Dragii mei prieteni! Am încercat alaltăieri să indic enigma, taina cosmică a necesității și libertății la fel de plină de însemnătate în desfășurarea evenimentelor în lume și în acțiunea umană. Am încercat mai întâi, și considerația de astăzi va trebui să urmeze același curs, să atrag atenția asupra întregii semnificații și dificultăți a acestei enigme a lumii și a omenirii. Am încercat să arăt printr-un exemplu ipotetic cum ne putem confrunta cu această întrebare în desfășurarea evenimentelor în lume. Am spus: Să presupunem că un grup a stabilit să călătorească cu trăsura printr-un defileu pe parcursul căruia este deasupra o stâncă ieșită în afară, și timpul era stabilit foarte precis. Cu toate acestea, vizitiul întârzie din cauza unei neglijenței și se pleacă cu cinci minute mai târziu. Prin aceasta grupul ajunge la locul în cauză, care se află sub stâncă, chiar în momentul în care cade stânca. Trebuie să spunem, conform judecății exterioare – spun expres: conform judecății exterioare – că din cauza mocăielii vizitiului, așadar printr-un eveniment care s-a întâmplat ca dintr-o vină a unui om, întregul grup de călători a fost îngropat sub stâncă.
Ultima dată am vrut în principal să atrag atenția asupra faptului că ar trebui să nu ne grăbim să abordăm o astfel de enigmă cu gândirea noastră obișnuită și să credem că o putem dezlega. Am arătat cum această gândire umană, de care avem nevoie doar pentru planul fizic, s-a obișnuit să țină seama doar de nevoile planului fizic și cum această gândire umană ajunge în încurcătură atunci când este dusă puțin dincolo de planul fizic. Astăzi aș dori în continuare să evidențiez mai presus de toate gravitatea întregii enigme. Căci abia în următoarea considerație, care va fi aici duminică, ne vom putea apropia de un fel de soluție a întregii probleme, dacă o cunoaștem și o înțelegem în întreaga anvergură a consecințelor sale și în întreaga ei semnificație, inclusiv pentru însăși cunoașterea umană; dacă, de exemplu, înțelegem pe deplin cum putem intra, mai ales în fața celor mai dificile probleme ale vieții, într-o învârtire în gânduri, într-o insistență și direcționare a gândurilor, care într-un anumit fel ne face să ne rătăcim, astfel încât suntem ca într-o pădure în care continuăm să mergem și credem că ajungem mai departe, în timp ce de fapt ne învârtim în cerc. Abia când vedem că revenit la punctul de plecare observăm că ne-am învârtit în cerc. Lucrul ciudat este că în privința gândirii umane nu observăm cum ajungem la același punct iar și iar. Dar și despre aceasta vrem să mai vorbim.
Am arătat că această problemă importantă este legată de ceea ce numim forțele lui Ahriman și forțele lui Lucifer în ceea ce se întâmplă în lume și în ceea ce se apropie de om în acțiunile sale, în întreaga sa gândire, simțire și voință. Am menționat că până în secolul al XV-lea se poate vedea cum oamenii aveau o simțire a faptului că așa cum în procesele naturale electricitatea pozitivă și negativă joacă un rol și niciun fizician nu se jenează să vorbească despre electricitate pozitivă și negativă, tot așa oamenii știau să vadă ahrimanicul și lucifericul în ceea ce se întâmplă în lume, chiar dacă nu pronunțau aceste nume. M-am referit la un exemplu aparent foarte îndepărtat: ceasul vechii primării din Praga, care este atât de artistic construit încât nu este doar un ceas, ci un fel de calendar, astfel încât se poate vedea fiecare eveniment pe el, se poate vedea și cursul planetelor, se poate citi pe ceas când intervin eclipsele de soare și de lună. Pe scurt, un om cu un simț artistic deosebit a creat o mare operă de artă. Am atras atenția că acum este posibil să se dovedească foarte bine pe bază de documente cum un profesor de la o universitate din Praga a realizat această operă de artă, dar că acest lucru nu ne mai poate interesa, pentru că acestea sunt procesele care au avut loc în plan fizic. Dar am arătat cum s-a dezvoltat o simplă legendă populară din simțirea că într-un astfel de eveniment forțele ahrimanice și luciferice joacă și ele un rol, legenda că acest ceas așadar a fost instalat cu măiestrie pe primăria orașului vechi din Praga de către un om care era un om simplu, care a primit tot talentul pentru aceasta printr-un fel de inspirație divină. Și v-am spus că apoi legenda continuă: dar guvernatorul, care dorea să aibă acest ceas numai pentru el, nu ar fi suportat ca un astfel de ceas sau ceva asemănător să fie construit în vreun alt oraș. Prin urmare, a pus ca meșterul ceasului să fie orbit. Acesta a trebuit apoi să stea deoparte. Abia când a simțit că se apropie moartea sa, i s-a permis să se mai ducă la ceas. Și atunci, printr-o intervenție iscusită, a zdruncinat ceasul, iar rezultatul a fost că nu a putut fi niciodată pus înapoi în ordine.
În această legendă populară se simte cum, pe de o parte, exista o simțire pentru principiul luciferic, pentru acel principiu luciferic în guvernatorul care dorea să aibă numai pentru el ceasul, care nu putea fi construit decât prin har, care așadar a venit prin puterile divine bune, progresive; și cum atunci, de îndată ce Lucifer a apărut, Ahriman se alătură, pentru că a fost o faptă ahrimanică că maestrul orbit al acestui ceas l-a stricat apoi prin iscusința sa. În momentul în care Lucifer este chemat – și invers este de asemenea valabil – Ahriman vine printr-un contraatac. Dar faptul că poporul simțea ceva despre Ahriman și Lucifer nu îl vedem numai în crearea acestei legende, ci este evident și din altceva. Acest lucru este evident din însăși alcătuirea ceasului. Aceasta arată că meșterul a vrut de asemenea să expună acolo și puterile ahrimanice și luciferice tocmai prin construirea acestui ceas, deoarece acest ceas, în plus față de ceea ce deja v-am descris ca desăvârșire artistică, arată încă ceva complet diferit. Pe lângă tot ceea ce este pus acolo, pe lângă cadranul ceasului, discul planetar și așa mai departe, sunt puse și figuri pe ambele părți, și anume, pe o parte Moartea, iar pe cealaltă parte două figuri. Una este un bărbat care are în mână o pungă cu bani în ea, pe care o poate zdrăngăni. Cealaltă figură reprezintă un bărbat în fața căruia este o oglindă, astfel încât el să se poată vedea întotdeauna pe sine. Așadar, în aceste două figuri avem extraordinar de frumos omul care în privința valorii sale este dăruit exteriorului: avarul bogat, omul ahrimanic, și omul luciferic, care vrea să cheme continuu forțele vanității sale, în omul căruia îi este ținută în fața sa oglinda, care în permanență se poate privi pe sine. Avem așadar, prin meșterul însuși, ahrimanicul și lucifericul opunându-se unul altuia, și avem pe cealaltă parte plasată Moartea, aceasta este elementul echilibrator – va trebui și despre aceasta să mai vorbim –, aceasta este ceea ce trebuie să stea acolo ca un memento al faptului că prin alternarea constantă de viață dintre moarte și naștere, și dintre naștere și moarte, omul se poate ridica dincolo de sfera în care domnesc Ahriman și Lucifer. Vedem deci în ceasul însuși reprezentat într-un mod minunat, cum la acea vreme mai exista o simțire pentru ahrimanic și luciferic.
Această simțire pentru ahrimanic și luciferic trebuie să o reînviem în noi într-un anumit fel, dacă vrem să ajungem la o soluție a problemei dificile menționate. Practic, lumea ne apare mereu într-o dualitate. Să ne uităm la natură. Ceea ce este doar natură ne întâmpină cu adevărat, putem spune, în expresia ei, în aspectul ei caracteristic, cu revelarea unei necesități rigide. Știm de altfel că este chiar idealul omului de știință să poată calcula matematic evenimentele viitoare din evenimentele precedente. Este un ideal să poată face același lucru cu toate fenomenele naturale precum cu viitoarele eclipse de soare și lună, care pot fi calculate în avans din constelațiile corpurilor cerești. Așadar aceasta simte omul: în măsura în care are de-a face cu evenimente naturale, are de-a face cu o necesitate rigidă, cu o necesitate absolută. În special începând cu secolul al XV-lea oamenii s-au obișnuit să ia această necesitate rigidă ca model pentru o viziune asupra lumii în general. Acest lucru a dus treptat la faptul ca oamenii să vadă și evenimentele istorice străbătute de o astfel de necesitate rigidă.
Acum însă, în cazul evenimentelor istorice, pe de altă parte trebuie iarăși să luăm în considerare următoarele. Vrem să luăm un eveniment care este independent de o situație sau alta de viață în care ne aflăm noi. Să luăm, de exemplu, evenimentul istoric Goethe. Într-o anumită privință, simțim nevoia de a privi un astfel de fenomen precum apariția lui Goethe și tot ceea ce a creat el ca fiind întemeiat tot pe un fel de necesitate rigidă. Atunci însă cineva poate veni și spune: Da, dar uite, Goethe s-a născut pe 28 august 1749. Dacă în această familie nu s-ar fi născut acest băiat, ce s-ar fi întâmplat atunci? Am mai avea atunci operele lui Goethe? – S-ar putea arăta apoi că Goethe însuși s-a referit la cum a fost crescut de tatăl și mama sa într-un mod specific, cum fiecare dintre ei a contribuit la felul cum a devenit el mai târziu. Dacă ar fi fost crescut diferit, ar fi fost create aceste lucrări? Și ne uităm la întâlnirea ducelui de Weimar, Karl August, cu Goethe. Dacă nu l-ar fi chemat, nu i-ar fi oferit ceea ce știm ca fiind cursul vieții sale începând din anii 1770, nu ar fi creat poate cu totul alte opere? Sau nu s-ar fi putut chiar ca Goethe să fi devenit un ministru cu totul obișnuit dacă ar fi fost crescut altfel în casa tatălui său, dacă la acea vreme imboldul poetic nu ar fi fost deja atât de viu în el? Cum ar fi arătat atunci ceea ce a devenit conținutul literaturii și artei germane de la Goethe încoace, dacă toate acestea s-ar fi întâmplat altfel?
Toate acestea sunt întrebări care pot fi puse și care ne pot arăta întreaga semnificație profundă a acestei enigme. Dar ceea ce împiedică o dezlegare de suprafață nu ne este încă destul de clar. Putem merge încă mai adânc și să punem încă alte întrebări. Să ne uităm, de exemplu, iarăși la artistul care a creat acel ceas de pe primăria orașului vechi din Praga. El a pus aceste figuri acolo sus: avarul bogat cu punga cu bani, l-a pus pe omul vanitos, și Moartea pe partea opusă. Acum se poate spune: Acest om a realizat ceva prin faptul că le-a pus acolo. Dar spunând acest lucru, enunțăm o cauză pentru infinit de multe efecte posibile. Căci imaginați-vă cât de mulți oameni au stat acolo în fața acestui avar bogat, în fața acestui om vanitos căruia i se arată imaginea lui, în fața Morții. Și cât de mulți oameni au văzut și ceea ce a fost o măiestrie încă și mai mare a acestui ceasornicar: adică de fiecare dată când ceasul era să bată ora, se mișca mai întâi Moartea, însoțind bătaia ceasului printr-un sunet, și cealaltă figură se mișca și ea, iar Moartea îi făcea semn avarului bogat, care îi făcea semn la rândul său. Toate acestea le puteai vedea. Toate acestea erau indicii importante pentru viață. Toate acestea puteau face o impresie asupra unei persoane care stătea în fața lor. Au și făcut o impresie profundă. Acest lucru reiese din faptul că legenda a mai dezvoltat ceva mai departe, și anume, că relatează ceva deosebit: Moartea, acest schelet, în mod ciudat de fiecare dată când era să bată ora, își deschidea gura, și legenda populară spunea: De fiecare dată când te uiți acolo, vezi cum o vrabie iese din gura ei având singura dorință să iasă din nou afară în aer liber. Dar când dă să iasă, se închide gura și este închisă din nou timp de o oră. Chiar de această deschidere și închidere a gurii au legat oameni o legendă foarte plină de spirit, prin care acest popor a vrut să arate ce lucru semnificativ este de fapt ceea ce noi numim atât de abstract „timp”, ceea ce numim atât de abstract „trecerea timpului”. Oamenii au vrut să indice că acolo înăuntru domnesc taine profunde.
Acum să ne imaginăm că ar fi putut fi un om în fața ei, nu-i așa? Prin faptul că am menționat și această legendă populară, am vrut să indic ceea ce se putea gândi, nu doar gândi, ci se putea vedea în imaginațiune; căci o astfel de vrabie nu este inventată. Au fost, firește, oameni care au stat acolo și au văzut vrabia ca pe o imaginațiune. Am vrut doar să fac aluzie la aceasta. Dar acum să luăm lucrurile, aș spune, în mod raționalist. Poate fi un om care stă în fața ei, care poate se află într-un moment în care ar putea fi puțin rătăcit din punct de vedere moral, și stă în fața ceasului și vede: moartea îi face semn la fiecare oră omului bogat care este dependent de averea sa și omului vanitos. Ar putea prin această impresie pe care a primit-o să fie abătut de la o anumită posibilitate de rătăcire morală la care fusese deja expus.
Dar ne putem imagina și alte lucruri. Luând în considerare acest lucru, s-ar putea spune: Acest om, care printr-o inspirație divin-spirituală a construit această operă de artă, a făcut de fapt foarte mult bine. Întrucât foarte mulți astfel de oameni ar fi putut sta în fața acestei opere de artă și să fie îmbunătățiți moral într-un anumit fel. S-ar putea spune: Ce karma favorabilă a avut acest om pentru că a fost capabil să declanșeze efecte sufletești favorabile în atât de mulți oameni! – Și am putea începe să ne gândim: Câte de multe efecte benefice asupra sufletului a declanșat omul prin această imagine! Și am putea începe să socotim karma acestui artist. S-ar putea spune: Ce punct de plecare pentru o karma infinit de favorabilă este faptul că a făcut acest ceas și a plasat acolo pe el Moartea și pe Ahriman și Lucifer! Cineva s-ar putea lăsa în voia unei astfel de reflecții, și să spună: „Uite, există oameni care printr-o singură faptă săvârșesc un întreg șuvoi de fapte bune. Acest șuvoi de fapte bune trebuie deci să fie scris în întregime în karma lor.” – S-ar putea apoi să înceapă să se gândească: „Da, cum ar trebui eu să-mi potrivesc fiecare faptă astfel încât să rezulte un astfel de șuvoi de fapte bune din ea?”
Aici puteți vedea începutul unui mod de gândire care poate pierde drumul. O încercare de a gândi: Cum trebuie să-mi aranjez faptele mele astfel încât să curgă din ele un astfel de șuvoi de fapte bune? – Este o imposibilitate, dacă cineva ar vrea să facă din aceasta un principiu de viață, nu-i așa? Cineva s-ar putea să se lase dus de aceasta și să spună: „Un astfel de șuvoi de fapte bune decurge din ceea ce a făcut acel om.” Și atunci altcineva ar putea veni și să spună: „Nu, chiar m-am convins personal, am urmărit puțin chestiunea, cum este cu ceasul. Nu am auzit prea mult despre astfel de efecte.” – Ar putea fi pesimist și să spună: „Timpurile sunt mult prea proaste pentru aceasta. Oamenii nu se pot convinge dacă le arăți așa ceva. În mai multe cazuri am văzut ceva cu totul diferit: Cum au venit aici oameni care sunt plini de un anumit sentiment democratic, ură mocnindă față de tot ceea ce este bogat. Și stătea acolo un astfel de om și a văzut cum numai avarului bogat îi făcea semn Moartea și cum el făcea semn la rândul său. ‹Voi face asta›, a spus el, și a căutat cel mai din apropiere avar bogat pe care l-a putut găsi și l-a ucis. Fapte similare de ură au rezultat din partea altor oameni. Toate acestea au fost cauzate de meșter cu opera sa de artă. Aceasta este ceea ce trebuie scris acum în karma sa.”
Tot fără a lua în considerare totul, cineva ar putea spune: „Da, așadar s-ar putea să nu fie îngăduit să faci ceva în lume care este în sine perfect din punct de vedere artistic, care are în sine o mare valoare interioară, pentru că ar putea avea cele mai rele efecte, pentru că ar putea avea nenumărate efecte rele care se răsfrâng asupra karmei.”
Acestea ne atrag atenția, dragii mei prieteni, la ceva, aș spune, infinit de ispititor pentru întreaga capacitate umană cognitivă și sufletească. Căci este nevoie doar să te uiți puțin la tine însuți să vezi că omul nu este înclinat înspre nimic altceva mai mult decât înspre a se întreba la una sau la alta: Ce a ieșit din asta? – și apoi să stabilească valoarea a ceea ce a făcut în funcție de ceea ce a rezultat. Dar așa cum ajungi să faci anumite speculații atunci când vrei să gândești asupra faptului, ca în exemplul pe care l-am spus data trecută, dacă numerele duble din dreapta sunt la fel de multe ca numerele din stânga sau dacă sunt doar jumătate, așa cum acolo ajungi într-o încurcătură în gândire, tot așa trebuie obligatoriu să intri într-o încurcătură în gândire dacă atunci când analizezi ceea ce ai făcut, ai vrea să aplici criteriul: Ce fel de efecte are, ce fel de rezultat va avea, de exemplu, pentru karma mea?
Aici din nou legenda populară este mai inteligentă și, se poate spune chiar mai științifică în sensul spiritual-științific. Pentru că, desigur, este teribil de banal când spun aceasta, dar legenda populară spunea: A fost un om simplu cel care a construit ceasul. El nu avea nimic altceva în vedere decât gândul care îi fusese insuflat, și a făcut ceasul conform acestuia și nu și-a pus problema ce urmări ar putea avea fapta sa într-o direcție sau alta.
Acum nu se poate nega, și tocmai în aceasta constă caracterul seducător și ispititor, că obții cu adevărat un rezultat atunci când sapi în modul pe care l-am indicat; dacă în privința vreunei fapte mai întâi te întrebi: Ce consecințe va avea? – Este ispititor pentru că există fără îndoială și astfel de acte în lume la care trebuie să ne întrebăm despre consecințe. Și ar fi, bineînțeles, unilateral dacă din ceea ce am spus am vrea să tragem concluzia că ar trebui întotdeauna să facem așa cum a făcut acel meșter, că ar trebui să nu ne întrebăm despre consecințe. Pentru că trebuie să ne întrebăm despre consecințele dacă, de exemplu, tragi o bătaie unui băiat care a fost leneș. Așadar există bineînțeles lucruri în lume la care trebuie să ne întrebăm despre consecințe. Dar aici se află exact ceea ce trebuie să ne întipărim foarte exact în suflet: că în contextul universului noi primim în mod real impresii din două părți, că pe de o parte primim impresii din planul fizic, iar pe de altă parte – și legenda populară a dat să se înțeleagă acest lucru spunând: a fost un om simplu inspirat cu har de sus, o intervenție a puterilor divin-spirituale –, impresii din lumea spirituală. Când aceste impresii ne sunt date din lumea spirituală, când din lumea spirituală ceva vine în sufletul nostru care ne stimulează sufletul să facem una sau alta, atunci sunt momentele în viață când există un al doilea fel de certitudine, un al doilea fel de adevăr, nu în sens obiectiv, ci în sens subiectiv, când ne lăsăm călăuziți de adevăr, un al doilea tip de certitudine care este imediată și la care trebuie să ne oprim ca la una imediată. Despre aceasta este vorba.
Ne aflăm pe de o parte înăuntrul lumii fizice. În lumea fizică totul arată ca și cum evenimentul următor ar decurge în mod cu totul firesc din cel precedent. Dar suntem, de asemenea, înăuntrul lumii spirituale. Data trecută am încercat să clarific că așa cum înăuntrul trupului nostru fizic se află trupul eteric, înăuntrul întregului curent de evenimente din lumea fizică există o desfășurare de evenimente suprasensibile. Noi, de asemenea, suntem înăuntrul acestei desfășurări de evenimente suprasensibile. Din această desfășurare de evenimente suprasensibile ne vin impulsurile care sunt primare și pe care trebuie să le urmăm, indiferent de efectele care vor fi, mai ales în lumea fizică. Omul, fiind plasat în lume, are un fel de certitudine care trebuie să-i vină atunci când examinează lucrurile exterioare. Așa procedează cel care observă natura. El nu poate ajunge la vreo certitudine cu privire la cauză și efect în alt mod decât prin examinarea fenomenelor naturale. Avem însă, pe de altă parte, posibilitatea de a primi o certitudine imediată dacă o dorim, dacă ne deschidem cu adevărat sufletul influențelor acestei certitudini imediate. Atunci este necesar să ne oprim la un eveniment și să ne pricepem să-l judecăm după valoarea sa intrinsecă, după caracterul său particular.
Acest din urmă lucru este, bineînțeles, dificil. Dar evenimentele, în special evenimentele din istoria lumii, ne dau continuu prilejul decisiv de a judeca tot după valoarea lor intrinsecă lucrurile și procesele, lucrurile și procesele care se derulează în afara noastră, în istorie. Acest lucru este necesar în mod continuu. Dar aici confuzia oamenilor este cu adevărat foarte proeminentă atunci când privim lucrurile mai îndeaproape, ceea ce ne va duce foarte departe dacă o înțelegem corect. Practic, ea nu poate fi întotdeauna controlată nemijlocit pentru fiecare individ în parte. Să luăm evenimentul „Faust” de Goethe. Este o creație care a avut loc, nu-i așa? Vor fi probabil foarte puține persoane în această sală care, mai ales după diferitele considerații pe care noi le-am făcut deja despre „Faust”, să nu fie de părere că prin „Faust” al lui Goethe omenirii i-a fost dată o mare operă de artă, o operă de artă care corespunde cu adevărat unei inspirații plină de har.
Cu „Faust” al lui Goethe, viața intelectuală germană a cucerit într-o anumită măsură și alte vieți spirituale. „Faust” al lui Goethe a exercitat o influență puternică asupra multor oameni deja din timpul vieții lui Goethe. Acești oameni au considerat „Faustul” lui Goethe ca pe o operă de artă măreață, unică. Dar o persoană din Germania a fost deosebit de enervată de faptul că Madame de Staël [Nota 10] a emis o judecată extraordinar de favorabilă asupra „Faustului” lui Goethe. Vreau să vă citesc judecata pe care această persoană a emis-o asupra „Faustului” lui Goethe, ca să vedeți cum în privința a ceea ce trebuie judecat în mod personal, pot apărea alte opinii decât cele pe care le puteți considera în acest moment ca fiind singurele posibile asupra „Faustului” lui Goethe. Persoana începe chiar de la Prologul din cer. Așadar, acest lucru a fost scris în 1822 de un anume domn von Spaun [Nota 11]. El a exprimat la acea vreme următoarea judecată asupra „Faustului” lui Goethe. El a spus că deja Prologul arată „că domnul von Goethe este un versificator foarte prost, iar Prologul un adevărat model de cum să nu scrii în versuri.”
«Veacurile trecute nu au nimic de arătat care s-ar putea compara cu acest Prolog în ceea ce privește lamentabilitatea prezumțioasă... Dar trebuie să fiu scurt, pentru că mi-am asumat o muncă lungă și, din păcate, plictisitoare. Voi dovedi cititorului că rău-famatul „Faust” se bucură de o celebritate uzurpată și nemeritată și o datorează doar spiritului comun pernicios al unei Associatio obscurorum virorum [asociații a bărbaților obscuri]... Nu mă motivează nici o rivalitate față de celebritate să vărs causticitatea criticii dure asupra „Faustului” domnului von Goethe. Nu merg pe calea lui spre Parnas [imperiul poeziei] și m-aș bucura dacă ar fi îmbogățit limba noastră germană cu o capodoperă... Printre mulțimea de strigători de „bravo” poate că vocea mea să se piardă, dar este suficient pentru mine că am făcut tot ce mi-a stat în putință; și dacă reușesc să convertesc și numai un cititor și să-l fac să se întoarcă de la venerarea acestui monstru, nu voi regreta efortul meu ingrat... Bietul Faust vorbește o bolboroseală complet de neînțeles în cele mai proaste versuri care au fost compuse vreodată de vreun elev din clasa a cincea. Profesorul meu mi-ar fi tras o bătaie la fund dacă aș fi făcut versuri atât de proaste ca următoarele:
Despre lipsa de noblețe a exprimării, despre lamentabilitatea versificației, voi păstra tăcerea în cele ce urmează; din ceea ce a văzut cititorul, are el suficiente dovezi că autorul în ceea ce privește construcția versurilor nu se poate măsura nici cu poeții mediocri ai vechii școli.
Mefistofel însuși și-a dat seama că Faust deja dinainte de contract era posedat de un diavol. Dar noi credem că locul lui nu este în iad, ci în casa de nebuni, cu tot ce este al lui, adică mâini și picioare, cap și fund. Mulți poeți ne-au dat mostre de sublime galimatias, nonsens în cuvinte emfatice, dar aș dori să numesc galimatiasul goethean un genre nouveau, galimatiasul popular, deoarece este prezentat în cel mai ordinar și mai prost limbaj…
Cu cât mă gândesc mai mult la această lungă litanie de nonsens, cu atât îmi devine mai plauzibil că se poate pune pariu că dacă unui om faimos îi vine ideea să cârpăcească laolaltă cele mai plate și plictisitoare prostii, va exista totuși o legiune de literați nerozi și cititori înșelători care vor ști cum facă exegeza și să găsească adâncă înțelepciune și mare frumusețe în aceste nonsensuri plate. Oamenii celebri au acest lucru în comun cu prințul Piribinker și cu nemuritorul Dalai Lama, că caca lor este servit ca delicatesă și venerat ca relicvă. Dacă aceasta a fost intenția domnului von Goethe, a câștigat pariul…
S-ar putea prea bine să fie unele intenții în „Faust”; numai că un poet bun nu trebuie să le mâzgălească; trebuie să înțeleagă arta, să le contureze și să le ilumineze corect. Un material mai bogat pentru poezie nu este ușor de găsit, și te superi pe poet pentru că l-a pocit atât de jalnic.
Această diaree de idei nedigerate nu vine dintr-o afluență excesivă de fluide sănătoase, ci dintr-o relaxare a sfincterului minții și este o dovadă a unei constituții slabe. Există oameni din care versurile proaste curg ca apa, dar acest incontinentia urinae poeticae, acest diabetes mellitus de rime insipide nu i se întâmplă niciodată unui poet bun…
Dacă geniul lui Goethe s-a eliberat de toate încătușările, potopul ideilor sale nu poate sparge barajele artei; ele au fost deja sparte. Chiar dacă nu dezaprobăm faptul că un autor depășește regulile convenționale ale compoziției, totuși trebuie ca legile bunului simț, ale gramaticii și ale ritmului să-i fie sacre; chiar și în dramele în care este implicată bagheta magică, i se permite o singură ipoteză ca mecanism și trebuie să rămână fidel acesteia. Trebuie să fie creat un dignus vindice nodus [Nota 12], vrăjitoriile trebuie să conducă la rezultate mărețe. În cazul lui Faust, rezultatul este de a ademeni victima să comită crime foarte ordinare, iar seducătorului său nu-i este necesară capacitate sa de a face magie; tot ceea ce face el ar fi putut fi făcut la fel de bine de orice nemernic codoș fără vrăjitorie. Este zgârcit ca un cămătar, în ciuda comorile îngropate care îi stau la dispoziție…
Pe scurt, un diavol mizerabil care ar fi putut învăța ceva de la Marinelli al lui Lessing [Nota 13]. Prin urmare, în numele bunului simț, anulez verdictul dat de Madame de Staël în favoarea pomenitului Faust, și îl condamn nu la iad, pe care l-ar putea răci acest produs glacial, din moment ce la el până și diavolul este iernatic în trupul său, ci să fie precipitat în cloaca Parnasului. Pe bună dreptate.»
După cum vedeți, dragii mei prieteni, și această judecată a fost făcută la un moment dat, și contextul în care a fost făcută arată că autorul nu era un om complet necinstit, ci un om care și credea ceea ce a scris. Acum imaginați-vă pe de altă parte că acest om care vorbește așa despre aceasta că profesorul lui din clasa a cincea l-a ferit să scrie astfel de lucruri precum este „Faust”, imaginați-vă că acest om ar fi devenit el însuși profesor și ar fi avut o mulțime de băieți pe care să-i învețe și le-ar fi insuflat aceste lucruri. Acești băieți ar fi devenit poate la rândul lor profesori și ar fi păstrat ceva din această judecată în privința lui „Faust”. Acum gândiți-vă ce mai puteți specula în plus despre ce a pricinuit omul din punct de vedere karmic cu judecata sa. Dar mai puțin aș vrea să vorbesc despre aceasta, ci în principal aș vrea să atrag atenția asupra faptului că în privința evenimentelor care au valoarea lor intrinsecă este dificil să ajungi la o judecată reală, corectă, să ajungi la o judecată care, ca să spun așa, să poată să rămână în picioare. În mai multe conferințe am atras aici atenția că mulți dintre marii oameni ai secolului al XIX-lea nu vor mai fi văzuți ca fiind mari în secolele următoare, că tocmai oameni care au fost complet uitați, în secolele următoare vor fi văzuți ca fiind oameni mari, importanți. Desigur, așa ceva se așează corect cu timpul. Am vrut doar să atrag atenția cât de extrem de dificil este să ajungi la o judecată atunci când se pune problema să obții o astfel de judecată despre un eveniment care are valoarea sa intrinsecă. Și de ce este de fapt dificil?
Acum trebuie să ne întrebăm: Ce face să ne fie dificil? Și vom privi mai întâi în așa fel încât să-l vedem pe cel care judecă într-o altă persoană decât cel care este judecat. Noi am spune astăzi: Cei care la acea vreme deja considerau „Faustul” lui Goethe ca fiind o operă de artă mare, importantă, cei care într-un anumit fel judecau obiectiv, s-au înlăturat pe ei înșiși. Acest om care a scris cele despre ce tocmai am vorbit, nu s-a înlăturat pe sine. Dar cum ajungi să nu judeci obiectiv? Oamenii judecă atât de des într-un mod care nu este obiectiv încât nici măcar nu-și pun întrebarea: Cum ajungi să nu judeci obiectiv? La a nu judeca obiectiv ajungi, ei bine, prin simpatie și antipatie. Dacă nu ar fi simpatie și antipatie, nu ai ajunge deloc la o judecată neobiectivă.
Simpatia și antipatia, dragii mei prieteni, sunt necesare pentru a întuneca obiectivitatea unei judecăți. Dar sunt simpatia și antipatia, prin urmare, rele? Sunt ele oare ceva ce ar chiar trebui să înlăturăm din viața umană? Este suficient doar puțin să ne gândim și vom descoperi că nu este așa. Pentru că tocmai atunci când ne adâncim în „Faust” al lui Goethe, ne devine simpatic „Faust” și ne cufundăm din ce în ce mai mult în simpatie. Trebuie să avem posibilitatea de a manifesta simpatie. Și, la urma urmei, dacă nu am putea manifesta deloc antipatia, nu am obține o judecată foarte bună asupra persoanei a cărei judecată tocmai am auzit-o. Pentru că îmi imaginez că se poate să fi apărut în dumneavoastră oarece sentiment de antipatie față de această persoană, iar acest sentiment de antipatie ar putea fi justificat. Dar aici vedem iarăși că important este nu să luăm aceste lucruri în mod absolut, numai pe ele, ci important este să le considerăm în întregul lor context. Omul nu numai că este călăuzit de lucruri spre simpatie și antipatie, ci merge prin viață cu simpatia și antipatia. El nutrește deja simpatie și antipatie față de lucrurile însele, așa încât lucrurile nu acționează asupra lui, ci acționează asupra simpatiei și antipatiei lui. Dar ce înseamnă aceasta? Deci, mă apropii de un lucru sau de un proces. Îmi aduc cu mine simpatia și antipatia mea. Bineînțeles, omul în cauză, despre care am vorbit, nu și-a adus cu el chiar antipatia față de Faust, dar a adus cu sine astfel de sentimente care l-au făcut ca ceea ce a întâlnit în „Faust” să i se pară antipatic. Modul în care el judecă atârnă în întregime de direcția pornirilor sale.
Ce se se află de fapt aici? Se află faptul că simpatia și antipatia sunt în primul rând doar cuvinte pentru fapte spirituale reale. Și faptele spirituale reale sunt faptele lui Ahriman și Lucifer. În fiecare simpatie există într-un anumit fel lucifericul, iar în fiecare antipatie există într-un anumit fel ahrimanicul. Lăsându-ne să fim purtați prin lume de simpatie și antipatie, ne lăsăm să fim purtați prin lume de Ahriman și Lucifer. Trebuie doar să nu cădem din nou în greșeala pe care am caracterizat-o adesea aici ca fiind o greșeală, să spunem: „Lucifer, Ahriman, să fugim de ei! Vrem să devenim oameni buni; așadar nimic de la Lucifer și Ahriman, neapărat nimic de la Lucifer și Ahriman! Ei trebuie să plece de la noi, să se îndepărteze complet!” – Căci atunci trebuie să plecăm și noi din lume! Pentru că, la fel cum este posibil doar să existe electricitate pozitivă și negativă, nu numai echilibrul între cele două, așa sunt peste tot, oriunde am merge, Lucifer și Ahriman. Este doar o chestiune de cum ne raportăm la ei. Ambele forțe trebuie să fie prezente. Este doar o chestiune de a le aduce mereu în echilibru în viață. Dacă, de exemplu, nu ar exista Lucifer, nu ar exista artă. Se pune problema doar de a nu da artei o formă în așa fel încât din ea să vorbească purul luciferic.
Așadar, este vorba să devenim conștienți: în timp ce pășim prin lume cu antipatie și simpatie, lucrează în noi Lucifer și Ahriman, ceea ce înseamnă, trebuie să obținem posibilitatea de a-i lăsa pe Lucifer și Ahriman să lucreze cu adevărat în noi. Dar, fiind conștienți că ei acționează în noi, trebuie totuși să dobândim capacitatea de a aborda lucrurile în mod obiectiv. Acest lucru îl putem face prin aceea că nu doar ne uităm la modul în care îi judecăm pe ceilalți în lume, la modul în care judecăm ceea ce se întâmplă în afara noastră în lume, ci ne uităm și la modul în care ne judecăm pe noi înșine în lume. Și acest „a ne judeca pe noi înșine în lume” ne conduce la rândul său puțin mai adânc în întreaga chestiune și în întregul complex de chestiuni despre care este vorba. Ne putem judeca pe noi înșine în lume dacă în judecare aplicăm un mod uniform de a ne privi. Această chestiune trebuie acum să o punem în discuție.
Privim în natură. Pe de o parte, vedem o necesitate rigidă; un lucru decurge din celălalt. Ne uităm la propriile noastre acțiuni și credem că ele sunt supuse doar libertății și sunt legate doar de vinovăție și ispășire și altele asemenea. Ambele sunt unilateralități. Că ambele sunt unilateralități în care nu judecăm corect poziția lui Lucifer și Ahriman, ne va reieși din cele ce urmează. Nu putem privi în propriul nostru suflet, atunci când ne uităm la noi înșine ca oameni care stau aici pe planul fizic, în așa fel încât să vedem în noi doar ceea ce se întâmplă chiar acum. Întrebându-ne ce se întâmplă în interiorul nostru chiar acum, aceasta este cu siguranță un fragment de cunoaștere de sine. Dar această cunoaștere de sine nu ne oferă nici pe departe tot ceea ce avem nevoie chiar și numai pentru o cunoaștere de sine superficială. Pentru că – desigur, fără a ofensa pe nimeni –, să ne considerăm pe toții, așa cum suntem aici: eu, care vă vorbesc, dumneavoastră, care ascultați. Eu nu aș putea să vorbesc așa cum vorbesc acum, dacă acestui fapt nu i-ar fi precedat tot ceea ce i-a precedat în viața mea actuală și în alte încarnări. Așadar, privitul doar la ceea ce vă vorbesc acum, ar fi foarte unilateral în ceea ce privește cunoașterea mea de sine. Dar, fără a ofensa pe nimeni, este totuși clar că fiecare dintre dumneavoastră ascultă altfel și că fiecare dintre dumneavoastră simte și înțelege cu o nuanță diferită ceea ce vă spun. Acest lucru este întru totul firesc. Și anume înțelegeți toate acestea iarăși corespunzător vieții dumneavoastră de până acum și corespunzător încarnărilor dumneavoastră anterioare. Ar fi desigur necesar să nu fie oameni cei care stau aici, dacă nu ar înțelege fiecare într-un mod diferit ceea ce se spune aici. Dar aceasta duce mult mai departe. Acest lucru duce la recunoașterea unei dualități în noi înșine. Gândiți-vă doar la faptul că atunci când emiteți o judecată, emiteți această judecată într-un anumit mod. Să luăm un exemplu oarecare. Când vedeți una sau alta, de exemplu o reprezentație la Reinhardt [Nota 14], spuneți: „Sunt încântat”. Cealaltă persoană spune: „Asta este ruina oricărei arte!” Desigur, nici unul din ei nu este cazul să fie criticat acum. O judecată poate fi de la unul, cealaltă poate fi de la celălalt. De ce depinde faptul că o persoană judecă într-un fel și cealaltă persoană altfel? Iarăși, depinde de ceea ce este deja în el, de condițiile preexistente cu care abordează lucrurile.
Dar dacă vă gândiți la aceste condiții preexistente, atunci vei putea să vă spuneți: Da, aceste condiții preexistente sunt lucruri care nu au fost întotdeauna condiții preexistente. Judecata pe care o faceți acum este influențată de exemplu, să zicem, de ceea ce ați văzut când aveați optsprezece ani sau ceea ce ați învățat când aveați treisprezece ani. Aceasta intră înăuntru, s-a unit cu tot materialul dumneavoastră de idei, acum se află în dumneavoastră, judecă împreună cu dumneavoastră. Desigur, fiecare poate percepe aceasta în sine însuși dacă vrea să o perceapă. Aceasta judecă împreună cu dumneavoastră. Întrebați-vă dacă puteți schimba ceea ce este deja acolo în dumneavoastră, dacă o puteți smulge din dumneavoastră. Întrebați-vă! Și dacă ați putea să o smulgeți din dumneavoastră, atunci ați smulge din dumneavoastră întreaga existență de până acum din această încarnare, atunci ar trebui să vă nimiciți. Nu puteți elimina din dumneavoastră ceea ce ați trăit în ceea ce privește deciziile gândirii, deciziile emoționale, așa cum, dacă vă uitați în oglindă și spuneți: Nu-mi place nasul meu, vreau altul –, nu vă puteți da acum un alt nas. Acest lucru este foarte clar. Nu vă puteți șterge trecutul. Cu toate acestea, dacă doriți să vă sculați devreme dimineața, veți remarca: pentru aceasta este întotdeauna necesară o decizie. Această decizie depinde într-adevăr și de condițiile dumneavoastră preexistente din această încarnare. Depinde de încă multe alte lucruri. Dar dacă spunem că depinde de una sau de alta, acest lucru diminuează faptul că trebuie totuși să mă hotărăsc să mă scol din pat? Eventual, acest a te hotărî să te ridici din pat se poate întâmpla atât de subtil încât nici măcar nu îl observi, dar trebuie să existe cel puțin o hotărâre vagă de a te ridica, adică ridicarea trebuie să fie un act liber.
Am cunoscut un bărbat care pentru o vreme a făcut parte din Societatea noastră, care a ilustrat foarte bine chestiunea prin faptul că el nu dorea niciodată să se ridice din pat. Suferea teribil din această cauză și se plângea mereu. El spunea: Da, nu mă pot ridica! Dacă nu s-ar întâmpla ceva care să inducă din exterior necesitatea să mă ridic din pat, aș rămâne mereu culcat. – Mărturisea acest lucru fără rețineri. Îl mărturisea pentru că îl simțea ca fiind ceva teribil ca un Ispititor care este în viața lui: pur și simplu nu voia să se ridice! Din aceasta puteți vedea că este totuși un act liber. Faptul că în noi sunt stabilite anumite condiții premergătoare care ne sugerează un motiv sau altul, nu ne împiedică să putem totuși săvârși o faptă liberă în fiecare caz particular. Într-un anumită privință, lucrurile stau astfel: Există oameni care se ridică din pat încet, cu dificultate, care au nevoie de o hotărâre mai puternică; pentru alții este o bucurie să se scoale din pat. Poți spune de-a dreptul: din aceasta vedem că aceste condiții premergătoare care există, au sensul că unul este bine educat, celălalt prost educat. Putem vedea o anumită necesitate în aceasta, dar întotdeauna este totuși o decizie liberă. Vedem astfel în unul și același act, în actul ridicării noastre din pat, libertate și necesitate împletite una cu alta. Sunt complet împletite între ele. Una și aceeași chestiune poartă în ea libertate și necesitate. Și vă rog să aveți în vedere acest lucru, că dacă privim corect, nu putem avea o controversă: în aceasta omul este liber sau nu liber, ci putem doar spune: în fiecare act al omului libertatea și necesitatea sunt inițial amestecate una cu alta.
De unde provine oare aceasta? Nu am înainta în știința noastră spirituală dacă ceea ce privim din punct de vedere uman, nu ar trebui în același timp să îl să luăm în considerare în întreg contextul său mai larg. De unde vine deci aceasta? Vine din faptul că ceea ce acționează ca necesitate în noi – voi spune acum ceva relativ simplu, dar care are implicații uriașe –, ceea ce considerăm ca fiind necesitate este trecutul din noi. Ceea ce acționează ca necesitate în noi trebuie să fie întotdeauna trecut. Trebuie să fi trecut prin ceva, să fi trăit o experiență, și experiența trăită trebuie să se fi depus în sufletul nostru. Ea este atunci în sufletul nostru și acționează mai departe în sufletul nostru ca o necesitate.
Acum, dragii mei prieteni, vă puteți spune: Fiecare om poartă în el trecutul său, fiecare om prin aceasta poartă în el o necesitate. Ceea ce este prezent nu acționează încă ca fiind necesar; altfel nu ar exista actul liber în momentul prezent. Dar ceea ce a trecut acționează în prezent și se împletește cu libertatea. Prin faptul că ceea ce a trecut continuă să acționeze, într-unul și același act necesitatea și libertatea sunt intim legate.
Dacă ne uităm în noi înșine, dacă efectuăm cu adevărat această autoobservare, atunci vom spune: Nu doar în natura de afară există necesitate, ci și în noi înșine există o necesitate. Dar când privim această necesitate, trebuie să privim la trecutul nostru. Acesta este ceva care îi oferă cercetătorului spiritual un punct de vedere infinit de important. El învață să cunoască legătura dintre trecut și necesitate. Și acum începe să cerceteze natura și găsește în natură necesități, și învață să cunoască, examinând fenomenele naturale, că tot ce găsește omul de știință în natură ca necesități este tot trecut. Ce este întreaga natură, întreaga natură cu necesitatea ei?
Nu se poate răspunde la aceasta dacă nu căutăm răspunsul pe baza științei spirituale. Trăim acum în existența pământească. Existența pământească a fost precedată de existența lunară, solară și saturniană. În timpul existenței saturniene – citiți despre aceasta în Știința ocultă – planeta nu arăta încă așa cum arată acum Pământul, atunci era ceva complet diferit. Dacă examinați vechiul Saturn, veți vedea: acolo totul este încă ca gânduri înăuntrul lui. Acolo încă nu cad pietre pe Pământ. Acolo nu există încă fizicalitate densă. Acolo toate sunt activități termice. Acolo totul este așa cum se petrece în însăși interiorul uman. Sunt activități sufletești, gânduri pe care apoi le-au lăsat în urmă spiritele divine. Și care au rămas. Și întreaga natură actuală, pe care o examinați în necesitatea ei, toată această natură actuală a fost cândva în domeniul libertății, a fost o faptă liberă a zeilor. Și doar pentru că ea a trecut, pentru că ceea ce s-a dezvoltat pe Saturn, Soare și Lună a venit încoace la noi așa cum gândurile noastre, pe care le-am avut pe când eram copii, continuă să acționeze în noi: tot așa gândurile zeilor din timpul existenței lui Saturn, Soare și Lună acționează mai departe în existența pământească, și pentru că sunt gânduri trecute, ne apar ca o necesitate.
Da, dragii mei prieteni, dacă vă puneți acum mâna pe un obiect solid, ce înseamnă aceasta de fapt? Nimic altceva decât: ceea ce este acolo în acel obiect solid, a fost gândit odată în trecutul îndepărtat, și gândul a rămas, la fel cum gândul pe care l-ați avut în tinerețea dumneavoastră a rămas în dumneavoastră. Dacă priviți la trecutul dumneavoastră și priviți cele trecute ca pe ceva viu, vedeți devenirea naturii în dumneavoastră. Așa cum ceea ce gândiți și vorbiți acum, astăzi nu este o necesitate, ci o libertate, tot așa ceea ce este astăzi existență pământească a fost libertate în stadii de existență anterioare. Libertatea se dezvoltă mereu mai departe și, pe măsură ce persistă, devine necesitate. Dacă am vedea ceea ce se întâmplă acum în natură, nu ne-ar trece deloc prin minte să găsim necesitate în ea. Noi vedem din natură doar ceea ce a rămas în urmă. Ceea ce se întâmplă acum ca natură este spiritual. Acest lucru nu îl vedem.
Prin aceasta, cunoașterea de sine umană capătă o semnificație cosmică cu totul particulară. Acum gândim un gând. Acum este în noi. Am fi putut cu siguranță și să nu îl gândim. Dar, prin faptul că îl gândim, el rămâne în sufletul nostru. Acum el a trecut. Acum el este acolo ca o necesitate activă, ca o necesitate încă subtilă, încă nu atât de densă ca materia de afară din natură, pentru că noi suntem oameni și nu zei. Noi reușim doar să percepem acea natură interioară în noi care ne rămâne în memorie ca amintiri ale noastre și este activă în necesitățile noastre. Dar ceea ce acum sunt gânduri în noi, în următoarele existențe Jupiter și Venus, vor deveni natură exterioară. Acolo vor acționa ca mediu înconjurător exterior. Și ceea ce acum vedem ca natură exterioară a fost cândva gând al zeilor.
Vorbim astăzi despre Arhai, vorbim despre Îngeri, Arhangheli și așa mai departe. Ei au gândit în trecut, așa cum gândim noi acum. Și ceea ce au gândit ei a rămas ca amintire a lor, și la această amintire ne uităm noi acum. Noi putem privi în interiorul nostru doar la ceea ce ne amintim din timpul existenței noastre pământești. Dar în interior a devenit natură. Ceea ce zeii au gândit în timpul stărilor planetare anterioare a devenit exterior, și aceasta o privim acum ca natură exterioară.
Da, dragii mei prieteni, vedeți dumneavoastră, adevărat, profund adevărat este: atâta timp cât suntem oameni pământeni, gândim. Gândurile oarecum le coborâm jos în viața noastră sufletească. Acolo ele devin începutul unei existențe naturale. Dar rămân în noi. Dar când va veni existența jupiteriană, ele vor ieși din noi. Și ceea ce gândim astăzi, ceea ce în general trăim în interiorul nostru astăzi, va deveni atunci lumea exterioară. Ne vom uita atunci la un nivel mai înalt la ceea ce este astăzi lumea noastră interioară, ca la o lume exterioară. Ceea ce la un moment dat este trăit în libertate, se transformă într-o necesitate.
Acestea sunt puncte de vedere foarte, foarte importante și numai când avem acest mod important de a privi și a judeca lucrurile, putem obține o înțelegere a cursului particular al evenimentelor istorice, a ceea ce sunt evenimentele actuale, a ceea ce se petrece în prezent. Pentru că acestea conduc în mod direct la faptul că efectiv noi neîncetat o luăm pe calea de a trece din subiectiv în obiectiv. Subiectivi putem fi de fapt numai în prezent. De îndată ce suntem dincolo de acel prezent și am împins subiectivul jos în viața sufletească, acesta capătă o existență independentă; bineînțeles, inițial doar în noi. Dar capătă o existență independentă. În timp ce noi trăim mai departe cu alte gânduri, gândurile anterioare pe care le-am avut trăiesc mai departe, desigur, inițial doar în noi. Deocamdată încă le dăm un înveliș. Dar acest înveliș va cădea cândva. Așadar, în spiritual lucrurile stau altfel decât în plan fizic. De aceea, trebuie să vedeți și un astfel de eveniment precum cel pe care l-am indicat ipotetic, din acest punct de vedere. Privit din exterior, o stâncă a căzut, răsturnându-se peste un grup de oameni. Dar acesta este numai expresia exterioară a ceva ce se petrece spiritual, iar ceea ce se petrece spiritual este cealaltă parte a evenimentului, care există la fel de obiectiv ca și prima.
Aceasta a fost ceea ce am vrut să explic astăzi, pentru a arăta cum libertatea și necesitatea se împletesc în devenirea lumii și în acea devenirea în care ne aflăm noi înșine prin faptul că suntem oameni vii, cum suntem întrețesuți cu lumea, cum noi înșine zilnic, oră de oră, devenim ceea ce natura ne arată în exterior. Trecutul nostru este deja în noi înșine un fragment de natură. Noi înaintăm dincolo de acest fragment de natură dezvoltându-ne mai departe, așa cum zeii au înaintat dincolo de dezvoltarea lor, dincolo de dezvoltarea naturii lor, devenind ierarhii mai înalte.
Acesta a fost doar una dintre multele căi care sunt de urmat, care ne arată iar și iar cum tot ceea ce se întâmplă în plan fizic nu trebuie judecat unilateral doar după ceea ce vedem fizic, ci cum trebuie judecat după faptul că, pe lângă aspectul fizic, are în sine și un spiritual ascuns. Așa cum trupul nostru fizic are în el și trupul nostru eteric, tot așa la baza a tot ceea ce este sensibil se află un suprasensibil. Din aceasta trebuie să tragem concluzia că de fapt considerăm lumea într-un mod foarte incomplet dacă o examinăm doar prin prisma a ceea ce oferă ea ochiul nostru, a ceea ce se întâmplă în exterior, și că, în timp ce în exterior se întâmplă ceva, simultan cu aceasta în interior se poate întâmpla ceva spiritual ținând de cea ce se întâmplă exterior dar complet diferit, care are o semnificație mult mai mare, infinit mai mare decât ceea ce se prezintă vederii noastre fizice. Ceea ce sufletele care au fost îngropate acolo sub stâncă, au trăit în spiritual poate fi ceva infinit mai semnificativ decât ceea ce s-a întâmplat în exterior. Dar ceea ce s-a întâmplat acolo are legătură cu întregul viitor al acestor suflete, așa cum vom vedea.
Dar vrem să întrerupem astăzi aceste gânduri aici și să le continuăm duminica viitoare, dragii mei prieteni. Astăzi am vrut să realizez doar acest lucru, că am adus gândurile, ideile dumneavoastră în acea direcție care să vă arate cum despre libertate și necesitate, despre vină și expiere și așa mai departe, putem obține concepte corecte doar dacă fizicului îi adăugăm și spiritualul. Aceasta este ceea ce vrem să considerăm mai departe duminică la ora 3.
