Iubiții mei prieteni, să ne gândim mai întâi din nou la aceia care se află afară, pe marile câmpuri ale evenimentelor prezentului:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor pământeni încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Iar pentru aceia care în urma acestor evenimente au trecut deja prin poarta morții:
Spirite ale sufletelor voastre, păzitori activi,
Fie ca aripile voastre să poată aduce
Iubirea imploratoare a sufletelor noastre
Oamenilor sferelor încredințați pazei voastre,
Pentru ca, unită cu puterea voastră,
Rugăciunea noastră să radieze ajutând
Sufletele pe care cu iubire le caută.
Și fie ca spiritul, pe care noi îl căutăm prin strădania cunoașterii noastre spirituale, spiritul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota spre mântuirea Pământului, spre libertatea și progresul omenirii, să fie cu voi și cu grelele voastre sarcini!
Acum opt zile am început o considerare despre meditarea imaginativă, și noi am văzut că și această considerare ne arată cum întreaga cunoaștere, care trebuie să fie o adevărată cunoaștere a lumilor suprasensibile trebuie dobândită printr-o contemplare eliberată de trup a Universului, prin aceea că ne eliberăm cunoașterea obișnuită, cotidiană, de condițiile date prin trup, prin simțuri, prin sistemul nervos ș.a.m.d. Cunoașterea cotidiană obișnuită ia naștere prin aceea că sufletesc-spiritualul omului se folosește de instrumentele corporale. Ori această cunoaștere spirituală constă în anumite procese mai subtile care se desfășoară în om, și în privința acestor procese vrem să indicăm câte ceva astăzi, într-o primă parte a considerațiilor noastre. Eu am spus: procese mai subtile. Procesele sunt mai subtile decât procesele cotidiene obișnuite ale cunoașterii, observării, perceperii, deoarece omul poate porni numai de la cele cu care este obișnuit în viața cotidiană, înălțându-se treptat la procese mai subtile, mai intime. Acum, cu toții am putea dobândi cele mai satisfăcătoare, cele mai înalte cunoștințe despre lumea spirituală, dacă am fi în stare să trăim, fără doar și poate, pe deplin conștient măcar o parte, chiar o mică parte, dinspre partea mea, doar un minut, din acea stare a vieții noastre pe care o avem între adormire și trezire, să o trăim conștient și nu doar într-o conștiență de vis. Căci orice inițiere constă în aceea că ne devine conștient ceea ce persistă inconștient în afara trupului nostru în timpul nopții, în somn.
Căci, de fapt, un proces de cunoaștere cu adevărat superior nu constă niciodată în altceva decât în conștientizarea a ceea ce persistă inconștient de la adormire până la trezire, în starea de somn.
Acum, desigur că există o parte a omului, a omului corporal – ceea ce vă va mira probabil – care se află, în fond, mereu în stare de somn, care doarme mereu. Aceste lucruri nu trebuie abordate chiar la începutul vieții antroposofice, căci subtilitățile cercetării spiritual-științifice ne pot ajunge în conștiență oarecum doar treptat, și într-o vreme îndelungată. Desigur că noi ne gândim, atunci când se descrie faptul că omul veghează în timpul zilei și doarme în timpul nopții, că în timpul zilei Eul său și trupul său astral ar fi pe deplin unite cu trupul fizic și cel eteric, și că în timpul nopții Eul și trupul astral și-ar avea ființa în afara trupului fizic și a celui eteric. Și pentru început gândim chiar corect, pentru că noi ne putem îndrepta doar treptat de la o concepere de ansamblu a realităților spiritual-științifice, la adevărurile mai speciale. În mare, așadar, este corect că omul se află în timpul somnului cu Eul său și trupul său astral în afara trupului eteric și a celui fizic. Dar pentru o parte a trupului, este valabil, în esență, faptul că această parte a trupului doarme și de la trezire până la adormire, cel puțin, în esență. Iar această parte a trupului este, în mod ciudat și remarcabil, partea pe care noi o numim cap. Acesta doarme tocmai atunci când noi veghem. Și deși s-ar putea crede cu ușurință că de fapt capul ar fi cel mai treaz, în realitate el este cel mai puțin treaz. Căci activitatea de veghe a gândirii omenești, și în special activitățile capului, se bazează tocmai pe aceea că Eul și trupul astral au față de organul capului și în stare de veghe un astfel de raport încât ele nu se pot uni pe deplin – așadar partea de Eu a capului și partea de astral a capului – cu părțile fizică și eterică a capului, ci ele viețuiesc întotdeauna oarecum o viață proprie în afara părții fizice și eterice a capului. O legătură profundă între trupul astral al capului și cel fizic există doar atunci când avem dureri de cap. Iar când avem dureri foarte puternice de cap atunci legătura dintre partea astrală a capului și partea fizică a capului este cea mai puternică. Dar când avem dureri de cap, ne este cel mai greu să gândim. Aceasta provine de acolo că intervine o legătură prea puternică între partea astrală, cea fizică și cea eterică a capului. Acum, gândirea noastră din stare de veghe și restul vieții noastre sufletești de veghe se bazează tocmai pe aceea că într-o anumită privință Eul și trupul astral al capului sunt în afara trupului fizic și a celui eteric, și tocmai datorită acestui fapt ele se reflectă în trupul fizic și cel eteric al capului; așa cum ne putem vedea noi într-o oglindă numai când suntem în afara ei. Această oglindire, această reflectare, ne dă imaginile conștienței noastre cotidiene. Imaginile pe care le viețuim, pe care le percepem cunoscând în viața cotidiană sunt imagini oglindite, imagini reflectate. Și prin această viață din afara capului, prin acest somn al capului și prin reflectarea activității Eului și a trupului astral provocată de duritatea craniului, noi ne resimțim lăuntrul Eului și lăuntrul trupului astral ca fiind ale noastre proprii. Dacă activitatea Eului și a trupului astral s-ar implica și mai mult decât este cazul și în alte părți ale organismului în activitatea trupului fizic și a celui eteric, atunci noi am percepe activitatea de digestie organică și probabil și activitatea ritmică, cum este aceea din inimă – le-am percepe în cap, sau poate nu le-am percepe –, dar de o activitate de gândire nu ar putea fi vorba, căci aceasta se bazează pe faptul că ea nu este preluată, ci reflectată. Inima și celelalte organe absorb, preiau activitatea Eului și a trupului astral. Organele capului nu o preiau, ci o reflectă mai degrabă, și de aceea ea poate fi viețuită înlăuntrul sufletesc.
Acum, în timpul nopții, de la adormire până la trezire, oarecum întregul nostru Eu și întregul nostru trup astral – de fapt această formulare nu este întru totul corectă, ci aproximativă –, așadar o mare parte a Eului și a trupului astral, se află în afara trupului fizic și a celui eteric. Între adormire și trezire omul este în măsură să se raporteze la o porțiune cu mult mai mare din Eul său și din trupul său astral, așa cum se raportează în timp de veghe la capul său. Numai că restul organismului nu este la fel de evoluat ca și capul; el nu s-a dezvoltat încă într-atât încât să poată radia înapoi, să poată reflecta, așa cum o poate face capul. De aceea, conștiența nu poate interveni în timpul somnului. Dacă noi considerăm mișcarea mâinilor noastre, trebuie să ne spunem: În aceste mâini noi avem, desigur în măsura în care le putem mișca atunci când suntem treji, elementele componente respective: Eu, trup astral, trup eteric și trup fizic. Toate acestea există, toate acestea se află în activitate atunci când ne mișcăm mâinile. Acuma gândiți-vă că omul ar fi transpus în situația în care mâinile sale ar fi fixate de organismul său, și anume în așa fel încât el să nu le poată mișca niciodată, încât să fie fixe pe acest organism. Și acum să acceptăm că în timp ce omul nu-și poate mișca mâinile sale fizice, lui i s-a conferit totodată darul ca să-și poată mișca trupul eteric, sau măcar trupul astral al mâinilor. Acest fapt ar avea consecințe foarte importante. Căci el și-ar întinde atunci oarecum mâinile sale astrale, respectiv mâinile sale eterice, din mâinile fizice pe care nu le poate mișca, care ar fi fixate de corp. Noi nu ne ostenim să realizăm această procedură, căci atunci când mișcăm ceva din astralul și etericul mâinilor, noi mișcăm totodată și mâinile fizice. Or cealaltă situație nu poate fi înfăptuită pe Pământ fără doar și poate, ca ceva firesc, dar în decursul evoluției ea va fi înfăptuită, numai că întru câtva altfel decât în modul grosier pe care l-am expus eu acum. Se va înfăptui prin aceea că pe măsură ce omul se va dezvolta în continuare în decursul evoluției Pământului și va fi matur să atingă starea de Jupiter, va interveni realmente faptul că mâinile sale, mâinile sale fizice, vor deveni imobile. Pe Jupiter omul va apărea deja în așa fel încât mâinile sale nu vor mai fi organe mobile, ci fixe, dar în schimb el își va putea mișca parțial mâinile astrale și cele eterice. Așadar pe Jupiter din mâinile fizice vor mai rămâne doar niște indicii imobile, dar, în schimb, mâinile astrale, respectiv eterice, vor fi mobile ca niște aripi și se vor mișca liber. Pe aceasta se va baza faptul că omul jupiterian nu va mai fi un simplu gânditor cu creierul, ci atunci mâinile sale fixe îi vor da posibilitatea să radieze înapoi în ceea ce este legat acum de mâinile fizice, și el va avea, datorită acestui fapt, o gândire cu mult mai vie, cu mult mai cuprinzătoare. Prin aceea că un organ fizic ajunge în repaus, partea componentă sufletesc-spirituală corespunzătoare, care ține de organul fizic, poate fi eliberată și ea poate dezvolta atunci o activitate sufletesc-spirituală. Așa stau realmente lucrurile cu creierul nostru: pe când eram încă oameni lunari, noi aveam astfel de organe care se mișcau așa cum se mișcă acum mâinile noastre, iar aceste organe au devenit fixe. Pe Lună noi nu aveam încă un craniu solidificat; atunci organele care acum sunt pliate în creier, se puteau mișca precum mâinile. De aceea, omul de pe Lună încă nu putea gândi așa cum gândește el pe Pământ. Dar pentru acela care examinează gândirea în mod clarvăzător, este limpede că organele care se află în creierul care doarme, la omul care veghează realmente se mișcă precum niște aripi, așa cum v-am descris eu dumneavoastră că s-ar mișca mâinile astrale și eterice dacă mâinile fizice ar putea fi imobile. Deci aceasta s-a întâmplat într-adevăr la trecerea de la starea lunară la starea de Pământ, că acele, ca să spunem așa, „mâini”, au fost înfrânate și sunt acum fixate prin cutia craniană solidificată, și că în felul acesta etericul și astralicul sunt libere. Dar organele trebuie să fie dezvoltate în continuare. Aceste mâini nu pot rămâne așa cum sunt, atunci când noi vom fi evoluat până la starea de Jupiter, ci ele trebuie să sufere o modificare în privința substanței lor, așa cum a suferit creierul, care a devenit un organ de reflectare. Un asemenea proces poate fi desemnat drept conform cu evoluția firească.
Un alt proces este procesul inițierii. El constă în aceea că noi situăm în centrul conștienței noastre o meditație mantrică, și ne contopim întru totul cu ea. Dacă noi facem aceasta, este în mare măsură datorită faptului că noi nu ne folosim corporalitatea pentru a alcătui acel gând, pentru a avea acel gând, ci ne retragem realmente din corporalitate, din fizic-senzorial, împreună cu acel gând, și persistăm în el, astfel încât la meditare nu avem niciun ajutor din lumea fizică. La gândirea cotidiană obișnuită ne ajută trupul fizic, ne ajută lumea fizică. Noi gândim atunci când avem impresii datorită simțurilor. În felul acesta, gândirea este comodă. Căci lumea face totodată asupra noastră o impresie eterică și una fizică. Aceasta constituie un sprijin pentru gândirea noastră. Atunci când medităm, trebuie să stăm departe în acest proces de tot ceea ce este fizic, de orice reprezentare. Noi trebuie să punem în centrul conștienței noastre un gând, prin propria noastră voință liberă. În felul acesta, se petrece ceva întru totul deosebit, care, comparativ cu procesul de percepție, este un proces mai subtil. Dacă ajungem să uităm oarecum întreg restul lumii – ca și cum de fapt nu ar mai exista nimic în spațiu și timp decât gândul nostru –, așadar dacă am ajuns până acolo încât întreaga lume să ne fie indiferentă și noi să nu mai trăim decât în gândul meditat, atunci intervine ceea ce desigur că nici o știință fizică nu poate constata, anume că prin acest proces subtil al meditării se ajunge oarecum la un consum subtil de căldură; se consumă căldură. Este un proces care desigur nu poate fi constatat fizic, dar consumul are loc și noi vom avea cândva ocazia să vorbim despre aceasta. Atunci vom vedea că prin procese pe care le poate observa oricine, se poate dovedi și științei fizice că procesul meditării este legat de un proces subtil de căldură [Nota 66] și de un proces subtil de lumină.
Din lumina pe care am preluat-o, noi consumăm lăuntric ceva; noi consumăm lumină. Noi mai consumăm și altceva, dar deocamdată să rămânem la faptul că noi consumăm căldură și lumină. Ceea ce consumăm face să apară ceea ce am discutat cu opt zile în urmă aici, anume că din procesul meditării se constituie ceva viu, ca o viață subtilă. Atunci când noi gândim în procesele cotidiene obișnuite, în noi trăiește ceva care se imprimă în organismul nostru și determină un proces care are și el de a face cu căldura; acesta se imprimă înlăuntru, și ceea ce se desfășoară acolo ne determină să avem amintiri. Dar prin meditare nu este îngăduit să se ajungă la aceasta. Căci atunci când noi trăim separat, într-un conținut pur de gânduri sau de sentimente, atunci nu se imprimă în trupul nostru ceea ce consumăm în acest proces, ci se imprimă în eterul general. Această stare a noastră cauzează un proces în afara noastră. Da, iubiții mei prieteni, dacă dumneavoastră meditați cu adevărat serios, dacă meditați cu adevărat, atunci dumneavoastră imprimați în eterul general forma gândurilor dumneavoastră și ea se află acolo, înăuntru. Și dacă dumneavoastră priviți după aceea înapoi la un proces de meditare, aceasta nu este o amintire obișnuită, ci o privire înapoi la ceea ce s-a imprimat în eterul cosmic. Este important ca noi să dăm atenție acestui fapt. Acesta este un proces important, pe care noi îl înfăptuim în așa fel încât el constituie o legătură între noi și lumea eterică și cea astrală înconjurătoare. Omul care își dezvoltă percepția și gândirea cotidiană obișnuită, are de a face numai cu sine însuși; acestea constituie procese care se desfășoară doar în sine însuși. Însă cel care se implică în adevărata meditare, în meditarea reală, acela trăiește într-un proces care este totodată un proces cosmic. Acolo se produce ceva, chiar dacă acel ceva este extrem de subtil. Iar ceea ce se întâmplă acolo este că prin meditare se consumă niște căldură. Și dacă se consumă căldură, atunci ia naștere frig; eterul cosmic general se răcește atunci când medităm. Și deoarece se consumă și lumină, aceasta se atenuează; și ia naștere întuneric, lumină atenuată. Astfel încât dacă un om meditează într-un loc din lume și pleacă după aceea de acolo, el lasă în acel loc în urmă o răcire ușoară, și în același timp o ușoară atenuare a luminii. Starea generală a luminii a fost atenuată, a devenit mai întunecată. Un clarvăzător poate urmări întotdeauna dacă un om a meditat într-un loc, dacă el a înfăptuit într-adevăr un proces de meditare. Iar când pleacă de acolo, rămâne o imagine de umbră a lui acolo, care este mai rece decât mediul înconjurător. Așadar în locul acela rămâne ca un spectru, mai rece și mai întunecat, pe care l-am imprimat noi acolo. Și în locul acela s-a săvârșit, într-un mod absolut subtil, ceva care poate fi comparat la modul grosier cu ceea ce ia naștere pe un clișeu fotografic. Acolo s-a constituit realmente un fel de spectru. Este așadar un proces care nu se desfășoară doar în om, ci se desfășoară realmente cosmic, un proces prin care omul se îmbină în Cosmos.
Acum există, firește, și un gând pe care omul îl meditează, chiar dacă nu este obișnuit să mediteze, chiar dacă nu știe nimic despre știința spirituală. Există un gând pe care omul îl meditează deja. Iar acest gând este aparent foarte mărunt, dar pentru viață este infinit de important; este gândul Eului. Căci gândul Eului este întotdeauna conceput liber de corporalitate, nelegat de trup. Și în măsura în care noi avem cu Eul nostru un raport cu lumea, sunt gândite și anumite lucruri, care au legătură cu Eul nostru, chiar dacă omul nu observă aceasta în viață, în așa fel – aș spune – ca și cum ar fi ramurile unui copac. Astfel, anumite gânduri, sentimente și impulsuri de voință devin ca niște ramuri, sau ca niște antene, ca niște antene mobile; acestea se grupează în jurul Eului. Astfel încât omul lasă realmente să meargă încontinuu în urma sa, de-a lungul întregii sale vieți, ceea ce gândește el ca Eu și ceea ce întinde el în toate părțile ca pe niște tentacule mobile. O meduză fantomatică lasă omul mereu în urma sa, de-a lungul întregii sale vieți. Dar aceasta este o realitate, căci ea conține totodată tot ceea ce a viețuit omul – în măsura în care le-a gândit și simțit în Eul său. Iar aceasta dăinuie. Și când omul a trecut prin Poarta morții, el învață treptat să privească la acest ceva lăsat în urmă, și aceasta creează posibilitatea să existe o legătură între ceea ce viețuiește el după moarte și ceea ce a lăsat în urmă.
Noi, ca oameni pământeni, trebuie să învățăm pentru început în meditație să ne reținem organele prin voința noastră; și există posibilitatea să medităm corect prin aceea că ne eliberăm realmente gândirea, simțirea și sentimentele în timpul meditației în așa fel încât trupul să nu participe, iar noi să ne putem concentra datorită acestui fapt atât de puternic lăuntric, încât în eterul cosmic să se imprime – să se fotografieze oarecum – numai ceea ce voim noi, și nu ceea ce nu voim. Aceasta trebuie să subliniem mereu, că o adevărată meditare, o meditare corectă este un proces real, este cu adevărat un proces real.
Și dacă ne gândim că omul lasă aceasta în urmă și, în fond, înlăuntru se află toate trăirile sale, care se mențin, atunci vom înțelege și că după ce omul a parcurs răstimpul care se află între moarte și o nouă naștere și vine din nou pe Pământ – el va găsi în eterul cosmic ceea ce lăsase acolo în urma sa. Avem aici modul real în care se produce karma. Este ceea ce a produs omul ca spectru al său și acționează acum asupra lui, constituind în legătură cu viețile următoare ceea ce se desfășoară în karmă.
La înțelegerea acestor lucruri se poate ajunge doar încet și treptat. Și pentru că așa stau lucrurile, pentru că se desfășoară un proces real care trece dincolo de noi, care intervine în Cosmos, cel care meditează are sentimentul: Meditarea este altceva decât gândirea obișnuită. Căci la aceasta din urmă noi avem sentimentul: Noi suntem cei care îmbinăm gândurile laolaltă, care aducem un gând la atul; noi suntem cei care judecăm aici. La meditare, omul dobândește treptat sentimentul: Nu ești doar tu cel care gândește, care meditează aici, ci aici se petrece ceva în cadrul căruia e drept că te afli, dar care se desfășoară și în afara ta, ca proces care se menține. Și acesta este sentimentul pe care trebuie să-l dobândim. Așa cum avem sentimentul, atunci când aruncăm un obiect casant înspre perete, că nu se petrece numai ceea ce are loc înainte de zborul obiectului, ci ulterior se petrece ceva aflat în legătură cu acesta, anume că obiectul se sparge: Aceasta se petrece după ce s-a desprins de noi –, tot așa dobândim sentimentul în meditare: Nu ești tu cel care gândește; e drept că tu îți aprinzi gândurile, dar ele se învârtejesc în continuare, se învârtejesc și trăiesc. Tu nu mai ești atunci stăpânul lor, ci ele încep să aibă o viață proprie și o ființă proprie, de sine-stătătoare. Iar faptul de a te simți înlăuntrul acestei atmosfere de urzire și trăire a gândurilor tale – ca și cum gândurile s-ar mișca la fel ca niște valuri prin creierul tău –, faptul de a începe să simți aceasta este ceea ce ne dă sentimentul de certitudine: Tu te afli înlăuntrul unei lumi spirituale; tu însuți ești doar o parte componentă care urzește în țesătura universală. Și este important ca noi să ajungem într-adevăr la o asemenea liniște, la o asemenea pace sufletească în meditare, încât să ajungem la acest sentiment important: Nu înfăptuiești tu singur acest proces; ci el este înfăptuit. Tu ai început să miști aceste valuri, dar ele se extind în jurul tău. Ele au o viață proprie, iar tu ești doar punctul ei central.
Vedeți de aici, iubiții mei prieteni, că aceasta este o trăire care ne dă de fapt cunoașterea lumii spirituale. Iar această trăire trebuie așteptată într-o pace deplină. Ea este extraordinar de importantă, dar e nevoie de răbdare, perseverență și abnegație, pentru a o aștepta într-o pace deplină. Căci această trăire este suficientă pentru ca noi să dobândim convingerea deplină despre existența obiectivă a lumii spirituale.
Ceea ce puteți prelua dumneavoastră din expunerile făcute, este că aceste stări de alternare între veghe și somn sunt, în fond, de-a dreptul necesare. Noi dormim și veghem aici în modul în care ne este cunoscut. Noi dormim și veghem pentru ca creierul nostru activ de-a lungul întregii zile să se poată și cufunda în partea care îngrijește în timpul zilei organele, iar în timpul nopții iese afară din trup și rămâne inconștientă. Acest ritm dintre somn și veghe trebuie să existe; dar noi am văzut că el are loc și în marele mers evolutiv al ființelor cosmice. Căci dacă acum creierul nostru doarme de fapt pentru ca noi să putem gândi, iar mâinile veghează, ceea ce înseamnă că întregul nostru raport cu mâinile este liber, treaz, în timp ce în somn noi nu ne mișcăm, tot așa, noi am fost pe Lună de-a dreptul treji în privința creierului nostru, și noi am învățat să dormim; noi putem dezvolta acum gândirea pământească prin aceea că am învățat somnul creierului. În timp ce pe Lună el era încă treaz, aici a dobândit posibilitatea de a dormi; și datorită acestui fapt, omul poate gândi. Partea mediană a trupului va învăța să doarmă pe Jupiter; în felul acesta, gândirea va deveni o altă trăire. Așa străbat stările dintre somn și veghe prin întreaga evoluție. Dar aceste stări sunt întru totul generale, și ele se arată în toate domeniile posibile. Se poate spune: Ori-încotro te uiți, vezi că stările alternative de somn și de veghe sunt într-adevăr necesare. Eu voi da un exemplu ciudat în acest sens, dar este un exemplu care ne poate fi apropiat în vremea noastră.
Nu-i așa, dacă vreți să aflați ce s-a desfășurat în viața spirituală literară în cadrul culturii la începutul secolului XIX, puteți deschide o operă de istoria literaturii și vedea care poeți au fost importanți, și care au fost nesemnificativi; imaginea oferită încetează într-un anumit loc: anume poeții care au fost chiar nesemnificativi nu sunt deloc menționați. Iar omul, dacă știe ceva în prezent, el știe ce poeți au fost importanți sau neimportanți, în prima jumătate sau pe la mijlocul secolului XIX. Aceasta se știe; iar despre unii oameni – faptul nu poate fi contestat – care au scris și ei literatură în secolul XIX, mulți oameni – nu vreau să spun că toți – nu mai știu acum chiar nimic. Nu-i așa, există oameni despre care nu se mai știe chiar nimic. Dar va veni precis o vreme în care va exista o altă imagine, o complet altă imagine a ceea ce se numește, de exemplu, viața spirituală literară a secolului XIX, în care este sigur că anumitor poeți cărora li se dedică în ziua de azi multe pagini, li se va mai dedica doar o jumătate de pagină, iar unuia care nu este deloc menționat în ziua de azi, i se vor dedica zece până la douăzeci de pagini. Lucrurile se vor schimba. Și chiar există necesitatea ca aceste lucruri să se schimbe din temelii. Și în special dacă luăm în considerare faptul că știința spirituală trebuie să fie ceva care pătrunde acum în procesul cultural al omenirii, și care cuprinde și impregnează ființa omenească; dacă luăm aceste lucruri în considerare, atunci se va ști cum trebuie oamenii să învețe să-și schimbe modul de a gândi. Vreau să vă dau un exemplu.
Nu-i așa, în locul cunoașterii actuale, care poate fi dobândită doar prin aceea că se consideră drept cunoaștere adevărată doar ceea ce dobândește omul cu ajutorul organizației corporale, trebuie să se dezvolte o alta, care să accepte și ceea ce poate fi cucerit pe calea spirituală de inițiere. În ziua de azi lucrurile stau așa că adevăratul om de știință consideră că are valabilitate, consideră că este sigur doar ceea ce a fost obținut prin cunoașterea dobândită prin instrumentele trupului. Tot restul este considerat de el ca fiind o fantezie. Eventual, le acceptă ca ipoteze. Dar lucrurile nu trebuie să meargă prea departe, pentru că altfel el numește și ipoteza ca fiind ceva fantasmagoric. Așadar așa stau lucrurile în ziua de azi. Dar trebuie să vină un timp în care nu numai că va fi acceptat ceea ce este obținut pe calea cunoașterii spirituale, ci în care și ceea ce este cunoscut în lumea fizică va primi lumina cunoașterii spirituale, fiind întemeiat în sensul cel mai eminent abia prin cunoașterea spirituală. Așa trebuie să se întâmple.
Acum, putem spune, nu numai comparativ, ci ca realitate deplină, că noi trăim acum într-un timp în care omul doarme în privința cunoașterii – sau cel puțin oamenii, în general; e ușor să fii amabil, dar pentru că cel care se interesează de știința spirituală – și care este treaz în privința cunoașterii spirituale, face excepție din această considerație –, așa stau lucrurile. Însă restul omenirii doarme în privința cunoașterii spirituale: ea este adormită. Și tocmai ceea ce constituie cea mai venerată știință, ia naștere prin aceea că în realitate, omenirea doarme. Noi trăim un timp în care acest adevăr este viețuit ca în somn de omenire, în sensul cel mai intens. Această situație s-a pregătit de mult timp, și așa cum are loc întotdeauna o adormire înainte de somnul propriu-zis, putem observa cum a existat un fel de stare de vis și o luptă cu somnul tocmai în secolul XIX. Acum trăim într-o epocă în care majoritatea omenirii doarme în privința cunoașterii spirituale. Și este o dulce somnolență. Dar nu a fost ușor să se ajungă întru totul la acest somn, și vedem, de exemplu, în marile fenomene izolate din prima jumătate a secolului XIX cum are loc o luptă cu somnul prin aceea că în anumiți oameni mai există încă o anumită presimțire, că în ei se deschide o trăire lăuntrică a adevărurilor spirituale, a raporturilor spirituale. Iar secolul al XIX-lea nu a putut proceda în decursul său altfel, pentru a ajunge la această stare de dulce somnolență, decât uitându-i pe poeții care mai știau ceva deosebit despre lumea spirituală. Căci ei nu se potriveau cu starea generală de somnolență spirituală.
Da, eu am atras deja cândva atenția asupra unui poet, Julius Mosen [Nota 67], care ne-a lăsat în lucrările sale «Ritter Wahn»(«Cavalerul Iluzie»), și chiar și în al său «Ahasver», adevărate poeme, din care noi putem vedea că în Julius Mosen trăia o legătură vie cu lumea spirituală. Cavalerul Iluzie, pe care ni-l prezintă Julius Mose, pe care el l-a configurat într-un mod asemănător celui existent într-o veche legendă, dar pe care el l-a pătruns cu anumite idei din care se vede că el mai avea încă o legătură cu lumea spirituală –, Cavalerul Iluzie îl caută pe Pământ pe acela care-l poate lămuri în privința învingerii morții. Aceasta este, în esență, tema poemului lui Julius Mosen, «Cavalerul Iluzie», anume că acest Cavaler Iluzie, așadar cel care se află în cunoașterea obișnuită, care este o cunoaștere iluzorie, caută pe cineva care-l poate lămuri cum se poate trece dincolo de cunoașterea iluzorie a trupului fizic? Și el are o părere foarte înaltă despre acela care-l poate lămuri în această privință. Julius Mosen ne oferă apoi descrieri care se referă la modul în care Cavalerul Iluzie vrea să îl găsească pe cel care îl poate lămuri în privința cunoștințelor eliberate de trup:
Eu voi cutreiera acum toate țările,
Spre Est, până unde mă poartă calul cel viteaz,
Voi merge din castel în castel, din țară în țară
Până când cineva îmi poate spune fără să ezite:
Eu pot să îți salvez trupul de moarte,
Eu pot să frâng puterea morții și s-o înving.
Pe acela vreau să îl slujesc din veșnicie în veșnicie
Cu mâini fortificate în bătălie,
Pentru el vreau să lucrez și să lupt cu măreție.
Așadar acest Cavaler Iluzie caută o explicație în privința modului în care se poate dobândi o cunoaștere care nu este condiționată de trup, ci care condiționează ea trupul și conferă veșnicie. Așadar acest dor există deja. Și apoi, Cavalerul Iluzie se luptă mai întâi – după cum spune Julius Mosen – cu un bătrân „Ird”. Acum, oamenii n-au înțeles aceasta: Ird. Dar dacă ai fi putut citi numele în original, nu ai fi tradus Ird prin „Moartea”, așa cum a făcut-o profesorul de literatură din Leipzig [Nota 68], Rudolf von Gottschall. Numele ar fi trebuit să fie tradus prin „Pământul”, sau prin „Lumea”. Cu acest bătrân Ird s-a luptat Cavalerul Iluzie mai întâi. El l-a învins. Noi am vorbit ultima oară despre învingerea a ceea ce este pământesc prin spiritual, despre victoria spiritualului asupra Pământului, timpului și spațiului. El îl învinge pe bătrânul „Spațiu” și ajunge la poarta cerului, adică a lumii spirituale. Și atunci asupra lui vine dorul de a se întoarce pe Pământ, pentru că nu-și trăise viața pe deplin. Acest întreg poem frumos «Cavalerul Iluzie» ne arată că a existat deja cineva care s-a luptat cu problema inițierii, care știa ceva despre faptul că există o asemenea problemă a inițierii. Iar în «Ahasver» al său, Julius Mosen a expus tot ceva de genul acesta.
Acum, există și un alt poet german, Wilhelm Jordan [Nota 69], care este adesea menționat, dar prea puțin și opera lui prin care el a dat cele mai importante experiențe spirituale ale sale: «Demiurgos». Acest «Demiurgos» – care a apărut prin anii 50 – este o lucrare de-a dreptul importantă, căci în acest «Demiurgos» se exprimă realmente cum se apropie de om entități spirituale, puteri spirituale, bune și rele, care pătrund sufletul omenesc și se manifestă aici pe Pământ cu ajutorul oamenilor. Astfel încât, atunci când avem un om în fața noastră, trebuie să ne gândim că acest om constă, desigur, din tot ceea ce cunoaștem noi, dar că înlăuntrul lui acționează ceva care provine de la înaltele ființe spirituale. Iar «Demiurgos» constă în mare parte în aceea că este expusă această legătură a omului cu lumea spirituală. Jordan expune în trei volume frumoase, în «Demiurgos» al său, modul în care intervin entitățile spirituale în sufletul omenesc. Aceasta este o luptă cu somnul, care intervine apoi pe deplin. Iar aceștia sunt oameni în ale căror vise mai pătrunde ceea ce trebuie să-și cucerească omenirea prin știința spirituală, ieșind din dulcea somnolență a cunoașterii pozitiviste pur exterioare. Iar noi trebuie să privim realmente un astfel de proces prin care oamenii ajung, prin vise spirituale, la lene, la somnul plin de lene.
Și dacă ne întrebăm acum: Pe ce se bazează faptul că mai există încă un om ca Julius Mosen, care este capabil să expună procese spirituale, care expune acel proces de inițiere din călătoria «Cavalerului Iluzie», de unde vine aceasta? Și este de-a dreptul remarcabil: Julius Mosen a fost bolnav și a petrecut o mare parte din viață aproape pe deplin paralizat. Dar ce a însemnat acea paralizare? A însemnat că trupul său fizic, uscându-se oarecum, s-a desprins de trupul eteric și de cel astral. Datorită acelei paralizii, trupul astral și cel eteric au devenit mai libere. Ceea ce trebuie noi să ne cucerim cu trudă printr-un proces de inițiere, a fost determinat la el de un proces maladiv. Desigur că acest proces maladiv nu trebuie considerat ca un adevărat proces de cunoaștere, sau chiar produs pentru că ar fi de dorit; dar tocmai în timpul în care a început acea lene a omenirii, ordinea cosmică a pus în lume un om căruia ea i-a dat un astfel de raport între partea sa fizică și cea sufletesc-spirituală. Și el zăcea acolo, paralizat, și nu-și putea mișca niciun membru, dar cu un suflet activ, cu un spirit activ, care au devenit libere tocmai din această cauză și au pătruns în lumea spirituală. Ceea ce caută inițierea în mod sănătos, a fost provocat în acest caz printr-o boală. Acolo, un om a zăcut paralizat în pat o mare parte a vieții sale, dar spiritual-sufletescul său s-a desprins triumfător din paralizia trupului. De aceea a putut să dea la iveală acest om ceva care ne apare atât de spiritual. Desigur că s-ar fi putut atinge și într-un mod mai sănătos decât la Jurius Mosen, dar probabil că tocmai de aceea ar fi fost mai puțin profund.
Aceste lucruri puteau fi atinse și într-un mod mai sănătos. I-a fost posibil unui poet să expună într-adevăr și în prima jumătate a secolului XIX procesul cultural-istoric al omenirii în așa fel încât să lase să lumineze în toate staturile prezentate de el legătura dintre lumile spirituale și ceea ce se perindă pe Pământ ca om. Există un frumos poem din deceniul al treilea al secolului XIX, «Alhambra», de Auffenberg [Nota 70]. Acest Auffenberg este un poet spiritual, iar «Alhambra» este o lucrare importantă, astfel încât avem trei lucrări, și cu «Ahasver», patru lucrări: «Cavalerul Iluzie», «Ahasver», «Demiurgos» și «Alhambra» – de fapt ar mai trebui spuse multe despre acestea, care nu pot fi deloc ușor găsite în ziua de azi –, astfel încât avem patru lucrări care ne arată cum dispare în acea perioadă, oarecum ca un vis, în fața stării de somnolență materialistă generală ceea ce constituie legătura omului cu lumea spirituală. Mai înainte, omenirea era mai deschisă față de lumea spirituală; numai că în ziua de azi oamenii îi trec cu vederea pe cei care au descris această lume spirituală, pe cei care au avut o conștiență deplină despre lumea spirituală. Atunci când se scrie în ziua de azi o istorie a filosofiei, sunt omiși cei care au avut o conștiență despre lumea spirituală, sau nu se menționează această colaborare cu lumea spirituală în cazul spiritelor celor mai eminente.
Acum, este foarte interesantă o comparație între «Cavalerul Iluzie», în care pulsează o viață cu adevărat spirituală, și «Demiurgos» al lui Jordan, în care începe să răsune o viață spirituală. Jordan era perfect sănătos; la el nu s-a putut separa spiritual-sufletescul de trup, ca la Mosen, care avea trupul paralizat. Consecința a fost că Jordan a putut ajunge la ideea de «Demiurgos» doar în perioada tinereții sale de mobilitate lăuntrică, când el a putut cuprinde prin energie și elasticitate și logică lăuntrică, spiritual-sufletescul; ulterior, el a ajuns la un darwinism materialist grosier din istoria culturii, care străbate ca o trăsătură caracteristică «Nibelungii» săi, ș.a.m.d. El a trebuit așadar să parcurgă intrarea în cântecul de ațipire al materialismului. Însă important este ca noi să înțelegem că timpul nostru are sarcina de a aduce cunoașterea în procesul spiritual, în procesul de evoluție al omenirii, care izvorăște dintr-o cunoaștere cu adevărat spirituală – acea cunoaștere pe care spiritul cosmic a indicat-o oarecum prin destinul tragic al lui Julius Mosen: omul nu mai poate pătrunde involuntar și fără doar și poate în lumea spirituală; mai înainte au existat vremuri în care el putea face aceasta, în care prin structura pur naturală a omului, spiritual-sufletescul, trupul astral și trupul eteric mai erau și libere și independente de trupul fizic; dar această vreme a trecut. În stare firească, în epoca noastră materialistă actuală – și aceasta trebuie să rămână așa pentru restul existenței pământești și să devină și mai intensă – omul trebuie să aibă legătură compactă între spiritual-sufletesc și corporalitatea fizică. Dar aceasta nu permite ca prin raporturi naturale omul să ajungă la vreo conștiență despre lumea spirituală. Însă aceasta ar trebui să intervină din motivul ca voința să o poată face; pentru ca prin pătrunderea cu momentul de știință spirituală omul să-și desprindă spiritual-sufletescul de corporalitatea fizică prin impulsul lăuntric de voință, în libertate, prin meditare și concentrare. Căci dacă ar fi să se ajungă la cunoștințe spirituale în același mod cum o făcea omul înainte, el ar trebui să fie bolnav, paralizat, să-și petreacă cea de-a doua jumătate a vieții cu membrele paralizate. Acest lucru era necesar pentru organizația actuală a omului, dar mai înainte nu a fost necesar. Omul nu trebuia să devină paralizat, căci legătura dintre trupul astral, trupul eteric și trupul fizic era de așa natură încât îngăduia cunoașterea clarvăzătoare. În ultima vreme, acest lucru nu a mai fost posibil decât prin îmbolnăvire. Iar ceea ce s-a manifestat la Julius Mosen a fost oarecum un simbol.
Astfel că noi trebuie să ne aducem înaintea sufletelor corelațiile spirituale profunde ale fenomenelor lumii tocmai prin știința spirituală, dar trebuie să ne și clarificăm cu ce impulsuri spiritual-istorice profunde este strâns legat ceea ce face necesar ca în ziua de azi oamenii să treacă treptat la știința spirituală. Aceasta nu se solicită prin voința arbitrară a unui singur om, ci prin marele parcurs pe care trebuie să-l ia evoluția spirituală prin întreaga devenire a Pământului. Misiunea și sarcina omului este aceea de a trece tot mai mult în viitor în adevărata trăire spirituală, pentru ca omenirea și întreaga cultură a Pământului să nu se usuce, pentru ca spiritul să poată trăi în continuare pe Pământ.
Printre multele lucruri pe care le poate explica omului o astfel de cunoaștere este și aceea pe care eu am exprimat-o deja în repetate rânduri: anume că nenumărați oameni își poartă acum într-un interval temporal relativ scurt ființa lor sufletească în înalturi, și o înalță în așa fel încât ei mai au trupuri eterice neconsumate, care mai conțin încă forțe ce ar fi putut îngriji viața fizică încă decenii întregi, și care prin aceea că datorită cumplitelor evenimente istorice ei trec acum prin poarta morții, își aduc trupurile lor eterice neconsumate în lumea spirituală. Însă aceștia vor deveni marii colaboratori ai spiritualizării culturii omenești. Și pe lângă toate celelalte, acest mare eveniment al timpului are însemnătatea extrem de profundă în evoluția omenirii că prin creația trupurilor eterice neconsumate pot iradia forțe în evoluția Pământului nostru care vor fi în măsură să adeverească spiritualul. Dar așa cum nu ar ajuta la nimic, iubiții mei prieteni, dacă ar fi oricât de mulți Sori în lume, dacă oamenii nu ar prelua prin ochii lor lumina solară, pe cât de adevărat este cuvântul pe care l-a rostit Goethe: „Dacă ochiul nu ar fi solar [Nota 71], el nu ar putea niciodată zări Soarele”, așa cum Soarele ar străluci zadarnic dacă nu ar exista ochi care să-i preia lumina, tot așa din sufletele oamenilor Pământului trebuie să crească organe pentru a prelua realmente ceea ce iradiază în jos ca viață spirituală din Cosmos și din lumea în care oamenii își petrec viața dintre moarte și o nouă naștere, și în care se află și trupurile eterice neconsumate. Ceea ce este jertfit prin marile jertfe ale războiului trebuie să se unească cu existența spirituală cosmică și trebuie să fie preluat de sufletele omenești care sunt receptive față de spiritual. Și ar fi cumplit dacă ar continua să existe doar acea știință care se consideră în ziua de azi a fi unică, și care nu face altceva decât să înregistreze realitățile perceptibile în exterior și să le folosească pentru a formula judecăți raționale în privința lor. Căci dacă știința este doar o repetare a ceea ce există și fără știință, ea nu se poate uni cu spiritual-sufletescul. Numai ceea ce poate crește în sufletul omenesc cu adevărat în privința a ceea ce este senzorial-perceptibil, numai aceasta se poate uni cu adevăratul spiritual-divin, astfel încât procesul de evoluție al Pământului să rămână el însuși spiritual, spiritual-viu. Orice progres al omenirii se bazează pe pătrunderea spiritualului în procesul evoluției sufletelor omenești, și numai din spirit se poate decide dacă ceva este adevărat sau fals. În ziua de azi se crede că s-ar putea lua decizii și fără spirit într-o privință sau alta, că s-ar putea dovedi una sau alta; dar cea din urmă instanță care decide și asupra adevărurilor sensibile este viețuirea spirituală.
Atunci când viețuirea spirituală din prima jumătate a secolului XIX a apus, a fost din nou încadrat, aș spune, un simbol în omenire, pentru a arăta ce poate produce spiritul în anumiți oameni, pentru a arăta lipsa de esență a unei dovezi orientate doar în sens exterior-sensibil. Un om, care a scris unele lucruri sub numele de Dr. Mises [Nota 72], a realizat în această perioadă diverse lucruri pentru a arăta cum se poate dovedi totul, absolut totul, și cum se poate dovedi și contrariul la fel de bine, și cum în ultimă instanță există numai legătura cu viața spirituală. De exemplu, acest om a viețuit unele lucruri din domeniul științelor naturii, al științei medicale – el însuși era medic –, și el a viețuit faptul că în orice moment apare un nou medicament pentru o boală sau alta. Așa de exemplu, el a trăit în perioada în care a început să se prescrie iod împotriva gușii. Era pe vremea în care acest remediu celebra un triumf deosebit, vremea – era deceniul al doilea al secolului XIX – în care se voia dovedirea faptului cât de prețios este de fapt remediul iod. Și atunci, Dr. Mises și-a dat silința și a arătat că se poate dovedi, în conformitate cu toate principiile științelor naturii, că iodul ar fi ceva deosebit din motivul, care poate fi într-adevăr confirmat, că Luna constă din iod. Și el a adus dovada incontestabilă că așa ar fi lucrurile. El a vrut să arate cu aceasta că omul poate dovedi de fapt tot ceea ce vrea. Și într-adevăr, aceasta se poate face. Rațiunea care este legată de creier poate dovedi într-adevăr orice afirmație sau negație în privința unui lucru. Și aproape mereu stau lucrurile așa, că apare o părere științifică anume, iar peste un timp apare contrarul ei; că oamenii pot dovedi la fel de bine un „da” pe de o parte, cât și un „nu” pe de altă parte. Dar ceea ce nu constituie o asemenea înălțare și coborâre a unui val de tipul „da-nu”, ci este adevăratul progres al evoluției omenirii din partea forțelor divine bune, se bazează pe spiritual. Și trebuie să ne fie limpede faptul că prezentul și-a produs realitățile sale culturale deosebit de caracteristice prin aceea că el constituie perioada de somn a științei spirituale, și că deasupra a tot ceea ce se crede de cele mai multe ori drept știință se extinde în mare măsură tocmai somnolența spirituală. Această somnolență spirituală este necesară. Ceea ce exprim eu nu este o critică, ci constatarea unei realități. Cu toată iubirea trebuie semnalat acum, trebuie accentuat că a fost necesar ca o vreme întreaga știință să doarmă cu privire la lumea spirituală. Dar acum a venit din nou timpul în care trebuie să apară trezirea vie a vieții spirituale, a acestei vieți spirituale după care simțim realmente pretutindeni un dor. Și este ceea ce ne poate fi întemeiat de simțire, iubiții mei prieteni, este ceea ce trebuie să ne vivifieze în acest timp străbătut de dureri. În măsura în care avem chiar și numai o presimțire că omul își poate găsi calea în lumea spirituală, noi trebuie să căutăm această cale; noi trebuie să căutăm ca gândurile noastre spirituale să se unească cu ceea ce iradiază în jos de la trupurile eterice neconsumate. Și aceasta va putea da realmente în viitor o privire înapoi la aceste zile mișcate de dureri și purtătoare de destine, dintr-o anumită înălțime spirituală. Această înălțime spirituală va veni, dacă tot mai mulți oameni vor găsi impulsurile spiritual-științifice din adevăratul conținut al conștienței lor de viață. Și atunci se va întâmpla ceea ce v-am expus eu mereu din adâncul sufletului ca gând de încheiere al acestor observații aici, în acest loc, în ultima vreme, ceea ce putem noi prelua ca speranță, ca speranță pe care o poate avea acela – dar ar trebui să o și aibă – care trăiește aceste zile purtătoare de grele destine, unit cu știința spirituală.
Din curajul luptătorilor,
Din sângele bătăliilor,
Din suferința celor părăsiți,
Din faptele de jertfă ale poporului
Va crește rod spiritual –
Dacă sufletele își îndreaptă conștiente de spirit
Înțelegerea lor în Împărăția spiritului.
