Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

NECESITATE ȘI LIBERTATE ÎN DESFĂȘURAREA EVENIMENTELOR ÎN LUME ȘI ÎN ACȚIUNILE UMANE

GA 166

CONFERINŢA I

Berlin, 25 ianuarie 1916

Dragii mei prieteni! În aceste zile, întrucât putem fi din nou împreună, va fi sarcina mea să vorbesc despre chestiuni importante, deși puțin dificile ale vieții omenești și ale lumii, despre chestiuni a căror examinare, desigur, nu poate fi încheiată cu această conferință, ci dimpotrivă, poate fi doar inițiată. În cursul acestei examinări, va deveni clar cât de infinit de importante sunt aceste chestiuni în privința unei conectări de sine sufletești cu marile evenimente care afectează atât de mult omenirea astăzi. Dacă ar fi mai întâi să rezum în două vorbe abstracte cele despre care urmează să vă vorbesc, aș putea rezuma în două vorbe: „Necesitatea evenimentelor lumii și a evenimentelor omenești” și „Libertatea omului în cadrul evenimentelor lumii și în cadrul evenimentelor omenești.”

Practic, nu prea există cineva care să nu fie preocupat mai mult sau mai puțin intens de aceste probleme și poate că aproape nu există niciun eveniment pe plan fizic care să îndemne la preocuparea cu aceste chestiuni la fel de mult ca cele care se abat acum asupra popoarelor Europei străbătând sufletele oamenilor din Europa. Când ne uităm la ceea ce se petrece în lume și la propriile noastre acțiuni, simțire, voință și gândire în cadrul desfășurării evenimentelor lumii și le considerăm mai întâi în legătură cu ceea ce numim guvernarea divină, plină de înțelepciune a lumii, ne spunem: această guvernare plină de înțelepciune a lumii domnește în toate. Și când ne uităm la ceva ce s-a întâmplat, în care poate am fost implicați noi înșine, atunci ne putem pune, în urma acestora, întrebarea: Ceea ce s-a întâmplat, în care noi înșine am fost implicați, a fost în cadrul întregii domnii plină de înțelepciune a lumii atât de întemeiat încât să putem spune că a fost necesar, că nu s-ar fi putut întâmpla altfel și că noi înșine nu am fi putut acționa altfel în cadrul acestui curs al evenimentelor? Sau, dacă privim mai mult spre viitor, putem spune: În cutare sau cutare moment viitor, se va întâmpla cutare sau cutare lucru, despre care credem că am putea fi implicați în el. Nu ar trebui cumva să considerăm, având în vedere guvernarea plină de înțelepciune a lumii pe care o presupunem, că ceea ce va întâmpla în viitor este tot necesar sau, așa cum se spune adesea, prevăzut? Poate însă exista libertatea noastră în acest caz? Putem să ne propunem să intervenim cumva prin ideile, prin abilitățile pe care le-am dobândit? Este posibil prin modul în care intervenim să se schimbe ceea ce noi probabil am dori să nu se întâmple așa cum ar trebui să se întâmple dacă intervenția noastră nu are loc?

Când omul se uită mai mult înapoi, la trecut, are mai mult impresia că totul a fost necesar, că nu s-ar fi putut întâmpla altfel. Când omul privește mai mult spre viitor, atunci are mai mult impresia că trebuie să fie posibil ca el însuși, omul, acolo îi este permis, să poată interveni cu voința sa. Pe scurt, omul va intra întotdeauna într-un fel de dilemă între presupunerea unei necesități absolute care străbate totul și, pe de altă parte, premisa necesară a libertății, fără de care el de fapt nu poate exista în viziunea sa asupra lumii, întrucât atunci ar trebui să presupună că este întrețesut ca un fel de roată în marele angrenaj al existenței, care este stabilit de puterile care conduc acest angrenaj așa încât și treburile existenței sale de roată sunt predeterminate.

Știți, desigur, dragii mei prieteni, că dilema de a decide pentru o viziune sau pentru cealaltă se regăsește oarecum în toate strădaniile spirituale ale omenirii, că au existat întotdeauna filozofi, numiți determiniști, care au presupus că tot ceea ce se întâmplă în care suntem implicați cu acțiunile noastre, cu voința noastră, este strict predeterminat, că au existat indeterminiști care au presupus contrariul: că omul poate interveni în mersul evoluției prin voința sa, prin ideile sale. Știți de asemenea că extrema determinismului este fatalismul, care aderă atât de strict la o necesitate spirituală care guvernează lumea, încât presupune că nimic, absolut nimic nu se poate întâmpla altfel decât este predeterminat, și că omul trebuie doar să se supună pasiv ursitei care s-a revărsat asupra lumii prin faptul că totul este predeterminat.

Poate, dragii mei prieteni, unii dintre dumneavoastră știu, de asemenea, despre Kant că a întocmit un tabel de antinomii [Nota 1] în care a plasat întotdeauna o anumită afirmație pe o parte și opusul ei pe cealaltă, de exemplu, pe o parte afirmația: „Lumea este infinită din punct de vedere al spațiului”, iar pe cealaltă parte afirmația: „Lumea este finită din punct de vedere al spațiului”, și că apoi a arătat că una poate fi dovedită la fel de bine ca și cealaltă cu conceptele disponibile omului. Se poate demonstra la fel de riguros: Lumea este infinită din punct de vedere al spațiului sau al timpului –, sau: Lumea este finită în spațiu, limitată, îngrădită cu scânduri, iar din punct de vedere al timpului are un început.

Printre aceste întrebări pe care Kant le-a scris în tabelul antinomiilor se numără și cea pe care tocmai am menționat-o. Așadar el a știut și a atras atenția oamenilor asupra faptului că se poate demonstra la fel de riguros, cu adevărat riguros, așa cum se poate demonstra numai în mod strict logic, că tot ceea ce se întâmplă în lume, inclusiv acțiunile umane, sunt supuse unei necesități rigide, la fel cum se poate demonstra pe de altă parte tot la fel de riguros, că omul este o ființă liberă și că lucrurile în care el intervine cu voința, le determină într-un fel sau altul prin voința sa. Kant a socotit că pentru facultatea umană de cunoaștere, acestea sunt chestiuni indecidabile, chestiuni care depășesc limitele capacității umane de cunoaștere, deoarece cu mijloace umane se poate dovedi riguros tot atât de bine o afirmație cât și opusul ei.

Acum aveți deja, în discuțiile pe care le-am avut de-a lungul anilor, într-o anumită măsură bazele pentru a ajunge la fondul acestei enigme ciudate care este în fața noastră. Căci putem spune: Este desigur enigmatică întrebarea dacă omul este constrâns într-o necesitate sau dacă este liber. Această întrebare este enigmatică. Dar încă și mai enigmatic este cu siguranță faptul că ambele pot fi demonstrate riguros. Nu veți găsi nicio bază pentru a depăși îndoiala în această sferă atunci când căutați aceste baze în afara a ceea ce numim știință spirituală. Numai în cadrul acestor baze pe care le poate oferi știința spirituală, se poate afla ceva despre acest mister, despre această enigmă care stă de fapt la baza problemelor menționate.

De data aceasta vom înainta treptat în considerațiile noastre. În prealabil, aș vrea doar să spun: Cum de poate fi așa ceva, că omul poate demonstra atât un lucru cât și opusul lui? Când abordăm o astfel de chestiune, ni se arată o anumită limitare a capacității umane obișnuite de înțelegere, a logicii umane obișnuite. Dar în multe alte lucruri ni se arată această limitare a logicii umane. Ea apare mereu oriunde omul vrea să se apropie de infinit cu conceptele sale.

Vă pot arăta aceasta printr-un exemplu foarte simplu. De îndată ce omul vrea să se apropie de infinit cu conceptele sale, se întâmplă ceva care poate fi numit: o încurcătură în concepte. Vreau să vă clarific printr-un exemplu foarte simplu [Nota 2]. Trebuie doar să mă urmăriți puțin cu răbdare într-o succesiune de gânduri cu care poate nu sunteți obișnuiți. Să spunem că scriu pe tablă unul după altul numerele: 1, 2, 3, 4, 5 și așa mai departe.

desen

Aș putea să scriu la infinit: 1, 2, 3, 4, 5, 6 și așa mai departe. Acum pot scrie o a doua coloană de numere: la fiecare dintre numere am notat în dreapta lui dublul său, astfel:

desen

Și pot scrie din nou până la infinit. Dar veți fi de acord cu mine: fiecare număr care este în coloana din dreapta este prezent și în coloana din stânga. Le pot sublinia 2, 4, 6, 8 și așa mai departe. Uitați-vă acum la șirul de numere din stânga: sunt posibile infinit de multe numere. În aceste infinite numere se găsesc toate numerele care sunt în șirul din dreapta: 2, 4, 6 și așa mai departe. Pot sublinia tot mai multe. Dacă luați numerele subliniate din coloana din stânga, aceste numere subliniate sunt exact jumătate din toate numerele, întrucât este subliniat fiecare al doilea număr. Iar dacă le scriu acum în dreapta, pot continua 2, 4, 6, 8 și așa mai departe până la infinit. Am în stânga o infinitate și în dreapta o infinitate, și nu se poate spune că am mai puține numere în dreapta decât în stânga. Nu există nicio îndoială că trebuie să am exact la fel de multe numere în dreapta ca și în stânga. Și totuși: din moment ce toate numerele din dreapta pot fi create prin tăierea a jumătate din numerele din stânga, infinitul drept este doar jumătate din infinitul stâng. Este foarte clar: am exact tot atâtea numere în dreapta, adică infinit de multe, câte am în stânga, întrucât pentru fiecare număr din stânga există un număr în dreapta – și totuși numărul de numere din dreapta poate să fie doar jumătate din numărul de numere din stânga.

Nu există nicio îndoială că de îndată ce treci în infinit, intri în încurcătură cu gândirea. Problema care apare aici nu poate fi rezolvată acum, întrucât este la fel de adevărat că în dreapta există jumătate din câte numere sunt în stânga, precum este adevărat că în dreapta există exact la fel de multe numere ca și în stânga. Aici aveți problema în cel mai simplu mod.

Prin aceasta omul este deja condus într-un anumit fel să-și spună despre conceptele lui: așadar, nu pot de fapt să le folosesc pentru infinit, pentru ceea ce depășește lumea simțurilor – și infinitul merge dincolo de lumea simțurilor – nu le pot aplica infinitului. Credeți-mă, nu numai pentru infinitul nelimitat, dar nu le puteți folosi nici pentru infinitul limitat, pentru că în infinitul limitat apare aceeași încurcătură.

Imaginați-vă că desenați un triunghi, un pătrat, un pentagon, un hexagon și așa mai departe. Când ajungeți la un poligon cu o sută de laturi, veți fi deja foarte aproape de un cerc. Nu veți mai putea distinge bine liniile mici una de cealaltă, mai ales dacă vă uitați mai de departe. Prin urmare, puteți spune: Un cerc este un poligon cu un număr infinit de laturi. Dacă aveți un cerc mic, sunt un număr infinit de laturi în el; Dacă aveți un cerc de două ori mai mare, sunt de asemenea un număr infinit de laturi în el – și totuși exact de două ori mai multe! Așadar nu trebuie să mergeți la infinitul nelimitat, ci dacă luați un cerc mic care are un număr infinit de laturi și un cerc de două ori mai mare care are un număr infinit de laturi, deja acolo în infinitul pe care-l puteți cuprinde cu privirea și cu mintea, puteți întâlni ceva care vă încurcă complet conceptele. Ceea ce tocmai am spus este extrem de important, dragii mei prieteni. Căci oamenii nu țin cont de faptul că nu au decât un anumit câmp, și anume câmpul planului fizic, la care sunt aplicabile conceptele, și că acesta trebuie să fie așa dintr-un anumit motiv.

Vedeți dumneavoastră, într-un loc în care acum suntem tratați puțin aspru – ceea ce acum se întâmplă în multe locuri, din partea multor oameni – un pastor a ținut un discurs împotriva științei noastre spirituale, pe care l-a încheiat, pentru că a crezut că ar putea fi deosebit de eficient, cu o vorbă din Matthias Claudius [Nota 3]. Această vorbă a lui Matei Claudius are aproximativ conținutul că oamenii sunt de fapt bieți păcătoși și nu pot ști multe, și că ar trebui mai bine să se mulțumească cu ceea ce știu și să nu caute ceea ce nu pot ști. Omul a ales această strofă dintr-o poezie de Matthias Claudius deoarece a crezut că ne poate acuza că vrem să mergem dincolo de lumea simțurilor, dar Matthias Claudius spusese deja: omul este totuși un păcătos vanitos care nu poate trece dincolo de această lume a simțurilor.

Da, „din întâmplare” – cum se spune –, un prieten de-al nostru a căutat această poezie a lui Matthias Claudius și a citit și strofa anterioară. În strofa imediat anterioară se spune că omul poate ieși pe câmp și, cu toate că luna este întotdeauna un disc plin, el vede, atunci când nu este chiar lună plină, doar o parte a lunii, în timp ce cealaltă parte este totuși acolo; și astfel ar fi multe în lume despre care, dacă omul se uită la ele la momentul potrivit, poate să știe că sunt acolo. Și de vreme ce Matthias Claudius a vrut să atragă atenția asupra faptului că omul nu trebuie să se limiteze la ceea ce apare în mod nemijlocit simțurilor, dar că omul este un biet păcătos care se lasă înșelat de ceea ce oferă în mod nemijlocit aparența senzorială, atunci ceea ce bunul om a citat din Matthias Claudius s-a răsfrânt de fapt asupra lui însuși.

Lumea simțurilor – dacă nu suntem exact precum acest pastor – ne atrage atenția uneori asupra faptului că atunci când ne întoarcem privirea înspre undeva, trebuie să o îndreptăm și înspre cealaltă parte și să corectăm o parte prin cealaltă parte. În privința a ceea ce se află dincolo de lumea simțurilor, nu există însă o corecție nemijlocită prin lumea simțurilor. Nu se poate imediat indica cealaltă strofă, și de aceea se întâmplă că atunci oamenii se apucă să filosofeze și desigur trebuie să fie și convinși că ceea ce filosofează este adevărat, pentru că se poate demonstra logic în mod riguros. Dar contrariul poate fi de asemenea demonstrat logic în mod riguros. Astăzi ne putem pune va să zică întrebarea, și toate considerațiile pe care le facem acum vor răspunde mai precis la această întrebare: De unde vine faptul că atunci când trecem dincolo de lumea simțurilor, gândirea noastră devine atât de confuză? De unde vine faptul că aici putem demonstra atât un lucru, cât și contrariul său? Vom afla cum acest lucru se leagă cu aceea că viața umană este plasată cum ar fi la mijloc, ca în poziția de echilibru între două forțe opuse, între forțele ahrimanice și cele luciferice.

Cu siguranță, cineva poate reflecta asupra libertății și necesității și poate crede că dovada convingătoare este: Există numai necesitate în lume. Dar forța convingătoare a acestei dovezi a fost cauzată de Ahriman. Pe de o parte atunci când demonstrezi un lucru, este întotdeauna Ahriman care te seduce. Și când demonstrezi opusul, este întotdeauna Lucifer care te seduce. Căci suntem întotdeauna expuși acestor două puteri și, dacă nu ținem seama că suntem plasați între aceste două puteri, nu vom afla niciodată de unde provin astfel de conflicte în natura umană, cum este cel care a fost considerat.

Cu toate acestea, chiar și sentimentul că în întreaga funcționare a lumii pe lângă starea de echilibru este prezentă și balansarea pendulului spre dreapta și spre stânga, balansarea ahrimanică și luciferică, s-a pierdut în secolul al XIX-lea. Acest sentiment a murit complet. Astăzi practic ești considerat o persoană nu tocmai sănătoasă mintal dacă vorbești despre Ahriman și Lucifer, nu-i așa? Atât de rău a devenit de fapt abia la mijlocul secolului al XIX-lea, pentru că un filozof foarte inteligent, Thrandorff [Nota 4], a scris o lucrare foarte frumoasă la mijlocul secolului al XIX-lea, aici, la Berlin, în care a căutat să refuteze afirmațiile unui cleric. Un cleric a răspândit aici – sper că putem spune acest lucru în cercurile noastre – că nu există diavol și că este de fapt o superstiție teribilă să vorbești despre un diavol. Vorbim despre Ahriman. Filozoful Thrandorff a vorbit împotriva clericului într-un articol foarte interesant: „Diavolul – nicidecum o născocire dogmatică”. Chiar și la mijlocul anilor cincizeci ai secolului trecut, a încercat, cum s-ar spune, să demonstreze existența lui Ahriman într-un mod strict filosofic.

Sper ca în cursul conferințelor publice pe care le voi ține aici în viitorul apropiat [Nota 5], să pot vorbi tocmai despre acest ton care s-a stins în viața spirituală, despre teosofic, care dispare complet la mijlocul secolului al XIX-lea. Oamenii vorbeau despre aceste lucruri, deși sub un alt nume, până la mijlocul secolului al XIX-lea. Însăși simțirea acestor lucruri s-a pierdut, dar această simțire a fost practic prezentă într-un mod subtil până în secolele al XIV-lea și al XV-lea, până când, în mod natural, a trebuit să se retragă în fundal pentru o vreme. Știm că știința spirituală, așa cum am subliniat adesea, nu neagă absolut deloc marea valoare și semnificație a avântului științelor. Dar faptul că a fost posibilă această ascensiune științifică, a fost condiționat de aceea că simțirea, simțul pentru această opoziție care poate fi găsită numai în spiritual, Ahriman și Lucifer, s-au pierdut. Acum trebuie să iasă din nou la suprafață deasupra pragului conștienței umane. Un simț fin a fost prezent până în secolul al XV-lea.

Aș dori să vă arăt printr-un exemplu cum s-au întâmplat lucrurile în privința lui Ahriman și Lucifer, când mai exista doar un sentiment pentru faptul că acestea sunt două puteri care domnesc. Aș dori să explic cu un exemplu.

În Praga, la primăria orașului vechi, există un ceas foarte remarcabil, care a fost realizat în secolul al XV-lea. Acest ceas este cu adevărat o realizare minunată. În exterior arată la prima vedere ca un fel de cadran solar, dar este atât de complicat construit încât secvența orelor este afișată în două moduri, în stilul vechi boemian și conform socotirii moderne a timpului. În stilul vechi boemian orele mergeau de la 1 sau 0 la 24, iar în celălalt de mai târziu, doar la până la 12. Întotdeauna la apus arătătorul de umbră – era o umbră acolo – era la 1. Ceasul era reglat în așa fel încât întotdeauna la apusul soarelui arătătorul era la 1. Deci, în ciuda tuturor variațiilor apusului soarelui, arătătorul era întotdeauna la 1.

Acest ceas indica pe lângă acestea și când avea loc o eclipsă solară și lunară. Arăta, de asemenea, mișcarea diferitelor planete prin semnele zodiacale, era un cerc planetar pe el. Indica chiar – este într-adevăr minunat construit – sărbătorile mobile. Deci indica când era Paștele într-un anumit an. El era totodată și un calendar. Puteai vedea desfășurarea din ianuarie până în decembrie. Mobilitatea Paștelui era inclusă. La un anumit arătător vedeai când a căzut Paștele, deși este o sărbătoare mobilă, precum și Rusaliile.

Ceasul a fost așadar construit într-un mod extrem de semnificativ în secolul al XV-lea. Și desigur, istoria privind cum a fost construit a fost cercetată. Dar pe lângă această istorie cercetată, care este așadar documentată, despre care puteți citi – există multe descrieri ale acesteia –, există o legendă care încearcă de asemenea să explice lucrul remarcabil privind acest ceas, în primul rând pentru că este o construcție atât de minunată, și pe de altă parte să explice celălalt lucru, și anume, că acest ceas, după ce a fost construit de omul de geniu care l-a putut face, a fost întotdeauna întors atâta timp cât omul respectiv a trăit. După moartea lui, nimeni nu a putut să o facă, și au fost căutați peste tot oameni care să-l facă să funcționeze. De regulă, nu s-a realizat nimic decât ca cei implicați să îl strice. Apoi s-au găsit unul sau altul care au spus că îl pot face să meargă. Și l-au și pus la punct, dar ceasul tot mereu s-a dereglat.

Toate aceste fapte au dus la un fel de legendă populară, iar această legendă populară spune așa: Unui om simplu i s-a dat printr-un dar special din cer capacitatea de a face la un moment dat acest ceas. Numai el putea ști cum trebuie mânuit acest ceas. Legenda a acordat o mare importanță faptului că el era un om simplu care printr-un har special a primit acest lucru, adică genialitatea, care i-a venit din lumea spirituală. Dar apoi guvernatorul a vrut să aibă acest ceas doar pentru Praga și a vrut să facă imposibil ca orice alt oraș să aibă acest ceas. Așa că a pus ca genialul ceasornicar care l-a făcut să fie orbit, i s-au scos ochii. Atunci persoana în cauză s-a retras. Dar înainte de moartea sa a cerut să i se acorde favoarea doar pentru o clipă să poată pune acest ceas înapoi în ordine, și a folosit acest moment – așa spune legenda – pentru ca printr-o mișcare rapidă să deregleze ceasul astfel încât nimeni să nu-l mai poată pune în ordine.

Această legendă pare foarte nepretențioasă la prima vedere. Dar în această legendă, dragii mei prieteni, așa cum este construită, trăiește o bună simțire a existenței lui Ahriman și Lucifer și a echilibrului dintre cei doi. Gândiți-vă cu câtă subtilitate este construită această legendă. S-ar putea găsi aceeași construcție subtilă în nenumărate astfel de legende populare. Și anume, ea este formată cu un simț corect pentru Lucifer și Ahriman. Mai întâi situația de echilibru: persoana în cauză, printr-un act de grație al lumii spirituale, capătă capacitatea de a construi ceva atât de extraordinar. Nu este nimic egoist în aceasta. Pentru că, nu-i așa?, egoismul poate da peste oricine. Dar aici este un dar al grației divine. El chiar nu a făcut-o din egoismul său. Dar nu este, de asemenea, nici din eforturi de gândire, pentru că se spune în mod expres că era un om simplu. Cu această descriere: că s-a atras atenția asupra unui act de har – deci nimic din egoism –, și: este un om simplu – deci nimic de gândire intensă –, s-a vrut să se indice că în acel om, în sufletul acelui om, nu trăia nimic din Ahriman și Lucifer, ci că el era cu totul sub influența puterilor divine bune, progresive.

În guvernator trăia Lucifer. Din egoism a vrut el să aibă ceasul numai pentru orașul său, așa că l-a orbit pe ceasornicar. Astfel, Lucifer este plasat de o parte. Dar pentru că Lucifer este acolo, el se combină întotdeauna cu fratele său Ahriman. Și pentru că omul este orbit, celălalt capătă capacitatea de a interveni distructiv din afară, printr-un tertip iscusit. Aceasta este lucrarea lui Ahriman.

Aici este așadar plasată puterea bună între Lucifer și Ahriman. Această construcție subtilă o puteți găsi în multe legende populare, în cele mai simple legende populare. Dar simțul pentru faptul că Ahriman și Lucifer intervin în întreaga viață mare a lumii s-a putut pierde în timpul în care trebuia să apară din ce în ce mai mult un simț pentru faptul că electricitatea pozitivă și negativă, magnetismul pozitiv și negativ și așa mai departe, sunt forțele de bază ale lumii materiale. Pentru ca cercetarea științifică să poată să crească a fost necesar ca însăși această simțire pentru perceperea spirituală a lumii să se retragă.

Vom vedea cum Ahriman și Lucifer intervin în ceea ce omul numește cunoaștere, ceea ce omul în general numește relația sa cu lumea, astfel încât se naște tocmai confuzia, încurcătura despre care am vorbit. Mai ales în problema pe care am pus-o în discuție, această confuzie iese la iveală foarte clar. Să luăm un exemplu simplu ipotetic. Acest exemplu l-aș fi putut lua la fel de bine din marile evenimente mondiale ca și din întâmplările cotidiene cele mai obișnuite. Voi lua un exemplu foarte simplu, dar aș putea la fel de bine să-l iau din marile evenimente ale lumii.

Să presupunem că trei sau patru persoane se pregătesc pentru o excursie. Vor să facă o călătorie, să zicem, printr-un defileu la munte. Când treci prin aceste chei, acolo sus este o stâncă care iese în afară. Oamenii s-au pregătit pentru excursie, vor să plece la o anumită oră. Cu toate acestea, vizitiul tocmai a comandat un pahar de bere, o halbă, care este adusă puțin prea târziu. Întârzie ora de plecare cu cinci minute. Apoi pleacă cu grupul. Ei merg prin defileul muntelui. Tocmai când ajung acolo unde este stânca ieșită în afară, stânca alunecă, se prăbușește pe trăsură și zdrobește întregul grup. Întregul grup piere. Sau poate – numai pasagerii pier și vizitiul rămâne.

Aici avem un astfel de caz. Puteți pune întrebarea: Este de vină vizitiul sau domnește o necesitate absolută? Era absolut necesar ca acești oameni să fie loviți în acel moment de această nenorocire? Și întârzierea vizitiului a fost doar parte din această necesitate? Sau ne-am putea gândi: numai să fi fost vizitiul punctual, atunci bineînțeles că nu ar fi fost loviți, căci atunci când stânca a căzut, ei ar fi fost de mult trecuți de ea.

Aveți aici în chiar viața de zi cu zi această întrebare privind libertatea și necesitatea, care este strâns legată de „vinovat” sau „nevinovat”. Desigur, dacă totul este supus necesității absolute, atunci nu se poate vorbi de o vinovăție în sensul mai înalt a acestui vizitiu, ci era pur și simplu necesar ca acești oameni să moară.

Cu această întrebare ne confruntăm la fiecare pas în viață. Este, așa cum am spus, una dintre cele mai dificile întrebări, una dintre întrebările în care, atunci când vrem să o dezlegăm, Ahriman și Lucifer se amestecă cel mai ușor. În primul rând Ahriman se amestecă atunci când încercăm să dezlegăm această chestiune. Acest lucru ne va deveni clar în cursul considerațiilor.

Dar acum trebuie să mergem pe o cu totul altă cale decât cea la poate ne gândim în mod obișnuit, când vrem să ne apropiem de o soluție la această întrebare. Vedeți dumneavoastră, când cineva pornește să dezlege o astfel de întrebare, când se gândește pentru prima dată: Desigur, pot urmări evenimentul, stânca a căzut, aceasta s-a întâmplat – când urmărește așa ceva și își pune întrebarea: Este necesitate sau libertate la baza ei? Ar fi putut fi altfel? – atunci se uită cu precădere doar la evenimentele exterioare. El vede evenimentele așa cum se petrec în planul fizic. Omul face acest lucru din același imbold din care, atunci când are o atitudine materialistă, având în față ființa umană, se oprește la corpul fizic al omului. Nu-i așa?, omul care nu știe nimic despre știința spiritului se va opri astăzi cu precădere la trupul fizic al omului. El spune: „Ceea ce vezi, percepi la om, acel lucru este acolo.” El nu trece de la trupul fizic la așa-numitul trup eteric. Și dacă este un materialist autentic, încăpățânat, atunci râde, ia în râs atunci când se spune că la baza trupului fizic dens este un trup eteric mai fin. Cu toate acestea, dumneavoastră știți cât de bine întemeiată este această viziune, că la baza trupului fizic, pe lângă celelalte membre ale naturii umane, este în primul rând acest trup eteric, și în decursul anilor ne-am obișnuit să știm că nu putem să vorbim numai despre trupul fizic al omului, ci că trebuie să vorbim și despre trupul eteric al omului și așa mai departe.

Dar poate că unii dintre dumneavoastră, dragii mei prieteni, nu v-ați pus încă întrebarea: Cum este atunci cu cealaltă lume, care trăiește în afara omului, lumea în care sunt procesele obișnuite ale lumii? Ce-i drept, am vorbit și despre o mulțime de lucruri de acolo. Am vorbit despre faptul că omul, atunci când vede prin simțurile sale fizice procesele exterioare ale planului fizic, nu are nicio idee că oriunde ne uităm avem și ființe elementare, așadar că într-un fel oriunde ne uităm lucrurile stau exact ca și cu omul însuși. La om avem trupul eteric, pe care mai demult l-am numit adesea și trupul elementar. Afară, în natură, în ceea ce se petrece fizic exterior în general, avem succesiunea evenimentelor fizice și apoi lumea existenței elementare. Lucrurile merg cu totul paralel: om – trup fizic, trup eteric; procesele fizice, și pretutindeni în procesele fizice se revarsă cele ce se petrec în lumea elementară. Așa cum este extrem de unilateral dacă spunem în cazul omului că el are numai trupul fizic – ar fi trebuit să spunem că are și trupul său eteric – putem supune că tot așa este și cu procesele exterioare: Ceea ce percepem aici mai întâi cu simțurile noastre fizice și cu mintea noastră fizică este un lucru. Dar la baza acestuia se află ceva analog cu trupul eteric uman. La baza fiecărui lucru care se petrece fizic exterior, se află într-adevăr ceva care este un proces mai înalt, mai subtil.

Vedeți dumneavoastră, sunt oameni care au o anumită sensibilitate pentru așa ceva. S-ar putea să întâlniți această simțire în două moduri. Vei fi observat deja următoarele la propria persoană sau la alți oameni: o persoană a trecut printr-o experiență. Dar după aceea vine la dumneavoastră și vă spune – sau dacă e vorba de dumneavoastră înșivă, vă spuneți: Da, dar am totuși senzația că în timpul în care mi se întâmpla acum aceasta sau aceasta, în exterior mi s-a mai întâmplat ceva cu totul diferit; ceva cu totul diferit i s-a întâmplat omului meu mai fin. – Adică, vedeți dumneavoastră: naturile mai profunde pot avea o astfel de senzație că evenimentele care nu se petrec deloc în planul fizic pot fi totuși importante pentru mersul mai departe al vieții lor. Că li s-a întâmplat ceva, aceasta este primul lucru. Alții merg chiar mai departe: li se arată astfel de lucruri în mod simbolic în vise. Cineva visează că trăiește o experiență sau alta. De exemplu, cineva visează că a fost, să zicem, răpus de o stâncă. Se trezește. Își poate spune: Acesta este un vis simbolic; cu sufletul meu s-a întâmplat ceva. – Adesea putem constata în viață că se adeverește că s-a întâmplat ceva în suflet care este mult mai mult decât ceea ce s-a întâmplat cu omul în cauză în planul fizic în lumea exterioară. Omul poate să fi înaintat cu o treaptă mai sus, fie în cunoaștere, fie în îmbunătățirea voinței sale, fie în rafinarea sentimentelor sale și așa mai departe.

În conferințele care au fost ținute recent aici [Nota 6], am atras atenția asupra faptului că omul, cu ceea ce știe cu Eul său, nu știe de fapt decât o parte din ceea ce se întâmplă cu el, și că acolo dedesubt trupul astral este cu mult, mult mai știutor. Vă amintiți cum am atras atenția asupra acestui lucru. Trupul astral știe, desigur, despre multe care se petrec cu noi în suprasensibil, care nu se petrec în sensibil. Acum suntem conduși dintr-o altă parte la faptul că în suprasensibil continuu se petrece ceva cu noi. Așa cum este adevărat că atunci când mișc o mână, mișcarea fizică este doar o parte a întregului proces, iar dedesubt se află un proces eteric, un proces al trupului meu eteric, tot așa este adevărat că orice proces fizic de afară este pătruns de un proces elementar mai fin, de ceva care merge paralel cu el și care se desfășoară în suprasensibil. Nu numai ființele sunt impregnat de un suprasensibil, ci tot ceea ce există este impregnat de un suprasensibil.

Acum amintiți-vă altceva pe care l-am indicat în repetate rânduri [Nota 7], care parțial pare chiar paradoxal. Am atras atenția că în spiritual adesea există opusul a ceea ce există aici în fizic, nu întotdeauna, dar adesea, astfel încât atunci când aici pentru fizic ceva este adevărat, pentru spiritual adevărul poate arăta cu totul altfel. Spun: nu întotdeauna. Dar am enumerat în decursul anilor multe cazuri în care trebuie să ne spunem: în spiritual apare exact opusul a ceea ce s-ar presupune aici în lumea fizică. În ceea ce privește evenimentele suprasensibile care se desfășoară în paralel cu evenimentele sensibile, este uneori – acum chiar foarte des – tot așa.

Și acum trebuie să ne punem problema: când vedem că un grup de oameni s-a urcat într-o trăsură, a mers, bucata de stâncă a căzut, a zdrobit grupul – acesta este evenimentul fizic. În paralel cu acest eveniment fizic, înăuntrul lui, așa cum trupul nostru eteric este înăuntrul nostru, se desfășoară un eveniment suprasensibil. Acum trebuie să recunoaștem: acesta poate fi exact opusul a ceea ce se întâmplă în fizic aici. Și chiar este foarte adesea exact opusul.

Aici este totodată o sursă de multe rătăciri, dacă nu ești atent. Căci gândiți-vă, se pot întâmpla, de exemplu, următoarele. Dacă cineva a ajuns la clarviziunea atavică și are un fel de second sight [Nota 8], un fel de al doilea văz, i se pot întâmpla următoarele. Să presupunem că un grup a pornit la drum, dar în ultimul moment cineva din grup decide să rămână în urmă. Și aceasta este tocmai, să zicem, o persoană cu second sight, cu al doilea văz. Această persoană nu merge cu grupul. Ea rămâne. După ceva timp, are o viziune. În această viziune își poate reprezenta acum un eveniment sau altul. Desigur, își poate reprezenta la fel de bine că persoanele în cauză au fost zdrobite de stâncă, dar și-ar putea reprezenta și – acest lucru poate ține de predispoziție – de exemplu, că s-a întâmplat ceva deosebit de fericit pentru grup. Ar putea reieși imaginea unui eveniment deosebit de fericit pentru grup. Și persoana în cauză ar putea auzi mai târziu că grupul a pierit în modul cum am descris. Acest lucru s-ar întâmpla dacă respectivul clarvăzător somnambulic, ar vedea nu exact ceea ce se întâmplă în planul fizic – ceea ce ar putea fi, de asemenea –, ci dacă ar fi văzut ceea ce s-a întâmplat ca eveniment paralel în planul astral: că poate aceste persoane în momentul în care au părăsit planul fizic, au fost chemate la ceva special în lumea spirituală și că acest lucru special îi și umple cu o viață nouă specială pentru lumea spirituală. Pe scurt, evenimentul din lumile suprasensibile, care merge exact în direcția opusă, ar fi putut fi perceput de persoana în cauză, iar acest exact opus ar fi putut exista. S-ar putea realmente întâmpla ca aici pe plan fizic să aibă loc nenorocirea, iar această nenorocire, în lumea suprasensibilă să corespundă unei mari fericiri, unei situații foarte favorabile pentru sufletele în cauză.

Acum ar putea cineva – și există astfel de oameni – care se consideră mai deștept decât înțeleapta conducere a lumii, să spună: Dacă aș fi eu conducătorul lumii, nu aș face-o în așa fel încât să chem sufletele la o fericire în lumea spirituală și aici, pe plan fizic, să le onorez cu o nenorocire. Aș face-o mai bine! – Ei bine, unor astfel de oameni nu poți decât să le spui mereu: Desigur, este de înțeles că aici, în planul fizic, poți să fi și derutat de Ahriman. Dar înțelepciunea cosmică totuși știe întotdeauna mai bine. Lucrul de care este vorba aici poate fi acesta: Că pentru sarcina care se ivește acum pentru sufletele din lumea spirituală, este necesară această experiență aici pe plan fizic, încât ele mereu, ca să spunem așa, să privească înapoi la viața lor pământească, la acest eveniment fizic, pentru a obține forțele corespunzătoare din această priveliște. Aceasta înseamnă, se poate ca aceste două evenimente, evenimentul fizic și evenimentul spiritual, în mod necesar să formeze o unitate pentru sufletele care le-au trăit.

Astfel am putea da tot felul de exemple ipotetice despre cum aici în plan fizic se întâmplă ceva și există, cum ar fi, un trup eteric al acestui eveniment, un eveniment elementar, suprasensibil care îi aparține. Trebuie să nu ne menținem doar la afirmația generală a panteiștilor, spunând că lumea fizică are la bază o lume spirituală, ci trebuie să intrăm în concret. Trebuie, de asemenea, să ne fie cu adevărat clar la fiecare eveniment fizic: la baza lui se află un eveniment spiritual, un eveniment spiritual real, și abia evenimentul fizic și cel spiritual împreună formează întregul.

Dar dacă cineva urmărește evenimentele din planul fizic, atunci poate spune: ajungi să dai de capăt acestor evenimente din planul fizic prin gândire. Și atunci ajunge într-adevăr, când urmărește evenimentele din planul fizic, să găsească o cauză pentru fiecare efect. Nu merge în niciun alt fel. Peste tot pentru un efect găsești o cauză. Dacă s-a întâmplat ceva – vei găsi întotdeauna cauza. Aceasta însă înseamnă că găsești necesitatea. Ați putea, la exemplul simplu pe care l-am ales, dacă procedați cu pedanteria necesară, să vă spuneți: Ei bine, desigur, acești oameni erau împreună în grup. Este adevărat că grupul hotărâse plecarea pentru un anumit moment. Dar dacă urmăresc acum de ce vizitiul era mocăit, voi merge pe urma a diverse cauze posibile. Mai întâi mă voi uita probabil la vizitiul însuși, voi vedea cum a fost crescut, cum a ajuns sa fie mocăit. Apoi mă voi uita la diferitele circumstanțe care au determinat să-și primească halba prea târziu. Voi putea găsi peste tot un simplu lanț de cauze. Este posibil să arăt cum un lucru se îmbucă cu celălalt în așa fel încât chestiunea nu s-ar fi putut dezvolta altfel. Voi ajunge pas cu pas la punctul de a elimina complet liberul arbitru al vizitiului, căci dacă ai o cauză pentru fiecare efect, atunci este inclus și tot ceea ce face persoana în cauză. Nu-i așa?, vizitiul a mai vrut o altă halbă numai pentru că probabil nu fusese suficient altoit în tinerețe. Dacă ar fi fost altoit mai mult, ceea ce nu este vina lui, nu s-ar fi întâmplat așa. Așadar, putem găsi pretutindeni legătura dintre cauză și efect.

Acest lucru este legat de faptul că numai în planul fizic putem face ceva cu concepte. Căci gândiți-vă: dacă vreți să înțelegeți ceva, un gând trebuie să poată urma din celălalt, adică sunteți dependenți de a putea dezvolta o verigă a înlănțuirii gândurilor din cealaltă. Este în natura conceptului ca unul să urmeze din celălalt. Așa trebuie să fie.

Dar ceea ce în planul fizic în mod necesar poate fi îmbinat și cuprins cu mintea într-un mod conceptual, devine imediat diferit de îndată ce ajungi în cea mai apropiată lume suprasensibilă. Acolo nu avem de-a face cu cauze și efecte, ci cu entități. Acolo intervin entitățile. În fiecare moment, o ființă spirituală diferită intervine sau renunță la o activitate. Acolo nu avem nimic de-a face cu ceea ce poate fi urmărit în sensul obișnuit prin concepte. Dacă am vrea să urmărim ceea ce se întâmplă în lumea spirituală cu concepte, s-ar putea întâmpla următoarele. S-ar putea să vă gândiți: Ei bine, sunt aici. Desigur, am ajuns deja atât de departe încât să văd că se întâmplă ceva spiritual. Îndată se apropie un gnom, acum se apropie o silfidă, acum se apropie o altă creatură. Acum am întreaga sumă de ființe. Acum îmi dau silința să înțeleg acțiunile care trebuie să rezulte din aceasta. – Fără îndoială, pe plan fizic acest lucru câteodată merge ușor: dacă cineva lovește o bilă de biliard într-un fel, știe cum zboară alta; el poate evalua acest lucru. Dar pe plan spiritual vi se pot întâmpla următoarele: Dacă ați văzut ființele și acum știți: Ah, aceasta este o ființă gnom, se pregătește să facă așa, va face aceasta, lucrează împreună cu alta, așa încât cutare lucru trebuie să se întâmple. – Acum credeți că ați înțeles cum e treaba. În clipa următoare o ființă apare brusc și schimbă întreaga treabă, sau o ființă pe care ați inclus-o în calculul dumneavoastră pleacă, dispare, nu mai participă. Acolo totul se bazează pe ființe. Acolo nu puteți deloc prinde totul în conceptele dumneavoastră în același mod ca în planul fizic. Acest lucru este cu totul imposibil. Nu există explicarea unui lucru decurgând din altul pe baza conceptelor. Un cu totul alt mod de a lucra împreună se petrece în această lume spirituală, în această succesiune sau curent de evenimente spirituale care se desfășoară în paralel cu evenimentele fizice.

Prin aceasta trebuie să ne familiarizăm cu faptul că lumea noastră are la bază una pentru care trebuie să luăm ca premisă nu numai că este una spirituală în comparație cu lumea noastră, ci pentru care trebuie să luăm ca premisă că există un cu totul alt fel de conexiune în desfășurarea evenimentelor: că nu putem face nimic în lumea spirituală, în aspectele concrete individuale ale acestei lumi spirituale, cu modul în care suntem obișnuiți pentru lumea conceptelor noastre cu care explicăm și demonstrăm.

Astfel vedem cum două lumi se întrepătrund: una dintre ele, care poate fi prinsă în concepte, cealaltă lume, care nu poate fi prinsă în concepte, ci poate fi doar scrutată. Ceea ce indic prin aceasta merge foarte departe. Dar oamenii nu sunt atenți la cât de departe merge acest lucru. Gândiți-vă doar, dacă cineva crede că poate demonstra totul și numai ceea ce este demonstrabil este valabil, poate ajunge la următorul caz. El poate spune: Ei bine, totul trebuie demonstrat și ceea ce nu este demonstrat nu este valabil. Deci trebuie să poți demonstra totul în desfășurarea istoriei lumii. Așadar trebuie doar să depun temeinic eforturi în gândire, atunci va trebui să pot demonstra, de exemplu, dacă a existat sau nu un Misteriu de pe Golgota! Și le este atât de infinit de ușor oamenilor de astăzi să spună: Dacă cineva nu poate demonstra că a existat un Misteriu de pe Golgota, atunci acesta este doar un nonsens, atunci nu a existat niciun Misteriu de pe Golgota.

Dar care este părerea oamenilor despre faptul de a demonstra? Ei sunt de părerea că pornești de la un anumit concept și treci mereu la alte concepte, și dacă acest lucru este posibil, atunci ai demonstrat chestiunea. Dar această demonstrare nu o urmează nicio altă lume decât lumea fizică. O altă lume nu urmează deloc această argumentație. Căci dacă cineva ar putea demonstra, demonstra cu necesitate că trebuia să aibă loc un Misteriu de pe Golgota, dacă aceasta s-ar putea conchide din conceptele noastre, atunci nu ar fi fost un act liber! Atunci Christos ar fi trebuit să vină din Cosmos pe Pământ, întrucât conceptele umane pur și simplu i-ar fi demonstrat acest lucru, i-ar fi impus. Dar Misteriul de pe Golgota trebuie să fie un act liber, aceasta înseamnă că trebuie să fie un act care tocmai că nu poate fi demonstrat. Este important să înțelegem acest lucru.

La urma urmei, la fel este și atunci când oamenii vor să demonstreze că Dumnezeu a creat cândva lumea sau că nu a creat-o. Ei învârt și acest lucru în conceptele lor. Dar „a crea lumea” va fi totuși cel puțin un act liber al ființei divine! De aici rezultă că ea nu se poate demonstra din necesitatea succesiunii de concepte; că trebuie să o privești dacă se vrei să te lămurești.

Așadar, ceva foarte important este spus prin aceea că în lumea învecinată, care o îmbibă pe a noastră ca una suprasensibilă, nu există deloc acea ordine pe care o putem pătrunde cu concepte și puterea lor probatoare, ci că acolo este valabilă contemplarea, percepția, în care domnește o cu totul altă ordine privind evenimentele.

Pentru moment am vrut să ajung până aici cu considerațiile noastre și le voi continua poimâine, joia viitoare la ora 8. Aș dori astăzi doar să mai spun în câteva cuvinte următorul lucru. Aici, de Crăciun, dragii mei prieteni, am atras atenția asupra faptului că, mai ales în vremurile noastre, se petrec astfel de lucruri contradictorii care derutează gândirea umană. Gândiți-vă doar că acum a fost publicată o carte de marele naturalist Ernst Haeckel: „Gânduri despre veșnicie” [Nota 9]. Am atras deja atenția asupra acestui lucru. Aceste „Gânduri despre veșnicie” conțin exact opusul acelui lucru la care mulți alți oameni ajung acum în urma unei profunde implicări afective în evenimentele mondiale. Gândiți-vă că sunt mulți oameni astăzi – va trebui să mai vorbim despre acest fapt în contextul nostru de acum, am vrut doar să fac o introducere astăzi –, că sunt mulți oameni care, tocmai ca urmare a realității care afectează acum sufletele noastre într-un mod atât de teribil, atât de copleșitor, ca urmare a evenimentelor mondiale au ajuns din nou la o adâncire a sentimentului lor sufletesc-religios, pentru că își spun: Dacă lumea noastră fizică nu ar avea la bază o ordine suprasensibilă, cum s-ar putea explica ceea ce se întâmplă în prezent? Mulți și-au recăpătat un sentiment religios. Nu este nevoie să vă prezint raționamentul; este atât de evident și se poate observa la atât de mulți astăzi.

Haeckel ajunge la un alt raționament. El exprimă acest lucru în mica lui carte care tocmai a fost publicată: Oamenii cred în nemurirea sufletului. Evenimentele actuale dovedesc clar că o astfel de credință în nemurirea sufletului este o imposibilitate, pentru că vedem mii de oameni pierind în fiecare zi din pur hazard. Cum poate un om rațional să creadă că față de astfel de evenimente se poate vorbi despre nemurirea sufletului? Cum poate exista o ordine superioară în aceasta? – Pentru Haeckel, așadar, ceea ce se întâmplă acum într-un mod atât de zguduitor este o dovadă a dogmei sale că nu se poate vorbi despre nemurirea sufletului. Aici aveți din nou antinomie: o mare parte a umanității se adâncește din punct de vedere religios, dar la aceleași evenimente Haeckel se superficializează religios într-un mod enorm.

Toate aceste lucruri, dragii mei prieteni, sunt legate de faptul că astăzi oamenii nu pot obține nicio claritate cu privire la legătura dintre lumea care este accesibilă simțurilor lor și rațiunii lor care este legată de creier, și lumea care stă la bază ca o lume suprasensibilă, astfel încât, de îndată ce se apropie de aceste lucruri, intră în derută cu gândirea lor. Dar acest timp al nostru, în ciuda a tot ceea ce oferă ca deziluzionare, totuși într-un anumit sens va aduce o adâncire a sufletului, totuși va aduce o întoarcere de la materialism. Dar va fi necesar ca din pura străduință a sufletului, care se dedică cercetării fără prejudecăți a lumii, ca din acest mod de a vedea lumea să se nască o cunoaștere a completării evenimentelor sensibile cu evenimentele suprasensibile, și să existe cel puțin o mică ceată de oameni care sunt capabili să admită că toate suferințele, toate durerile care sunt trăite în prezent pe planul fizic, în progresul general al omenirii sunt o parte pereche a unei alte părți, a unei părți suprasensibile.

Am arătat deja această latură suprasensibilă din cele mai variate puncte de vedere. O vom face din încă alte puncte de vedere. Dar iar și iar ne vom confrunta cu faptul că atunci când solul fertilizat cu sânge al Europei va avea din nou pace, trebuie să existe o ceată de oameni care să fie în stare să audă, să audă spiritual, să presimtă spiritual ceea ce se va spune atunci din lumile spirituale omenirii care va avea din nou parte de pace. Pentru că va fi adevărat, profund adevărat și se va dovedi a fi adevărul, ceea ce acum trebuie să înscriem tot mereu, din nou și din nou în sufletele noastre:

Din curajul luptătorilor,
Din sângele bătăliilor,
Din suferința celor părăsiți,
Din faptele de sacrificiu ale oamenilor
Va crește rod al spiritului –
Dacă sufletele își îndreaptă conștiente’n spirit
Cugetul lor în împărăția spiritelor.