Dragii mei prieteni! Voi avea de spus câteva lucruri în completare la cele patru conferințe despre libertate și necesitate, care formează mai mult sau mai puțin un întreg coerent în tratarea acestui subiect. Să ne uităm din nou la unul dintre adevărurile noastre spiritual-științifice fundamentale, adevărul despre compunerea omului, care ne-a devenit atât de familiar: că vedem omul compus din patru membre aflate una într-alta, din trupul fizic, trupul eteric, trupul astral și Eul. Dacă ne referim mai întâi la ceea ce este dat fiecărui om în lumea fizică, putem spune: în starea obișnuită de veghe, ne este dat în primul rând trupul nostru fizic. Trupul nostru fizic îl cunoaștem tocmai din motivul că, bineînțeles, îl putem observa exterior cu simțurile noastre, pentru că oricine altcineva care este cu noi în lumea fizică îl poate tot așa observa, pentru că trebuie să fie de acord cu noi în judecată: acest corp fizic există. Acest trup fizic poate fi așadar observat din exterior în lumea fizică.
Nu poate fi observat, așa cum vă puteți convinge singuri printr-o simplă cugetare, ceea ce numim în mod obișnuit trupul eteric. Acesta se sustrage deja observației fizice obișnuite. Tot așa se sustrage observației fizice obișnuite trupul astral, și Eul cu atât mai mult, întrucât ceea ce este Eul – am spus-o desigur de multe ori – poate așa de puțin să fie observat din exterior, încât nici măcar numele pentru acesta nu poate să-i fie dat omului din exterior. Dacă cineva v-ar striga cuvântul „Eu”, nu v-ar putea niciodată trece prin minte că ar putea să se refere la Eul dumneavoastră. El poate să se refere doar la propriul său Eu. Deci acest Eu nu mai este deloc denumit din exterior. Cu toate acestea, este clar că omul știe ceva despre acest Eu. Îl denumește din interior. Așadar se poate spune: În timp ce trupul eteric și trupul astral sunt inaccesibile pentru planul fizic, Eul nu este inaccesibil pentru acest plan fizic. Vorbim despre acest Eu atunci când spunem „eu”. Dar rămâne totuși faptul că: Așa ca, de pildă, trupul fizic sau orice alt lucru fizic, acest Eu nu poate fi văzut. Nu poate fi perceput în vreun fel cu simțurile.
Acum se pune pentru noi întrebarea: Cum stau în fond lucrurile cu faptul că știm ceva despre acest Eu, că ajungem să-l numim? Vedeți dumneavoastră, filosofii spun de multe ori: Eul este dat omului printr-o certitudine nemijlocită. Omul știe în mod direct că Eul există. Da, există filosofi care visează să poată ști prin simpla lor filosofie că acest Eu este o entitate simplă, deci nu poate fi descompus și nici nu poate muri. Dar, dragi prieteni, oricine gândește sănătos va obiecta imediat la această opinie filosofică: Ei bine, oricât de mult ne-ați demonstra că acest Eu nu poate fi descompus, deci nu poate merge spre pieire, este oricum suficient ca acest Eu după moarte să fie pentru eternitate în starea în care este de pildă de la adormire până la trezire. Atunci, evident, nu s-ar mai putea vorbi despre acest Eu. Filosofii se înșală când cred că în Eul despre care pot vorbi ar exista ceva real. Când vorbim despre ceva existent în mod real, vorbim de fapt despre ceva complet diferit.
Dragii mei prieteni! Nu-i așa?, de la adormire până la trezire, acest Eu nu este prezent, omul nu poate să-și spună „eu”. Dacă visează despre Eul său, uneori i se pare chiar că îi apare în față ca și cum se întâlnește pe sine în imagine, adică uită la el însuși. Nu spune „eu” Eului său așa cum o face în viața de zi cu zi. Când ne trezim, este în mod real așa cu Eul nostru adevărat ca și cum ne-am lovi de soliditatea trupului nostru fizic. Știm că procesul de trezire constă în faptul că noi cu Eul nostru, precum și cu trupul nostru astral – dar acum ne interesează în primul rând Eul – ne scufundăm în trupul nostru fizic. Simțim această scufundare la fel cum simțim când lovim cu mâna un obiect solid, și această scufundare, care ne dă ca o contralovitură din partea trupului fizic, creează conștiența Eului. Și toată ziua, când suntem treji, nu avem cu adevărat Eul nostru, ci avem reprezentarea Eului nostru, care apare ca o imagine în oglindă în trupul fizic. Așadar, ceea ce avem în mod obișnuit în filosofie despre Eu este imaginea în oglindă a Eului. Totuși, nu avem altceva decât această imagine oglindită a Eului? Ei bine, această imagine în oglindă încetează odată cu adormirea; aceasta este foarte clar. Atunci nu se mai oglindește Eul. Așadar, după adormire, Eul nostru realmente ar dispărea. Dar dimineața, când ne trezim, intră iarăși în trupul fizic. Deci, a continuat să existe. Ce este atunci acest Eu? Ce avem din acest Eu, atâta timp cât suntem activi doar în planul fizic?
Dacă examinăm mai atent, nu avem nimic altceva din acest Eu în lumea fizică decât actul de voință, voința. Nu putem face altceva decât să vrem. Acest fapt, că putem să vrem, ne face să luăm aminte că suntem un Eu. Somnul constă doar în faptul că am atenuat orice voință, că în timpul somnului, din motive pe care le-am discutat adesea, nu putem să vrem. Atunci voința este așadar diminuată, paralizată. Nu vrem în timpul somnului. Ceea ce se exprimă deci în cuvântul Eu este un act real de voință, iar ceea ce ne reprezentăm noi despre Eu este o imagine în oglindă, care apare prin faptul că voința se ciocnește de trup. Și această ciocnire este la fel ca atunci când, privind în oglindă, ne vedem trupul fizic. Așa ne vedem propriul Eu, voința exprimându-se, răsfrângându-se din trupul nostru fizic. Și aceasta ne dă reprezentarea Eului. Eul trăiește așadar pe planul fizic ca un act de voință.
Așa avem de fapt o dualitate pe planul fizic: avem trupul nostru fizic și avem Eul nostru. Trupul fizic îl avem prin faptul îl putem vizualiza afară în spațiul exterior; Eul îl avem prin faptul că putem să vrem. Tot restul, care se află în spatele trupului fizic, rămâne inițial un mister pentru observarea fizică. Vedem trupul fizic, cum a apărut, cum s-a alcătuit. Modul în care trebuie să descriem această alcătuire, această compunere, prin trecerea omului prin perioadele Saturn, Soare, Lună și Pământ rămâne un mister dacă ne uităm doar la trupul fizic. Deci, ceea ce se află în spatele acestui trup fizic rămâne inițial un mister pentru observația fizică a lumii fizice.
Cum voința se scufundă pe de altă parte în trupul nostru fizic sau în tot ceea ce suntem noi în general, rămâne iarăși un mister. Pentru că, puteți deveni conștienți de voință nu-i așa?, și Schopenhauer [Nota 20] a văzut în voință singurul lucru real deoarece a ajuns la ideea că în voință devii propriu-zis conștient de tine însuți, dar cum se scufundă această voință, despre aceasta nu știm absolut nimic pe planul fizic. Pe planul fizic, în esență, știți doar că puteți cuprinde voința în Eul vostru. Eu apuc acest ceas, dar cum trece această voință prin trupul eteric în jos în trupul fizic și apoi devine cu adevărat acțiunea de a apuca ceasul, rămâne un mister pentru trupul fizic însuși. Voința se scufundă așadar din Eu numaidecât în trupul fizic. În Eu nu rămâne altceva decât simțirea interioară a voinței, trăirea interioară a voinței.
Vedeți dumneavoastră, așa cum descriu aici, acest lucru este de fapt valabil pentru cea mai mare parte a omenirii abia de câteva secole încoace, și acest lucru este în mod obișnuit trecut cu vederea. Noi l-am putea deja avea în sânge, cum se spune, prin numeroasele considerații pe care le-am făcut. Dacă mergem înapoi în mijlocul Evului Mediu, este doar o fantezie dacă cineva crede că omenirea a trăit la acea vreme cu adevărat întocmai ca omenirea actuală. Omenirea se dezvoltă, iar modul în care omul se raportează la lume este diferit în diferite epoci. Dacă mergem înapoi dincolo de secolele al XV-lea, al XIV-lea, găsim mult mai mulți oameni decât în prezent, care nu doar că știau despre trupul fizic, ci știau cu adevărat că în trupul fizic trăiește ceva ce noi numim astăzi „trup eteric”, care percepeau cu adevărat ceva auric legat de trupul fizic. Firește, în Evul Mediu erau, aș spune, doar ultimele rămășițe, ultimele frânturi ale unui mod vechi de a percepe; dar oricum, chiar și în secolul al X-lea, oamenii nu priveau un om în ochi așa ca astăzi, uitându-se doar la ochii lui fizici. Ei vedeau încă, privind ochiul fizic, ceva din auric, ceva din eteric. Ei vedeau încă într-un anumit fel un ochi franc, un ochi fals, dar nu prin vreo judecată exterioară, ci prin faptul că percepeau nemijlocit auricul care juca în jurul ochiul. Și la fel cu alte lucruri.
Dar, pe când percepeau acest auric la om, îl percepeau într-o măsură mult, mult mai mare la animale și chiar la plante. Ceea ce astăzi poate fi trezit iarăși numai în mod artificial, intenționat – cunoașteți toate aceste descrieri din cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? –, că atunci când privești o sămânță o vezi strălucind diferit față de o altă sămânță, era pentru oamenii din secolele trecute un fenomen cu totul cotidian, obișnuit. Astfel încât omul nu trebuia să examineze mai întâi cu microscopul, ceea ce astăzi în cele mai multe cazuri nici nu mai poate, de la ce plantă este o sămânță, ci din lumina, din aura de lumină care înconjura bobul de sămânță, oamenii puteau încă să determine astfel de lucruri. Și la mineral găsiți în scrierile mai vechi descrieri ale mineralelor care încă erau așa că oamenii diferențiau mineralele între ele într-un anumit fel conform cu valoarea lor în lume. Când anticii priveau aurul, spuneau despre aur tot ceea ce spuneau, nu din fantezia lor, ci pentru că aurul le apărea realmente într-un alt fel decât, de exemplu, argintul. Când corelau aurul cu lumina soarelui, argintul cu lumina lunii, acest lucru se baza cu adevărat pe o observație, se baza cu adevărat pe faptul că cel care observa nu simțea niciodată altceva atunci când spunea: aurul este lumină solară pură, care doar că este condensată, argintul este lumină lunară și așa mai departe, tot așa cum în lumea exterioară vedeau încă elementarul, auricul elementar. Aceasta s-a pierdut pentru oamenii timpurilor moderne, deoarece omenirea timpurilor moderne trebuie să parcurgă dezvoltarea către libertate, care poate fi dată doar prin faptul că astăzi omul poate privi strict la ceea ce este fizic-obiectiv.
Așa cum oamenii au pierdut deci capacitatea de a vedea acest auric, au pierdut și o altă capacitate. Astăzi trebuie să avem un simț pentru cât de diferit era atunci când anticii vorbeau despre voință. Ei simțeau mult mai mult cum voința, care astăzi trăiește doar în Eu, se scufundă în organic, cum ea, așa cum am spune astăzi, se scufundă în trupul astral. Ei simțeau încă continuarea Eului în trupul astral.
Acest lucru poate fi clarificat într-un anumit domeniu, dragii mei prieteni. Vedeți dumneavoastră, faptul că pictorii nu mai cred că se pot descurca fără model se bazează pe faptul că am pierdut complet posibilitatea de a simți în vreun fel continuarea Eului în organism, această continuare în trupul astral. De ce admirăm astăzi adesea tocmai portretele de pe vremuri? Pentru că portretul de pe vremuri nu a era realizat așa cum se face astăzi, că ai o persoană și pictezi după ea și totul se reduce la a reproduce ceea ce este acolo, ci pentru că pe vremuri se știa încă: la cineva care formează mușchii din jurul ochiului într-un anumit fel, ceea ce trăiește în Eu se continuă într-un mod foarte specific în trupul astral, prin care produce această formă a mușchilor. Dacă am merge înapoi în Grecia antică, ne-am înșela complet dacă am crede cumva că grecii antici aveau nevoie de un model pentru aceste forme minunate pe care le-au creat. Ei nu aveau niciun model. Cel care trebuia să dea o anumită formă brațului știa cum voința conduce Eul în trupul astral și, din ceea ce simțea, făcea apoi formele. Abia pe măsură ce orice simțire a trupului astral s-a stins, a devenit necesar să ne bazăm atât de mult pe model, așa cum a devenit obișnuit pentru vremurile noastre.
Așadar, acesta este esențialul, dragii mei prieteni, că oamenii au ajuns la aceasta, și nu de mult timp, să vadă lumea în acest fel la exterior, fără nimic auric, cum este cazul astăzi, și în acest fel pe dinăuntru, fără nicio conștiență că voința se scurge în trupul astral și se infiltrează în întregul organism. Abia de scut timp lucrurile au devenit așa.
După ce va mai fi trecut încă mult timp, va veni o altă perioadă pentru omenire. Atunci, vederii exterioare a planului fizic încă mai mult îi va fi retras, iar trăirii interioare de asemenea încă mai mult îi va fi retras. Știm că astăzi suntem doar de câteva secole în a cincea perioadă postatlanteană, începând cu secolul al XIV-lea –, deoarece considerăm a patra perioadă postatlanteană aproximativ de la fondarea Romei până în secolul al XV-lea, a cincea perioadă postatlanteană de la secolul al XV-lea până la din nou aceeași lungime, astfel încât acum suntem de fapt doar în prima treime a celei de-a cincea perioade postatlanteene. Dar omenirea se îndreaptă către un mod complet diferit de a percepe. Se îndreaptă către o mult mai mare pustietate și goliciune în lumea exterioară. Vedeți dumneavoastră, astăzi omul când omul privește natura, el încă se uită la natură în așa fel încă mai crede că natura este verde sau crede că bolta cerului este albastră. El vede natura astfel încât crede că culorile ei sunt rezultatul unui proces natural. În a șasea perioadă postatlanteană, nu va mai putea crede în culorile naturii – nu va mai putea crede! Astăzi, doar fizicienii vorbesc despre faptul că în afara noastră există numai vibrații, iar vibrațiile provoacă în noi percepția roșului. Lucrul despre care astăzi fizicienii visează, va deveni realitate. Astăzi este visul fizicienilor; atunci va deveni realitate. Oamenii nu vor mai putea face diferența corect între o față mai mult sau mai puțin înroșită și o față mai mult sau mai puțin palidă. Vor ști că toate acestea sunt provocate de propria lor organizare. Vor considera că este o superstiție faptul că culorile sunt afară și dau culoare obiectelor. Gri în gri, s-ar putea spune, va fi lumea exterioară, și omul va fi conștient că el însuși introduce culorile în lume. Așa cum astăzi oamenii spun: Ah, voi antroposofi suciți, vorbiți despre faptul că există un trup eteric, dar el nu este adevărat, îl visați voi în lucruri! – așa vor spune mai târziu cei care văd doar realitatea exterioară celor care încă mai văd culorile în toată prospețimea lor: Ah, voi visătorilor, credeți că afară în natură există culori; nu știți că voi înșivă din interiorul vostru doar visați aceste culori în natură. – Din ce în ce mai matematicizată, din ce în ce mai geometrizată va deveni lumea exterioară. Așa cum astăzi noi mai putem doar vorbi despre trupul eteric și cum oamenii în lumea exterioară nu ne cred că el există, tot așa în viitor nu se va crede că posibilitatea de a vedea culori are vreo semnificație obiectivă în lumea exterioară; ci i se va atribui doar o semnificație subiectivă.
De lucru similar va avea parte omenirea în privința raporturilor voinței în Eu cu lumea exterioară. Oamenii vor ajunge să simtă extrem de puțin impulsurile care se exprimă în voință. Extrem de puțin vor simți oamenii ceea ce se află în acele experiențe personale primare, când omul vrea ceva din Eul său. Ceea ce este voit din Eu va avea un efect foarte slab asupra oamenilor. Dacă totul continuă în acest fel, care poate poate fi descris ca fiind ceea ce natura dă oamenilor, oamenii vor avea nevoie pentru a face ceva, fie de o lungă deprindere, fie de constrângere exterioară. Oamenii nu se vor scula de bunăvoie, ci vor trebui mai întâi să învețe să se scoale, și va trebui să devină un obicei. Simpla decizie de te scula nu va avea niciun efect. Acum este o stare patologică, dar dezvoltarea naturală tinde să devină astfel. La ceea ce numim idealuri lăuntrice li se va da din ce în ce mai puțină crezare. În schimb, ceea ce este prescris din exterior, la care oamenii sunt împinși din exterior, aceasta va fi necesar pentru ca voința să se poată desfășura, pentru ca impulsurile voinței să poată fi active.
Aceasta ar fi cursul natural care se dezvoltă. Și cel care știe, dragii mei prieteni, că ceea ce vine mai târziu este pregătit în ceea ce a fost mai devreme, știe desigur că a șasea epocă este pregătită în a cincea. Și, în cele din urmă, nu este nevoie să ai ochii complet deschiși, ci doar pe jumătate deschiși pentru a putea vedea cum o mare parte a omenirii se îndreaptă spre acele tendințe, se arată a fi orientată spre acele tendințe pe care tocmai le-am menționat: cum se lucrează din ce în ce mai mult pentru ca totul să fie inculcat forțat sau ca totul să fie dictat, și cum oamenii consideră aceasta ca fiind ceea ce trebuie, ceea ce este corect. Am spus mai devreme, dragii mei prieteni, că acum suntem aproximativ în prima treime a celei de-a cincea perioade postatlanteene, adică a perioadei care – chiar dacă fizicienii au deja idealul celei de-a șasea perioade –, încă mai crede că culorile de afară sunt reale, că, de exemplu, roșeața sau paloarea unui chip are ceva de-a face cu omul respectiv. Astăzi încă mai credem acest lucru. Fizicieni sau fiziologi ne pot face să credem că visăm culorile, dar în realitate totuși nu o credem, ci credem că culorile din exterior dau culoare naturii – desigur, atunci când trăim pe planul fizic.
Suntem în prima treime. Bineînțeles, trei treimi va avea această a cincea perioadă postatlanteană. În aceste trei treimi, omenirea postatlanteană trebuie să treacă prin diverse experiențe. Primul lucru este ca omenire să devină pe deplin conștientă de cele pe care tocmai le-am explicat, ca omenirea să învețe cu adevărat, să învețe corect, că practic atunci când are trupul fizic în fața sa, lasă neobservat ceea ce este ascuns în spatele acestui trup fizic, lasă neobservat în toate lucrurile ceea ce este ascuns în spatele fizicului. În a doua treime a celei de-a cincea perioade post-atlanteene – dacă știința spirituală va avea noroc –, vor fi din ce în ce mai mulți oameni care vor ști că fără îndoială de ceea ce vedem acolo afară este legat altceva, este legat ceva eteric-spiritual. Aceasta înseamnă, conștiența se va trezi în oameni, că ceea ce s-a pierdut era prezent pentru clarviziunea existentă odinioară, și s-a pierdut pentru relația actuală a omului cu lumea; că acest lucru este prezent, că trebuie să fie găsit din nou, într-un alt mod decât s-a dezvăluit odinioară sufletelor umane. Astfel, nu putem vedea din nou aura așa cum a fost văzută odinioară, dar dacă oamenii devin conștienți că astfel de exerciții, cum sunt menționate în Cum se dobândesc cunoștințele despre lumile superioare?, sunt efectuate, va rezulta că vor deveni și conștienți despre cum pot învăța din nou să recunoască, dar acum într-un alt mod, că elementul auric înconjoară oamenii, că auricul înconjoară și pătrunde și toate celelalte lucruri din lume. Așadar, oamenii vor deveni din nou conștienți de acest lucru.
Și, în plus, oamenii vor dobândi o conștiență că pot din nou să pună stăpânire pe impulsurile interioare. Dar vor trebui să le apuce mai puternic decât o fac astăzi. Pentru că tendința naturală este ca voința să piardă din ce în ce mai mult din forța de impulsionare. Prin urmare, această voință trebuie să fie prinsă mai puternic. Această voință este generată prin faptul că oamenii se familiarizează în primul rând cu gândirea mai puternică, care este necesară pentru a înțelege adevărurile științei spirituale. Cei care înțeleg adevărurile științei spirituale vor turna astfel mai multă forță în voința lor și astfel vor ajunge să nu capete treptat o voință paralizată din ce în ce mai mult, ci o voință eficientă, care poate acționa liber din Eu. În dezvoltarea de mai departe a omenirii, ceea ce vrea să se producă pe cale naturală va fi contracarat de ceea ce poate fi obținut prin faptul că omul își dă silința: pe de o parte, încercând să facă exercițiile spirituale ale științei spirituale pentru a putea deveni din nou conștient de auric, și pe de altă parte, încercând să se întărească prin acele impulsuri pe care știința spirituală ca atare le poate da, astfel încât voința să poată deveni din nou mai puternică, astfel încât voința să poată deveni din nou eficientă.
Pentru că vedeți dumneavoastră, problema este de fapt următoarea: Ceea ce trebuie să fie generat prin știința spirituală în al doua treime al celei de-a cincea perioade postatlanteene, nu este deloc prezent acum. Cum stau lucrurile cu oamenii astăzi când privesc lumea exterioară? Este foarte instructiv să ne uităm la cum stau lucrurile cu știința de astăzi – desigur, această știință de astăzi doar din motivul că ea reprezintă relația naturală a omului cu mediul înconjurător –, dar mai ales cum stau lucrurile cu oamenii de știință de astăzi. Vedeți dumneavoastră, știința de astăzi și, de asemenea, omul obișnuit, când privesc natura fizică exterioară, fie că este vorba de regnul mineral, vegetal, animal sau uman, nu au puterea de a pătrunde cu adevărat în ceea ce observă. Fizicianul efectuează un experiment, îl descrie. Dar nu îndrăznește să pătrundă ceea ce descrie. Nu îndrăznește să se adâncească în procesele pe care i le relevă experimentul pe parcursul său. El rămâne la suprafață. El este față de lumea exterioară, exact în aceeași stare în care dumneavoastră vă aflați într-un alt loc, când visați. Atunci visați pentru că trupul dumneavoastră eteric radiază înapoi către dumneavoastră experiențele trupului astral. Cel care astăzi examinează din afară natura sau efectuează un experiment, privește tot ceea ce ea îi reflectă, ceea ce ea îi prezintă. El doar visează despre natură. S-ar trezi în momentul în care ar aborda natura așa cum știința spirituală abordează natura. Dar el nu vrea aceasta. Astăzi, în prima treime a celei de-a cincea perioade postatlanteene, oamenii doar visează despre natură. Oamenii trebuie să se trezească! Ei doar visează despre natură. Doar uneori, vedeți dumneavoastră, cineva se trezește din vis și își spune: Ceea ce este acolo afară nu este totuși doar un simplu vis, ci acolo trăiește ceea ce este în acest vis.
O astfel de trezire, dar fără a ști cu adevărat ce să facă cu ea, a fost filosofia lui Schopenhauer: deci un pic de trezire. Aceasta a stârnit indignare în rândul celor care filosofează cu perspicacitate în sensul actual, cum ar fi eminentul filosof Bolzano din Boemia, în prima jumătate a secolului al XIX-lea [Nota 21]. Dacă iei exemplarul său de Schopenhauer, vei vedea cum a scris pe margine: „Nebunie pură!” Desigur, trebuia să i se pară așa, ca nebunie pură, pentru că este cu adevărat ca și cum ar fi fost constatat dintr-un fel de delir: „Acolo afară în natură trăiește ceva ca o voință.” – Și când această știință modernă își rămâne complet fidelă sieși, și, ca să spunem așa, trage concluziile, unde va ajunge atunci? Ei bine, va ajunge pur și simplu să viseze despre trupul fizic. Că în acest trup fizic mai este ceva în spate, ea nu are nicio bănuială; altfel ar trebui să vorbească despre un trup eteric, despre un trup astral, despre un Eu. Dar ea nu vrea să înțeleagă realul, vrea doar să înțeleagă ceea ce i se înfățișează. Fizicianul sau fiziologul de astăzi se simte cu adevărat ca un somnambul. Visează, și când îl strigi – și strigătul se întâmplă în acest caz atunci când îi vorbești despre știința spirituală –, el cade ca un somnambul care cade când este strigat, adică el cade și crede: Acum sunt în neant! – Nu poate face altfel deocamdată, trebuie să rămână în visare. Și tocmai când crede că este cel mai treaz față de natura exterioară, rămâne cel mai mult în visare. Ce va rezulta din aceasta? Va rezulta că treptat va pierde orice posibilitate de a găsi altceva în lumea exterioară decât ceea ce își poate el reprezenta despre ea. El pierde treptat posibilitatea și de a-și mai putea reprezenta ceva despre ceea ce se află în spatele a ceea ce își poate el reprezenta despre lumea exterioară. Ce îi mai rămâne atunci, sau dacă lasă trupul uman specialistului în științele naturii? Are omul în fața sa. Îl vede foarte clar. Sau îl lasă pe naturalist sau clinician să-i spună ce schimbări apar când ceva nu merge normal în viață. Acest trup fizic îl disecă foarte meticulos. Dar acolo se oprește, și nu are nicio idee că în spatele acestuia este ceva. Înăuntrul acestui trup fizic nu este absolut nimic din Eu, din voință.
Ce ar trebui să facă acest naturalist? Ar trebui să nege complet voința și Eul. Ar trebui să spună: „Nu există voință, nu este prezentă în om; pentru că această voință nu poate fi găsită.” – În partea de jos a organizației omului, acolo se ascunde voința. Ea este, așa cum am spus, cuprinsă doar în Eu, simțită, trăită. Deci, în primul rând voința ar trebui să fie indicată. Adică, ar trebui să vedem că un naturalist, care astăzi doar visează, dacă ar fi complet sincer, le-ar spune ascultătorilor săi: „Da, când vorbim despre om, de fapt trebuie să vorbim despre voință. Pentru noi, cercetătorii naturii, aceasta este o absurditate. Voința nu este absolut nimic. Este o ipoteză complet nefondată. Ea nu există.” – Așa ar trebui să spună. Ar fi întru totul consecvent. Un astfel de naturalist ar visa despre procesele exterioare, ar nega voința.
Ceea ce vă expun nu este doar ceva spus de mine. Este o concluzie logică inevitabilă a concepției științifice moderne. Vedeți, un cercetător al naturii, dacă ar trage concluzia finală a modului său de gândire, ar ajunge la ceea ce vă spun; nu este inventat de mine. Am adus cu mine aici, ca exemplu, un „Ghid de psihologie fiziologică în cincisprezece conferințe”, scris de foarte cunoscutul profesor Dr. Ziehen din Jena [Nota 22]. „Psihologie fiziologică”, adică el încearcă să înfățișeze ceea ce se manifestă în om ca sufletesc-trupesc. În această serie de conferințe ale sale trece prin toate, vorbind despre senzație, stimul, senzații olfactive, gustative, auditive, vizuale și așa mai departe. Nu vreau să vă plictisesc cu toate acestea, ci vreau doar să discut câteva pasaje care se află în a cincisprezecea conferință, despre „voință”. Acolo găsiți, de exemplu, propoziții precum următoarele: „Din nenumărații stimuli materiali ai lumii exterioare am derivat excitații corticale cărora le corespundeau senzațiile în domeniul fizic. Am urmărit excitația corticală în cortexul cerebral pe fibrele de asociere până în zona motorie: de aici, excitația materială a fost din nou direcționată periferic către musculatură și a declanșat contracții musculare. Fizic, procesul transcortical a corespuns jocului asociațiilor de idei, iar mișcarea rezultată o denumim psihologic ca acțiune. Pe acestea din urmă le-am putut deriva într-un mod complet satisfăcător din senzații și din amintirile senzațiilor anterioare, ale reprezentărilor, în conformitate cu legile asocierii ideilor, și am urmărit astfel procesul fizic până la ultima sa verigă. În acest punct, însă” – spune Ziehen mai departe – „ne lovim de o ipoteză pe care psihologia a predat-o aproape fără excepție în trecut și la care rațiunea omenească obișnuită a ajuns aparent inconștient în toate timpurile: mă refer la presupunerea unei voințe specifice drept cauză a acțiunilor noastre.” Și acum Ziehen arată cum nu are sens să vorbim despre o astfel de voință, cum fiziologul nu găsește nimic care să corespundă acestui cuvânt „voință”. El mai arată, de asemenea, prin tălmăcirea sa particulară a efectele forțelor, care ar putea fi descrise ca o degenerare a voinței, că nici acolo nu este vorba de voință, ci de ceva complet diferit, astfel încât nu se poate vorbi deloc despre voință.
Vedeți că este complet consecvent. Dacă rămâi la visarea lumii fizice exterioare, nu poți ajunge la voință. Voința nu o poți deloc găsi. Poți doar, dacă faci o viziune asupra lumii, să negi voința ca atare, și să spui: Ei bine, atunci nu există voință. Aceasta o fac așa-numiții moniști de astăzi. Ei neagă voința. Ei spun că voința nu există deloc ca atare, ea este doar o plăsmuire mitologică. – Ziehen se exprimă ceva mai precaut, dar totuși ajunge la rezultate ciudate, la rezultate pe care, desigur, se va feri să le ia întru totul concluziv. Vreau să vă citesc câteva propoziții din ultima sa conferință, din care veți vedea că el trage deja concluzia, dar totuși mai cochetează puțin cu această inexistență a voinței. Pentru că spune: Cum stă treaba cu conceptul de responsabilitate?
Așadar, voința nu o găsește. Acum, privind întrebarea cum stă treaba cu conceptul de responsabilitate, el spune: „Acesta contrazice de fapt rezultatele psihologiei fiziologice. Aceasta ne-a învățat: acțiunile noastre sunt strict necesare” – adică, absolut necesare în sens fizic –, „produsul necesar al senzațiilor și amintirilor noastre. Prin urmare, se poate atribui omului ca vină o acțiune rea, la fel de puțin ca unei flori urâțenia sa. Acțiunea rămâne deci – și din punct de vedere psihologic – rea, dar nu este din start o vină. Conceptul de vină și responsabilitate este – pentru a descrie pe scurt contrastul – unul religios sau social. Prin urmare, putem să-l ignorăm aici. Psihologia, pentru a repeta, nu neagă legile estetice și etice absolute, în măsura în care acestea îi sunt demonstrate din altă parte, dar ea însăși, în limitarea sa empirică, poate găsi numai legi empirice.”
Este și întru totul firesc: dacă doar visăm despre natura exterioară, atunci întâlnim pe de o parte un om care face fapte bune una după alta, iar pe de altă parte un altul care îi tot bate pe oameni fără niciun motiv. Așa cum o floare este frumoasă din legea naturii, iar alta este urâtă, la fel un om este ceea ce se numește un om bun, iar altul rău; dar binele nu ar trebui interpretat în niciun alt fel decât că înseamnă ceva precum frumusețea unei flori, iar repugnabilul nu ar trebui să însemne nimic altceva decât urâțenia unei flori. Deci, cu totul consecvent: „Prin urmare, nu se poate atribui omului o acțiune rea ca vină, la fel cum nu se poate atribui unei flori urâțenia sa. Acțiunea rămâne astfel – și din punct de vedere psihologic – rea, dar nu este din start o vină. Conceptul de vină și responsabilitate este – pentru a descrie pe scurt contrastul – unul religios sau social.” Așadar, nu unul care să țină de cunoaștere, ci unul religios sau social. – „Prin urmare, putem să-l ignorăm aici. Psihologia, pentru a repeta, nu neagă legile estetice și etice absolute, în măsura în care acestea îi sunt demonstrate din altă parte, dar ea însăși, în limitarea sa empirică, poate găsi doar legi empirice.”
Și așa, Ziehen se exprimă încă precaut, fără a construi imediat o viziune asupra lumii. Dar, vedeți dumneavoastră, dacă construiești o viziune asupra lumii, atunci dispare orice posibilitate de a trage omul la răspundere pentru faptele sale, dacă te afli pe terenul pe care se află autorul acestei cărți, al acestor conferințe. Acest lucru se întâmplă pentru că acești oameni visează despre lumea exterioară. Ei s-ar trezi în momentul în care ar accepta ceea ce spune știința spirituală despre lumea exterioară. Dar acum gândiți-vă, acești oameni au o știință care îi conduce la mărturisirea: „Așadar, din tot ceea ce duce de la trupul exterior până la Eul omului, noi nu știm nimic.” – Dar în Eu trebuie să trăiască: în primul rând legile estetice, în al doilea rând legile etice, și dacă privim mai precis chiar și legile logice. Toate acestea trebuie să trăiască în Eu. În Eu trebuie să trăiască tot ceea ce duce la voință. Nu există nimic în această știință care să poată trăi în vreun fel ca un impuls real în voință. Nu există nimic din toate acestea în această știință. Deci este necesar altceva.
Gândiți-vă, dacă astăzi ar exista doar această știință în lume, s-ar spune: Ei bine, găsesc o floare urâtă, găsesc o floare frumoasă, este așa în mod necesar de la natură. Găsesc un om care îi ucide pe alții, găsesc un om care face bine altora, aceasta este așa în mod natural. Tot ceea ce se adresează voinței ar trebui în mod cu totul firesc să fie eliminat. De ce nu este eliminat? Da, dacă nu se mai consideră Eul, dragii mei prieteni, dacă nu mai este admis ca fiind în domeniul unde omul poate ajunge prin observarea lumii, atunci omul trebuie să ajungă la el într-un alt mod. Dacă se vrea totuși să se accepte „legi sociale sau religioase”, așa cum face Ziehen, atunci ele trebuie să fie cumva, într-un alt mod, introduse în om. Adică, dacă se visează în legătură cu lumea exterioară, cu ceea ce este văzut, atunci trebuie ca ceea ce este voit, să fie stimulat într-un fel. Și aceasta poate fi doar opusul visului: beția. Cu alte cuvinte, acel lucru care trăiește în voință trebuie să se instaleze în această voință astfel încât omul să nu ajungă să chibzuiască asupra lui, să nu-l recunoască pe deplin ca impuls de voință. Adică, într-o astfel de epocă, trebuie să se dorească ca omul să nu încerce să vadă clar ceea ce primește ca impulsuri ale sale de voință, ci acestea trebuie să acționeze în el – putem prea bine folosi imaginea – așa cum acționează vinul când omul se îmbată. Așa cum cel care este îmbătat nu are conștiență deplină, așa trebuie în epoca noastră să acționeze ca impuls cele care nu sunt aduse la conștiența deplină. Adică, trăim într-o epocă în care trebuie să refuzăm să examinăm cu adevărat impulsurile de voință în conținutul lor. Confesiunile religioase doresc să ofere impulsuri, dar nu doresc ca acestea să fie examinate în vreun fel. Ele nu doresc ca conceptele prin care impulsionează voința să fie supuse unei examinări obiective. Acestea toate trebuie să intre în om prin beție.
Putem realmente dovedi acest lucru în prezent. Încercați să ascultați cu adevărat, dar imparțial, cum se vorbește astăzi despre impulsurile religioase. Oamenii se simt cel mai bine atunci când nu li se spune de ce trebuie impulsionate una sau alta, ci când li se vorbește astfel încât ei să se înflăcăreze, să li se ofere concepte pe care nu le aduc complet în conștiență, în care sunt învăluiți nebulos. Și în acest domeniu va fi considerat cel mai eminent vorbitor acela care înflăcărează, care aduce foc, foc în suflete, care acordă cât mai puțină atenție faptului că fiecare concept este cu adevărat pătruns de reflecție.
Prin urmare, cei care visează vin și spun: Verificăm Evangheliile. Nu găsim nimic care să arate că în Isus din Nazaret, dacă admitem existența lui, a trăit cu adevărat o ființă extraterestră. Trebuie doar să ne amintim câți dintre cei care visează vin și neagă existența lui Christos, pentru că nu poate fi dovedită pe planul fizic exterior. Pe de altă parte, sunt acei teologi care nici ei nu pot dovedi acest lucru, și prin urmare vorbesc despre Christos astfel încât folosesc concepte care sunt cât mai neclare posibil, care se adresează cât mai mult sentimentelor, pornirilor, instinctelor.
Acest lucru s-a petrecut cu puțin timp în urmă într-un mod ciudat în viața exterioară. Pe de o parte au venit visătorii – a început cu Eduard von Hartmann [Nota 23] în domeniul filozofiei și Drews [Nota 24] a făcut apoi o întreagă agitație din asta –, și visătorii au ajuns, aș spune, să nege întreaga doctrină testamentară, arătând că: Misteriul de pe Golgota nu este un eveniment istoric. – Desigur, nici nu poate fi dovedit în domeniul istoriei exterioare, ci trebuie să intrăm în spiritual. Pe de cealaltă parte sunt cei care s-au opus visătorilor. Citiți întreaga literatură și veți vedea: nicăieri nu este ceva chibzuit, științific, ci peste tot sunt cuvinte care pot fi descrise ca fiind cuvinte îmbătate și îmbătătoare. Nicăieri nu este scrupulozitate! Peste tot se vorbește apelându-se la ceea ce trebuie să stârnească instinctele nemotivate. Așa stau lucrurile în viața noastră sufletească: visul pe de o parte, visul care ar trebui să rezulte ca o viziune asupra lumii pe bază științifică, pe de altă parte beția, care ar trebui să rezulte din ceea ce provine din confesiunea religioasă.
Visul și beția sunt cele care astăzi domină în principal oamenii. Și așa cum visul poate fi alungat numai prin faptul că oamenii se trezesc, beția poate fi alungată numai faptul că oamenii privesc impulsurile interioare în deplină claritate, adică prin a le da oamenilor știința spirituală, care nu poate îmbăta, dar care impregnează în mod real sufletul cu ceea ce sunt impulsurile spirituale. Dar iarăși, oamenii încă nu doresc să participe la acest lucru astăzi. Am spus deja, dacă astăzi unui monist care dorește să întemeieze un monism pe baza științei naturale, care este un monist haeckelian înrăit, îi strigi – ca să-l trezești din vis – știința spirituală, atunci el cade lat, la figurat vorbind, cade lat, ceea ce este firesc; el se simte imediat în neant, conștiența sa încetează, încetează complet. Luați un om obișnuit, care astăzi vrea să facă o viziune asupra lumii doar din știința naturală, și vorbiți-i despre ceea ce rezultă din știința spirituală, pentru el nu înseamnă nimic; nu poate înțelege nimic. Dacă este sincer, va spune: Ei bine, acuma începe să se învârtă în capul meu ca o roată de moară. – Adică, cade lat.
În privința beției, este desigur firesc pentru cel care se lasă cu adevărat trezit din beție, ca pentru el să aibă loc o viață religioasă interioară adevărată, limpezită, și va putea să-și adâncească confesiunea în concepte concrete prin faptul că se familiarizează cu impulsurile care vin din știința spirituală. Dar dacă vă adresați celui care nu dorește acest lucru, care nu dorește să-și pătrundă sufletul cu idealul științei spirituale, dacă veniți la el cu acest ideal spiritual-științific și el trebuie să se implice în el, așadar dacă veniți cu știința spirituală la cineva care se află întru totul în domeniul activității teologice de astăzi, el se va trezi din beție într-un mod ciudat, așa cum se trezesc cei care au fost în stare de ebrietate, dar încă nu s-au eliberat complet de efectele organice. El intră într-o stare de mahmureală. Acest lucru poate fi într-adevăr observat. Dacă îi observați pe teologi astăzi acolo unde știința spirituală este mai cunoscută, dar nu este digerată – putem observa acest lucru în special în zona din jurul Dornachului, unde teologii se ocupă mai mult de ea –, dacă observați teologii în ceea ce spun, veți vedea: totul este, în esență, un fel de mahmureală în care sunt aduși prin faptul că acum ar trebui să obțină concepte, idei, conținuturi pentru cele cu care ei doresc doar să se îmbete, și pe care vor să le aducă în structura spirituală a sufletului uman doar într-un mod lipsit de motivație. Ei se dau înapoi speriați de la a fi treziți, nu pot suporta acest lucru, întrucât știu: pentru ei nu va rezulta claritatea, ci – iertați expresia banală – le va vâjâi capul.
Aceste lucruri trebuie să le considerăm, aș spune, în necesitatea lor istorică. Și dacă poate începe situația, dragii mei prieteni, ca știința spirituală să aducă oamenilor cel puțin principiile elementare despre cum putem vedea acum din nou ceea ce s-a pierdut, cum putem aduce din nou impulsuri în voință, atunci omenirea va dobândi în mod liber ceea ce natura nu va mai da niciodată omului. Astfel vedeți, de asemenea, că programul nostru s-a format cu o anumită necesitate. Dacă ascultați o astfel de conferință ca cea pe care am ținut-o vinerea trecută [Nota 25], precum cele pe care le-am ținut de multe ori, în care vreau să atrag atenția pe de o parte asupra dezvoltării gândirii, pe de altă parte asupra dezvoltării voinței, cum pe de o parte gândirea merge mai departe până când omul descoperă voința în gândire, până când prin gândire omul iese din sine, cum de cealaltă parte găsește spectatorul lăuntric, atunci, prin faptul că omul duce gândirea atât de departe încât poate ieși din sine, dai omului posibilitatea de a nu cădea lat când este strigat și trezit. El cade lat pentru că nu poate înțelege cele ce se petrec în exterior și nu are niciun sprijin de care să se țină când el pur și simplu visează și este trezit. Lucrul de care trebuie să se țină este acela la care poate ajunge prin dezvoltarea gândirii, astfel încât să nu ajungă într-o stare internă anorganică, în dezordine, care se numește mahmureală. Acest lucru se produce prin faptul că spectatorul lăuntric, despre care am vorbit, în starea de deplină claritate poate într-adevăr ieși la iveală din interiorul uman. Astfel, ceea ce trebuie mai presus de toate să fie comunicat omenirii este strâns legat de legile interioare reale ale progresului uman.
Numai dacă dumneavoastră, dragii mei prieteni, luați în considerare ceea ce a fost spus astăzi și de multe ori aici și țineți cont de consecințele sale, nu veți cădea în anumite greșeli în care altfel ați cădea iar și iar. Desigur, va fi extrem de greu să evitați anumite greșeli. Astăzi vreau să atrag atenția doar asupra uneia dintre aceste greșeli. Vedeți, mereu se găsesc printre noi oameni care spun: Ei bine, există, de exemplu, adepții acestei sau acelei confesiuni; să zicem deci, trăiesc într-o populație mai mult sau mai puțin catolică cu un preot catolic. Prietenii noștri cred foarte adesea că dacă îi explică acestui preot că noi îl reprezentăm pe Christos, că vorbim despre Misterul de pe Golgota într-un mod corect, că nu îl negăm pe Christos, vor câștiga prietenia acestui preot. Acest raționament este complet greșit. Niciodată nu este posibil să-i pe câștigi acești oameni prin faptul că le arăți că tu nu negi ceea ce și-au luat ei obligația să reprezinte. Complet imposibil. Chiar v-ați înțelege mai bine cu acești oameni dacă ați putea spune că îl negați pe Christos. Atunci ar spune: „Da, aceștia sunt cei care-l neagă pe Christos. Ei nu fac parte dintre noi. Noi rămânem cu enoriașii noștri, care se lasă învățați prin noi despre Christos pe calea beției.” – Nu spun aceasta, dar o fac. Dar când apar acești oameni care pe lângă ei îl afirmă pe Christos, care pe lângă ei susțin chiar că știu ceva pozitiv despre Christos, atunci deci acești oameni sunt conduși pe propria cale, atunci acești oameni sunt de genul care doresc să-l afirme pe Christos pe o altă cale decât ei, și atunci le devin dușmani mult mai tare decât le-ar fi dacă prietenii noștri l-ar nega pe Christos. Pentru că a-l reprezenta pe Christos, preoții consideră că este privilegiul lor, și tocmai acesta este hiba celorlalți, că îl reprezintă pe Christos într-un alt mod. Așadar veți înfuria anumiți teologi împotriva științei noastre spirituale spunându-le: „Da, noi îl reprezentăm pe Christos.” I-ați înfuria mult mai puțin dacă le-ați putea spune – ceea ce, desigur, nu puteți –: „Noi îl negăm pe Christos.” – Tocmai acest lucru îi înfurie, că ne referim la Christos într-un alt context. Cu cele mai bune intenții, prietenii noștri vor spune foarte ușor: „Da, dar ce vreți? Stăm întru totul pe terenul creștinismului.” – Este cel mai rău lucru pe care îl puteți face, să le spuneți aceasta, pentru că este lucrul care merge cel mai mult împotriva voinței lor.
Așadar, ne-am lovit din nou, dragii mei prieteni, de ceva unde, aș spune, libertatea și necesitatea ne întâmpină într-un mod foarte special. Principalul lucru este: vreau din nou și din nou să clarific că trebuie să nu luăm aceste concepte cu ușurință. Libertatea și necesitatea sunt printre cele mai esențiale concepte umane. Și trebuie să ne fie clar în permanență că trebuie să adunăm laolaltă multe, multe lucruri pentru a ajunge la o înțelegere oarecum corectă a conceptelor de libertate și necesitate. Căci gândiți-vă, pe de o parte, trebuie spus: Unde ar duce dacă omenirea de astăzi ar urma pur și simplu necesitatea naturală? Acest lucru ar duce, bineînțeles, la faptul că s-ar visa tot mai mult și mai mult, și că în cele din urmă oamenii n-ar avea decât acel gri în gri lipsit de spirit, că ar putea să vrea din ce în ce mai puțin, că ar ajunge cu adevărat la o paralizie a voinței. Aceasta este necesitatea. Bineînțeles, trebuie prin libertatea științei spirituale să se lucreze pentru a contracara acest lucru, pentru că acum suntem la punctul de plecare al acelei perioade în care oamenii trebuie ca acele lucruri pe care le au de cucerit pentru libertatea lor, să le cucerească din necesitate interioară, dintr-o necesitate conștientizată. Desigur, putem spune cu toții: Nu ne pasă de ceea ce va fi să se întâmple. Atunci ar apărea ceea ce a fost descris. Ca lucrurile să se petreacă altfel este o necesitate, dar o necesitate pe care nu o putem lua în stăpânire prin nimic altceva decât prin faptul că o recunoaștem și o înțelegem. O necesitate liberă, s-ar putea spune, o autentică necesitate liberă.
Din nou, conceptele de libertate și necesitate se îmbină strâns aici. Ar fi putut părea uneori că doar m-am jucat cu cuvintele „vis și beție”. Chiar nu m-am jucat. Se poate demonstra în detaliu – și aș putea să vă dau multe exemple – cum în ziua de azi oamenii vorbesc cu adevărat ca într-un fel de vis despre realitatea exterioară și despre realitate în întregimea ei, nu doar despre realitatea exterioară. De exemplu, se face adesea o anumită obiecție împotriva a ceea ce avem de prezentat în domeniul nostru al antroposofiei, al științei spirituale. O afirmație foarte populară este atunci: bine, dar cum poți dovedi aceasta? Adică, oamenii cer ca ceea ce este prezentat să fie dovedit prin a-l compara cu realitatea exterioară. Ei pleacă de la supoziția că un concept este valabil numai atunci când se poate arăta că există realitatea exterioară pentru el, și că dovada ar consta în faptul că arăți că există realitatea exterioară corespunzătoare lui. Este un gând atât de infinit de plauzibil, dragii mei prieteni, încât oricine se va considera un mare logician, care spune: „Da, bineînțeles, totul se reduce la a putea dovedi că un concept din realitatea exterioară se leagă de o realitate exterioară.” – Se poate atrage foarte ușor atenția că aceasta nu este o mare logică, ci o veritabilă logică onirică. De obicei, răspund când se spun astfel de lucruri: Nici în domeniul lumii simțurilor exterioare nu poți dovedi realitatea unui lucru, întrucât dacă cineva nu a văzut niciodată în viața sa o balenă, nu i-ai putea dovedi niciodată prin simpla logică că există o balenă, nu-i așa? A arăta, a expune realitatea este ceva complet diferit de ceea ce s-ar putea dovedi. [Nota 26] Numai în logica onirică ar putea fi valabil acest lucru.
Pot să o spun și mai clar. Să presupunem că fac un portret al unei persoane care trăiește, iar cineva judecă vizavi de realitate: acest portret este foarte asemănător. Și acum vrea să-mi explice de ce. Atunci spune: „Da, portretul este asemănător din motivul că dacă pun portretul și persoana împreună, unul arată la fel ca celălalt. Concordanța cu realitatea face asemănarea.” – Concordanța cu realitatea exterioară face asemănarea. De ce spune el că portretul este asemănător? Pentru că el corespunde realității exterioare. Realitatea exterioară este ceea ce este adevărat. Acum să ne gândim, persoana căreia i-am făcut portretul moare, și după treizeci de ani ne uităm la portret. Nu mai este el asemănător după treizeci de ani, întrucât nu mai corespunde realității exterioare? Persoana nu mai este acolo. A fost demult, să presupunem, incinerată. Asemănare depinde de faptul că realitatea exterioară este sau nu prezentă? Pentru gândirea clară, nu. Pentru gândirea onirică se poate spune că totul se reduce la a dovedi un lucru prin faptul că poți arăta că există realitatea exterioară. Doar pentru gândirea onirică, pentru logica onirică, acest lucru este corect. Pentru că, într-adevăr, prin faptul că o persoană trece din existență în non-existență, un portret care i-a fost făcut nu trece din asemănare în neasemănare.
Vedeți, multe lucruri pot deveni necesare atunci când vrei să corectezi logica, mai ales când găsești astăzi în scrierile logice peste tot: „Adevărul unui concept constă în, sau poate fi dovedit prin faptul că arăți realitatea exterioară în lumea fizică.” – Dar această definiție a adevărului este în sine un nonsens, iar nonsensul se arată pur și simplu făcând, de exemplu, o astfel de comparație cu portretul. Dacă deschizi astăzi așa-numitele lucrări științifice – nu cele care se ocupă de știința pură –, ele doar descriu, și dacă rămâi la descriere, ei bine, ce rău este dacă rămâi într-un simplu vis? Cine vrea doar să descrie visul vieții exterioare și nu pretinde că construiește o viziune asupra lumii, poate face acest lucru. Dar cine construiește pe acesta o viziune asupra lumii, aduce o viziune onirică. Și puteți vedea acest lucru: acolo unde se face astăzi această tranziție, găsiți de cele mai multe ori filozofie onirică. Este de-a dreptul grotesc, dragii mei prieteni, cum oamenii nu pot gândi, adică nu pot gândi astfel încât să se afle cu gândirea lor în ceea ce ar trebui să se afle. Așa că am copiat o propoziție de la pagina 208 a acestor conferințe ale profesorului Ziehen, prin care vrea să atragă atenția în mod deosebit că nu se poate ajunge la voința care stă la baza unei acțiuni. El spune astfel: „Gândirea constă într-un șir de reprezentări și psihicul” – adică sufletescul – „într-o acțiune, este de asemenea un șir de reprezentări, care are doar particularitatea că ultima sa verigă este o reprezentare a mișcării.”
Așadar, avem aici ceasul. Eu apuc acest ceas. Voința este exclusă, nu-i așa? Văd ceasul. Aceasta este acum o reprezentare. Voința nu este prezentă și văd ceasul. Acest ceas acționează în mine într-un fel, determinând cortexul cerebral să se miște într-un fel și de la cortexul cerebral trece la o zonă motorie, așa cum spune fiziologia. Așadar, aceasta trece la cealaltă. Aceasta este reprezentarea mișcării. Am mai întâi o reprezentare a ceasului și la actul reprezentării mișcării se adaugă – nu prin voință, ci doar prin reprezentarea mișcării –, reprezentarea mișcării. „Am doar un șir de reprezentări”, spune Ziehen. Gândirea constă într-un șir de reprezentări, iar psihicul într-o acțiune este de asemenea un șir de reprezentări. Voința este fără îndoială exclusă. Nu este deloc înăuntru, ci observ mai întâi ceasul și apoi observ mișcarea mâinii mele. Aceasta este tot. Dragii mei prieteni, logica care se află în acest lucru o puteți descoperită prin faptul că transpuneți această propoziție într-o altă propoziție. Puteți spune următoarele: Gândirea constă într-o serie de reprezentări. Așa, acum sunt încă aici. Și partea psihică a faptului de a privi o mașină este doar un șir de reprezentări, care are doar particularitatea că ultima sa verigă este reprezentarea unei mașini în mișcare. – Acolo aveți exact același lucru. Ați eliminat pur și simplu forța motrice a mașinii. Ați adăugat doar reprezentarea mașinii în mișcare la ceea ce ați gândit anterior.
Așa funcționează această logică a visului. Desigur, când este vorba de lumea exterioară, omul care are această logică onirică încă acceptă că există anumite impulsuri. Când este vorba de interior, nu mai acceptă acest lucru, deoarece vrea să elimine voința. Astfel, întreaga carte este străbătută de o astfel de logică onirică. Peste tot este străbătută de ceea ce se poate caracteriza: elimină voința. Atunci însă elimină și eul. Și aceasta este interesant. Anume, eul nu este altceva decât un șir de reprezentări. Acest lucru este expus în mod explicit într-un anume loc, cum că Eul este doar un șir de reprezentări.
Interesant este următorul lucru care se poate întâmpla. Iertați-mă că vă povestesc, aș spune, despre cele mai intime secrete ale pregătirii pentru o astfel de conferință ca cea de astăzi. Nu-i așa?, trebuia să țin conferința de astăzi. Am vrut ca ceea ce v-am explicat să nu vă spun doar din ansamblul general, ci am vrut să vă indic cazul concret. Pentru aceasta a trebuit, desigur, să iau această carte și să o studiez toată din nou. Și am studiat-o. Desigur, nu vă pot citi întreaga carte, ci trebuie să mă limitez la anumite pasaje pe care să le prezint. Am vrut să vă arăt cum actualul mod științific-oniric de a vedea lumea nu poate conține voința, cum voința nu este cu adevărat prezentă în ea. V-am arătat acest lucru în această carte, ce spune autorul acestei cărți. Apoi am vrut să vă atrag atenția în mod special asupra a ceea ce a spus autorul despre voință, adică ceea ce spune împotriva voinței. Și atunci m-am uitat la sfârșitul cărții, la index: „voință”, aha, pagina 205 și următoarele. Și m-am întors iar să văd ce spune autorul despre voință. Dar, de asemenea, v-am spus astăzi că pentru lumea fizică voința este perceptibilă inițial doar în Eu, astfel încât, atunci când vorbim despre adevăratul Eu, trebuie să vorbim de fapt despre „Eul voitor”. Ar trebui așadar să vă mai arăt și cum cel care are doar o viziune onirică pe baza științei, vorbește despre Eu. Că el neagă pur și simplu voința, v-am citit un pasaj: reprezentarea mișcării – voința este exclusă. Am vrut să vă mai citesc repede încă ceva, ce spune el despre Eu. Am luat din nou registrul: Eu – „Eu” nu apare deloc! [Nota 27] Este, desigur, foarte consecvent. Avem așadar o carte despre psihologia fiziologică, deci o carte despre știința sufletului [psihologie], dar Eul nu apare în ea! Nu este menționat deloc în index, și dacă parcurgeți cartea, veți vedea că apare reprezentarea Eului, care este, bineînțeles, o reprezentare. Reprezentările le acceptă, ele sunt pentru el doar un alt cuvânt pentru procesele mecanice ale creierului. Dar Eul ca atare nu apare deloc, este înlăturat.
Așadar, este deja un ideal să se excludă Eul. Dar dacă omenirea se lasă în voia naturii, Eul va fi cu adevărat înlăturat în perioada a șasea postatlanteană; căci dacă vor lipsi impulsurile voinței, care provin din centrul propriei ființe, atunci nu se va mai vorbi despre un Eu. Oamenii au avut ca sarcină în perioada a cincea să se înalțe la un Eu. Dar acest Eu li s-ar putea pierde din nou dacă nu îl caută în mod real printr-o străduință interioară. Cine știe ceva despre astfel de lucruri în lume poate spune cât de mulți oameni, din păcate, întâlnești deja în ziua de azi, care vorbesc despre faptul că simt o slăbire a Eului lor. Câți oameni deja în ziua de azi nu știu ce să facă cu ei înșiși, pentru că nu știu să umple în mod concret natura sufletului lor cu conținuturi spirituale. Acesta este un capitol în fața căruia ne aflăm ca în fața unui capitol de jale interioară de nedescris, care deja în prezentul nostru trăiește mai mult decât se crede de obicei. Căci numărul acelor oameni care se simt fără ieșire, pierduți când se confruntă cu lumea întrucât nu găsesc în interiorul lor impulsuri pentru a purta acest Eu prin lumea aparențelor, devine din ce în ce mai mare.
Acest lucru este iarăși legat de ceea ce am explicat de mai multe ori și aici: că abia în perioada de până acum a fost necesar ca oamenii să ajungă la reprezentarea Eului, la ideea de Eu; și suntem în perioada în care oamenii tocmai ajung la veritabila reprezentare a Eului. Știți că limba latină, ca limbă a celei de-a patra perioade, a recurs la „Ego” doar în mod excepțional. Nu se vorbea încă despre Eu, ci ei încă îl aveau înăuntrul verbului. Cu cât dezvoltarea lumii, inclusiv dezvoltarea limbilor, se apropia de perioada a cincea postatlanteană, cu atât mai mult Eul a fost separat de verb. Prin impulsul lui Christos, acest Eu trebuie să fie găsit în mod corespunzător. Și faptul că în Europa Centrală acest Eu se leagă în modul cel mai pur de impulsul lui Christos se exprimă lingvistic prin faptul că în „Eul” (în germană: Ich) nostru sunt exprimate, printr-o necesitate spirituală interioară a dezvoltării progresive, inițialele lui Christos: I-CH, Iisus Christos.
Acest lucru poate părea un vis pentru cel care dorește să rămână astăzi în domeniul științei onirice. Pentru cel care se trezește din acest mod de a vedea lumea în vis, aceasta este un mare și semnificativ adevăr. „Eu” exprimă legătura omului cu Iisus Christos. Dar acest Eu oameni trebuie să și-l mențină prin umplerea lui cu conținuturile științei spirituale. Îl vor putea umple doar prin faptul că fac ca libertatea să devină necesitate prin știința spirituală. Într-adevăr, cum ar fi putut spune oamenii în vremurile trecute că a-și aduce aminte viețile pământești anterioare ar fi fost normalul pentru oameni? Pentru viețile pământești viitoare, acest lucru va fi normalul.
Cu cât oamenii din perioada a cincea postatlanteană vor înțelege esența Eului lor și îl vor însufleți, va deveni normalul faptul că din ce în ce mai mult în vremurile care vor veni, oamenii își vor aduce aminte de vieților lor pământești anterioare. S-ar putea spune la fel de bine: știința spirituală este pregătirea corectă pentru a-și aduce aminte în modul corect de viețile pământești anterioare. Dar cei care fug de știința spirituală vor trăi cu această amintire astfel încât nu o vor putea aduce la suprafață în sufletul lor. Înăuntru le va lipsi ceva. Adică, oamenii se vor împărți în două clase. Unii vor ști: dacă scot la iveală lăuntricul cel mai profund al sufletului meu, mă va duce înapoi la viețile pământești anterioare. Ceilalți vor simți un imbold interior care se exprimă într-o tânjire după ceva, și ceva nu va vrea să iasă la suprafață, de-a lungul întregii încarnări ceva nu va vrea să iasă la suprafață; rămâne ca un concept pe care îl cauți și nu-l poți găsi. Aceasta va fi urmarea lipsei pregătirii pentru amintirea vieților pământești anterioare.
Vorbim despre ceea ce este real atunci când se vorbim despre aceste lucruri, întru totul real. Trebuie mai întâi să fi înțeles cu adevărat esența Eul prin știința spirituală, dacă vrei să-ți amintești de el în viețile pământești viitoare. Căci, poți să-ți amintești de ceva la care nu te-ai gândit, pe care nu ți l-ai reprezentat niciodată? Prin urmare, este de mirare că oamenii acum nu pot încă să-și amintească de Eu, deoarece în perioadele anterioare încă nu și-l reprezentaseră? Totul poate fi înțeles cu o logică adevărată. Dar, bineînțeles, logica onirică a așa-numitului monism din timpul nostru se va împotrivi la ceea ce trebuie să rezulte din logica adevărată a științei spirituale.
