutri speranța, în această vreme materialistă actuală, speranța pe care trebuie să o nutrim într-o măsură atât de intensă cum este ea îndreptățită, că vom înainta.
Așa a pornit din sufletul lui Fritz Mitscher ceva care se poate rezuma în cuvinte pe care nu le-aș putea exprima altfel decât așa cum vi le voi citi dumneavoastră acum, și cum au fost ele rostite și la incinerare:
Ca speranță, aducătoare de fericire,
Ai pășit tu pe terenul
Unde florile spirituale ale Pământului
Ar dori să se arate cercetării
Prin forța existenței sufletești.
Dorul tău din străvechime era înrudit
Cu ființa pură a iubirii adevărului;
Faptul de a crea din lumina spiritului
A fost țelul vieții tale,
Pe care l-ai urmat fără răgaz.
Tu ți-ai cultivat darurile frumoase
De dragul căii luminoase a cunoașterii spirituale,
Neînșelat de contradicțiile lumii,
Ca slujitor fidel al adevărului,
Mergând cu pași siguri.
Tu ți-ai exersat organele spirituale
Pentru ca ele să întindă cu perseverență
Și ardoare greșeala
Spre cele două margini ale drumului,
Creându-ți spațiu pentru adevăr.
Faptul de a-ți configura sinea
Pentru revelarea luminii pure,
Astfel încât forța solară a sufletului
Să radieze cu putere înlăuntrul tău,
A fost grija și bucuria vieții tale.
Alte griji și alte bucurii
Abia dacă ți-au atins sufletul,
Deoarece cunoașterea ți-a apărut ca lumină
Care conferă sens existenței,
Ca adevărată valoare a vieții.
Ca speranță, aducătoare de fericire,
Ai pășit tu pe terenul
Unde florile spirituale ale Pământului
Ar dori să se arate cercetării
Prin forța existenței sufletești.
Ca pierdere ce profund ne-a îndurerat
Ai dispărut tu de aici,
Unde germenii pământești ai spiritului
Îți maturizau simțurile pentru sferele spiritului
În sânul existenței sufletești.
Simte cum privind cu iubire
În înalturile care te cheamă acum
Înspre o altă creație,
Dăruiește prietenilor rămași în urmă
Forța ta din ținuturile spiritului.
Ascultă rugămintea sufletelor noastre,
Trimisă cu încredere spre tine:
Noi avem nevoie în lucrarea Pământului
De forța puternică din țara spiritului,
Pe care o primim de la prietenii morți.
Ca speranță aducătoare de fericire,
Ca pierdere ce profund ne-a îndurerat;
Îngăduie-ne să sperăm că din depărtare-apropiere,
Luminezi vieții noastre în permanență,
Ca stea sufletească din domeniul spiritului.
Și astfel de cuvinte, iubiții mei prieteni, sunt în așa fel cizelate încât ele trebuie să fie considerate ca fiind provenite din identificarea cu sufletul trecut în moarte. Ele rezultă ca o necesitate – chiar dacă nu sunt rostite de sufletul însuși, chiar dacă din sufletul însuși pornește doar îndemnul de a fi rostite – ele rezultă ca o necesitate datorită forțelor care au pornit din suflet, de a fi rostite fiecare în parte tocmai așa cum au fost rostite. La aceste cuvinte eu nu am avut cu adevărat nimic altceva în vedere decât cuvintele, așa cum vi le-am citit eu acum dumneavoastră. De aceea, pentru mine a fost ceva zguduitor în măsura cea mai înaltă când în noaptea care a urmat funeraliilor, sufletul lui Fritz Mitscher, care nu era încă în afara conștienței sale, dar era în afara ființei sale, a răspuns oarecum la ceea ce fusese rostit la funeralii; el a răspuns prin aceea că de la el, așadar de la sufletul trecut acum în moarte, au venit următoarele cuvinte:
Faptul de a-mi configura sinea
Pentru revelarea luminii pure,
Astfel încât forța solară a sufletului
Să radieze cu putere înlăuntrul meu,
A fost grija și bucuria vieții mele.
Alte griji și alte bucurii
Abia dacă mi-au atins sufletul,
Deoarece cunoașterea mi-a apărut ca lumină
Care conferă sens existenței,
Ca adevărată valoare a vieții.
Atunci când am redactat aceste strofe, eu nu m-am gândit nici pe departe că aceste două strofe se pot rosti în așa fel încât pronumele aferente lui „ție” să poată fi schimbate în „mie”. Pentru mine a fost doar viu faptul:
Faptul de a-ți configura sinea
Pentru revelarea luminii pure,
Astfel încât forța solară a sufletului
Să radieze cu putere înlăuntrul tău,
A fost grija și bucuria vieții tale.
Alte griji și alte bucurii
Abia dacă ți-au atins sufletul,
Deoarece cunoașterea ți-a apărut ca lumină
Care conferă sens existenței,
Ca adevărată valoare a vieții.
Iar acum cuvintele au fost în așa fel transpuse – și ele au putut fi transpuse cu ușurință – încât, fără să se schimbe ceva la nivel gramatical, cele aferente persoanei a doua au putut fi transpuse la persoana întâi: „Să radieze cu putere înlăuntrul tău” schimbat în „Să radieze cu putere înlăuntrul meu”, ș.a.m.d.
Aveți aici o corelație remarcabilă între cele care au fost rostite aici și sufletul care a trecut prin poarta morții; o corelație din care rezultă că ceea ce a fost rostit aici nu s-a reîntors din suflet cumva ca un simplu ecou, ci a revenit realmente reconfigurat în conformitate cu sensul. Aș vrea să remarc aici doar că atunci când au fost alcătuite aceste cuvinte, prin sufletul meu a trecut într-adevăr, ca printr-o necesitate, un anumit sentiment, care a dat nuanța fundamentală: era sentimentul ca și cum pentru mine ar fi o necesitate să dau acestui suflet, la trecerea lui prin poarta morții, o anumită misiune. Noi știm câte se opun Mișcării noastre spirituale în acest timp materialist actual și cât de puțin este adecvată lumea în ziua de azi pentru această Mișcare spirituală. Și atunci când străvezi ceea ce este posibil de înfăptuit în trupul pământesc, poți într-adevăr spune: E nevoie de un sprijin! Iar sentimentul a fost cel exprimat prin cuvintele:
Ascultă rugămintea sufletelor noastre,
Trimisă cu încredere spre tine:
Noi avem nevoie în lucrarea Pământului
De forța puternică din țara spiritului,
Pe care o primim de la prietenii morți.
Sentimentul care mi-a apărut ca necesar în cazul acestui suflet a fost oarecum acela de a solicita acest suflet să folosească în continuare germenii pe care și i-a însușit aici pentru promovarea Mișcării noastre spiritual-științifice.
Acum, probabil că ați văzut că în aceste trei cazuri ușor de înțeles există ceva similar, în ciuda diferențelor lor. Ceea ce este similar este faptul că în sufletul care trebuia să le contemple, în sufletul care prin karma sa a fost stimulat în mod deosebit să le contemple pentru că trebuia să vorbească la ceremonia funerară au fost stimulate gânduri în privința ființelor respective, și că în el a existat oarecum necesitatea de a exprima aceste ființe.
În cazul primei personalități despre care v-am vorbit, lucrurile au stat într-adevăr așa – dumneavoastră știți în ce sens afirm eu astfel de lucruri: numai pentru a sluji cunoașterii, și nu în scopul de lăudăroșenie – că eu am cunoscut personalitatea respectivă și pe planul fizic, după ce ea a intrat în Societate. Atunci când diverse personalități se află aici în Societatea noastră, viețuiești întru câtva ceea ce se desfășoară cu ele; dar trebuie că prietenii noștri știu că nu este specificul meu de a mă informa oarecum în privința raporturilor de viață sau a altor aspecte asemănătoare, sau să întreb una sau alta, în privința a ceea ce au trăit respectivele personalități aici, în viața lor fizică. Pentru mine nu a fost o satisfacție personală, ci una de cunoaștere atunci când am caracterizat una dintre personalități într-un mic discurs funerar, descriind cum era acel suflet și cum își trăise el viața aici pe Pământ. Cu acest prilej eu nu am avut nimic înaintea mea, decât sufletul după moarte. Nu numai că el rostea cuvintele pe care eu le-am citit la început, ci însuși sufletul stătea înaintea mea, așa cum era el acum, după moarte, în ceea ce era caracteristica sa după moarte. Eu nu am avut nimic altceva în fața ochilor mei. Abia dacă am cunoscut ceva din ceea ce i se întâmplase înainte de a intra în Societatea noastră, și nu știam prea multe despre viața sa desfășurată în afara adunărilor noastre sau despre evenimentele de care au parte din când în când membrii noștri. Eu nu știam nimic altceva. Și totuși, tocmai în acest caz, ca ascultând de o necesitate lăuntrică, m-am simțit determinat la înmormântare să vorbesc despre anumite raporturi din viața sa, raporturi ce se extindeau asupra întregii sale vieți; despre raportul personalității decedate – care atinsese o vârstă înaintată – cu copiii ei și cu activitatea sa de o viață. Și după cum am spus, pentru mine nu a fost o satisfacție personală, ci una de cunoaștere, atunci când rudele mi-au spus: Noi am recunoscut respectiva personalitate întru totul din ceea ce a fost rostit aici, căci fiecare cuvânt o caracterizează într-un mod absolut intens. Așadar și imaginea vieții individuale din decursul vieții fizice a fost descrisă în mod adecvat, pentru că acum – după ce această viață se concentrase în suflet – exista posibilitatea de a vedea rezultatele concentrate în suflet. Ceea ce ne interesează însă pe noi în mod deosebit în privința cunoașterii, este faptul că am perceput tocmai la acest suflet necesitatea intensă de a-și îndrepta privirea spirituală după moarte asupra propriei sale vieți. Pentru că, realmente, nu a fost meritul meu acela de a putea caracteriza viața proprie a respectivei personalități, ci a existat procesul prin care, deși personalitatea nu era conștientă, ea își îndrepta totuși pe atunci ființa sufletească – pregătindu-se pentru viața ei ulterioară conștientă de după moarte –, își îndrepta forțele, care ulterior urmau să devină conștiente, asupra propriei sale vieți, asupra propriilor sale viețuiri. Iar ceea ce am avut eu de spus a putut fi văzut în aceste imagini de gânduri care constau în îndreptarea sufletului asupra propriilor sale trăiri. Așadar eu am avut de descris ceea ce gândea inconștient despre sine, după moarte, această personalitate. Și ceea ce este important pentru noi aici de reliefat este faptul că tocmai personalitatea respectivă a simțit după moarte nevoia intensă de a-și îndrepta inconștient privirea asupra propriei sale entități.
În cazul celei de-a doua personalități, care s-a trezit oarecum atunci când căldura focului i-a cuprins trupul, s-a arătat mai târziu – în decursul unei astfel de re-treziri sporadice – după modul în care ea s-a raportat la ceea ce era tocmai caracteristica ființei sale, că ea avea nevoia de a reveni la această ființă, după cum spuneam, la aceste cuvinte care i-au caracterizat ființa, de a reveni la ea, ca de a recurge la ea. Și tocmai în privința limbajului – dacă se poate numi limbaj ceea ce se exprimă în raporturile dintre suflete, fie că ele se află în trup, fie că nu se află în trup și sunt deja ființe spirituale –, din modul în care se poate vorbi despre acest raport trebuie să spun întru totul că atunci când am putut percepe o trezire ulterioară a acestei personalități a trebuit să resimt totodată un sentiment de fericire al ei pentru faptul că mie mi s-au arătat acele cuvinte pe care eu le-am putut exprima. Pentru că s-a dovedit că aceasta a fost într-adevăr o bună colaborare cu persoana decedată. Se putea desprinde că sufletul acestei ființe decedate – dumneavoastră știți că eu vorbesc la modul comparativ – s-a exprimat întru câtva, zicând: „O, este bine că este așa aici. Este bine că e așa în acest loc.” Un asemenea sentiment s-a ivit la această a doua trezire, ca și cum moarta ar fi arătat că prin aceasta se aduce totodată ca o amplificare în lumea spirituală, prin aceea că a fost exprimat și aici pe Pământul fizic în cuvinte omenești și că aceasta este ceva de care ea are nevoie, și în privința căruia este bine că a fost fixat prin cuvinte fizice pământești mai mult decât ar fi putut fi fixat de către ea însăși. Așadar la ea exista necesitatea de a fixa aceste lucruri. Și pentru ea a fost o ușurare, pentru că a fost ajutată în felul acesta la fixare.
Iar în cazul iubitului nostru prieten Fritz Mitscher se poate vedea foarte limpede că în noaptea care a urmat înmormântării cenușii rezultate prin incinerare, el a făcut nemijlocit legătura și a folosit ceea ce am rostit noi aici pentru a-și clarifica lui însuși propria ființă, pentru a ajunge la claritate în privința lui însuși, în privința propriei sale ființe.
Avem așadar în toate cele trei cazuri o îndreptare a privirii asupra propriei ființe. Desigur că astfel de lucruri sunt, pentru început, cele care pătrund în sufletul nostru și în inimile noastre prin valoarea lor pur umană, prin relația lor pur omenească. Însă cunoștințele spirituale se dobândesc, în general, numai din lumea înconjurătoare atunci când ele vor să ni se reveleze prin har. Ele nu pot fi constrânse să apară; ele trebuie așteptate. Și tocmai în cazul acestor lucruri vedem cât de remarcabil acționează corelațiile karmice.
Atunci când m-am aflat eu însumi la Zürich a doua zi după ce murise la Zürich cea de-a doua dintre personalitățile menționate, am trecut pe lângă o librărie și am văzut în vitrină o carte pe care o citisem cu mulți ani în urmă. După stilul meu de viață, eu nu aș fi putut remarca această carte în presupusa mea bibliotecă, aflată într-o stare ciudată datorită locuirii în multe părți. Poate că nici nu mai există. Cu ani în urmă, am citit așadar o carte de filosoful vienez Dr. Ernst Mach [Nota 59], și cartea putea fi găsită tocmai acolo în librărie, la sectorul de anticariat. Am vrut să o citesc din nou, sau măcar să o privesc din nou. Și când am ajuns la pagina a treia, mi-a ajuns sub ochi ceva pe care îl pierdusem de mult din vedere, anume o remarcă foarte interesantă a lui Ernst Mach despre cunoașterea de sine a omului, despre dificultatea cunoașterii de sine a omului. Voi cita aproape textual ceea ce stă scris la pagina 3 din Notele despre «Analiza sentimentelor», de profesorul universitar Ernst Mach:
Ca tânăr, mergeam cândva pe stradă și am întâlnit un om față de care am avut sentimentul: Ce chip neplăcut, dezagreabil are omul ăsta pe care-l întâlnesc. Și atunci m-am speriat – nu puțin – când am descoperit că era propriul meu chip cel pe care-l întâlneam, și care mă privea ca dintr-o oglindă. – Așadar el mergea de-a lungul străzii și, ca dintr-o oglindă îndreptată spre el, l-a întâmpinat propria imagine reflectată. Și când a văzut acel chip, el și-a spus: Ce om cu chip neplăcut, dezagreabil, întâlnesc eu acum! – Și imediat după aceea, el adaugă o altă remarcă în privința lipsei de cunoaștere de sine. El spune: Am venit într-o zi, obosit dintr-o călătorie, și am urcat într-un omnibuz. Am văzut un alt bărbat urcând, și m-am gândit: Ce dascăl decăzut urcă în omnibuz! Și iată că eram eu însumi. Oglinda din omnibuz îmi arătase propria-mi imagine. – Și profesorul Mach a mai adăugat: Așa mi-am cunoscut rangul și atitudinea mai bine decât în orice alt mod.
Este ceva ca un indicator în privința a cât de dificilă este cunoașterea omenească de sine în legătură cu statura pur exterioară. Căci omul nu știe uneori nici măcar cum arată spațial, chiar dacă este profesor universitar. Vedeți aceasta din acest exemplu foarte onest.
Este interesant că putem da tocmai acest exemplu în legătură cu cazurile în discuție, căci – nu-i așa? –, aici, în trupurile fizice, vă arată însuși exemplul cum cunoașterea de sine nu trebuie să fie neapărat o piedică în ceea ce avem de obținut pe Pământ. Poți fi un profesor celebru, și să ai la fel de puțină cunoaștere de sine ca omul care a exprimat-o în felul acesta. Dar eu am menționat acest exemplu din motivul că este remarcabil faptul că acest exemplu din viața fizică mi-a apărut înaintea ochilor atunci când sufletul a fost îndreptat să cuprindă din nou cu privirea modul în care simte mortul necesitatea de a-și cuprinde și privi propria ființă. Aș spune că aici, în lumea fizică, ne putem descurca și fără cunoașterea de sine în privința a tot ceea ce este pur material în viața noastră. Dar cunoașterea lumilor spirituale nu poate fi dobândită fără cunoaștere de sine – vom mai vorbi despre aceasta peste opt zile. Dar cu raporturile exterioare pur materiale o putem scoate la capăt și fără cunoaștere de sine. Căci de îndată ce sufletul a trecut prin poarta morții, cunoașterea de sine este primul lucru de care are nevoie, ceea ce ne arată în special trăirile pe care le-am expus. De la cunoașterea de sine trebuie să se pornească.
Vedeți dumneavoastră, gânditorul materialist rămâne de obicei atașat de întrebarea: există conștiență dincolo de moarte? – Este un rezultat al științei spirituale că sufletul care a trecut prin poarta morții nu suferă deloc de o lipsă de conștiență, ci dimpotrivă, are tocmai prea multă conștiență. Faptul că mai târziu are loc un fel de trezire nu provine de acolo că după moarte omul trebuie să-și însușească o nouă conștiență, ci de acolo că el are prea multă conștiență, o conștiență orbitoare, și că aceasta trebuie mai întâi să fie treptat atenuată. Mai multe amănunte în această privință găsiți în ciclul de conferințe de la Viena [Nota 60], care a fost și tipărit. Prea multă conștiență, o conștiență copleșitoare are omul după moarte, și el trebuie mai întâi să se orienteze în această lume de conștiență copleșitoare. Și în timp ce el avansează treptat în felul acesta, devine, într-o măsură infimă, mai conștient decât era anterior. El trebuie să-și atenueze mai întâi conștiența, la fel cum noi trebuie să atenuăm mai întâi lumina solară prea puternică ce ajunge la noi. Așadar pentru început trebuie să ne atenuăm treptat conștiența. Deci nu se poate vorbi de o trezire ca în lumea fizică, ci despre o revenire din supraabundența conștienței până la gradul pe care îl putem suporta, în funcție de ceea ce am viețuit aici în lumea fizică. Pentru aceasta este necesar ceva: pentru ca omul să se orienteze în această conștiență luminoasă care inundă totul după moarte, este necesar ca punct de pornire cunoașterea propriei sale ființe; este necesar ca noi să putem privi înapoi la propria noastră ființă pentru a găsi oarecum liniile conducătoare, pentru a ne putea orienta în lumea spirituală. Lipsa de cunoaștere de sine este tocmai piedica ajungerii la conștiență după moarte. Noi trebuie să ne găsim pe noi înșine în lumina care inundă totul. Și acum vedeți de unde vine nevoia de a-i caracteriza pe morți pentru a veni în întâmpinarea găsirii lor de sine.
Este ceva ce rezultă pentru noi ca o cunoaștere generală din trăiri atât de intime și de evidente. După moarte, după ce a dispărut tabloul eteric ale vieții, intervine o evoluție, o evoluție treptată, care ia naștere prin aceea că noi ne cunoaștem propria viață de aici de pe Pământ prin viața pe care o resimțim ca luminându-se treptat din lumile spirituale. Căci aceasta este singura noastră strădanie după moarte, după ce s-a risipit tabloul eteric. Ceea ce există în lumea spirituală se află în jurul nostru. Dar noi trebuie să ne cunoaștem de preferință propria noastră ființă. Și aici ne sunt de folos, în esență, reprezentările pe care le cunoaștem din știința spirituală, pentru că ele ne dau mijloace de orientare pentru cunoașterea spirituală. Astfel, puteți vedea din primul caz: Ceea ce a apărut drept autocritică, a fost posibil doar prin cele preluate din știința spirituală; faptul de a privi la propria ființă în așa fel încât să se poată forma cuvintele: „În gândurile cosmice vreau să-mi întrețes propria gândire, ca ea să devină limpede în lumina vieții veșnice a devenirii.” Acestea au fost concentrate din multele aspecte răspândite în știința spirituală și care au fost folosite aici pentru a da autocaracterizarea propriei ființe. Sau „În temeliile sufletului vreau să-mi cufund reflectarea devotată, ca ea să se fortifice pentru adevăratele țeluri ale acțiunii omenești.”
Însă ceea ce vrem realmente cu aceste lucruri este faptul de a ridica Mișcarea noastră spiritual-științifică din aspectul pur teoretic și de a face treptat din ea ceva care să fie cuprins – plin de viață – de către suflet, ca un curent în care să trăim, să urzim și să fim cu adevărat; astfel încât să știm ce se petrece în lumea spirituală din jurul nostru, așa cum în lumea fizică știm că în jurul nostru se află aer pe care îl respirăm, și care poate fi negat de către cei necultivați. Aceasta este viitoarea determinare a omenirii: de a ști ceva despre faptul că la fel cum în jurul corpului fizic și pentru corpul fizic există aerul, pentru viețuirea sufletească există lumea spirituală de jur-împrejurul nostru, care corespunde mai mult sufletului – așa cum corespunde aerul trupului – alcătuind sufletul, întrețesând sufletul, străbătând sufletul.
Acum, nouă ne este posibil să indicăm oarecum în amănunt și destinul sufletului după moarte. Și tocmai din acest motiv vor fi expuse în timpul nostru astfel de lucruri, aș spune, mai intime, deoarece datorită marilor evenimente dureroase ale timpului moartea își extinde răsuflarea prin lume, iar timpul nostru necesită nenumărate jertfe prin moarte. Și de aceea, există această solicitare deosebită de a ne preocupa în timpul nostru tocmai cu evenimentul morții.
Acum, noi știm, iubiții mei prieteni, că prin faptul că omul trece prin poarta morții el trece prin aceea că și-a predat trupul fizic Pământului, elementelor Pământului; apoi din trupul fizic au ieșit Eul și trupul astral. În cel de-al doilea caz am văzut că la incinerare trupul eteric era deja depus; căci trupul eteric este depus după câteva zile. Dar tocmai în timpul nostru este de imediată necesitate să punem o întrebare. În zilele noastre trec atâția oameni aflați în floarea vieții, prin poarta morții. Iar prin aceea că noi transferăm în spiritual o reprezentare pur fizică, acolo unde ea este și mai valabilă decât în viața fizică, noi putem pune întrebarea: Ce se întâmplă cu trupurile eterice ale acestor oameni trecuți prin poarta morții, care se dizolvă după câteva zile? Care este situația acestor trupuri eterice tinere? Omul care a trecut prin poarta morții la vârsta de douăzeci, douăzeci și cinci, treizeci, treizeci și cinci de ani sau mai devreme, își depune trupul său eteric, dar acela este un trup eteric care l-ar mai fi putut sluji în viața sa fizică decenii de-a rândul, care ar mai fi putut lucra aici în viața fizică și care ar mai fi avut forțe decenii de-a rândul. Datorită karmei sale, el nu a mai putut folosi forțele, dar forțele se află cu toate acestea în el. Ele ar mai fi putut acționa în viața fizică decenii de-a rândul. Fizicianul se gândește cu bună dreptate: Nici o forță nu se pierde; ele se transformă aici. Acest lucru este cu atât mai valabil în spiritual. Forțele unui tânăr căzut pe câmpul de luptă, care ar mai fi putut susține viața fizică decenii de-a rândul, aceste forțe nu trec în neant; și acum noi putem deja spune că tocmai datorită evenimentelor timpului nostru aceste forțe trec în ființa sufletului respectivului popor. Ea preia aceste forțe, și în întregul suflet al poporului acționează aceste forțe ale trupurilor eterice. Acestea sunt adevărate forțe spirituale, care există în afara omului, în afara a ceea ce poartă el cu Eul său și cu trupul său astral, cu individualitatea sa, prin timp, între moarte și o nouă naștere. Se pune doar problema să se înțeleagă pe cât posibil în viitor că în sufletul poporului se află și aceste forțe, că ele se află înlăuntrul acțiunii generale pe care o va dezvolta sufletul poporului ca forțe, și nu ca entități. Ele vor fi acolo cele mai rodnice forțe, forțe cu iradiere solară.
Doresc să vă dau din nou un exemplu care ne este apropiat, care pentru început desigur că nu are nimic de a face cu evenimentele dintâi, dar prin felul în care s-a petrecut și prin ceea ce a devenit el ne poate da o perspectivă asupra tuturor cazurilor în care după moarte este depus un trup eteric neconsumat, datorat încheierii vieții unui tânăr. Noi am avut parte în această toamnă de moartea copilului unuia dintre membrii noștri [Nota 61], un copil în vârstă de șapte ani. Moartea acestui copil a intervenit într-un mod absolut particular. Era un copil foarte plăcut și, în măsura în care acest fapt este posibil la un copil de șapte ani, era un copil foarte activ spiritual; un copil plăcut, bun și foarte activ spiritual. El a ajuns la moarte prin aceea că s-a aflat într-un loc în clipa în care s-a răsturnat o mașină cu mobilă ce l-a strivit în cădere pe copil, care a murit asfixiat; într-un loc pe unde probabil că nu mai trecuse niciodată vreo mașină, și nu a mai trecut nici după aceea, ci numai în momentul acela. În afară de aceasta, fiecare poate constata și în mod exterior că acest copil a fost în locul acela exact în momentul în care s-a răsturnat mașina datorită a tot felul de raporturi pe care concepția materialistă exterioară despre lume le numește întâmplări. El aducea niște provizii de mâncare pentru mama sa, și a plecat în seara aceea mai târziu deoarece fusese reținut. Dacă ar fi plecat cu cinci minute mai devreme, ar fi trecut de mult de locul unde s-a răsturnat mașina. În afară de aceasta, el a ieșit din casă pe o altă ușă decât cea pe care ieșea de obicei; a fost singura dată când a ieșit pe ușa aceea! Dacă ar fi ieșit pe cealaltă ușă, ar fi ajuns în dreapta mașinii. Mașina s-a răsturnat pe stânga. Dacă vom considera întregul caz cu adevărat karmic-spiritual-științific, acesta a fost unul dintre cazurile în care se poate găsi pe deplin confirmat faptul că logica exterioară care este aplicată pe bună dreptate în viața fizică, apare ca fiind cusută cu ață albă, și nu este aplicabilă. Eu am folosit adesea un exemplu în acest sens. Este exemplul omului care merge pe marginea unui râu și cade în apă tocmai în locul unde se află o piatră. Considerarea exterioară a evenimentelor va presupune, desigur, că omul s-a împiedicat de piatră și a căzut în apă, găsindu-și în felul acesta moartea; ea va rămâne la părerea că omul s-a înecat. Dar dacă i s-ar fi făcut o disecție s-ar fi constatat că el a avut un atac cerebral și datorită acestuia a căzut mort în apă. Așadar că el a căzut în apă deoarece era mort, și nu a murit pentru că a căzut în apă. Se confundă cauza cu efectul. Astfel de judecăți găsiți în știința actuală la tot pasul, unde se confundă cauza cu efectul. Ceea ce pare să fie întru totul justificat logic în viața exterioară, poate fi complet incorect. Acum, desigur că prin contemplare exterioară cazul micului Theodor Faiß poate fi descris și în așa fel încât să se spună: Păi aceasta este o întâmplare nefericită! În realitate însă, karma copilului a fost așa că Eul, exprimat clar, a comandat mașina și ca mașina să se răstoarne, pentru a împlini karma copilului. În acest caz avem un trup eteric deosebit de tânăr. Copilul putea deveni bărbat și putea ajunge la vârsta de șaptezeci de ani. În trupul său eteric existau forțe care ar fi fost suficiente pentru șaptezeci de ani, dar ele au trecut prin poarta morții după șapte ani. Toate acestea s-au desfășurat la Dornach. Tatăl, care pe atunci era concentrat în armata germană, nu a fost deloc prezent când s-au întâmplat acestea; el a și murit la scurt timp după aceea, după ce a fost rănit în război. Totul s-a desfășurat în apropierea clădirii de la Dornach, și de atunci noi avem în aura clădirii de la Dornach forțele trupului eteric ale acestui copil. Iar cel care are de lucrat în această clădire și poate percepe forțele spirituale ce domnesc asupra acestei clădiri, găsește printre ele forțele eterice ale acestui copil. Astfel încât, făcând întru totul abstracție de ceea ce a trecut ca Eu și trup astral în lumea spirituală, pentru a acționa în viața dintre moarte și o nouă naștere, surplusul de trup eteric neconsumat s-a unit cu întreaga aură spirituală a clădirii de la Dornach. Astfel de lucruri sunt cunoștințe care sunt totodată unite cu sentimente profunde, pline de importanță, cu sentimente importante pline de semnificație. Pentru că nu sunt cunoștințe pe care omul să le primească cu indiferență, ci cunoștințe pe care omul le primește cu un suflet profund recunoscător. Căci este de la sine-înțeles că având în vedere această cunoaștere, eu nu voi scăpa nici măcar o clipă din conștiență – atunci când eu însumi voi avea de făcut ceva în clădirea de la Dornach – faptul că aceste forțe sunt pentru mine forțe ajutătoare, care confluează în clădire. Aici, ceea ce este cunoaștere teoretică se unește cu viața nemijlocită. Amintindu-ne această cunoaștere, iubiții mei prieteni, va fi evident că acum, când nenumărate trupuri eterice neconsumate trec prin poarta morții, noi putem presimți ce se va întâmpla când Soarele păcii va fi din nou aici, după apusul războiului actual. Atunci forțele eterice ale celor care au trecut prin poarta morții, prin poarta suferinței, vor fi realmente aici și vor voi să se reunească spre mântuirea și progresul Pământului cu acele suflete care acționează aici pe Pământ. Însă pentru aceasta va fi necesar ca pe Pământ să existe oameni care să aibă înțelegere pentru aceste lucruri, care să poată fi conștienți de faptul că acolo sus, în lumea spirituală, se află trupurile eterice rămase în urmă ale acelora care au fost jertfiți timpului actual. Aceste trupuri eterice vor să acționeze aici, pe acest Pământ. Ele vor putea acționa întru totul rodnic numai dacă aici se află suflete receptive care vor să se unească ele însele în gânduri cu ceea ce le vine din lumea spirituală. Astfel încât pentru roadele acestui timp al nostru atât de greu și de dureros, este infinit de important ca o cunoaștere care acceptă spiritul să creeze gânduri care se vor putea uni apoi cu gândurile care coboară în jos din trupurile eterice ale celor care au fost jertfiți morții. Așadar există ceva care ne indică faptul că înlăuntrul acestor evenimente grele care stau sub semnul suferințelor și al morții se află și semnul măreției, și că din aceste evenimente grele noi primim avertizarea că ele urmează să ne conducă într-un timp care este mai adecvat spiritului decât a fost timpul scurs până acum, ca să nu intervină cazul ca jertfele aduse să trebuiască să privească în jos, spre lumea pământului, cea pentru care s-au jertfit ele pentru a acționa pentru progresul și mântuirea ei, și să nu găsească posibilitatea de a interveni deoarece acolo nu există suflete care să le trimită în întâmpinare gânduri receptive. Trebuie așadar să concepem și știința spirituală ca fiind ceva viu, ceva viu care este necesar pentru timpul care va veni, tocmai în considerarea evenimentelor zilelor noastre. Și aceasta este ceea ce eu am rezumat mereu în spiritul și sensul considerațiilor noastre, în cuvintele:
Din curajul luptătorilor,
Din sângele bătăliilor,
Din suferința celor părăsiți,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va crește rod spiritual –
Dacă sufletele își îndreaptă conștiente de spirit
Înțelegerea lor în Împărăția spiritului.
