Dragii mei prieteni! Suntem prea obișnuiți să tratăm probleme mari ca cele pe care le considerăm acum, problemele necesității și libertății, astfel încât cu concepte simple, cu cele mai simple concepte posibile să vrem, ca să zic așa, cât am clipi din ochi, să acoperim multe deodată. Foarte adesea nu luăm în considerare când este vorba de astfel de chestiuni, că aceste chestiuni necesită să dăm atenție la cât de variate sunt interdependențele lumii, cum un lucru care întâmplă într-un loc al lumii trebuie să fie pus într-o lumină complet diferită, dacă vrem să-l înțelegem, de tot ceea ce este asemănător, care se desfășoară într-un alt loc în cadrul evenimentelor lumii.
Aș dori mai întâi să reamintesc ceva ce am menționat deja aici într-un alt context, cu foarte puțin timp în urmă. Am spus: Când vedem evenimente atât de semnificative, cum sunt cele actuale, revărsându-se puhoi prin cele ce se întâmplă în lume, suntem foarte înclinați să căutăm repede cauzele în cele mai la îndemână lucruri și, de asemenea, să așteptăm repede efectele în ceea ce urmează imediat după aceea. Facem o mare nedreptate faptelor cu o astfel de abordare. Am atras atenția, la acea vreme când m-am referit la acest lucru [Nota 16], asupra faptului că odată romanitatea a fost opusă Europei Centrale de astăzi, la începutul perioadei medievale. Acum se poate spune cu inimă ușoară din punct de vedere istoric: Ei bine, se încearcă să se înțeleagă cum din anumite motive politice ale Romei antice, acești romani s-au simțit împinși să-și întreprindă campaniile militare împotriva Nordului – adică al Nordului lor –, împotriva a ceea ce este astăzi Europa Centrală. Și apoi se pot căuta consecințele în ceea ce s-a format ulterior.
Dar, dragii mei prieteni, cu o astfel de abordare nu epuizăm în niciun caz ceea ce trebuie luat în considerare. Gândiți-vă doar, dacă ceva s-ar fi întâmplat în mod diferit atunci în înaintarea popoarelor din Est spre Vest în Europa, dacă ceva s-ar fi întâmplat diferit în ciocnirea romanității cu germanitatea, întreaga dezvoltare ulterioară a Europei Centrale, chiar până în epoca modernă, ar fi căpătat o altă înfățișare. Tot ce am văzut, până în toate amănuntele, desfășurându-se de-a lungul secolelor până în zilele noastre, s-ar fi desfășurat diferit dacă la acea vreme acea substanță a poporului pe care o avem în romani antici – care nu s-a putut pătrunde complet, aș spune din cauza calității lor în cadrul istoriei lumii, din cauza caracteristicilor lor, cu creștinismul –, dacă această lume nu s-ar fi contopit cu popoare tinere din punct de vedere al istoriei lumii, care au adoptat creștinismul cu forță tânără. Prin modul în care a avut loc ciocnirea dintr-un popor, am putea spune, supracopt spiritual, cum erau romanii, cu un popor tânăr din punct de vedere istoric, cum erau la acea vreme popoarele germanice, a apărut tot ceea ce a apărut ulterior, am putea spune, până la „Faust” al lui Goethe și tot ceea ce a adus cultura secolului al XIX-lea. Ar fi putut lucrurile să se desfășoare așa cum s-au desfășurat dacă la acea vreme nu s-ar fi întâmplat acel lucru?
Privim aici înăuntrul unui curent plin de o necesitate interioară legitimă, care se revarsă puhoi în desfășurarea evenimentelor lumii și care se extinde pe teritorii foarte vaste. Cum ar fi putut cineva să vrea la acea vreme să-și organizeze acțiunile atunci conform cu ceea ce începând de atunci s-a întâmplat pe planul fizic de-a lungul secolelor până astăzi? Ceea ce se petrece astăzi este, la rândul său, punctul de plecare al configurațiilor lumii care, bineînțeles, sunt în mod necesar legate de ceea ce se întâmplă astăzi, dar care, în măsura în care este vorba de ceea ce se petrece pe planul fizic, sunt foarte neasemănătoare cu ceea ce se petrece la început comprimat într-un interval de timp scurt.
Vreau doar să menționez acest lucru, dragii mei prieteni, pentru ca dumneavoastră să vedeți cât de adânc întemeiat este ceea ce am menționat deja în contextul acestor considerații: că nu ajungi departe rumegând în minte, speculând asupra conexiunilor din lume. Gândiți-vă, dacă un roman sau un germanic din secolul al III-lea sau al IV-lea d. Hr. ar fi vrut să se apuce să speculeze despre posibilele urmări ale luptelor care au avut loc la acea vreme, cât de departe ar fi ajuns. Deloc departe! Este necesar să devenim conștienți că asupra a ceea ce este să se întâmple – este necesar pentru ca noi să-l recunoaștem ca fiind cu adevărat ceea ce este să se întâmple –, altceva decide decât astfel de rumegări asupra posibilelor consecințe sau asupra a ceea ce rezultă imediat din ceea ce se întâmplă; că în curentul evenimentelor, așa cum curge el pe planul fizic, se revarsă exact ceea ce percepem ca curgând din lumile spirituale: impulsuri, pentru al căror impact punct cu punct nu avem nevoie de rumegări asupra a ceea ce este să se întâmple pe planul fizic. Trebuie să ne fie limpede că tocmai privirea asupra acțiunilor umane, asupra desfășurării evenimentelor istorice mondiale, face necesar să ne extindem perspectiva dincolo de ceea ce se află pe planul fizic. Și după ce doar am semnalat aceste necesități, vrem să luăm din nou în considerare omul ca atare.
Am atras deja atenția ultima dată cât de imposibil este să obținem o relație corectă cu acțiunile pe care le-am întreprins, care deci pentru noi se află în trecut, dacă continuu rumegăm aceste acțiuni, dacă facem speculații asupra lor. Trebuie mai degrabă să înțelegem că ceea ce a trecut, inclusiv acțiunile noastre care au trecut, aparține domeniului necesității și trebuie să învățăm să ne deprindem cu gândul: Ceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple. Aceasta înseamnă, obții o relație corectă cu acțiunile tale atunci când câștigi obiectivitate față de ceea ce ai făcut sau realizat în trecut, când poți privi cu aceeași obiectivitate, aș spune, o acțiune reușită și una nereușită care a pornit de la tine.
Acum, bineînțeles, veți avea obiecții foarte serioase împotriva a ceea ce tocmai am spus, deoarece există astfel de obiecții foarte serioase. Gândiți-vă că tocmai s-a spus: odată ce am făcut un lucru, s-a terminat cu el. Găsim, s-a spus, o relație corectă cu ceea ce am făcut, prin faptul că ne poziționăm obiectiv față de aceasta, că nu vrem după aceea să o fi făcut altfel. Obiecția serioasă este aceasta: Da, cum rămâne atunci cu tot ceea ce trebuie să joace un rol atât de mare în viața umană, și anume cu a regreta o acțiune pe care am înfăptuit-o? Bineînțeles, are perfectă dreptate cel care spune: A regreta, a avea remușcări este necesar, căința trebuie să existe. Dacă am elimina în vreun fel căința din dezvoltarea sufletului uman, am elimina, desigur, un impuls moral de cea mai mare valoare. Dar nu îl eliminăm dacă ne raportăm la tot ceea ce s-a întâmplat așa încât să îl privim obiectiv, cu adevărat obiectiv?
Ei bine, dragii mei prieteni, aici se află realmente o nouă dificultate, o dificultate care poate fi punctul de plecare pentru nenumărate neînțelegeri. Trebuie să intrăm în miezul problemei libertății dacă dorim să dăm laoparte din drum această dificultate. Vedeți dumneavoastră, marele Spinoza [Nota 17] a spus: În esență, în lume se poate vorbi doar de necesitate. Libertatea este în esență un fel de iluzie. Pentru că dacă o bilă este lovită de alta, ea își urmează traiectoria din necesitate. Dacă ar avea conștiență, ar crede – spune Spinoza, am menționat acest lucru în Filosofia libertății a mea – că își urmează traiectoria de bunăvoie. – Așa spune Spinoza. „Și așa se face că omul, în timp ce este prins în necesitate, pentru că are conștiența a ceea ce se întâmplă, se consideră liber.”
Dar Spinoza totuși greșește total, chiar greșește total. Anume, situația este cu totul alta. Dacă omul ar zbura cu adevărat undeva ca o bilă care urmează doar necesitatea impulsului, el ar trebui să-și piardă conștiența cu privire la tot ceea ce este zborul său și încotro urmează el numai necesitatea. Ar trebui să devină inconștient pentru aceasta. Conștiența ar trebui să se deconecteze. Și aceasta o și face. Gândiți-vă doar cu ce viteză vă deplasați prin spațiul cosmic conform științei astronomiei! Aceasta cu siguranță nu o faceți în mod conștient. În acest caz conștiența se deconectează. Nici nu ați putea să o activați, deloc, pentru că nu ați reuși să vă deplasați conștient zburând ca săgeata prin spațiul cosmic, așa cum vă arată știința astronomiei. Așadar, pentru ceea ce este efectuat din necesitate de către un om conștiența trebuie să fie deconectată, și în cazul unor lucruri așa grosiere precum zborul prin spațiul cosmic, observăm foarte repede că ceea ce este supus necesității dezactivează conștiența. Dar lucrurile nu sunt întotdeauna așa grosiere în privința conștienței, ele sunt mai mult sau mai puțin inconștiente pentru noi. Și anume ele se învecinează strâns în viața reală. La granițe, lucrurile nu pot fi înțelese atât de ușor ca în cazul pe care tocmai l-am spus. Mai precis se poate spune: În toate lucrurile în care suntem cu adevărat conștienți, în privința cărora avem o conștiență necondiționată, absolută, putem acționa doar liber. Dacă o bilă ar avea conștiență și eu aș lovi-o, numai atunci ar zbura într-o anumită direcție, când ar prelua în conștiența sa impulsul pe care i-l dau eu, și când și-ar trasa singură traiectoria după acest impuls. Bila ar trebui mai întâi să devină inconștientă, conștiența ei să se deconecteze dacă ea ar fi să urmeze pur și simplu impulsul.
Dacă chibzuiți asupra acestui lucru, veți face o deosebire pe care în viață, din păcate, nu o facem în privința acțiunilor. Căci faptul că nu o facem nu are doar o semnificație teoretică, ci și una profund practică. Și anume, în viață nu facem deosebire între lucrurile care nu reușesc, care eșuează și lucrurile care sunt rele, care sunt imorale. Această deosebire este una foarte semnificativă, una extraordinar de importantă. Ceea ce este o acțiune eșuată, ceea ce nu a ieșit conform intențiilor, fiind astfel o acțiune nereușită, pentru aceasta este absolut valabil că ne putem face o părere corectă despre ea doar dacă o privim obiectiv, ca și cum ar fi fost absolut necesară. Întrucât ea este, de îndată ce a trecut, în domeniul necesității absolute. Dacă ceva nu ne-a reușit și ne simțim după aceea indispuși pentru că această acțiune a eșuat, atunci este absolut valabil că acest sentiment neplăcut provine din egoism: de fapt, am vrut să fim o persoană mai bună sau ne-am fi dorit să fim o persoană mai bună, o persoană care ar fi putut face lucrurile mai bine. Acesta este egoismul care se află în interior. Și atâta timp cât acest egoism nu este extirpat din rădăcină, dezvoltarea noastră ca suflet pe care o parcurgem, nu poate avea însemnătatea esențială pe care ar trebui să o aibă.
Dar, dragii mei prieteni, când am săvârșit o acțiune, nu este întotdeauna vorba despre faptul că acțiunea este una nereușită, ci poate fi vorba despre o acțiune rea, ceea ce numim o acțiune rea din punct de vedere moral. Dar să ne uităm la acțiunile rele din punct de vedere moral. Să ne uităm, de exemplu, la următoarea acțiune, pentru a avea imediat ceva foarte elocvent. Să presupunem că cineva nu are nimic ce să mănânce sau ar dori ceva din alt motiv decât foamea, și fură. Deci, „a fura” este o acțiune rea, nu-i așa? Acum, ceea ce am spus exclude faptul că cineva care a furat are remușcări pentru fapta sa? Nu exclude! Oare de ce nu, dragii mei prieteni? Dintr-un motiv foarte simplu, pentru că, în mod serios, cu adevărat serios, cel care a furat nu a vrut să fure, ci a vrut să posede ceea ce a furat. Ar fi dat deoparte furtul dacă i-ați fi dat ceea ce și-a dorit, sau dacă ar fi putut obține acel lucru în alt mod decât prin a-l fura.
Este un caz eclatant. Dar, într-un anumit fel, acest lucru este valabil pentru tot ceea ce este de fapt considerat ca fiind o faptă rea. Fapta rea ca atare, în mod direct așa cum este ea, nu este de fapt niciodată dorită. Limba are un simț fin pentru acest lucru: când fapta rea este trecută, „conștiința se face simțită”. De ce se face simțită conștiința? Pentru că abia acum fapta rea este ridicată la nivelul de a avea cunoștință de ea. Ea urcă sus, în ceea ce este cunoscut. Acolo unde ea s-a înfăptuit, în ceea ce era cunoscut se afla de fapt celălalt lucru, pentru care fapta rea a fost săvârșită. Fapta rea nu se află în voință. Și remușcarea are de asemenea sensul că persoana respectivă ridică la nivelul cunoașterii modul în care și-a lăsat conștiența să fie întunecată în momentul în care a săvârșit fapta rea. Trebuie să spunem întotdeauna despre aceasta, în felul următor: Când cineva comite o faptă rea, lucrul despre care este vorba este că conștiența sa pentru acea faptă a fost întunecată, a fost diminuată, și că pentru el este vorba de a câștiga o conștiență pentru astfel de cazuri cum a fost cel pentru care conștiența a fost diminuată. Sensul oricărei pedepsiri este doar de a mobiliza în suflet astfel de forțe, încât conștiența să se extindă și asupra acestor cazuri, care altfel fac ca conștiența să se deconecteze. Printre acele disertații realizate la universități de către filosofi care se ocupă în același timp de probleme juridice, este deosebit de frecventă disertația despre „dreptul de a pedepsi”. S-au formulat multe teorii despre motivele pentru care ar trebui să se pedepsească. Singurul posibil se găsește doar atunci când se știe că pedeapsa este menită să încordeze forțele sufletului astfel încât conștiența să se extindă asupra cercurilor asupra cărora nu a ajuns anterior.
Și aceasta este și sarcina căinței. Căința ar trebui să constea tocmai în a privi fapta astfel încât prin puterea căinței fapta să fie ridicată în conștiență, astfel încât conștiența să vadă concursul de împrejurări în care s-a produs fapta, astfel încât data viitoare să nu mai poată fi deconectată. Vedeți care este lucrul important: să învățăm să distingem în mod exact în viață, atunci când vrem să înțelegem ceva, să învățăm în mod real să facem deosebire între acțiunea pe deplin conștientă și cea la care conștiența este diminuată.
Dacă, în schimb, aveți o acțiune pentru care nu întră în considerare dacă este rea sau bună, ci este o acțiune nereușită, în care nu am reușit să realizăm ceea ce am intenționat să facem, atunci este vorba despre faptul că ne putem întuneca vederea asupra acțiunii dacă o judecăm astfel încât să amestecăm gândul, sentimentul: Dar nu s-ar fi întâmplat poate altfel dacă am fi făcut acest lucru sau altul mai bine, sau dacă noi înșine am fi fost altfel? Aici se pune problema că trebuie să ținem cont de faptul că: Dacă ochiul trebuie să vadă un obiect, nu se poate vedea pe sine. Nu își poate ține o oglindă în față, căci în momentul în care ochiul își ține oglinda în față pentru a se vedea pe sine, nu poate vedea obiectul. În momentul în care omul se tot gândește cum ar fi trebuit să fie el altfel în privința unei fapte pe care a făcut-o, acea faptă nu poate acționa asupra lui cu acea putere care îl duce înainte în dezvoltarea sufletească. Întrucât în momentul în care pune între el și fapta sa egoismul, care constă în faptul că ar fi vrut să facă fapta altfel, face exact același lucru pe care îl face când ține oglinda în fața ochiului, astfel încât ochiul nu poate vedea obiectul.
Se poate face și o altă comparație. După cum știți, există așa-numiții ochi astigmatici. Sunt ochi în care curburile corneei sunt diferite pe direcția verticală și orizontală. Astfel de ochi au un mod particular de a vedea inexact. O astfel de persoană vede năluciri, ceea ce provine doar din faptul că corneea este curbată în mod asimetric. Vede năluciri, dar acest lucru este din cauză că își percepe de fapt ochiul și nu ceea ce este în exterior. Dacă vă percepeți ochiul pentru că este construit incorect, pentru că nu a devenit un ochi care se poate exclude complet pe sine și să poată lăsa doar obiectul să acționeze în ochi, atunci nu puteți percepe obiectul. Dacă vă umpleți sufletul cu gândul: „Ai fi putut fi altfel, ai fi trebuit să faci una sau alta altfel, atunci chestiunea ți-ar fi reușit”, atunci este tot așa ca și cum ați avea un ochi astigmatic: nu vedeți deloc faptele reale, le falsificați. Dar trebuie să vedeți adevăratele fapte care vă sunt atribuite, atunci ele și acționează cu adevărat. Așa cum obiectul care se află în exterior acționează asupra unui ochi sănătos, tot așa acționează și faptele asupra unui suflet care nu este umplut cu sentimente despre acele fapte, ci care lasă faptele însele să acționeze asupra sa. Atunci aceste fapte lucrează mai departe în suflet.
Se poate spune: Cineva care nu a găsit încă obiectivitatea față de faptele trecute în care a fost implicat, nu poate vedea aceste fapte în obiectivitatea lor și prin urmare nici nu poate avea din aceste fapte ceea ce ar trebui să aibă pentru sufletul său. Ar fi exact la fel ca și cum ochii noștri s-ar opri în luna a șasea, a șaptea a dezvoltării lor embrionare, ca și cum ochii ar înceta să se dezvolte și noi apoi ne-am naște la timpul potrivit: am vedea întreaga lume în mod greșit. Dacă ochii nu s-ar dezvolta mai departe în luna a șasea, a șaptea, a opta, a noua împreună cu noi, ci s-ar opri: ei nu s-ar înlătura pe ei înșiși în procesul vederii. Am vedea ceva complet diferit de ceea ce vedem în realitate. – Astfel, ceea ce am făcut capătă pentru noi valoarea justă abia atunci când suntem în măsură să-l situăm în curentul necesității, când îl putem considera ca fiind ceva necesar. Dar, așa cum am spus, trebuie să ne fie limpede că trebuie să facem distincția între ceea ce este reușit și nereușit și ceea ce este calificat din punct de vedere moral ca „bun” sau „rău”.
În esență, găsiți argumentații despre toate acestea, chiar dacă expuse într-un mod mai filosofic, în Filosofia libertății a mea, deoarece în această Filosofie a libertății este explicat clar cum devine omul liber prin faptul că își dobândește ceea ce îi face posibil să-și ia impulsuri din lumea spirituală. Într-un loc este spus chiar răspicat: Impulsurile libere vin din lumea spirituală. – Aceasta însă nu exclude, dragii mei prieteni, ca omul, ca să spun așa, să acționeze cel mai liber în privința anumitor evenimente tocmai atunci când urmează în mod special necesitatea. Întrucât trebuie să facem deosebirea între necesitatea pur fizică exterioară și necesitatea spirituală, cu toate că ambele sunt în esență cam la fel. Dar se deosebesc, am putea spune, în ceea ce privește locul în care se află ele în stratificarea existenței lumii.
Este așa: Luați în considerare din nou o figură precum, de exemplu, Goethe, care intră în istoria lumii și despre care se poate spune: Putem urmări educația unui astfel de om ca Goethe, putem vedea cum a devenit ceea ce este, putem apoi urmări impulsurile care l-au ghidat să creeze „Faust” și celelalte opere poetice ale sale. Putem într-un fel considera tot ceea ce a realizat Goethe ca un rezultat al educației sale. Și acum vedem geniul lui Goethe în acest context. – Desigur, putem face aceasta. În acest caz rămânem în întregime în Goethe. Dar vedeți dumneavoastră, putem face altfel. Putem urmări dezvoltarea spirituală din secolul al XVIII-lea. Să luăm elemente individuale din ea. Să luăm, de exemplu, faptul că, înainte ca Goethe să se gândească la un „Faust”, Lessing proiectase un „Faust” [Nota 18], că un „Faust” exista deja. Se poate spune că ideea de „Faust” a apărut din impulsurile spirituale, din problemele spirituale de care era preocupată epoca. Se poate spune acum, dacă examinăm „Faust” al lui Lessing și multe alte astfel de poeme „Faust”: totul a condus la „Faust”. Se poate, într-un fel, să-l omitem pe Goethe și tot ajungem la „Faust” ca la o necesitate. „Faust” a apărut din ceea ce a fost înainte. Putem așadar să urmărim dezvoltarea lui Goethe și ajungem la „Faust” al său. Putem să ni-l prezentăm pe Goethe mai mult în conformitate cu dezvoltarea sa, dar putem să-l omitem complet și să urmărim strict cum a apărut un astfel de gen de poezie în Europa precum Nibelungii, cum s-a condensat în poemul Parsifal, cum Parsifal este un om care se străduiește într-o anumită epocă a evoluției, cum apoi a apărut o altă dezvoltare, cum printr-o altă dezvoltare ideea de Parsifal a fost complet uitată și a câștigat teren acea idee remarcabilă care a fost exprimată în cartea populară despre Faust, și care apoi a dus la faptul că a apărut un „Faust”, am putea spune un Parsifal într-o epocă mai târzie. Că vorbim de o anumită epocă: bineînțeles, nu trebuie să fim pedanți, cincizeci de ani nu contează; timpul este elastic, se poate întinde înainte și înapoi – deci nu aceasta este important: stabilite în acest fel în care timpul joacă un rol sunt doar lucrurile ahrimanice care se petrec în lume; ceea ce vine de la zeii buni este întru totul deplasabil înainte și înapoi în timp. Așadar, putem să-l omitem complet pe Goethe. Dar în principiu se poate spune: chiar dacă consilierul din Frankfurt, Kaspar Goethe și soția sa Aja nu l-ar fi avut pe fiul lor Wolfgang, sau dacă fiul lor Wolfgang – care, după cum știți, oricum s-a născut negru și a fost aproape să moară imediat după naștere –, ar fi murit imediat după naștere, cu siguranță tot ar fi apărut prin altcineva ceva de genul poemului „Faust”. De asemenea, dacă Goethe ar fi trăit în secolul al XIV-lea, cu siguranță nu ar fi scris „Faust”. Acestea sunt, ce-i drept, gânduri ireale. Dar uneori trebuie să ni le punem în fața sufletului pentru a ne da seama ce este real.
Așadar, se poate pune întrebarea: A creat Goethe din libertatea sa „Faust” sau în general ceea ce este opera întregii sale vieți, sau este vorba de o necesitate absolută? Cea mai mare libertate, dragii mei prieteni, este atunci când faci ceea ce este necesar în istoria lumii! Căci cine crede că libertatea ar putea fi vreodată primejduită de ceea ce există ca necesitate în lume, ar trebui imediat să și spună: „Vreau să creez o poezie, dar sunt un om care vrea să lucreze absolut liber! Deci, vreau să fac abstracție de toți ceilalți poeți care erau neliberi; vreau să creez o poezie liberă. Dar nu aș putea fi liber dacă aș vrea să folosesc cuvintele care sunt în limbă, pentru că acestea au fost create printr-o necesitate străveche. Desigur, asta nu merge! Vreau să fiu un erou al deplinei libertăți. Deci îmi fac propria mea limbă.” – Și se apucă mai întâi să-și facă propria limbă. Da, desigur, ceea ce ar realiza cu poezia sa, care ar apărea într-o limbă încă inexistentă, este că ar fi respins de întreaga lume, că el cu libertatea sa ar fi obligat să provoace rezistența întregii lumi, care desigur s-ar manifesta inițial doar prin faptul de a nu-l înțelege. Vedeți din aceasta că nu se poate pune problema că libertatea, care se angrenează în curentul evenimentelor, ar putea fi afectată în vreun fel de necesitatea care există în curentul continuu al evenimentelor lumii.
Se poate imagina și un pictor care ar vrea să fie complet liber și care ar spune: „Da, să pictez vreau, dar nu vreau să pictez pe pânză sau în orice caz nu pe o suprafață; vreau să pictez liber. Să încerc mai întâi să pictez pe o bază care mi se oferă? Asta n-o voi face! Pentru că atunci sunt silit să mă conformez acestei baze pe toată suprafața.” – Această bază are o anumită legitate. O urmezi, dar asta nu prejudiciază absolut deloc dezvoltarea libertății.
Tocmai în cazul marilor evenimente din istoria lumii, dragii mei prieteni, este izbitor cum ceea ce se poate numi necesitate, atunci când conștiența intră în joc, se poate asocia direct cu libertatea. Vedeți dumneavoastră, am spus deja: Goethe nu ar fi putut crea „Faust” în secolul al XIV-lea, căci în secolul al XIV-lea era absolut imposibil ca „Faust” să apară. El nu ar fi putut scrie „Faust”. De ce nu? Pentru că există ceva ce trebuie denumit gol al desfășurării evenimentelor lumii cu privire la anumite impulsuri ale evoluției. Așa cum nu puteți pune apă într-un butoi dacă butoiul este deja plin de apă, sau cum puteți turna doar o anumită cantitate de apă într-un butoi dacă butoiul este deja parțial umplut cu apă, tot așa nu puteți turna după bunul plac ceva într-un timp care este deja plin. În secolul al XIV-lea pentru așa ceva precum a curs din lumea spirituală printr-un om în lumea fizică în „Faust”, nu era prezent un gol, ci plinătate. Desfășurarea evenimentelor se petrece în cicluri, și când un ciclu este împlinit, atunci vine golul pentru noi impulsuri care pot intra apoi în ceea ce se întâmplă în lume. Trebuie mai întâi ca un ciclu să se umple din punct de vedere al conținutului și apoi să vină din nou golul în raport cu acest ciclu; atunci pot intra noi impulsuri în acel gol. În privința a ceea ce a curs ca impulsuri din lumea spirituală prin Goethe în lumea fizică, golul s-a produs în cadrul dezvoltării culturale în care se afla Goethe. Evoluția decurge astfel încât într-adevăr se desfășoară în valuri: stare de gol – plinătate, împlinire maximă – din nou stare de gol; atunci poate intra noul.
Și potrivit cu aceasta omul care se află între moarte și o nouă naștere își pregătește încarnarea. El își pregătește încarnarea astfel încât să găsească în lumea fizică gradul de goliciune sau plinătate care este potrivit pentru impulsurile sale. Cineva care aduce cu sine, din încarnările sale anterioare, astfel de impulsuri care pot acționa ca impulsuri de prim rang, trebuie așadar să cadă într-un gol, trebuie să apară într-un interval de timp în care în lume există gol. Cine are astfel de impulsuri care trebuie mai întâi să fie și ele primite de lume, trebuie să cadă într-o astfel de perioadă cu noua sa încarnare, în care poate fi umplere pentru goliciune. Firește, acest lucru este valabil pentru cele mai diverse domenii, așa încât ele se încrucișează. Acest lucru se înțelege de la sine. Deci vedem din aceasta că într-o anumită privință noi ne alegem – dacă putem folosi acest cuvânt – momentul în care coborâm în lume, în funcție de calitățile noastre interioare pe care le avem în noi. Și la acestea se aliniază necesitatea interioară cu care acționăm noi.
Dacă țineți cont de acest lucru, nu va mai exista nicio contradicție pentru dumneavoastră atunci când observați evenimentele succesive în curentul vremii și vă spuneți: Parsifal și așa mai departe, Faust, se continuă astfel, și apoi vine Goethe, și din interiorul său vine acel lucru care poate fi înțeles la fel de bine în curgerea în etape succesive a timpului. Nu veți mai simți nicio contradicție, deoarece de sus, din lumea spirituală, Goethe privea jos și pregătea în ființa sa interioară ceea ce putea deveni apoi o lucrare în exterior. Apoi, în timp ce se află pe planul fizic, el lasă deci ca din interiorul său să se reverse ceea ce a absorbit tocmai în secolele anterioare, în care s-au desfășurat evenimentele care au curs în continuare. Între aceste două afirmații „Opera lui Goethe trebuia să fie creată într-o anumită epocă” și „Goethe a creat-o liber” este tot atât de puțin o contradicție pe cât ar fi dacă aș avea aici o tavă și pe ea aș avea 1, 2, 3, 4, 5, 6 bile, deci un șir de bile. Apoi vin cu un mic pahar și spun: prima bilă o pun în pahar, a doua bilă o pun în pahar, a treia bilă o pun în pahar, a patra bilă și așa mai departe, și aici îl golesc. – Atunci cineva spune: Bilele care sunt acum aici sunt aceleași bile care erau pe tavă. – Nu, spune altcineva, acestea sunt bilele care au fost în pahar; din el le-am scos. – Ambele afirmații pot coexista perfect.
Ceea ce s-a întâmplat în timp, ceea ce a dus în cele din urmă la „Faust”, este ceea ce s-a integrat în sufletul lui Goethe, și din sufletul lui Goethe vine, întrucât s-a acumulat în sufletul lui Goethe privind în jos din lumea spirituală. Căci noi luăm întotdeauna parte la întreaga dezvoltare a lumii. Dacă privim astfel, ne putem spune: În momentul în care privim în trecut, trebuie să vedem înseși cele trecute ca fiind necesare. Și când ne uităm la noi înșine și facem din nou în prezent cele trecute, dacă le facem conștient, atunci ceea ce a fost pregătit în mod necesar în trecut îl plasăm totuși în prezent prin libertate. Astfel, cel mai liber poate fi cel care poate dezvolta conștiența deplină: Cu ceea ce fac, nu fac altceva decât ceea ce este necesar din punct de vedere spiritual. Lucrurile nu pot fi expuse, aș spune, cu o logică pedantă, ci lucrurile pot doar să fie văzute printr-o înțelegere complet vie a realității.
Ne mai putem ajuta într-un mod, dragii mei prieteni, ca să înțelegem pe deplin chestiunea. Ne putem întreba următoarele. Ne uităm, de exemplu, la animale. Pentru ele conștiența este diminuată. Știm că ele au o conștiență diminuată. Acest lucru a fost explicat de mine de mai multe ori. Ne uităm la om: el are un grad de conștiență care este astfel încât libertatea poate să se manifeste. Cum este atunci cu conștiența Îngerilor, așadar a acelor ființe care sunt imediat deasupra omului? Cum este cu conștiența Îngerilor?
Este chiar foarte dificil, dragii mei prieteni, să înțelegi imediat conștiența Îngerilor. Vedeți dumneavoastră, când un om vrea să facă ceva, chibzuiește cum ar trebui să fie ceea ce vrea să facă. Și suferă un eșec dacă pe planul fizic nu are loc ceea ce și-a imaginat că ar trebui să aibă loc pe planul fizic. Dacă cineva coase între ele două bucăți de material și după ce le-a cusut acestea se desfac, atunci acțiunea sa a eșuat. Da, la mașina de cusut se poate întâmpla. Atunci acțiunea a eșuat. Așadar, dacă nu se produce ceea ce am preconizat ca o idee pentru planul fizic, se spune: acțiunea a eșuat. Adică, omul pornește cu voința spre ceva pentru care și-a închipuit o imagine cum ar trebui să fie pe planul fizic. Așa se petrece voința la om. Nu este așa la Îngeri.
Pentru Îngeri, totul constă în intenție. O intenție a unui Înger poate fi realizată în moduri foarte diferite și totuși efectul poate fi același, întru totul același. Vedeți dumneavoastră, este adevărat, dar este desigur ceva care, aș spune, se împotrivește logicii obișnuite. Numai în elementul artistic, dacă luăm artisticul în mod uman, ne putem simți apropiați de această conștiență. Pentru că veți găsi întotdeauna că dacă artistul poate așadar să ia lucrurile în mod uman – nu este nevoie să fie întotdeauna capabil să-și ia elementul artistic în mod uman, dar atunci când îl poate lua –, atunci poate eventual considera ceea ce i-a ieșit pe dos, ceea ce chiar nu i-a reușit, ca fiind mai valoros decât ceea ce i-a reușit în sensul că l-a executat exact așa cum ar fi trebuit să fie. Aici ne apropiem puțin de ceea ce este extrem de greu de imaginat, că pentru conștiența Îngerilor, pentru voința Îngerilor, totul ține de intenții și că aceste intenții pot fi realizate pe planul fizic în cele mai diverse moduri, ba chiar cele mai opuse moduri. Aceasta înseamnă, atunci când un Înger își propune ceva, își propune ceva foarte specific, dar nu așa încât să spună: „Pe planul fizic trebuie să arate așa și așa.” Acest lucru încă nu se află acolo; el va ști cum va fi abia când va fi acolo.
Am văzut și am atras atenția asupra acestui fapt: chiar și la Elohimi este un astfel de caz. Elohimii au creat lumina și au văzut că lumina era bună. Cu alte cuvinte, ceea ce la om este primul lucru, ideea a ceea ce este acolo pe planul fizic, nu este deloc primul lucru în conștiența ființelor spirituale care sunt deasupra omului, ci la ele primul lucru este intenția, iar modul în care se realizează este o cu totul altă chestiune. Acum, în această privință, omul este bineînțeles creatura intermediară între animal și înger. Prin urmare, el este pe de o parte înclinat mai mult în jos înspre inconștiența animalului. Oriunde se manifestă criminalitatea, este în esență animalitatea cea care cauzează acest lucru în om. Dar el este, pe de altă parte, înclinat și în sus, aș spune, spre conștiența Îngerilor. Este într-adevăr așa, că omul poartă în sine posibilitatea ca dincolo de conștiența obișnuită să dezvolte o conștiență mai înaltă, unde intențiile i se înfățișează într-un mod diferit decât în cazul conștienței obișnuite.
Se poate spune astfel: Să presupunem că un om se implică în probleme importante ale vieții. Atunci nu poate merge cu intențiile sale așa cum o face de obicei. Să presupunem, de exemplu, că primește ca educator – dar acum un educator în sensul corect –, un copil pe care să-l educe. Omul obișnuit are principiile sale de educație, principiile sale pedagogice, nu-i așa? Știe când să să-l altoiască sau să nu-l altoiască, poate chiar că nu ar trebui să-l altoiască niciodată și așa mai departe. Știe cum să facă una, cum să facă cealaltă. Dar cine privește lucrurile din punctul de vedere al unei conștiențe superioare, nu va judeca întotdeauna în acest fel, ci va lăsa totul în seama vieții. Va aștepta să vadă ce poate observa. El își va stabili un singur lucru: intenția să aducă la împlinire ceea ce îi apare a fi înzestrarea înnăscută. Dar acest lucru care apare predispus poate fi adus la împlinire în multe moduri diferite. Despre aceasta este vorba.
Astfel, dragi prieteni, dacă considerăm toate aceste lucruri laolaltă, ne vom da seama cum, pentru a înțelege întregul om în ceea ce privește necesitatea și libertatea, trebuie să acordăm atenție fizicului exterior al omului și interiorului, va să zică în primul rând etericului. Dacă ne uităm doar la trupul eteric al omului: v-am atras deja atenția asupra modului în care trupul eteric al omului urmează o cu totul altă cale decât trupul fizic. Trupul fizic al omului, așa cum v-am spus odată, este la început tânăr; el apoi se dezvoltă, înaintează în vârstă și în cele din urmă devine bătrân. Trupul eteric face opusul. Când spunem că „îmbătrânim” în privința trupului fizic, ar trebui să spunem de fapt că „întinerim” în privința trupului eteric [Nota 19]. Căci realmente trupul eteric, dacă vrem să folosim cuvintele „bătrân” și „tânăr”, este un moșneag atunci când ne naștem, pentru că atunci este complet zbârcit, încrețit grămadă, atât de mic încât este potrivit doar pentru noi. Când ajungem la o vârstă înaintată normală și murim, acest trup eteric este în schimb întinerit într-atât încât îl putem preda întregii lumi și poate acționa din nou tânăr în exterior. În timp ce trupul fizic îmbătrânește, trupul eteric „întinerește”. Devine tot mai tânăr.
Dacă murim la o vârstă anormală, dacă murim tineri, atunci trupul eteric poate avea astfel de semnificații precum cele pe care vi le-am menționat. Dar nu numai în privința, de exemplu, acestei îmbătrânire trebuie să vedem această deosebire între trupul fizic și trupul eteric, ci și în privința necesității și libertății. Vedeți dumneavoastră, atunci când omul este cel mai mult prins în necesitate cu privire la ceea ce efectuează cu trupul său fizic sau în general ca ființă pe planul fizic, atunci trupul său eteric este cel mai liber; atunci trupul său eteric este complet lăsat în voia sa. În privința tuturor lucrurilor în care suntem constrânși de necesitate în planul fizic, trupul eteric este lăsat în voia sa. În privința tuturor lucrurilor în care trupul eteric este constrâns de necesitate, ceea ce omul dezvoltă pe planul fizic se efectuează în libertate. Așadar, în timp ce trupul fizic este supus necesității, trupul eteric are un grad corespunzător de libertate, și în timp ce trupul eteric este supus unei necesități, ceea ce privește trupul fizic are un anumit grad de libertate. Ce înseamnă aceasta?
Deci, să presupunem: nu veți putea spune că aveți libertatea completă de a vă scula și de a vă culca când doriți. Oamenii se trezesc dimineața și se culcă seara. Nu se poate vorbi deloc despre libertate. Acest lucru este legat de necesitățile de fier ale vieții. Și chiar dacă variați cumva timpul de trezire și de culcare, nu poate fi vorba deloc de libertate. De asemenea, mâncați în fiecare zi. Nu poate fi vorba în acest caz de libertate. Nu vă puteți decide să ieșiți cu forța din această necesitate și să vă căutați libertatea prin faptul că, de exemplu, nu mâncați fiindcă ați simți ca pe o constrângere să mâncați. În privința tuturor acestor lucruri omul este încorsetat în necesități. De ce este omul încorsetat în necesități? Pentru că însoțitorul – așa cum am spus data trecută – care este în interiorul său, care merge împreună cu el în timpul vieții de aici de pe planul fizic cu tot ce este legat de planul fizic, ce este prins într-o necesitate, pentru că însoțitorul în timpul acesta trăiește în libertate. Dacă însă ne angajăm cu interiorul, cu trupul eteric în necesitate, prin ce se poate întâmpla acest lucru? Tocmai prin faptul că ne dedicăm în mod conștient acelui lucru pe care-l recunoaștem ca fiind o necesitate. Deci așa încât ne spunem, de exemplu: actualmente este timpul în care cel care este copt pentru acest lucru, care poate recunoaște acest lucru, ar trebui să se îndeletnicească cu știința spirituală. Bineînțeles, nimeni nu este forțat de o necesitate exterioară să facă acest lucru. Dar o poți recunoaște ca o necesitate interioară, pentru că este necesară în ciclul actual al omenirii. Astfel, te supui necesității din proprie voință, din libertate. Nimic nu te forțează exterior pe planul fizic. Lăuntric trebuie, ca să spunem așa, din libertate să urmezi constrângerea. Atunci trupul eteric își face el însuși impulsul care îl impregnează cu necesitate. Trupul eteric își creează el însuși necesitatea și prin aceasta își oferă posibilitatea de a dezvolta în libertate ceea ce se întâmplă cu privire la planul fizic. Cu alte cuvinte, ajungi să cunoști necesitatea spirituală și prin aceasta te faci din ce în ce mai liber pentru tot ceea ce este viața pe planul fizic.
Acum veți spune: Deci, ar trebui de fapt prin aceea că ne deprindem cu o necesitate spirituală să devenim mai liberi pentru viața pe planul fizic. – Așa și este realmente. Prin faptul că ne conectăm la curentul spiritualului din lume, că lăsăm curentul spiritualului să treacă prin noi, efectiv absorbim elemente care ne smulg din a fi înlănțuit cu lumea fizică. Bineînțeles, nu ne putem elibera din ceea ce ne revine prin încarnarea anterioară, prin karma noastră. Dar dacă nu ne eliberăm în modul descris, prin cunoașterea necesității spirituale, de condițiile necesare ale planului fizic, rămânem legați de aceste condiții necesare ale planului fizic după moarte și le cărăm cu noi. Târâm după noi necesitățile planului fizic de-a lungul vieții dintre moarte și o nouă naștere. Nu ne eliberăm de ele. În fiecare moment în care ne conectăm cu trupul nostru eteric la necesitățile planului spiritual, devenim tot mai liberi și mai liberi de necesitățile planului fizic. Este cu adevărat așa, că dacă dintr-o decizie liberă putem urma un impuls pur spiritual pe care-l recunoaștem, devenim din ce în ce mai liberi de tot ceea ce altfel ne înlănțuie de viața fizică, ne înlănțuie mult dincolo de moarte. În schimb, în privința tuturor celor de care suntem înlănțuiți în viața fizică, care nu pot fi schimbate, trupul eteric ca atare devine din ce în ce mai liber.
Și astfel putem vedea cum conlucrează pe planul fizic libertatea și necesitatea, dar de asemenea libertatea și necesitatea și pentru trupul eteric. Trupul eteric își obține libertatea prin necesitatea planului fizic, și necesitatea sa trebuie să și-o recunoască el însuși. Trupul fizic își obține libertatea tocmai prin faptul că trupul eteric își înțelege necesitatea, iar necesitatea sa îi este dată prin modul în care s-a plasat din punct de vedere karmic în întreaga derulare a planului fizic.
Așa lucrează organic împreună omul fizic liber-necesar și omul spiritual-sufletesc necesar-liber. Libertatea și necesitatea se împletesc întotdeauna. Dar este imposibil să fim supuși unei necesități absolute atunci când suntem pe deplin conștienți. Prin faptul că pătrundem ceva cu conștiența clară, așadar că îl acceptăm astfel încât putem fi pe deplin conștienți de el, libertatea domnește în sufletul nostru. Prin aceasta ne ridicăm, ne scoatem cu sufletul nostru din necesitate și ne facem liberi pentru cele de care suntem conștienți. Da, dar dacă recunoaștem spiritual o necesitate, dacă recunoaștem că este necesar în prezent să asimilăm curentul științei spirituale, dacă așadar, ca să spun așa, ne integrăm liber într-o necesitate, ne facem totodată prin aceasta inconștienți? Într-un anumit sens, da! Ne facem într-un anumit sens inconștienți, întrucât decidem să ne extindem conștiența până acolo încât să ajungem la poarta prin care se revarsă, prin care radiază ceea ce este să vină din lumea spirituală. Dar apoi absorbim ceea ce este să vină din lumea spirituală, ne supunem puterilor conducătoare, active care în lumea spirituală se apleacă în jos spre noi. De aceea vorbim despre faptul că ne trudim să ne croim drum în sus prin faptul că ne integrăm în necesitatea spirituală, către ființele care se apleacă spre noi. De aceea vom sublinia întotdeauna: Plutim cu conștiența noastră către ființele care din lumea spirituală ne pătrund, care ne străbat pulsând în noi, și așteptăm, spunându-ne: Ne integrăm în mod necesar în impulsurile care vin din lumea spirituală, – așteptăm ca prin aceasta în aceste impulsuri ale noastre în același timp să coboare impulsurile ființelor spirituale superioare. Și prin aceasta iese la iveală acea relativă, acea profundă inconștiență în care, așa precum altminteri simțim o acțiune inconștientă, simțim ca fiind activ ceea ce lucrează spiritual în noi, în care suntem cu adevărat siguri că spiritul este în noi și în care putem să-l urmăm, în care negreșit suntem îndreptățiți să-l urmăm.
Acum ne întoarcem la punctul nostru de plecare. Vedeți dumneavoastră, dacă am tot rumega în minte în mod conștient ce rezultă din astfel de evenimente semnificative, cum sunt de exemplu cele din prezent – le-am comparat mai devreme cu războaiele romano-germanice –, dacă am rumega cu conștiența obișnuită, nu am ajunge la nimic. Dar în momentul în care ne putem spune că vrem nu prin rumegare să ajungem la ceea ce este bine, la lucrul just de făcut, ci vrem să ajungem la ceea ce este just prin faptul că spiritualul afluează în noi, că ne lăsăm în voia impulsului spiritual, atunci nu avem nevoie să rumegăm. Atunci știm că aceste impulsuri spirituale duc, numai să ne lăsăm cuprinși de ele, la ceea ce este just, la ceea ce trebuie, ele duc la curente care depășesc secolele, care depășesc mileniile. Acesta este lucrul important.
Atunci ne spunem: nu avem nevoie să ne gândim acum că lucrurile trebuie să se desfășoare astăzi așa și mâine așa pentru ca aceasta și aceea și cealaltă să se întâmple; ci ne spunem: trăim în prezent în acea perioadă a umanității, în epoca în care dezvoltarea de mai departe a existenței pământești poate avea loc în modul corect numai dacă impulsurile spirituale din lumea spirituală sunt în mod direct preluate și asumate. Așadar ele trebuie să fie preluate și asumate. Și ceea ce se întâmplă în exterior pe planul fizic trebuie în mod necesar să se conecteze la aceste impulsuri, să se conecteze în modul corect. Atunci se va întâmpla ceea ce este just, ceea ce trebuie. Atunci știm – fără să mai scormonim cu gândul în privința a ceea ce va fi mâine și poimâine –, că aceasta se va întâmpla, că sufletele care trec acum prin poarta morții, atât în trupul lor eteric, cât și ca suflete, vor acționa, în măsura în care se vor uni cu ele gândurile celor care în viitor vor popula Pământul pe câmpurile fertilizate cu sânge, încât din aceasta va rezulta ceva care va avea efect de-a lungul secolelor. Dar trebuie să avem conștiența nemijlocită, să avem această conștiență așa cum am exprimat-o adesea cu cuvintele:
Așadar, acesta este lucrul important: să înțelegem că, începând de la un anumit punct în prezent, sufletele care vor să-și poată îndrepta cugetul înspre spirite trebuie să devină conștiente în spirit. Atunci, din ceea ce se întâmplă acum, va rezulta ceea ce este just pentru viitor. Pentru a ne impregna cu acest gând, este necesară o încredere fermă, așa cum o au acele ființe pe care le numărăm în ierarhia Îngerilor. Căci dintr-o astfel de încredere lucrează Îngerii. Ei știu că dacă au intențiile juste, din aceste intenții juste va rezulta ceea ce este just. Nu prin faptul că își propun să dea o anumită formă evenimentelor viitoare, ci prin faptul că au intențiile corecte. La aceste intenții corecte putem însă să ajungem și să ni le însușim doar în mod spiritual. Cum putem să ajungem la ceva spiritual și să ni-l însușim, despre aceasta numai o gândire în sensul științei spirituale ne poate îndruma, în stilul în care am încercat să o facem.
Despre acest lucru vom vorbi mai departe, dragii mei prieteni, marțea viitoare.
