Dacă sufletul vrea să dobândească facultatea de a pătrunde în cunoaşterea lumii suprasensibile, trebuie în primul rând să-şi sporească forţele. El ajunge la această stare dezvoltând din interior o activitate care este, în fond, imaginativă. Dar nu este suficient ca o asemenea activitate de imaginaţie să se exercite cu intensitatea normală pe care conştienţa obişnuită are obiceiul s-o desfăşoare când ia ca punct de plecare perceperea lumii sensibile. În acest din urmă caz, imaginaţia este mult mai puţin intensă decât percepţia. Dacă nu vom exercita-o decât cu această intensitate, ea nu va fi niciodată capabilă să dezvolte forţele care să ofere accesul sufletului la lumea suprasensibilă. Rămânând tot imaginaţie, ea trebuie să atingă forţa de intensitate a percepţiei însăşi. Ea nu trebuie să producă doar nişte reflectări (imagini-oglindiri) care să se asemene cu percepţiile respective, ci să se condenseze în aşa măsură, încât să creeze imagini concrete, imagini vii. Dar sufletul nu trebuie să-şi dirijeze forţele doar asupra acestor imagini. El trebuie să-şi îndrepte atenţia către propria sa activitate creatoare de imagini. Ne regăsim astfel într-o conştienţă interioară consolidată; dacă am repetat acest exerciţiu fără încetare, remarcăm, după săptămâni, luni sau un interval de timp şi mai îndelungat, că, asimilând această conştienţă consolidată, am intrat în contact cu o lume suprasensibilă. La început acest contact este haotic, constând dintr-un sentiment confuz şi general. Dar încetul cu încetul din acest haos se desprinde o lume obiectivă de imagini. Constatăm că, datorită exerciţiilor de formare de imagini, conştienţa, întărită, a obţinut cooperarea unei realităţi spirituale exterioare pentru crearea de imagini, exprimând o lume suprasensibilă obiectivă. Avem astfel descrisă mai explicit experienţa pe care o face sufletul omenesc cu ţesăturile de imagini pe care le întâlneşte pe drumul său în lumea spirituală şi de care a fost vorba la pagina 16 a prezentei scrieri. Făcându-şi asupra acestor procese o idee clară; prin experienţa sa interioară, cel care aspiră la cunoaşterea suprasensibilă recunoaşte în mod indubitabil realitatea suprasensibilă şi o distinge de simplele iluzii ale imaginaţiei arbitrare.
La pagina 17 a prezentei scrieri se spune că imaginile percepute de o conştienţă care este la debutul experienţelor sale suprasensibile „nu sunt la început decât ca o perdea pe care sufletul o aşază în faţa lumii suprasensibile, când simte stabilit contactul între el şi această din urmă lume”. Este vorba într-adevăr de o „perdea”, căci imaginile nu servesc la început decât pentru a ridica propria conştienţă de sine în lumea suprasensibilă. Prin aceste imagini devenim conştienţi de noi înşine ca de o fiinţă spirituală, dar nu percepem încă prin ele o lume suprasensibilă obiectivă. Este ca şi cum am simţi că avem ochii făcând parte din organismul nostru fizic, dar că nu ar fi deschişi la influenţele lumii exterioare. Imaginile care apar în suflet trebuie să devină spiritual translucide, permiţându-le să desfăşoare acolo o activitate continuă. În cazul acesta, prin propria lor dezvoltare, ele devin încetul cu încetul diafane, se transformă în aşa fel, încât nu le mai contemplăm, ci le simţim pur şi simplu vii în suflet şi că prin ele percepem esenţa realităţii suprasensibile.
Una din primele impresii după intrarea în lumea suprasensibilă constă în a ne da seama, datorită conştienţei adaptate la această lume, de relaţiile de simpatie şi antipatie care ne leagă de fiinţele acestei lumi (comparaţi pagina 49 şi următoarele pagini ale prezentei scrieri). Prin experienţele care le facem în acest fel, se remarcă faptul că trebuie să ne desprindem de lumea sensibilă cu reprezentările noastre, dacă vrem să intrăm în lumea suprasensibilă. Este adevărat că putem descrie ceea ce vedem în suprasensibil prin reprezentări extrase din lumea sensibilă. De exemplu, se poate spune că o fiinţă se manifestă printr-un fenomen de culoare. Însă astfel de descrieri de realităţi suprasensibile nu au decât următoarea valoare: adevăratul ocultist, indicând o culoare, vrea să spună că experienţa pe care o face în suflet este analoagă cu perceperea acestei culori de către conştienţa fizică. Dar dacă, prin descrierea sa, cineva ar vrea să indice că are în faţa conştienţei sale ceva ce este identic cu culoarea fizică, el nu ar fi un ocultist, ci un vizionar şi nu halucinant. Cu experienţele de simpatie şi de antipatie suntem într-adevăr în faţa primelor impresii ale lumii suprasensibile. Există persoane care sunt decepţionate când ocultistul le avertizează că doreşte doar să ilustreze vederile sale într-o manieră mai concretă, atunci când recurge la reprezentări provenind din viaţa materială. Aceste persoane, în fond, nu aspiră să cunoască o lume suprasensibilă diferită de lumea fizică, ci ar vrea mai curând să recunoască în lumea suprasensibilă un fel de dublură a lumii fizice. Ele vor ca această lume suprasensibilă să fie mai subtilă, mai „eterică” decât lumea fizică, în rest, lumea suprasensibilă nu ar trebui, gândesc aceste persoane, să solicite de la ele folosirea altor reprezentări decât cele sensibile. Cel care vrea să se apropie cu adevărat de lumea spirituală trebuie să facă efortul de a-şi însuşi concepţii noi. Cel ce se mulţumeşte să şi-o reprezinte ca o imagine atenuată, vaporoasă, a lumii fizice nu poate sesiza lumea suprasensibilă.
Forţa memoriei, care joacă un rol deosebit sub influenţa conştienţei obişnuite, nu este luată în considerare ca facultate omenească pentru perceperea lumii suprasensibile. (Trebuie ţinut seamă de această remarcă, pentru a nu ne înşela asupra a ceea ce s-a spus la pagina 36 din această descriere.) Sufletul omenesc dispune de forţa amintirii în timpul vieţii sale în lumea sensibilă, în desfăşurarea diverselor sale activităţi, prin intermediul organismului său fizic. Ridicându-se în lumea suprasensibilă, sufletul nu-si mai exercită memoria faţă de fiinţele şi fenomenele acestei lumi. El se limitează, la început, să contemple din această lume ceea ce are în faţa sa, fără să-i rămână vreo amintire despre aceste impresii când reintră în corpul fizic. Această stare nu este totuşi definitivă. Sufletul ia ceva din viaţa sa din lumea fizică ca un ecou al memoriei sale, şi acesta este ceea ce-i permite să-şi spună în viaţa din suprasensibil: „Aci, în lumea spirituală, eu sunt aceeaşi fiinţă ca şi în lumea sensibilă”. Memoria îi este necesară pentru continuitatea conştienţei de sine. Mai mult, conştienţa de sine, ridicată până în lumea suprasensibilă, dobândeşte şi facultatea de a transforma impresiile primite în această lume, astfel încât ele se imprimă în corp la fel ca impresiile sensibile ale lumii fizice. Aşa se face că este posibil ca sufletul să păstreze un fel de amintire despre experienţele sale suprasensibile. Fără aceasta experienţele menţionate ar fi uitate. Dar, în timp ce impresiile lumii fizice acţionează asupra omului în aşa fel încât mai târziu ele îi sunt reamintite prin efectele lor evidente, în sfera suprasensibilă este necesar ca omul să-şi manevreze experienţele proprii astfel încât mai târziu să le regăsească în conştienţa sa obişnuită. Aceasta înseamnă că experienţele suprasensibile trebuie să se desfăşoare în deplina lumină a conştienţei. Cu toate acestea, ocultistul păstrează, nu fără dificultate, sub formă de amintiri, experienţele făcute în lumea suprasensibilă. El nu poate povesti altuia ceea ce ştie „simplu, din memorie”. Dacă îi cerem acest lucru, ocultistul se află adesea în faţa necesităţii de a reface în suflet condiţiile în care a făcut experienţa pe care vrea s-o descrie, pentru a vedea despre ce trebuie să vorbească.
Raportul dintre imaginile întâlnite în suprasensibil şi realitatea ce le corespunde (vezi pagina 57 a prezentei scrieri) nu este o problemă tot atât de simplă ca şi raporturile unei impresii a sufletului cu un obiect sau un fenomen sensibil. În suprasensibil, conştienţa trebuie să pătrundă acest raport în mod integral. Este altceva când ai o masă în faţa ta. În acest caz, masa este esenţialul; ceea ce se întâmplă în suflet cu această ocazie nu are, cel mult, decât o existenţă nebuloasă faţă de conştienţă. Percepând o fiintă suprasensibilă – chiar şi atunci când, aşa cum s-a arătat mai sus, i-am făcut imaginea „transparentă” – avem în conştienţa de sine experienţa acestei imagini însoţită de conţinutul său sentimental. Aceasta se întâmplă atunci când ne adâncim în întregime, cu conştienţa suprasensibilă, în această experienţă a sentimentului pe care realitatea o aduce în faţa sufletului. Experienţa pe care am făcut-o în acest caz se distinge – şi trebuie să se distingă – net de cea a imaginii. Aceste două experienţe nu trebuie să se contopească una în alta. Ar fi o sursă de iluzie şi de eroare gravă în aceste experienţe.
