Iubiții mei prieteni, să ne gândim pentru început din nou la cei care se află afară, pe marile câmpuri ale evenimentelor prezentului:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care în urma acestor evenimente au trecut deja prin poarta morții:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Și fie ca spiritul, pe care noi îl căutăm prin strădania cunoașterii noastre spirituale, spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota spre mântuirea Pământului, spre libertatea și progresul omenirii, să fie cu voi și cu grelele voastre sarcini!
Cu opt zile în urmă am considerat aici în amănunt suflete apropiate nouă, care, dacă e să fie găsite acum, trebuie căutate în lumile spirituale. Și noi am privit înspre aceste suflete apropiate nouă în așa fel încât am îngăduit, prin atitudinea noastră, ca ele să ne spună una sau alta, lucruri care ne pot aduce lumină în privința zăbovirii ființelor în lumea spirituală. Astăzi aș dori să îndrept considerațiile asupra căii pe care o poate aborda sufletul omenesc în lumile spirituale, atâta timp cât el se află aici în trup, pentru a găsi acele ținuturi spirituale despre care eu am vorbit ultima oară ca fiind locul de zăbovire al așa-numitelor suflete decedate. Trebuie subliniat mereu faptul că acea cale în lumile spirituale care, după întreaga evoluție a omenirii, este adecvată sufletului prezentului, este o cale care trece prin numeroase pregătiri, care în parte sunt dificile, dar trebuie împlinite. Și eu aș dori să indic unele aspecte ale căii cunoașterii dintr-un punct de vedere care poate fi numit punctul de vedere al cunoașterii imaginative.
Dumneavoastră, iubiții mei prieteni, vă este întru totul familiar faptul că sufletul omenesc poate face într-adevăr experiențe și observații în lumea spirituală numai atunci când nu se slujește de instrumentul trupului. Tot ceea ce putem dobândi prin instrumentul trupului ne poate da doar experiențe și trăiri în privința a ceea ce există în lumea fizică. Dacă vrem să avem trăiri ale lumilor spirituale trebuie să găsim posibilitatea să le facem cu sufletul nostru în afara trupului nostru fizic. Acum, pentru omul prezentului, există realmente această posibilitate – chiar dacă ea este dificilă – de a face observări ale lumii spirituale în afara trupului său. Pe de altă parte, este mereu posibil ca astfel de observări ale lumii spirituale, odată făcute, și dacă ele se află aici, să poată fi apreciate de un altul – care nu le poate face el însuși – cu o rațiune cu adevărat sănătoasă; nu cu acea rațiune care este denumită sănătoasă, ci cu o rațiune cu adevărat sănătoasă. Dar astăzi vom vorbi despre calea însăși, despre modul în care sufletul omenesc iese, pe de o parte, din trupul fizic, iar pe de altă parte modul în care el ajunge în lumea spirituală. Și deoarece, după cum am spus – cu opt zile în urmă eu am vorbit despre aceasta dintr-un alt punct de vedere – vreau să consider astăzi această cale din punctul de vedere al cunoașterii imaginative, trebuie să lămuresc în imagini câte ceva care vă rămâne de continuat prin meditație. Și dacă faceți aceasta, atunci veți vedea că această cale de cunoaștere este deosebit de importantă.
În lumea spirituală se poate păși oarecum prin trei porți. Prima poartă poate fi numită poarta morții, cea de-a doua poartă poate fi numită poarta elementelor, iar cea de-a treia poate fi numită poarta Soarelui. Acela care vrea să meargă pe calea cunoașterii depline trebuie să treacă prin toate cele trei porți ale căii cunoașterii.
Poarta morții a fost realmente discutată din vremuri străvechi, acolo unde s-a vorbit despre adevărurile Misteriilor. Această poartă nu poate fi atinsă dacă noi nu căutăm să o atingem prin ceea ce ne este suficient cunoscut sub numele de meditație, adică dăruire față de gânduri sau sentimente adecvate individualității noastre, pe care noi le situăm în punctul central al conștienței noastre în așa fel încât să ne identificăm întru totul cu ele. Desigur că strădania omenească își pierde cu ușurință din intensitate tocmai pe această cale, deoarece este într-adevăr incomodă și se pune problema învingerii obstacolelor lăuntrice – și ea și trebuie să fie pusă – atunci când trebuie să înfăptuim mereu strădania intimă de a ne dărui în tăcere gândurilor și sentimentelor în așa fel încât să uităm de întreaga lume și să trăim doar în aceste gânduri, în aceste sentimente. Dar dacă reușim să creăm din nou această stare, vom ajunge în situația de a percepe treptat în gândul pe care l-am adus în punctul central al conștienței ceva ca un fel de viață de sine-stătătoare a acestui gând. Ne va veni sentimentul: Până acum, tu ai gândit doar acest gând; tu ai situat gândul în punctul central al conștienței; dar acum el începe să-și dezvolte o viață proprie, o activitate lăuntrică proprie. Este ca și cum am ajuns în situația de a aduce într-adevăr la viață o ființă în noi înșine. Gândul începe să devină o formațiune lăuntrică. Acesta este un moment important, cel în care omul observă că acel gând, acel sentiment, are o viață proprie, iar el se simte oarecum ca învelișul acelui gând, al acelui sentiment. Astfel încât el își poate spune: Strădaniile tale te-au adus până acolo încât să oferi un spațiu, un loc, pe care se dezvoltă ceva care ajunge acum prin tine la o viață proprie.
Această proprie trezire, această vivifiere a gândului meditativ este un moment plin de importanță în viața omului care meditează. Atunci el observă că este cuprins de obiectivitatea spiritualului, că lumea spirituală are grijă oarecum de el, că ei îi pasă de el, că ea s-a apropiat de el. Desigur că nu este atât de simplu ca omul să ajungă la această trăire, căci înainte de a ajunge la ea omul trebuie să treacă prin niște sentimente pe care, dintr-o senzație firească, nu le parcurge cu drag. Anume, el trebuie să treacă printr-un anumit sentiment de însingurare, printr-un sentiment de părăsire. Omul nu poate cuprinde lumea spirituală fără să se simtă, mai înainte, oarecum părăsit de lumea fizică, fără să simtă că această lume fizică înfăptuiește lucruri care aproape îl zdrobesc, îl distrug. Dar printr-un astfel de sentiment de însingurare,noi trebuie să ajungem să putem suporta această viață lăuntrică la care se trezește gândul, aș spune, la care se naște el. În om se opun multe lucruri; în om, multe se opun omului însuși, multe care pot duce la o resimțire corectă a acestei vivifieri lăuntrice a gândului. De fapt, este un sentiment, cel la care ajungem, o trăire lăuntrică la care ajungem, pe care de fapt nu vrem să o avem. Dar noi nu ne mărturisim faptul că nu vrem să le avem, ci ne spunem: Ah, tu nu poți ajunge la aceasta! – Și atunci adormi. Atunci te părăsește gândirea, și forța de încordare lăuntrică nu vrea să mai participe la strădania ta. Pe scurt, omul își găsește involuntar tot felul de scuze, căci ceea ce ar trebui el să viețuiască este faptul că gândul care se vivifiază așa, devine de fapt cu adevărat ființial. El devine ființial, el se constituie într-un fel de ființă. Și apoi ai această viziune – nu este doar simplu sentiment –: Gândul crește mai întâi, aș spune, ca un mic germen, rotund, și apoi crește până la o ființă configurată într-un mod anume, care este continuă din afară în capul nostru, astfel încât gândul îți pune această problemă: Tu te-ai identificat cu el, acum ești înlăuntrul gândului, și acum crești împreună cu gândul în propriul tău cap; dar, în esență, tu ești încă afară. Gândul preia o formă ca aceea a unui cap omenesc înaripat, care se prelungește într-un mod nedefinit și apoi se întinde în propriul tău trup, prin cap. Gândul crește așadar, devenind un cap îngeresc înaripat. Acest lucru trebuie realmente atins. Este dificil să ai această trăire, și de aceea omul vrea realmente să creadă că în acest moment în care gândul crește în felul acesta, el își pierde orice posibilitate de a gândi. Ai impresia că ești luat din tine însuți în această clipă. Dar apoi simți ceea ce ai recunoscut până atunci ca fiind propriul tău trup, înlăuntrul căruia se întinde gândul, ca pe un automat lăsat în urmă.
În afară de aceasta, în lumea spirituală obiectivă există tot felul de obstacole de a face vizibil acest lucru. Acest cap înaripat de înger devine realmente vizibil lăuntric, dar există tot felul de piedici în a ni-l face vizibil. Și înainte de toate, punctul în care ajungem la această trăire este adevăratul prag al lumii spirituale. Și când cineva reușește să se raporteze la sine în felul pe care l-am descris, atunci el se află la pragul lumii spirituale, se află într-adevăr la pragul lumii spirituale. Însă acolo se află, pentru început întru totul invizibil pentru om, acea putere pe care noi am denumit-o întotdeauna Ahriman. Omul nu îl vede. Iar faptul că omul nu vede ființa-gând înaripată pe care v-am expus-o acum, este determinat de Ahriman. Ahriman nu vrea ca omul să o vadă. El vrea să împiedice acest lucru. Și deoarece el este de preferință calea de meditare pe care se ajunge până la acest punct, lui Ahriman îi este întotdeauna ușor să stingă cele la care trebuie să ajungă omul atunci când acesta este atașat de prejudecățile lumii fizice. Și într-adevăr, trebuie să spunem că omul nu își dă deloc seama cât de mult depinde el de fapt de aceste prejudecăți din lumea fizică; că el nu-și poate deloc reprezenta faptul că există o lume care are alte legi decât lumea fizică. Eu nu pot discuta altfel toate prejudecățile pe care le aduce omul cu sine la pragul lumii spirituale, dar o prejudecată importantă vreau totuși să o discut, o prejudecată ceva mai intimă.
Vedeți dumneavoastră, atunci când oamenii vorbesc despre lumea fizică, ei vorbesc despre o concepție monistă despre lume, despre unitate, și-și spun foarte adesea: Eu nu pot înțelege lumea decât atunci când întreaga lume îmi apare ca o unitate. Și noi a trebuit să facem uneori experiențe de-a dreptul ciudate cu privire la astfel de lucruri. Atunci când ne-am început Mișcarea noastră spiritual-științifică, cu mulți ani în urmă, aici la Berlin, cu doar câțiva membri, au existat în cadrul ei unii oameni care totuși nu s-au putut simți ulterior ca aparținând acestei Mișcări cu întreaga lor ființă. Așa, de exemplu, a existat o doamnă care după câteva luni a venit la noi și ne-a spus că de fapt ceea ce poate expune știința spirituală nu valorează nimic pentru ea, deoarece aici trebuie gândit prea mult, iar gândirea ar stinge la ea tocmai ceea ce este mai valoros pentru ea; și că ea ar ajunge întotdeauna într-un fel de stare de adormire când vrea să gândească. Și, în afară de aceasta, ea era de părere că există un singur concept valoros – și că acela ar fi unitatea! Apoi s-a dovedit că unitatea lumii, pe care monistul o caută în cele mai variate domenii – nu simplul monist materialist – devenise la ea o idee fixă: Unitate, unitate, unitate! Ea voia să caute neapărat unitatea. – Acum, în dezvoltarea spiritului german, există un filosof german, Leibniz [Nota 63] – un filosof monadist categoric, care nu a căutat unitatea, ci multele monade, care pentru el erau ființe sufletești –, și care știa așadar cu claritate că de îndată ce se pătrunde în lumea spirituală nu mai poate fi vorba de o unitate, ci numai de o pluralitate. Așadar există moniști și pluraliști. Monismul și pluralismul sunt considerate concepții despre lume. Moniștii îi combat pe pluraliști, care vorbesc despre pluralism; căci ei vorbesc doar de unitate.
Da, vedeți dumneavoastră, lucrurile stau însă așa că unitatea și pluralitatea sunt, în general, concepte care au valabilitate numai pentru lumea fizică. Și se crede că aceste concepte ar trebui să aibă valabilitate și în lumea spirituală. Dar ele nu sunt valabile acolo. Acolo trebuie să înțelegem faptul că deși zărim o unitate, în clipa următoare trebuie să depășim această unitate, căci ea ni se arată ca pluralism. Ea este simultan o unitate și un pluralism. În lumea spirituală nu poate fi adusă nici aritmetica obișnuită, matematica fizică. Și face parte dintre cele mai puternice, dar și cele mai intime prejudecăți ahrimanice considerarea faptului că se pot aduce în lumea spirituală conceptele pe care omul și le-a însușit în lumea fizică, așa cum sunt ele aici. Însă noi trebuie să ajungem la pragul lumii spirituale fără tot calabalâcul însușit în lumea fizică, fără a fi îngreunați cu ceea ce am învățat în lumea fizică, ci dispuși să le lăsăm în urmă la pragul ei. Toate conceptele și chiar acele concepte pentru care ne-am străduit cel mai mult trebuie lăsate în urmă, și noi trebuie să înțelegem că în lumea spirituală ni se vor da și noi concepte, ni se va conferi ceva cu totul nou. Această dependență de ceea ce ne dă lumea fizică este extrem de puternică la omul obișnuit. El vrea să poarte în lumea spirituală ceea ce a cucerit în lumea fizică. Dar el trebuie să aibă posibilitatea să se situeze în fața unei adevărate tabula rasa, în fața unui gol deplin, și să lase doar gândul care începe să se vivifieze, să fie conducătorul său. Această intrare în lumea spirituală a fost numită Poarta morții din motivul că ea constituie de fapt într-adevăr o moarte și mai intensă decât moartea fizică. Oamenii sunt convinși de faptul că prin moartea fizică ei își depun trupul fizic; dar la pășirea în lumea spirituală noi trebuie să ne decidem să depunem realmente și conceptele, reprezentările și ideile noastre și să ne lăsăm ființa să fie clădită din nou.
Acum pășim în fața acestei ființe-gând înaripate despre care v-am vorbit. Vom păși într-adevăr în fața ei dacă ne dăm cu adevărat întreaga osteneală să trăim într-un gând. Și apoi trebuie doar să știm când ne pune clipa care vine alte cerințe decât cele pe care ni le-am propus noi înșine, în așa fel încât noi să le facem într-adevăr față, ca să nu ne speriem și să ne retragem, ca să spunem așa. Această retragere se desfășoară în majoritatea cazurilor, inconștient. Omul își pierde forța, dar această pierdere a forței este doar expresia faptului că el nu vrea să-și depună calabalâcul adus cu sine, deoarece întregul suflet, împreună cu ceea ce și-a însușit el pe planul fizic, trebuie să se stingă, pentru ca să poată intra în lumea spirituală. De aceea trebuie numită această poartă, într-un mod cu totul obiectiv, Poarta morții. Și apoi privim prin această ființă-gând înaripată ca printr-un nou ochi spiritual pe care ni l-am însușit; sau ca printr-o ureche spirituală, căci și auzim, și simțim, și percepem prin aceasta ceea ce există în lumea spirituală.
Chiar de aceea este posibil, iubiții mei prieteni, să vorbim despre experiențele deosebite pe care le poate face omul pentru a intra în lumea spirituală. Pentru a putea face aceste experiențe, realmente nu este nevoie de nimic altceva decât de faptul de a persista în modul de meditare descris. Și anume, este necesar să ne devină limpede că anumite sentimente pe care le aducem la pragul lumii spirituale trebuie realmente depuse, mai înainte. Sentimente care rezultă realmente din aceea că de obicei omul ar vrea să aibă lumea spirituală altfel decât îl întâmpină ea.
Așadar aceasta este prima poartă, Poarta morții.
Cea de-a doua poartă este Poarta elementelor. Prin această Poartă a elementelor va trece drept a doua poartă cel care se dăruiește într-adevăr zelos meditației. Dar omul poate fi favorizat oarecum prin structura și organizația sa, și ajunge la cea de-a doua poartă fără să fi trecut prin cea dintâi. Aceasta nu e bine pentru o adevărată cunoaștere, dar se poate întâmpla ca omul să ajungă acolo fără să fi trecut prin prima poartă. O cunoaștere cu adevărat obiectivă rezultă numai dacă am trecut mai întâi prin prima poartă, și apoi pășim conștient prin cea de-a doua poartă. Această a doua poartă rezultă în felul următor. Vedeți dumneavoastră, dacă omul a trecut prin Poarta morții, el se simte, pentru început, în anumită stări despre care se poate vedea că din punct de vedere exterior, din punctul de vedere al acțiunilor asupra omului și al modului în care le viețuiește omul, ele sunt asemănătoare somnului, dar lăuntric ele sunt cu totul diferite. Din punct de vedere exterior, omul parcă ar dormi în răstimpul acestor stări. Tocmai atunci când gândul a început să trăiască, atunci când începe să devină mobil, să se mărească, atunci omul exterior participă la aceasta chiar ca în somn. Nu este nevoie ca el să stea întins în pat, el poate să fie așezat, dar el participă ca în somn. Și pe cât de puțin poate fi diferențiată din punct de vedere exterior această stare de somn, pe atât de mult poate fi ea diferențiată lăuntric. Căci atunci când omul trece din această stare în starea sa obișnuită de viață, abia atunci el observă: Tu nu ai dormit, ci ai fost în viața de gânduri, exact cum ești acum în viața de gânduri când te-ai trezit ca de obicei în lumea fizică și privești prin ochii tăi ceea ce luminează. Dar acum el mai știe: Acum, când ești treaz, tu gândești, îți faci gânduri, le reunești laolaltă; dar cu scurt timp în urmă, când erai în starea aceea, gândurile se înfăptuiau prin ele însele. Un gând se alătura altuia; ele se explicau unele pe altele; unul dintre ele se îndepărta de celălalt, și tot ceea ce se face de obicei în gândire se făcea acolo de la sine. Dar mai știe: În timp ce în rest ești un Eu, care înșiruie un gând lângă altul, în timpul acestei stări înoți oarecum într-un gând, apoi înoți înspre un altul; ești unit cu ele; apoi pleci cu un al treilea și înoți din nou înapoi; și ai sentimentul că spațiul de fapt nu mai există.
Nu-i așa, în spațiul fizic lucrurile ar fi astfel că dacă suntem atrași către un punct și privim înapoi și apoi ne îndepărtăm de el, dacă vrem să ne apropiem de el din nou trebuie pentru început să parcurgem din nou drumul către el; drumul trebuie parcurs înainte și înapoi. Dar în cealaltă stare, lucrurile nu stau așa. Acolo spațiul nu este ca aici; acolo străbatem spațiul oarecum într-o clipă. Într-o clipă ajungem într-un punct; în clipa următoare ne-am îndepărtat de el. Acolo nu mergem prin spațiu. Legile spațiului au încetat. Acum trăim și urzim noi înșine în gânduri. Omul știe că Eul nu a murit, că el trăiește în viața de gânduri, dar atunci când trăiești în gânduri nu poți fi imediat stăpân al gândurilor tale; căci gândurile se alcătuiesc singure. Ești ca atras în ele. Nu înoți tu însuți în fluxul gândurilor, ci gândurile te iau oarecum în spate și te poartă înauntru. Iar această stare trebuie să înceteze. Și ea încetează atunci când treci prin poarta elementelor. Atunci totul ajunge la discreția ta, și poți alcătui, din propria intenție, un anumit parcurs de gânduri. Omul trăiește atunci cu voința sa în întreaga sa viață de gândire. Iar acesta este, la rândul său, un moment extrem de important. Și de aceea, eu am indicat chiar exoteric în conferințele publice că acest al doilea aspect este atins prin aceea că ne identificăm cu destinul nostru [Nota 64]. În felul acesta, dobândim puterea de a fi cu voința înlăuntrul urzirii gândurilor.
Mai întâi, după ce am trecut prin poarta morții, ajungem să facem una sau alta în lumea spirituală. Faptul de a învăța să înfăptuim noi înșine ceva în lumea spirituală este dobândit prin aceea că ne identificăm cu destinul nostru. La aceasta se ajunge doar treptat. Dar atunci gândurile dobândesc o entitate care este identică cu propria noastră identitate. Iar faptele entității noastre ajung în lumea spirituală. Însă pentru a înfăptui acest lucru în mod corect trebuie să trecem prin a doua poartă. În măsura în care începem să vrem să urzim în gânduri cu forța ce ne revine prin identificarea cu destinul în așa fel încât să nu ne raportăm la gânduri ca la o imagine din vis ci, în funcție de circumstanțe, să putem stinge un gând sau altul și să facem apel la un alt gând, așadar în așa fel încât să ne putem folosi voința, așadar când începe să se înfăptuiască aceasta, atunci trebuie să facem realmente această experiență, care poate fi numită trecerea prin cea de-a doua poartă. Și atunci se arată că forța voinței de care avem nevoie se prezintă de fapt ca un monstru cumplit. Acest moment a fost denumit în mistică, de mii de ani, „întâlnirea cu leul”. Iar omul trebuie să treacă prin această întâlnire cu leul. Ea constă în aceea că înainte de a putea înfăptui lucruri în lumea gândurilor, înainte de această unire vie cu lumea gândurilor, omul are, realmente – în privința simțirii –, o teamă enormă, care trebuie învinsă, depășită, la fel ca sentimentul singurătății de la Poarta morții. Omul ajunge să se teamă. Iar această teamă poate fi prezentată în modurile cele mai diferite drept un sentiment sau altul, care nu este teama. Dar, în esență, nouă ne este teamă de cele în care pătrundem acum. Și se pune problema ca noi să găsim cu adevărat posibilitatea de a pune stăpânire pe acest animal pe care-l întâlnim, pe acest leu. Căci în imaginațiune, lucrurile se prezintă în așa fel ca și cum el și-ar deschide botul uriaș, și ar vrea să ne înghită. Acea forță a voinței pe care vrem să o folosim în lumea spirituală, amenință de fapt să ne înghită. Omul este în permanență stăpânit de sentimentul: Tu trebuie să vrei, tu trebuie să înfăptuiești ceva, tu trebuie să cuprinzi una sau alta. Dar despre toate aceste elemente ale voinței în care pătrunzi, ai sentimentul că dacă le cuprinzi, te înghit și te anihilează din lume. În aceasta constă înghițirea de către leu. Așadar în loc ca omul să se lase pradă fricii că în lumea spirituală elementele voinței îl vor cuprinde, sugruma și înghiți, el trebuie realmente – așa se pot prezenta lucrurile imaginativ – să-și ia avânt și să se înalțe pe spatele leului și să cuprindă aceste elemente ale voinței, să le folosească în acțiune din sine însuși. Despre aceasta este vorba.
Acum vedeți care este esențialul în această privință. Dacă omul a trecut mai întâi prin poarta morții, atunci el se află în afara trupului, și atunci el poate folosi forțele voinței doar în afara acestuia. Omul trebuie să se încadreze în armonia cosmică. Forțele pe care trebuie să le folosească în afară le are și în sine, numai că acolo ele domnesc inconștient. Forțele care ne mișcă sângele, care ne fac inima să bată, provin din lumea spirituală în care ne cufundăm atunci când pătrundem în elementul voinței. Noi avem aceste forțe în noi. Așadar atunci când cineva este cuprins de elementul voinței – fără ca el să fi parcurs calea esoterică obișnuită, fără ca el să fi trecut prin Poarta morții – atunci el este cuprins de acele forțe care circulă prin sângele său, care îi fac inima să bată. Atunci el nu folosește forțele care sunt în afara trupului său, ci forțele care sunt înlăuntrul său. Aceasta ar fi magie gri. Aceasta l-ar determina pe om să intervină în lumea spirituală cu forțele cu care nu ne este îngăduit să intervenim în lumea spirituală. Și despre aceasta este vorba, ca noi să vedem acum leul, ca noi să avem realmente această fiară înaintea noastră, ca noi să știm că așa arată ea, că în felul acesta vor să ne cuprindă forțele voinței, și că noi trebuie să punem stăpânire pe ele în afara trupului nostru. Dacă nu pășim prin cea de-a doua poartă, dacă nu vedem leul, ne aflăm mereu în pericolul de a voi să dominăm lumea din egoismul omenesc. De aceea, adevărata cale de cunoaștere este aceasta: Mai întâi, în afara trupului fizic și a omului fizic, și abia apoi să ne apropiem de raportul în care trebuie să ne încadrăm cu entitățile care sunt afară.
Acum, împotriva acestui mod de a proceda, există tendința majorității oamenilor de a pătrunde în lumea spirituală într-un mod mai comod decât printr-o bună meditare. Așa de exemplu, omul poate evita Poarta morții, și dacă predispozițiile sale lăuntrice sunt favorabile, el se poate apropia de a doua poartă. Aceasta se dobândește prin aceea că omul se dăruiește cu ardoare unor anumite reprezentări, unor reprezentări care constituie o pătrundere generală în întregul Univers. Reprezentări sfătuite de un mistic sau altul, semi-cunoscători al lucrurilor, sfătuite cu o bună credință. În felul acesta omul își adoarme conștiența în privința strădaniei legate de gânduri, și-și stimulează direct sentimentul. Omul își stârnește, ca să spunem așa, sentimentul, își entuziasmează sentimentul. În felul acesta omul poate ajunge, fără îndoială, la cea de-a doua poartă, și el este predat și forțelor de voință, dar el nu îl stăpânește pe leu, ci este înghițit de acesta, iar leul face cu el ce vrea. Aceasta înseamnă că, în fond, se petrec lucruri oculte, dar esențialmente egoiste. De aceea este necesar, dar și întru câtva riscant, ca din punctul de vedere al adevăratului esoterism contemporan să nu se facă referiri la ceea ce constituie o mistică ce stârnește doar sentimentele și senzațiile. Această apelare la ceea ce îl stârnește pe om lăuntric, la ceea ce-l scoate din trupul său fizic, dar îl mai lasă încă în legătură cu forțele sângelui și ale inimii, cu forțele fizice ale sângelui și inimii, determină un anumit tip de percepere a lumii spirituale, care nu poate fi contestat, care poate conține și multe lucruri bune, dar care face din om o ființă ce tatonează, lipsită de siguranță, în lumea spirituală, și care nu-l face deloc capabil să deosebească egoismul de altruism.
Atunci când trebuie să accentuezi aceasta, te afli într-un punct dificil, pentru că în privința meditației propriu-zise și a tot ceea ce se referă la ea sufletele prezentului mai dorm încă, în cea mai mare parte. Lor nu le place să-și încordeze gândirea atât de puternic pe cât este necesar pentru a se identifica cu ea. Lor le place mai degrabă când li se spune: Adâncește-te într-o dăruire plină de iubire față de spiritul cosmic, sau ceva asemănător, unde prin ocolirea gândirii sunt răscolite pasiunile. Atunci oamenii sunt realmente conduși la percepții spirituale, dar ei nu se află cu o conștiență deplină înlăuntrul lor, și nu pot face diferența dacă lucrurile înlăuntrul cărora trăiesc, pe care le trăiesc înlăuntrul lor, izvorăsc sau nu din egoism. Desigur că în paralel cu meditația altruistă, trebuie să se desfășoare și entuziasmarea tuturor sentimentelor, dar aceasta numai în paralel cu gândirea. Gândul nu trebuie decuplat. Dar tocmai prin faptul de a suprima complet gândurile și de a se dărui numai sentimentului incandescent stârnit, anumiți mistici caută ceva.
Ne aflăm aici într-un punct dificil, pentru că cei care își biciuiesc, își stârnesc sentimentele, înaintează cu mult mai repede. Ei pătrund în lumea spirituală, ei trăiesc acolo tot felul de lucruri, și aceasta vor de fapt majoritatea oamenilor. Căci la majoritatea oamenilor nu se pune problema să intre în mod corect în lumea spirituală, ci numai să pătrundă în ea. Nesiguranța care intervine cu acest prilej este că, dacă nu trecem mai întâi prin Poarta morții, ci ajungem mai întâi direct la Poarta elementelor, suntem împiedicați acolo de Lucifer să-l percepem realmente pe leu; și că noi suntem oarecum înghițiți de acesta, înainte de a-l percepe. Apare dificultatea că noi nu mai putem diferenția ceea ce se referă la noi înșine de ceea ce este afară, în lume. Noi cunoaștem entități spirituale, spirite elementare. Noi putem cunoaște o lume spirituală foarte cuprinzătoare și fără a trece prin poarta morții, dar în majoritatea lor e vorba de entități spirituale care au sarcina să mențină circuitul sanguin omenesc și activitatea inimii omenești. Asemenea entități există mereu în lumea spirituală, în lumea elementară din jurul nostru. Sunt spirite care își au elementul de viață în aer, în căldura ce ne înconjoară și în lumină, care-și au elementul de viață în sunetele sferelor care nu mai pot fi percepute în mod fizic; entități spirituale care străbat, urzesc și întrețes tot ceea ce este viu. În această lume pășim noi atunci în mod firesc. Și lucrurile sunt seducătoare, pentru că în această lume pot fi făcute într-adevăr cele mai minunate descoperiri spirituale. Nu-i așa, dacă un om care nu a trecut prin poarta morții și a ajuns direct la poarta leului și nu a văzut leul, percepe un spirit elementar, care are sarcina să mențină activitatea inimii, acest spirit elementar, care menține totodată și activitatea inimii altor oameni poate aduce, în anumite circumstanțe, știri despre alți oameni, chiar despre oameni din trecut, sau el poate aduce știri profetice din viitor. Așadar situația poate fi însoțită de un mare succes dar, cu toate acestea, nu e calea corectă, deoarece ea nu ne eliberează în ceea ce privește mobilitatea noastră din lumea spirituală.
Cea de-a treia treaptă prin care trebuie să trecem este Poarta Soarelui. Și când ajungem la această poartă trebuie să facem din nou o experiență. Pe când la Poarta morții a trebuit să percepem, să vedem un cap înaripat de înger, iar la Poarta elementelor, un leu, la Poarta Soarelui trebuie să percepem un dragon, un dragon sălbatic. Iar pe acest dragon sălbatic noi trebuie să îl vedem corect. Însă Lucifer și Ahriman se străduiesc împreună să ni-l facă invizibil, să nu ni-l aducă la vederea spirituală. Dar dacă noi îl percepem, atunci percepem că acest dragon sălbatic are, în fond, cel mai mult de a face cu noi înșine, pentru că el este țesut din impulsurile și sentimentele noastre, care sunt legate, în fond, de ceea ce numim noi în viața obișnuită natura noastră inferioară. Acest dragon conține toate forțele de care avem noi nevoie, de exemplu – vă rog să-mi iertați expresia prozaică – pentru digestie, și alte lucruri. Ceea ce există în noi și ne conferă forța de a digera sau de a face alte lucruri, strâns legate de personalitatea noastră inferioară, ne apare sub formă de dragon. Noi trebuie să-l privim atunci când se înalță din noi. Și pentru că acest dragon nu este frumos, lui Lucifer și Ahriman le este simplu să ne influențeze viața sufletească inconștientă în așa fel încât, inconștient, noi să nu vrem să știm nimic în privința acestui dragon, să nu vrem să-l vedem. Căci în el sunt întrețesute și întreaga noastră stupiditate, întreaga noastră vanitate, mândria și egoismul nostru, dar și impulsurile noastre cele mai joase.
Și dacă noi nu vedem dragonul la poarta Soarelui – ea este numită Poarta Soarelui pentru că tocmai în forțele solare trăiesc forțele din care este întrețesut și dragonul, pentru că forțele solare sunt cele care determină faptul ca noi să digerăm și să înfăptuim și alte procese organice; acestea se realizează într-adevăr prin trăirea împreună cu Soarele –, așadar dacă noi nu vedem dragonul la Poarta Soarelui, atunci el ne înghite și în lumea spirituală noi devenim una cu el. Atunci nu ne mai deosebim de dragon, atunci noi suntem dragonul propriu-zis, care trăiește în lumea spirituală. Și el poate avea trăiri pline de importanță, poate face oarecum experiențe mărețe. Experiențe, aș spune, care sunt mai ademenitoare decât cele care se fac la Poarta morții sau dincolo de Poarta morții. Experiențele care se fac la Poarta morții sunt pentru început lipsite de culoare, cu aspect de umbră, intime, atât de volatile și de intime încât ele ne scapă cu ușurință, încât nu suntem deloc dispuși să ne dezvoltăm atenția pentru a le reține. Și noi trebuie să ne încordăm mereu, pentru a lăsa să crească ceea ce se vivifiază în gânduri. În cele din urmă, acestea devin o lume. Dar până când ne apar ca realitate pătrunsă de culori, sunete și viață, este nevoie de o muncă și o strădanie energică. Căci noi trebuie să lăsăm aceste staturi lipsite de culoare și de sunet să se vivifieze oarecum, din infinitate. Dacă vrem, de exemplu, să descoperim cel mai simplu spirit al aerului sau al apei prin ceea ce putem numi acum clarvedere a capului – este avută în vedere clarvederea care ia naștere prin vivifierea gândurilor –, atunci acest spirit al aerului sau al apei este ceva care dispare atât de ușor, ca o umbră, la orizontul lumii spirituale, încât aproape nu ne interesează. Și dacă e ca el să devină colorat sau răsunător, culoarea și sonoritatea trebuie să se apropie de el din întreg mediul înconjurător al Cosmosului. Iar aceasta se petrece abia după o muncă lăuntrică îndelungată. Aceasta se petrece abia prin așteptare, până la momentul când suntem hăruiți. Căci gândiți-vă că dacă aveți – vorbind imaginativ – un asemenea mic spirit al aerului, dacă e ca el să se apropie în culori, dacă e ca el să apară colorat, o mare parte a Cosmosului trebuie să-i iradieze culoarea. Trebuie să avem puterea să facem ca această culoare să iradieze în el. Dar această putere poate fi obținută, dobândită, numai prin dăruire. Forțele iradiante trebuie să vină înăuntru din afară, prin dăruire. Dacă ești una cu dragonul, atunci, când vezi un spirit al aerului sau al apei, ai tendința de a iradia în afară forțele care se află înăuntrul tău, și anume tocmai pe cele aflate înlăuntrul organelor denumite inferioare în viața obișnuită. Căci acest lucru este cu mult mai simplu. Capul nostru este un organ desăvârșit în sine. Dar în trupul astral și trupul eteric al capului nu există multă culoare, deoarece culorile sunt folosite, de exemplu, pentru a forma creierul, anume cutia craniană. Astfel încât dacă dumneavoastră ridicați din cap – prin clarvederea capului – din trupul fizic, trupul astral și trupul eteric la pragul lumii spirituale, acestea nu au prea multă culoare în ele. Culorile sunt folosite pentru a alcătui organul desăvârșit, creierul. Dacă dumneavoastră ridicați însă, prin clarvederea abdomenului – putem să o numim așa – din organele stomacului, ficatului, vezicii biliare ș.a.m.d. trupurile astral și eteric, acolo culorile nu sunt atât de consumate pentru a forma organe desăvârșite. Căci aceste organe se află abia pe calea de desăvârșire. Ceea ce există în trupul astral și trupul eteric al abdomenului, este minunat colorat, și strălucește și scânteiază în toate culorile solare posibile. Și dacă dumneavoastră ridicați trupul eteric și cel astral în afara trupului fizic, veți conferi staturilor pe care le vedeți culori și nuanțe minunate. Astfel că se poate întâmpla ca cineva să vadă lucruri minunate, și să schițeze tablouri colorate într-un mod grandios. Desigur că aceste lucruri sunt interesante, căci pentru anatomist este interesant să cerceteze splina, ficatul și intestinele, iar acest lucru este necesar din punct de vedere științific. Dar când le cercetează cel care este informat în această privință, el constată că ceea ce apare în imagini colorate atât de frumoase este de fapt ceea ce stă la baza procesului de digestie, la două ore după ce s-a mâncat. Desigur că nu avem nicio obiecție ca aceste aspecte să fie cercetate. La fel cum cercetează anatomistul lucrurile, tot așa va profita mult știința cândva, atunci când cercetează aceste lucruri, ca să afle ce face trupul eteric atunci când stomacul digeră. Însă trebuie să ne fie clar un lucru: Dacă nu ajungem conștienți la poarta Soarelui, ca să știm că noi încărcăm în acest dragon tot ceea ce se află în trupul eteric și astral al abdomenului nostru – pe care le separăm, le izolăm –, atunci noi le iradiem în formațiunea privită de clarvăzător și ajungem, desigur, la o lume minunată. Ceea ce este mai frumos și mai ușor de atins nu vine, pentru început, din forțele mai înalte, din clarvederea capului, ci din clarvederea abdominală. Și este extrem de important de știut acest lucru. Căci pentru Cosmos, nu există nimic inferior în sens absolut, ci numai relativ inferior. Cosmosul trebuie să lucreze cu forțe infinit de importante, pentru a înfăptui ceea ce este necesar pentru aparatul digestiv omenesc. Și este vorba ca noi să nu cădem în eroare și să nu ne dăruim vreunei amăgiri, ci să știm cum stau lucrurile. Și dacă știm că ceva care are un aspect minunat nu este altceva decât procesul digestiv, aceasta este extraordinar de important. Dar dacă vom crede că printr-o asemenea imagine ni se revelează probabil o lume îngerească, atunci suntem pradă erorii. Așadar cel rațional nu poate fi împotriva faptului că se cultivă o știință din această cunoaștere, ci numai împotriva faptului că astfel de lucruri sunt prezentate într-o lumină falsă. Despre aceasta este vorba. Se poate întâmpla, de exemplu, ca cineva, printr-un proces ce se desfășoară în cadrul procesului digestiv, să-și înalțe mereu, într-o anumită etapă a digestiei, o anumită parte a trupului eteric; atunci el poate fi un clarvăzător prin natura sa. Numai că trebuie să se știe despre ce este vorba.
Așadar omului îi va veni greu să aducă prin clarvederea capului – unde întreaga culoare din trupul eteric și cel astral este folosită pentru a înfăptui minunata structură a creierului – ceea ce este lipsit de culoare și lipsit de sunet, la a fi pe deplin colorat și răsunător. Dar el va ajunge relativ ușor să vadă prin clarvederea abdominală cele mai minunate lucruri din lume. Desigur că și în clarvederea abdominală există forțe pe care omul trebuie să învețe să le folosească. Acele forțe care sunt folosite în procesul digestiv sunt doar forțe transformate, și noi le trăim corect dacă învățăm tot mai mult să ne identificăm cu destinul. Și în acest domeniu se află ceea ce ne învață că după ceea ce ne-a apărut la început ca un cap înaripat de înger, trebuie să lăsăm să urmeze cealaltă parte, și se pune problema ca noi să nu lăsăm să îi urmeze acestuia doar forțele care servesc la digestie, ci și acelea care sunt de tip superior; acestea sunt cele care se află în karma noastră, în destinul nostru. Și dacă ne identificăm cu acestea, atunci reușim să purtăm în afară ființele spirituale pe care le vedem în jurul nostru, și care au acum tendința ca sunetele și culorile să se reverse înăuntru, din spațiul cosmic. Atunci lumea spirituală va deveni, desigur, plină de conținut, o lume concretă, o lume atât adevărată cât și concretă, astfel încât să ne află înlăuntrul ei așa cum ne aflăm înlăuntrul lumii fizice.
O dificultate deosebită la Poarta morții o constituie faptul că noi avem realmente acolo sentimentul – pe care trebuie să îl învingem –: Tu te pierzi pe tine însuți aici! Dar dacă omul s-a străduit realmente și s-a identificat cu gândurile sale, atunci poate avea imediat și conștiența: Tu te pierzi, dar te vei regăsi. Aceasta este o experiență pe care o facem la Poarta morții. Te pierzi pe tine când pătrunzi în lumea spirituală, dar te vei și regăsi. Omul trebuie să facă această trecere: să ajungă la prăpastie, să se piardă în prăpastie, dar având încrederea că se va regăsi dincolo de prăpastie. Aceasta este o experiență care trebuie parcursă. Tot ceea ce am descris eu sunt experiențe lăuntrice, care trebuie parcurse. Și este important că aflăm ce se petrece de fapt aici cu sufletul. Este ca și cum am vrea să vedem ceva; și dacă suntem îndrumați de un prieten, este mai bine decât dacă ne imaginăm singuri acel ceva. Dar tot ceea ce a fost descris aici poate fi atins prin aceea că omul se dedică realmente plin de dăruire, iar și iar, activității lăuntrice și învingerii piedicilor lăuntrice prin meditație, așa cum găsiți descris în cărțile Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? și în cea de-a doua parte a Științei oculte.
Faptul că învățăm să facem acest alt tip de experiențe dincolo de pragul lumii spirituale, este de o deosebită importanță. Căci dacă, în conformitate cu felul firesc de a fi al omului, acesta are impulsul să regăsească în lumea spirituală doar o simplă continuare, o dublare a lumii fizice, dacă el crede că în lumea spirituală poate ar trebui să arate la fel ca aici, în lumea fizică, atunci nu poate pătrunde acolo. Trebuie înfăptuit într-adevăr ceea ce este resimțit ca o inversare a tot ceea ce poate fi aflat în lumea fizică. De exemplu, aici în lumea fizică suntem obișnuiți să deschidem ochii și să vedem lumina, să fim impresionați de lumină. Dacă așteptăm ca în lumea spirituală să putem deschide tot așa niște ochi spirituali pentru a fi impresionați de lumină, atunci nu putem intra acolo, pentru că ne așteptăm la ceva neadevărat. Iar acest neadevăr se constituie ca un fel de ceață, care se pune în fața simțurilor spirituale, care îi acoperă omului lumea spirituală, așa cum acoperă o mare de ceață un munte. De exemplu, în lumea spirituală nu putem vedea obiecte asupra cărora cade lumina, ci trebuie să ne fie clar faptul că în lumea spirituală noi înșine strălucim împreună cu lumina. Atunci când în lumea fizică raza de lumină cade pe un obiect, noi îl vedem; dar în lumea spirituală suntem noi înșine în raza de lumină și atingem obiectul de perceput împreună cu ea. Astfel încât ne știm pe noi înșine că înotăm împreună cu raza de lumină în lumea spirituală; știm că ne aflăm înlăuntrul luminii care radiază. Este ceva care poate fi un indicator în privința modului în care ne putem însuși concepte adecvate, pentru ca ele să ne fie de ajutor în înaintarea în lumea spirituală. Este, de exemplu, extrem de util să ne reprezentăm următoarele: Cum ar fi dacă tu ai fi acum în Soare? Prin faptul că nu ești în Soare, tu vezi obiectele atunci când razele Soarelui le iluminează, datorită razelor reflectate. Trebuie să ne reprezentăm faptul că noi suntem înlăuntrul razelor de Soare și atingem obiectele împreună cu ele. Această atingere este o trăire în lumea spirituală; tocmai în aceasta constă trăirea în lumea spirituală, că te știi în mod viu înlăuntrul ei. Știi că trăiești în urzirea gândurilor. Și tocmai când începe această stare, aceea de a ști conștient că te afli în urzirea gândurilor, aceasta trece nemijlocit într-o stare de a te ști pe tine însuți în lumina care radiază. Căci gândul este alcătuit din lumină. Dar afli acest lucru, anume că ești de fapt cufundat în lumină, atunci când ești înlăuntrul urzirii gândurilor.
Omenirea se află acum pe o treaptă în care ea trebuie să-și însușească asemenea reprezentări, pentru ca ea să nu ajungă la Poarta morții, unde se află de fapt înlăuntrul lumii spirituale, și să pătrundă apoi în lumi cu totul neobișnuite. Capitalul pe care l-au primit oamenii de la zei la începuturile Pământului, a fost consumat treptat. Oamenii nu mai duc acum prin Poarta morții ceea ce constituia un rest al unei vechi moșteniri. Ei trebuie să-și însușească acum, în lumea fizică, treptat, concepte care le servesc și după ce au trecut prin Poarta morții, care îi ajută să vadă ființele pe care le întâlnesc la început, drept ademenitoare și periculoase. Cu această mare corelație cosmică este legat faptul că știința spirituală trebuie împărtășită omenirii tocmai acum, că știința spirituală trebuie să vină între oameni. Și se poate observa cum tocmai în zilele noastre, în zilele noastre atât de mișcate de destin, se creează realmente treceri. Prin Poarta morții trec acum tineri, datorită marilor cerințe ale destinului timpului, oameni care au îngăduit oarecum, cu o conștiență deplină, ca moartea să se apropie de ei la o vârstă tânără. Eu nu am acum în vedere chiar momentul care intervine înaintea morții, de exemplu pe câmpul de bătălie. Atunci poate exista mult entuziasm și alte sentimente asemănătoare, care fac din trăirea morții o trăire eminentă, inegalabilă, pătrunsă de atenție ca nici o altă trăire. Dar dacă moartea a intervenit, atunci ea este o moarte care lasă în urmă un trup eteric încă neconsumat, care lasă în vremea noastră un surplus de trup eteric neconsumat, înspre care acum mortul poate privi; astfel încât mortul poate privi acum acest fenomen, această realitate a morții, cu o claritate cu mult mai mare decât îl vede atunci când moartea intervine datorită unei boli sau a slăbiciunii de la bătrânețe.
Această moarte de pe câmpul de luptă este un eveniment cu mult mai intens și care acționează cu mult mai puternic în zilele noastre, decât o moarte care intervine într-alt mod. Datorită acestui fapt ea acționează asupra sufletului care a trecut prin Poarta morții, acționează povățuindu-l. Moartea este înspăimântătoare, sau cel puțin poate fi înspăimântătoare pentru om, atâta timp cât el se află în trupul fizic. Dar când omul a trecut prin Poarta morții și privește înapoi la moarte, moartea este cea mai frumoasă trăire care este de fapt posibilă în cosmosul omenesc. Căci această privire înapoi la această pătrundere în lumea spirituală prin moarte este, între moarte și o nouă naștere, cel mai minunat, cel mai frumos, cel mai măreț, cel mai splendid eveniment asupra căruia poate privi înapoi mortul, în general. Pe cât de puțin ne amintim în viața noastră fizică de nașterea noastră [Nota 65] – căci niciun om, cu capacitățile sale obișnuite, nedezvoltate, nu-și amintește de nașterea sa fizică –, pe atât de sigur stă evenimentul morții în fața sufletului care a trecut prin Poarta morții, începând de la apariția conștienței sale. El este mereu prezent, și stă acolo ca cel mai frumos trezitor pentru lumea spirituală. Și el este un povățuitor minunat, un povățuitor care poate dovedi într-adevăr sufletului receptiv că există o lume spirituală, pentru că el nimicește ceea ce este fizic prin propria sa entitate, și din această nimicire lasă să apară doar ceea ce este spiritual. Iar această înviere a spiritualului, cu depunerea completă a fizicului, este un eveniment care există în permanență între moarte și o nouă naștere. Și este un eveniment măreț, care ne susține, și prin înțelegerea căruia sufletul crește treptat; crește într-un mod absolut unic atunci când acest eveniment este într-o anumită măsură un eveniment acceptat – desigur nu când omul a căutat această moarte, dar prin aceea că s-a încadrat oarecum de bunăvoie în evenimente, când a acceptat-o . Prin aceasta, acest moment câștigă în claritate. Iar un om care nu a reflectat prea mult asupra morții, pe care l-a interesat prea puțin sau doar parțial lumea spirituală, acela poate primi tocmai în timpul nostru prin moarte, după moartea sa, un povățuitor minunat. Iar pentru legătura dintre lumea fizică și cea spirituală, acest fapt există tocmai în acest război ca ceva extrem de important. Eu am accentuat în multe din conferințele pe care le-am ținut în aceste vremuri grele, că nu este suficient ceea ce putem face prin simplă învățătură, prin cuvânt; dar că o învățătură imensă va veni pentru oamenii viitorului prin aceea că au intervenit atâtea morți. Acestea acționează asupra morților, iar morții acționează, la rândul lor, în procesul culturii viitoare a omenirii.
Astfel, eu pot să vă comunic de la un astfel de mort, care a trecut, ca tânăr, prin Poarta morții, cuvinte care mi-au parvenit de la el; cuvinte care sunt surprinzătoare tocmai de aceea pentru că ele adeveresc oarecum cum mortul care a viețuit cu o deosebită claritate moartea pe câmpul de luptă se regăsește acum în această cu totul altfel de trăire, după moarte; cum își elaborează el desăvârșindu-și reprezentările de pe Pământ, și cum le introduce pe acestea în reprezentările spirituale. Eu vreau să vă împărtășesc dumneavoastră și aceste cuvinte: Dacă îmi este îngăduit să le caracterizez așa, ele au fost captate de la un astfel de decedat pe câmpul de luptă, care voia să le aducă celor pe care îi lăsase în urma sa.
În lumina care strălucește
Eu simt
Forța vieții.
Moartea
M-a trezit din somn,
Din somnul spiritului.
Eu voi fi,
Și voi înfăptui din mine însumi
Ceea ce radiază în mine
Puterea de a lumina.
Este oarecum ceea ce a învățat cel mort, privind înspre moartea suferită, și a viețuit învățând, ca și cum ființa sa s-ar fi umplut tocmai cu ceea ce trebuia el să învețe să trăiască privind moartea, și despre care el voia să dea de știre, pe care voia să le reveleze.
În lumina care strălucește eu simt forța vieții.
Așadar el simte că este viu într-o măsură mai înaltă în privința înțelegerii lumii spirituale, decât a fost aici, înainte de moarte. El simte moartea ca pe un fel de trezitor și povățuitor:
Moartea m-a trezit din somn,
Din somnul spiritului.
Și acum el simte deja și că va deveni activ și că va acționa în lumea spirituală:
Eu voi fi și voi înfăptui din mine însumi...
Dar el simte că această înfăptuire este înfăptuită în el de forțele luminii, el simte lumina cum viețuiește în el:
Eu voi fi,
Și voi înfăptui din mine însumi
Ceea ce radiază în mine
Puterea de a lumina.
Se poate vedea pretutindeni, se poate cu adevărat vedea, cum ceea ce poate fi văzut în lumea spirituală aduce mereu din nou cea mai pură confirmare a ceea ce poate fi cunoscut în general din lumea spirituală prin așa-numita cunoaștere imaginativă. Și este ceva pe care noi l-am vrea vivifiat, de-a dreptul vivifiat prin Mișcarea noastră spiritual-științifică, astfel încât noi să nu avem de a face doar cu o cunoaștere despre lumea spirituală, ci ca această cunoaștere să devină în noi cu adevărat atât de vie, încât să ne însușim un alt mod de a simți împreună cu lumea pe măsură ce conceptele științei spirituale devin vii în noi. Această vivifiere lăuntrică a gândurilor științei spirituale, după cum am spus adesea, după cum am spus în repetate rânduri, este, în fond, ceea ce ni se cere, ni se cere în așa fel încât ea să fie contribuția noastră la dezvoltarea în continuare a lumii, pentru ca să conflueze laolaltă gândurile spirituale născute din știința spirituală, care se înalță în lumea spirituală ca forțe luminoase, ce vor fi redate Cosmosului luminos pentru ca Universul să se reunească cu ceea ce încorporează Mișcării spirituale culturale a omenirii cei trecuți prin Poarta morții în zilele noastre purtătoare de destin. Atunci va interveni ceea ce este cuprins în cuvintele cu care vrem să ne încheiem și considerațiile noastre de astăzi:
Din curajul luptătorilor,
Din sângele bătăliilor,
Din suferința celor părăsiți,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va crește rod spiritual –
Dacă sufletele își îndreaptă conștiente de spirit
Înțelegerea lor în Împărăția spiritului.
