Ne-am ocupat de cunoașterea omului, de felul în care se află el în lume prin intermediul sectoarelor sale senzoriale și al organelor sale vitale și am încercat să avem în vedere unele dintre consecințele faptului care se găsește la baza acestor cunoștințe. Înainte de orice ne-am vindecat întru câtva de concepția banală care îi caracterizează pe unii dintre cei care se pretind a fi orientați spiritual și care etichetează tot ce înțeleg ei că trebuie să disprețuiască cu expresia „material”, sau „senzorial”. Căci am văzut că aici în lumea fizică, omului îi este dată în organele sale inferioare și în activitățile sale inferioare reflectarea unor activități și corelații superioare. A trebuit să privim simțul tactil, simțul vieții, așa cum sunt ele în prezent, ca fiind puternic legate de lumea pământeană fizică; la fel și simțul Eului, simțul gândirii, simțul vorbirii. Dar ceea ce găsim noi în sfera pământeană fizică drept simțuri ce nu deservesc numai interior organismul corporal: simțul mișcării, simțul echilibrului, simțul mirosului, simțul gustului, într-un anumit sens și simțul văzului – aceste simțuri a trebuit să ne străduim să le privim ca pe niște umbre a ceva ce devine mare, foarte important în lumea spirituală după ce am trecut prin poarta morții. Am subliniat faptul că prin simțul mișcării, în lumea spirituală, ne mișcăm printre entitățile diferitelor ierarhii în funcție de forțele de atracție și de respingere pe care acestea le exercită asupra noastră și care se exteriorizează în simpatiile și antipatiile spirituale pe care le trăim, le resimțim după moarte. Simțul echilibrului nu ne menține numai în stare de echilibru fizic, așa cum se întâmplă aici în trupul fizic, ci și în echilibru moral cu ființele și influențele care se află în lumea spirituală. La fel se întâmplă și cu celelalte simțuri: simțul gustului, simțul mirosului, simțul văzului. Și în măsura în care spiritualul ascuns intervine în lumea fizică, nu ne putem referi la simțurile superioare pentru a obține lămuriri în această privință, ci trebuie să ne adresăm sectoarelor senzoriale inferioare. În orice caz, nu este posibil să discutăm în prezent despre unele lucruri foarte importante în acest sens, pentru că în prezent prejudecățile sunt atât de mari, încât este suficient să expui chiar lucruri importante și interesante în sens spiritual superior, pentru a fi greșit înțeles și acuzat în cele mai diverse sensuri. Așa se face că deocamdată trebuie să las la o parte referirea la unele procese interesante din domeniul senzorial și la unele fapte importante ale vieții.
În această privință, în timpurile vechi existau condiții mai prielnice. În orice caz, nu existau nici posibilitățile de răspândire a cunoștințelor care există acum. Aristotel putea vorbi despre anumite lucruri mult mai degajat, mai imparțial decât este posibil să se facă azi acest lucru când aceste adevăruri trezesc imediat simpatii și antipatii fiind receptate într-un sens personal oarecare. Găsiți de exemplu, în operele lui Aristotel adevăruri care ating omul în profunzime și care în prezent nu ar putea fi dezvăluite în fața unei mulțimi, adevăruri la care m-am referit în ultimele discuții atunci când am spus: Grecii știau încă mai multe lucruri despre legătura dintre spiritualul-sufletesc și corporalul-fizic, fără a cădea de aceea în materialism. În scrierile lui Aristotel [Nota 17] puteți găsi, de exemplu, expuneri foarte frumoase despre aspectul exterior al oamenilor destoinici, al celor lași, al celor mânioși, al celor somnoroși. Se povestește acolo într-un anumit mod corect, ce păr, ce culoare a feței, ce fel de riduri au cei curajoși, cei lași, ce siluetă au somnoroșii etc. Chiar și numai prezentarea acestor aspecte ar aduce în prezent anumite dificultăți, care pentru alte lucruri ar fi încă și mai mari. Din această cauză, în prezent, când oamenii au devenit atât de personali și prin acest caracter personal vor să se înconjoare cu ceață referitor la adevăr în diferite privințe, trebuie să ne referim mai mult la generalități atunci când trebuie să prezentăm în anumite împrejurări adevărul.
Fiecare fel de a fi și fiecare activitate umană trebuie înțelese într-o anumită direcție, când se pun întrebări necesare în modul corect, cu privire la ceea ce am evocat în fața sufletelor noastre în ultimele expuneri. De exemplu: am spus: Sectoarele senzoriale, așa cum le aflăm în prezent la om, sunt întru câtva sectoare separate și aflate în repaus, așa cum zodiile din spațiul cosmic sunt sectoare aflate în repaus, în contrast cu ceea ce apare în planete, care se rotesc, se deplasează, își schimbă locul într-un mod mai mult sau mai puțin alert. La fel, sectoarele senzoriale sunt într-o anumită măsură net delimitate în regiunile lor, în timp ce procesele vitale pulsează prin întregul organism și traversează diferitele sectoare senzoriale, aceasta însemnând că le comunică forță în activitățile lor.
Am mai spus însă și că în timpul vechii perioade lunare organele noastre actuale de simț erau încă organe vitale, că încă mai acționau ca organe vitale și că organele noastre vitale erau în esența lor mai sufletești în timpul Vechii Luni. Gândiți-vă acum la ceea ce am subliniat în alte dăți: că există un fel de atavism în viața umană, un fel de reîntoarcere la obișnuințele, la particularitățile a ceea ce era altădată conform cu natura – în cazul de față în perioada Vechii Luni; un fel de recădere. Noi știm că există o recădere atavică în modul de clarvedere imaginativă de natura visului care era caracteristică perioadei lunare. Această recădere atavică în viziunile lunare, trebuie s-o desemnăm în prezent ca fiind maladivă.
Acum, vă rog să aveți în vedere în mod foarte clar: nu viziunile ca atare sunt maladive, căci altfel, tot ce a fost viețuit de om în perioada lunară când trăia numai în astfel de viziuni ar trebui desemnat ca fiind maladiv, și ar trebui să spunem că în perioada lunară omul a parcurs un proces maladiv și încă un proces maladiv sufletesc, că el ar fi fost nebun în perioada lunară veche. Aceasta ar fi o absurditate, nu se poate spune așa ceva. Caracterul maladiv nu se află în viziunile ca atare, ci în faptul că ele sunt prezente în organizarea pământeană actuală a omului, în așa fel încât nu sunt suportate, că sunt utilizate de această organizare pământeană, în așa fel încât nu sunt potrivite ca viziuni lunare. Gândiți-vă că atunci când cineva are o viziune lunară, aceasta este potrivită, de fapt, numai conducerii unui sentiment, unei activități, unei înfăptuiri, care ar fi corespunzătoare Lunii. Aspectul patologic apare în faptul că el are o viziune lunară în perioada Pământului și face lucruri care nu se fac decât cu un organism pământean. Iar acest lucru el îl face numai pentru că organismul său pământean nu suportă viziunea, atunci când organismul pământean se impregnează oarecum cu viziunea respectivă.
Luați cazul cel mai grosier: Cineva are o viziune. În loc să rămână liniștit cu această viziune și s-o privească în interior, el o îndreaptă spre lumea fizică, în timp ce ea nu este aplicabilă decât lumii spirituale și el se comportă cu trupul său, în conformitate cu viziunea. Asta înseamnă că el începe să se agite, să facă scandal pentru că viziunea îi pătrunde corpul, îi dă forță, ceea ce nu ar trebui să facă. Aveți aici cazul cel mai grosier. Ea ar trebui să se oprească în interiorul regiunii în care trăiește viziunea, iar ea nu face acest lucru atunci când, în prezent, nu este suportată ca viziune atavică de trupul fizic. Dacă acesta este prea slab pentru a face față viziunii, apare lipsa de forță. Dacă trupul fizic este destul de puternic pentru a se împotrivi viziunii, atunci el o slăbește. Ea nu are atunci acel caracter prin care îl minte pe om, convingându-l că ea ar fi ceva identic cu un obiect sau proces din lumea senzorială; căci aceasta este minciuna pe care i-o prezintă viziunea celui care prin aceasta devine maladiv. Așadar când organismul fizic este destul de puternic pentru a combate înclinația viziunii atavice de a minți, atunci se produce următorul lucru: omul va fi în acest caz destul de puternic pentru a se comporta față de lume într-un mod similar cu comportamentul tipic pentru epoca Vechii Luni, și totuși el va adapta acest comportament organismului actual.
Ce înseamnă oare aceasta? Aceasta înseamnă că omul va modifica interior zodiacul său cu cele douăsprezece sectoare senzoriale. El îl va modifica în așa fel încât în acest zodiac se vor reflecta mai multe procese vitale decât se desfășoară ca procese senzoriale sau mai bine spus, se desfășoară procese care au de fapt un ecou în procesul senzorial, dar în sectorul senzorial îl transformă în proces vital, așadar scot procesul senzorial din ceea ce în prezent este mort în el, și-l transformă în viu, astfel încât omul vede, însă în timp ce vede el și trăiește ceva; el aude, dar în timp ce aude, el și trăiește ceva în aceasta, așa cum el trăiește altfel numai în stomac sau pe limbă, în ochi sau în ureche. Procesele simțurilor sunt aduse în stare de mișcare. Viața lor este pusă în mișcare. Acest lucru se poate întâmpla în liniște. În acest caz, organelor de simț li se încorporează din ceea ce, în prezent, nu au la acest nivel decât organele vitale. Organele vitale au altfel o puternică fortificare interioară cu simpatie și antipatie. Gândiți-vă în ce măsură toată viața este dependentă de simpatie și antipatie! Un lucru este preluat, celălalt respins. Ceea ce organele vitale desfășoară altfel ca forță de simpatie și forțe de antipatie, este parcă din nou infuzat organelor de simț. Ochiul nu vede numai roșu, ci el resimte simpatie sau antipatie pentru culoare. Pătrunderea cu viață curge din nou înapoi în organele senzoriale. Putem spune, așadar: Într-un anumit mod, organele de simț devin din nou sectoare vitale.
Atunci trebuie modificate și procesele vitale. Și această se întâmplă în sensul că devin mai însuflețite decât sunt ele pentru viața pământeană. Cele trei procese vitale – respirația, încălzirea, hrănirea – apar cumva ca fiind reunite și însuflețite, mai sufletești. În cazul respirației obișnuite este respirat aerul grosier, în cazul încălzirii obișnuite căldura etc. Acum însă are loc un fel de simbioză, ceea ce înseamnă că procesele vitale formează o unitate atunci când sunt însuflețite. Ele nu sunt separate ca în viața actuală, ci formează un fel de legătură între ele. O comunitate interioară cuprinde respirația, încălzirea, hrănirea în om – nu hrănirea grosieră, ci ceva care este proces nutritiv; procesul se desfășoară, dar nu este necesar să mănânci pentru aceasta, dar nici nu se desfășoară singur ca în cazul în care mâncăm, ci împreună cu celelalte procese.
În același mod sunt reunite și celelalte patru procese. Secreția, menținerea, creșterea, reproducția sunt reunite și formează din nou mai degrabă un proces însuflețit, un proces vital care este, așadar, mai mult sufletesc. Apoi cele două părți se pot reuni ele însele, astfel încât toate procesele vitale să nu acționeze împreună, ci se structurează câte trei sau câte patru și acționează împreună, cele trei cu cele patru.
Prin aceasta iau naștere – în mod asemănător, dar nu identic cu ceea ce există acum pe Pământ – forțe sufletești care au caracterele gândirii, simțirii și voinței: tot în număr de trei. Acum, acestea sunt diferite: nu gândire, simțire și voință ca pe pământ, ci puțin altfel. Procesul care are loc în om este foarte fin, intim, când acesta manifestă recăderea parcă în starea Vechii Lunii, în care nu se ajunge la viziuni, și totuși are loc un fel asemănător, ușor asemănător de a percepe, în care sectoarele senzoriale devin sectoare vitale, iar procesele vitale devin procese sufletești. Omul nu poate rămâne mereu așa, căci ar deveni inutilizabil pentru Pământ. El este adaptat Pământului prin aceea că simțurile și chiar organele sale vitale sunt așa cum le-am descris. Dar în anumite cazuri omul se poate modela în așa fel, și dacă el se modelează în acest fel punând accentul mai mult pe voință, apare la el creația artistică, dacă modelarea are mai mult ca centru de greutate înțelegerea, percepția, va apărea savurarea estetică. Adevărata comportare estetică a omului constă în faptul că organele de simț prind viață într-un anumit fel, iar procesele vitale se însuflețesc. Acesta este un adevăr foarte important privitor la om căci ne aduce în situația de a înțelege multe lucruri. Acea viață mai intensă a organelor de simț și acel alt mod de viață a sectoarelor senzoriale decât cea existentă în cazul obișnuit, trebuie să-l căutăm în artă și în satisfacție artistică. La fel stau lucrurile și în procesele vitale, care în satisfacția artistică sunt mai animate, mai pline de suflet decât în viața obișnuită. Pentru că în timpul nostru materialist adevărul nu este contemplat în mod adecvat, ceea ce este important în întreaga transformare care se petrece cu omul atunci când este integrat în sfera artei, nici nu poate fi cuprins în întregime. Omul este privit în prezent ca o ființă mai mult sau mai puțin încheiată în mod grosier. Dar în cadrul anumitor limite, omul este totuși variabil. Și acest fapt prezintă o variabilitate ca aceea pe care am examinat-o acum.
Când dispuneți de ceva cum sunt cele prezentate anterior, în ele sunt incluse adevăruri extrem de mari. Pentru a menționa numai un astfel de adevăr: Tocmai acele simțuri care sunt organizate cel mai mult pentru planul fizic, trebuie să sufere cele mai mari transformări atunci când sunt conduse înapoi întru câtva pe jumătate, în existența lunară. Simțul Eului, simțul gândului, simțul tactil grosier, toate, pentru că sunt adecvate în sens robust pentru lumea fizică a Pământului, trebuie să se schimbe în întregime dacă se ivește necesitatea de a sluji acelei constituții umane care face pe jumătate calea înapoi spre epoca lunară.
Modul în care ne situăm în viață față de Eu sau față de lumea gândurilor, nu este de folos în artă. Cel mult în unele arte laterale poate avea loc un comportament față de Eu și față de gândire ca acela din viața fizică obișnuită. Nici o artă nu descrie, nu portretizează un om în situarea sa față de Eu în mod nemijlocit, așa cum se află în realitate. Artistul trebuie să facă ceva cu Eul, să parcurgă un proces prin care să ridice acest Eu din specializarea în care trăiește el în prezent în procesul terestru, el trebuie să-i ofere o însemnătate generală, să-i dea ceva tipic. Acest lucru, artistul îl face de la sine. Tot așa, el nu poate exprima nemijlocit lumea gândurilor atât de artistic cum este ea exprimată pentru viața terestră obișnuită; căci atunci el nu ar genera un produs artistic, cel mult ar rezulta un produs plin de învățăminte, ceva didactic, și care nu poate fi niciodată artistic în adevăratul sens al cuvântului. Modificările pe care le întreprinde aici artistul cu ceea ce este prezent, sunt o anumită întoarcere la vitalizarea simțurilor în direcția pe care v-am expus-o.
Se mai adaugă însă ceva la care trebuie să reflectăm atunci când avem în vedere această transformare a simțurilor. Se suprapun parțial, așa am spus. Așa cum planetele se acoperă una pe alta și au o semnificație în raporturile lor reciproce, în timp ce constelațiile rămân imobile, tot așa și sectoarele senzoriale când trec parcă în viața planetară umană, devin mobile, vii, vor ajunge la relații reciproce, iar de aici rezultă faptul că percepția artistică nu se adresează niciodată unor sectoare senzoriale speciale, ca percepția terestră obișnuită. Diferitele simțuri intră și ele în anumite relații între ele. Să luăm un caz oarecare; de exemplu, pictura.
Pentru un studiu direct, emanat din adevărata știință a spiritului, rezultă următoarele: pentru observația sensibilă obișnuită avem de a face, în cazul vederii și al simțului căldurii, al simțului gustului și al celui olfactiv, cu sectoare senzoriale izolate. Aici, aceste sectoare sunt separate. În pictură are loc o simbioză uimitoare, o contopire uimitoare a acestor sectoare senzoriale, nu însă în organele grosiere, ci în extinderea acestor organe, așa cum am făcut unele referiri în conferințele anterioare.
Pictorul sau cel care gustă pictura nu privește numai la conținutul coloristic, roșul sau albastrul sau violetul, ci el gustă culoarea în adevăr, numai că nu cu organul grosier, căci atunci ar trebui să lingă tabloul cu limba; iar el nu face acest lucru. Dar cu tot ceea ce ține de sfera limbii, se întâmplă ceva care în mod subtil este asemănător procesului gustului. Așadar, când priviți pur și simplu prin procesul de cuprindere prin simțuri un papagal verde, vedeți cu ochii dumneavoastră verdele culorii. Dar dacă savurați o pictură, atunci se desfășoară un proces imaginativ fin dincolo de ceea ce mai aparține simțului gustativ al limbii, care participă la procesul vizual. Sunt procese subtile asemănătoare celor pe care le aveți când gustați și consumați alimente. Nu ceea ce se petrece pe limbă, ci ceea ce abia se alătură limbii, procese fiziologice mai fine, acestea se desfășoară concomitent cu procesul vizual, astfel încât pictorul gustă cu adevărat culoarea în simțul sufletesc mai profund. Iar nuanțarea culorii el o miroase, dar nu cu nasul, ci cu ceea ce se petrece mai adânc în organism la orice mirosire. În felul acesta au loc astfel de reuniri ale sectoarelor senzoriale, în timp ce sectoarele senzoriale trec mai mult în procese vitale, în sectoare pentru procese vitale.
Dacă citim o descriere prin care trebuie să fim numai informați despre cum arată un lucru sau cum se întâmplă ceva, atunci lăsăm să acționeze simțul vorbirii, simțul cuvântului prin care ni se fac cunoscute diferite lucruri. Dacă ascultăm o poezie și o ascultăm ca pe ceva ce trebuie numai să ne informeze, atunci nu înțelegem poezia. Poezia se trăiește în așa fel încât o percepem pur și simplu cu simțul vorbirii, dar dacă numai simțul vorbirii este îndreptat asupra poeziei, atunci nu înțelegem nimic. În afara simțului vorbirii mai trebuie să fie îndreptat spre poezie simțul echilibrului însuflețit și simțul mișcării însuflețit; dar însuflețite. Aici iau naștere din nou asocieri, coacționări ale organelor de simț, în timp ce întregul domeniu senzorial trece în domeniul vieții. Și toate acestea trebuie să fie însoțite de procesele vitale însuflețite, transformate în sufletesc, care însă nu acționează ca procesele vitale obișnuite ale lumii fizice.
Dacă cineva, la auzirea unei bucăți muzicale, aduce cel de-al patrulea proces vital până la transpirație, merge prea departe; aceasta nu mai aparține esteticului, aici secreția este împinsă până la secreția fizică. Dar în primul rând nu trebuie să se ajungă până la secreția fizică, ci procesul trebuie să se desfășoare ca proces sufletesc, dar trebuie să se desfășoare exact același proces care se află și la baza secreției fizice, iar în al doilea rând secreția nu trebuie să apară pentru sine, independent, ci toate patru procesele trebuie să se desfășoare împreună – dar toate sufletește: secreția, creșterea, menținerea și reproducerea. Așadar procesele vitale devin procese sufletești.
Pe de o parte, știința spiritului va trebui să aducă evoluției terestre conducerea spre lumea spirituală, fără de care în viitor omenirea va fi coruptă din diversele motive, pe care le-am văzut. Dar, pe de altă parte, trebuie readusă prin știința spiritului și aptitudinea de a înțelege fizicul cu ajutorul a ceea ce este spiritual. Căci materialismul nu a adus cu sine numai faptul că nu se mai poate ajunge corect la spiritual, ci el a adus cu sine și faptul că fizicul nu mai poate fi înțeles. Căci în orice lucru fizic trăiește spiritul, și dacă nu se știe nimic despre spirit, fizicul nu poate fi înțeles. Gândiți-vă, ce știu cei care voit ignoră totul despre spirit, despre faptul că întregile sectoare senzoriale se pot transforma în așa fel încât să devină sectoare vitale, că procesele vitale se pot transforma în așa fel încât să devină procese sufletești? Ce știu fiziologii actuali despre aceste procese mai subtile din om? Materialismul a determinat treptat îndepărtarea de la orice abordare concretă și s-a ajuns la abstracțiuni, iar la aceste abstracțiuni se renunță treptat. La începutul secolului al XIX-lea se mai vorbea încă de forța vitală. Este de la sine înțeles că nu avem ce face cu o asemenea abstracțiune, căci înțelegem lucrurile abia atunci când trecem în concret. Dacă vom cuprinde în totalitatea lor cele șapte procese vitale, atunci avem adevărul, și despre aceasta este vorba, să se obțină din nou realul. Cu înnoirea a tot felul de abstracțiuni ca „elanul vital” sau alte abstracțiuni asemănătoare respingătoare care nu exprimă nimic, și care există doar pentru a recunoaște neputința faptului de a cunoaște ceva, omenirea va fi condusă – deși poate se urmărește contrariul – din ce în ce mai mult în materialismul cel mai greoi, poate chiar într-un materialism mistic. În evoluția viitoare a omenirii va fi vorba de cunoașterea adevărată, cunoașterea realităților care rezultă numai din lumea spirituală. Și trebuie să înaintăm cu adevărat cu privire la înțelegerea spirituală a lumii.
Aici trebuie să ne gândim din nou la bunul Aristotel, care mai era încă mult mai apropiat de vechea concepție decât omul actual. Vreau să vă amintesc numai un lucru în legătură cu Aristotel, de un fapt particular. S-a scris o întreagă bibliotecă despre Katharsisul prin care el vroia să reprezinte ceea ce se află la baza tragediei. Aristotel spune: tragedia este o prezentare coerentă de procese ale vieții umane, prin a căror desfășurare sunt trezite sentimentele de frică și milă; dar în timp ce acestea sunt trezite, sufletul este adus în același timp, prin natura desfășurării la limpezire, la katharsisul acestor sentimente. – S-a scris mult despre acest lucru în perioada materialismului, pentru că oamenii nu aveau organul necesar înțelegerii lui Aristotel. Numai aceia au dreptate care au recunoscut că Aristotel înțelegea prin katharsis în felul său – și nu în sensul materialismului actual –, o expresie medicală, semi-medicală. Pentru că procesele vitale devin procese sufletești, pentru receptarea estetică a impresiilor produse de tragedie, evenimentele tragediei înseamnă cu adevărat o stârnire a proceselor care ajung până în corporal, procese care altfel însoțesc ca fenomene vitale frica și mila. Și aceste sentimente ale vieții sunt clarificate, ceea ce înseamnă în același timp și însuflețite prin tragedie. Întregul aspect sufletesc al proceselor vitale se află în această definiție a lui Aristotel. Și dacă citiți mai mult din Poetica lui Aristotel, veți vedea că acolo – nu din modul nostru modern de cunoaștere, ci din tradițiile misteriilor vechi – trăiește ceva ca o adiere din această înțelegere profund pătrunzătoare, a acestei înțelegeri a omului estetic. La citirea Poeticii lui Aristotel suntem cu mult mai cuprinși de viața nemijlocită, decât putem fi cuprinși în prezent când citim o scriere estetică oarecare a esteticienilor obișnuiți, care iscodesc încoace și încolo și fac dialectică în jurul problemelor, dar nu ajung propriu-zis la lucruri.
Apoi se atinge un nou vârf important în conceperea omului estetic la Schiller [Nota 18] în ale sale «Scrisori despre educația estetică a omului». Această scriere a fost concepută într-o vreme dominată mai mult de abstracțiuni. Concretul-spiritual, spiritualul trebuie să-l adăugăm abia acum idealismului. Dar dacă privim la acest aspect mai mult abstract al epocii lui Goethe și Schiller, vedem totuși în abstracțiunile ce se găsesc în scrisorile estetice ale lui Schiller ceva din cele spuse aici, numai că aici procesul este purtat aparent mai mult în jos, spre domeniul material; dar numai pentru că acest aspect material trebuie să fie pătruns de forța spiritualului conceput în mod intensiv. Ce spune Schiller? El spune: Omul care trăiește pe Pământ are două impulsuri fundamentale, impulsul spre rațiune și impulsul spre natură. Impulsul spre rațiune acționează în mod logic prin necesitate naturală. Ești constrâns să gândești într-un mod anume, nu ai libertatea de a gândi; căci la ce ar ajuta cuiva să vorbească pe acest tărâm al necesității naturale despre libertate, dacă ești obligat să nu gândești că trei ori trei fac zece, ci că fac nouă. Logica înseamnă o necesitate rațională severă. Astfel încât Schiller spune: Dacă omul se supune necesității severe a rațiunii, el se află sub o constrângere spirituală.
Necesității raționale, Schiller îi opune necesitatea senzorială care trăiește în tot, în dorințe, în emoții. Nici aici omul nu-și urmează libertatea, ci necesitatea naturii. Apoi Schiller caută starea mediană dintre necesitatea rațională și necesitatea naturală. Și el găsește această stare de mijloc în aceea că necesitatea rațională se înclină într-o anumită măsură spre ceea ce iubești sau nu iubești, în faptul că nu mai urmezi o necesitate logică strictă atunci când gândești, ci urmezi unui impuls lăuntric de a combina sau nu reprezentările așa cum se întâmplă în cazul modelării estetice. Dar atunci se ridică și necesitatea naturală. Atunci nu mai este nevoia senzorială pe care o urmezi ca printr-o constrângere, ci necesitatea organică este însuflețită, spiritualizată. Omul nu mai vrea pur și simplu ceea ce vrea trupul său, ci savurarea senzorială este spiritualizată. Și în felul acesta se apropie necesitatea rațională de cea naturală.
Bineînțeles, aceste lucruri trebuie să le citiți dumneavoastră înșivă în scrisorile estetice ale lui Schiller, care aparțin celor mai importante producții filozofice ale evoluției lumii. În ceea ce discută Schiller aici, trăiește deja ceea ce noi am auzit aici în abstracțiune metafizică. Ceea ce Schiller numește eliberarea necesității raționale de rigiditate trăiește în vitalizarea sectoarelor senzoriale, care sunt din nou conduse până la procesul vital. Iar ceea ce Schiller numește „spiritualizarea” (mai bine ar spune „însuflețirea”) necesității naturale, trăiește aici în timp ce procesele vitale acționează ca procese sufletești. Procesele vitale devin mai sufletești, procesele senzoriale devin mai vii. Acesta este adevăratul proces care se găsește în scrisorile estetice ale lui Schiller – numai că adus mai mult în noțiuni abstracte, într-o țesătură de noțiuni, așa cum trebuia încă să fie în acea vreme, în care încă nu erai atât de puternic spiritual în gândire pentru a coborî până în domeniul în care trăiește spiritul, așa cum o vrea clarvăzătorul: să nu se opună spiritul materiei, ci să se recunoască cum spiritul împânzește pretutindeni materia, astfel încât nu poți întâlni nicăieri materie lipsită de spirit. Simpla contemplare în gânduri este simplă contemplare în gânduri ca atare numai pentru că omul nu este apt să-și fortifice într-atât gândurile, adică să le facă atât de dens spirituale, să le facă atât de spirituale încât gândul să stăpânească materia, adică să pătrundă în substanța adevărată. Schiller încă nu este capabil să recunoască faptul că procesele vitale pot acționa cu adevărat ca procese sufletești. El nu este încă apt să meargă atât de departe încât să vadă cum ceea ce acționează în domeniul material ca hrănire, încălzire, respirație, se modelează și se poate pulveriza și trăi sufletește și cum poate înceta de a mai fi de domeniul material; astfel încât particulele materiale dispar sub forța noțiunii cu care cuprindem procesele materiale. Tot atât de puțin este apt Schiller să privească spre domeniul logicii pentru a nu o lăsa să acționeze pur și simplu în sine, într-o dialectică noțională, ci să ajungă să trăiască spiritualul ca pe un proces propriu, care poate fi obținut prin inițiere, astfel încât să pătrundă în mod viu în ceea ce este altfel pură cunoaștere. Ceea ce trăiește în scrisorile estetice ale lui Schiller, este, din această cauză, un fel de „eu nu mă încumet să ajung până la concret”. Dar pulsează deja în scrierea sa ceea ce poți cuprinde mai precis atunci când cauți să înțelegi viul prin spiritual și substanțialitatea prin viu.
Vedem astfel, în toate domeniile, cum întreaga evoluție se străduiește să ajungă la ceea ce vrea știința spirituală. Când la răspântia secolului al XVIII-lea spre secolul al XIX-lea a apărut o filozofie mai mult sau mai puțin conceptuală, în această filozofie trăiau dorurile pentru un concret sporit, care însă nu putea fi încă atins. Și pentru că la început a lipsit forța necesară, s-a căzut cu strădania, cu dorul pentru un concret mai puternic, în materialismul grosier de la mijlocul secolului al XIX-lea până în prezent. Dar trebuie să se înțeleagă faptul că spiritualismul nu poate consta pur și simplu în faptul că te orientezi spre spiritual, ci că învingi materialul și recunoști spiritul în materie. Aceasta se întâmplă printr-o astfel de cunoaștere. Din ea se ajunge la cu totul alte urmări. Din ea vezi că omul estetic se află în așa fel în evoluția Pământului încât el se ridică într-un anumit fel dincolo de această evoluție terestră ajungând într-o altă lume. Și acest lucru este important. Omul care are concepții sau care acționează în sfera esteticului nu face ceea ce este perfect adaptat Pământului, ci își ridică într-un anumit mod sfera sa din sfera Pământului. Și astfel pătrundem prin estetic la unele taine profunde ale existenței.
Când se spune așa ceva, atunci aceste lucruri devin ceva care, pe de o parte atinge cele mai înalte adevăruri, pe de alta sună aproape ca absolut nebun, contorsionat. Dar nu înțelegi viața dacă te retragi în mod laș din fața adevărurilor adevărate. Luați în atenție o operă de artă oarecare, Madonna sixtină, Venus din Milo – dacă este cu adevărat o operă de artă, atunci ea nu este în întregime produs al Pământului. Ea este ridicată deasupra întâmplărilor Pământului; acest lucru este de la sine înțeles. Dar ce fel de forță trăiește, de fapt, aici? Ce trăiește într-o Madonna sixtină, într-o Venus din Milo? O forță care există și în om, dar care nu este în întregime adaptată Pământului. Dacă totul în om ar fi adaptat numai Pământului, el nici nu ar mai putea trăi pe un alt plan. El nu ar trece niciodată la etapa Jupiter, dacă totul în om ar fi adaptat Pământului. Nu totul este adaptat condițiilor Pământului, iar pentru cel ce dispune de privirea ocultă nu totul în om este potrivit pentru omul pământean. Sunt forțe tainice, cele care vor da într-o zi omului avântul pentru ieșirea din existența pământeană. Dar și arta ca atare poate fi înțeleasă numai dacă o cuprinzi în sarcina ei de a fi un indicator spre ceea ce depășește terestrul, dincolo de adaptarea pur și simplu la condițiile Pământului, acolo unde este adevărat ceea ce există în Venus din Milo.
Nu te apropii de o adevărată concepție despre lume, dacă nu ai în vedere ceea ce trebuie avut în vedere în mod obligatoriu cu cât omul se îndreaptă spre viitor și spre cerințele acestuia. În prezent, se trăiește încă în mare parte sub influența prejudecății: Când cineva a spus ceva logic și care poate fi și dovedit în mod logic, atunci acel lucru are și importanța necesară pentru viață. Dar logicismul, logicitatea singure, nu sunt suficiente. Și pentru că oamenii sunt întotdeauna mulțumiți când pot dovedi ceva oarecum logic, ei susțin și toate concepțiile posibile despre lume și toate sistemele filozofice, care, bineînțeles, pot fi dovedite logic; nici un om care este cunoscut ca fiind înzestrat cu logică, nu se îndoiește că ele pot fi dovedite logic. Dar pentru viață nu se face nimic cu dovedirea pur și simplu prin logică, ci ceea ce este gândit, este chibzuit interior, nu trebuie să fie gândit numai logic, și chibzuit, ci trebuie să fie și conform cu realitatea. Ceea ce este pur logic nu are valoare; are valoare numai ceea ce este conform cu adevărul. Am să lămuresc acest fapt printr-un exemplu. Admiteți că în fața dumneavoastră se află culcat un trunchi de copac, iar dumneavoastră îl descrieți. Puteți face o descriere foarte așezată, temeinică, și puteți dovedi oricui că în aceasta se află ceva adevărat, pentru că ați făcut descrierea conform cu adevărul exterior. Dar, de fapt, dumneavoastră ați descris numai o minciună. Căci ceea ce descrieți altfel nu are existență, pentru că în realitate nu poate exista ca trunchi de copac ceea ce se află în fața dumneavoastră; copacului i-au fost tăiate rădăcinile, i-au fost tăiate ramurile, iar bucata care se află culcată aici nu poate exista ca atare în realitate; ea intră în existență numai împreună cu ramurile, cu florile și rădăcinile ei și este absurd să gândești un astfel de trunchi ca fiind adevărat. Așa cum se prezintă el acum, nu este ceva adevărat. El trebuie să fie luat împreună cu lăstarii săi, cu ceea ce conține interior, pentru a putea lua naștere. Trebuie să fii convins de faptul că ceea ce stă culcat în fața ta ca trunchi, este o minciună, pentru că numai când privești un arbore, ai în fața ta un adevăr. Logic nu este să fii îndemnat să privești un trunchi de copac drept o minciună, dar conformarea la adevăr cere să privești un trunchi de copac drept o minciună și numai un arbore întreg drept adevăr. Un cristal este un adevăr, căci el poate exista în sine într-o anumită situație, în orice caz numai într-o anumită situație, căci toate acestea au un anumit grad de relativitate. Dar un boboc de trandafir este o minciună dacă-l privești numai ca boboc de trandafir.
Vedeți dumneavoastră, pentru că oamenii nu au aceste concepte conforme cu adevărul, iau naștere tot felul de astfel de lucruri, așa cum iau naștere în prezent. Cristalografia, la nevoie chiar și mineralogia sunt științe conforme cu adevărul; geologia nu mai este, pentru că ceea ce descrie geologul este o abstracțiune, ca și trunchiul de copac. Chiar dacă este culcat aici, el este tot o abstracțiune, nu o realitate. Ceea ce conține geologic scoarța pământească, aceasta conține totodată și tot ceea ce va crește din ea și nu poate fi gândită fără acestea. Acestui fapt i se datorează apariția unor filozofi care nu-și permit să gândească abstracțiuni decât în măsura în care sunt conștienți de forța care realizează abstracția, adică în timp ce sunt conștienți că nu realizează decât abstracțiuni. A gândi conform cu adevărul și nu numai logic, este ceva care trebuie să devină din ce în ce mai răspândit. Odată cu această gândire conformă cu adevărul se modifică însă întreaga noastră evoluție a lumii. Căci, ce sunt dintr-un punct de vedere al unei gândiri conforme cu realitatea, Venus din Milo, Madonna sixtină etc.? Privite din punct de vedere pământesc, ele sunt o minciună, nu un adevăr. Dacă le luăm așa cum sunt, nu ne plasăm în adevăr. Trebuie să fii răpit în spirit. Numai acela contemplă în mod corect o adevărată operă de artă care se plasează față de Venus din Milo așa încât să fie sufletește diferit constituit decât atunci când se află înaintea obiectelor pământești; căci prin acestea el este împins de ceea ce aici nu este adevărat în domeniul în care este adevărat, în domeniul elementar, acolo unde este adevărat ceea ce există în Venus din Milo. Tocmai prin aceasta te afli în fața lui Venus din Milo într-un mod conform cu adevărul, prin aceea că ea posedă puterea de a smulge pe cineva din simpla privire senzorială.
Eu nu vreau să practic teleologie în sensul rău, aceasta să fie departe de noi. Din această cauză nici nu vom vorbi despre scopul artei, căci aceasta ar fi în plus pedanterie, ipocrizie. Nu despre scopul artei trebuie să se vorbească. Dar putem să ne răspundem cu privire la ceea ce rezultă din artă, la întrebarea care este elementul prin care ea este implantată în viață. Azi nu mai este timp să răspundem în întregime la aceste întrebări, vreau numai să fac unele referiri în câteva cuvinte la acestea. Se poate răspunde câte ceva dacă se formulează și întrebarea opusă: Ce s-ar întâmpla dacă pe lume n-ar exista nici un fel de artă? – Atunci, toate forțele care intră în mod obișnuit în artă și în savurarea artei, ar fi folosite pentru a trăi în mod corespunzător neadevărului. Ștergeți arta din evoluția omenirii, veți avea în evoluția omenirii tot atâta minciună, câtă evoluție artistică există! Aveți deja prin artă acea relație ciudată, periculoasă care se află oriunde este prezent pragul spre lumea spirituală. Trebuie auzit dincolo, acolo unde lucrurile au întotdeauna două aspecte! Când cineva are un simț conform adevărului, atunci el ajunge, prin viața dusă într-o concepție estetică, la un adevăr mult mai înalt. Dacă cineva nu are simțul adevărului, el poate ajunge prin concepția estetică despre lume la ipocrizie, la minciună. Lucrurile prezintă întotdeauna o dihotomie; este foarte important să avem în vedere această dihotomie. Căci acest lucru nu este valabil numai față de ocultism, ci chiar și față de artă. Înțelegerea conformă adevărului lumii, va apărea ca un fenomen însoțitor al vieții spirituale pe care trebuie să-l aducă știința spiritului. Căci materialismul a adus tocmai înțelegerea neadevărului.
Oricât de aparent contradictoriu ar părea, contradictoriu este numai pentru cei care judecă lumea după ceea ce își imaginează ei, și nu după ceea ce este adevărat. Ne aflăm cu adevărat într-o evoluție care prin materialism se îndepărtează tot mai mult de aptitudinea chiar și numai de a înțelege ce este un fapt sensibil, un fapt al lumii fizice. În această privință, au fost făcute chiar experiențe interesante provenind în întregime din modul de gândire materialist. Dar așa cum atât de multe lucruri care își au originea în gândirea materialistă favorizează tocmai aptitudinile omului care sunt necesare unei concepții spirituale despre lume, la fel se întâmplă și în acest domeniu. S-a făcut următoarea experiență [Nota 19]. A fost stabilită o scenă foarte precisă: Cineva trebuia să țină o conferință – am ales aici un exemplu din multe experiențe asemănătoare care au fost făcute –, în timpul conferinței el trebuia să spună un lucru jignitor pentru cineva aflat în public. Acest lucru fusese hotărât dinainte. Fiecare cuvânt al conferinței a fost rostit așa cum se stabilise. Cel împotriva căruia era îndreptată insulta și care se afla în public, trebuia să reacționeze violent și totul trebuia să se transforme într-o încăierare; în timpul acesteia cel care reacționase trebuia să ducă mâna la buzunar, să scoată un revolver și așa trebuia să evolueze situația; au fost discutate cu mare precizie anumite detalii. Așadar, imaginați-vă, trebuia să se desfășoare o întreagă scenă programată cu multe detalii. La această scenă au fost invitați treizeci de participanți, și anume nu ascultători obișnuiți, ci studenți de la drept din semestrul premergător și juriști care depășiseră stadiul de studenți. Încăierarea s-a desfășurat conform planului și acum trebuia ca cei treizeci să descrie ce se întâmplase. Un protocol a fost preluat de către cei care erau inițiați în întregul proces, ceea ce dovedește că lucrurile se desfășuraseră perfect conform programului; cei treizeci au fost întrebați, cei treizeci care văzuseră cu toții desfășurarea procesului, care nu erau măgari, fiind toți oameni cu studii, care mai târziu trebuiau să intre în viața socială și trebuiau să cerceteze cum se desfășoară, de fapt, în viață asemenea încăierări și alte lucruri asemănătoare. Din cei treizeci, douăzeci și șase au povestit greșit tot ce văzuseră și numai patru au povestit cvasi corect; numai patru, aproape corect! De mulți ani se fac asemenea experiențe pentru a se arăta ce greutate pot avea afirmațiile martorilor în fața unui tribunal cu privire la adevăr. Toți cei douăzeci și șase fuseseră de față, toți puteau spune: am văzut cu ochii mei. – Oamenii nu se gândesc ce este necesar pentru a prezenta corect un fapt care se desfășoară în fața ochilor!
Trebuie meditat asupra artei de a obține o părere corectă asupra a ceea ce se desfășoară în fața ochilor. Căci cel care nu are conștiinciozitate față de ceea ce este un fapt senzorial, nu poate ajunge niciodată la acea conștiinciozitate deplin responsabilă care este necesară pentru a cuprinde cu privirea fapte spirituale. Acum, priviți lumea noastră actuală sub impresia materialismului, vedeți dacă există multă conștiență, multă simțire pentru faptul că din treizeci de oameni care au văzut cu ochii lor așa-numitul fapt, douăzeci și șase au putut afirma ceva total eronat și numai patru au putut reproduce insuficient de corect întâmplarea. Când aveți în vedere așa ceva, atunci veți simți totuși cât de infinit de important este ceea ce trebuie făcut pentru viața obișnuită de către o concepție spirituală despre lume.
Acum puteți întreba: Oare înainte lucrurile erau altfel? – Mai înainte oamenii nu aveau modul de gândire pe care-l au în prezent. Grecul nu avea încă acest mod abstract de gândire pe care îl avem în prezent și pe care trebuie să-l avem pentru a ne putea orienta în sensul lumii de azi. Dar nu de modul de gândire este vorba, ci de adevăr. Aristotel a încercat, în felul său, să gândească în noțiuni încă mult mai concrete dispoziția artistică, estetică, concepția despre lume a omului. Dar această constituție era înțeleasă într-un mod încă mai concret, într-un mod clarvizionar imaginativ în Grecia străveche, în acele imaginațiuni care descindeau încă din misterii, din vremea când în locul noțiunii exista imaginea, și când se spunea: Cândva a trăit Uranos. În aceasta se vedea tot ceea ce preia omul prin capul său, prin forțele care și în prezent mai acționează în afară în lumea exterioară ca regiuni senzoriale. Uranos – toate cele douăsprezece simțuri – a fost rănit și picăturile de sânge căzură în maya, în mare, iar spuma a stropit în sus. – Ceea ce trimit în jos simțurile, în timp ce devin mai vii, în marea proceselor vitale, și ceea ce înspumează aici, ceea ce pulsează în jos ca sânge al simțurilor în procesele vieții, care au devenit procese sufletești, trebuie comparat cu ceea ce imaginațiunea greacă a făcut să înspumeze prin faptul că stropii de sânge ai lui Uranos au picurat în mare și din spumă s-a format Aphrodita, [Nota 20] Aphrogenea, zeița frumuseții. Într-un mit mai vechi al Aphroditei, în care Aphrodita este o fiică a lui Uranos și a mării, care se naște din spuma mării produsă de picăturile de sânge ale lui Uranos, aveți o expresie imaginativă pentru starea estetică a omenirii, ba chiar cea mai importantă expresie imaginativă și unul din cele mai importante gânduri ale evoluției spirituale a omenirii. Trebuie numai să mai asociez și un alt gând la marele gând din mitul mai vechi al Aphroditei, în care aceasta nu este copil al lui Zeus și al Dionei, ci al lui Uranos, al picăturilor de sânge ale lui Uranos și al mării – trebuie să se mai asocieze, într-un moment ulterior, numai o altă imaginațiune care se îngroapă mai adânc în realitate, și nu în cea elementară, ci în realitatea fizică, o imaginațiune care a fost concepută totodată fizic-sensibil. Aceasta este: Trebuia așezat alături de mitul Aphroditei despre originea frumuseții în omenire, marele adevăr privitor la acționarea în aceasta a bunătății primordiale, în timp ce spiritul picura în jos în maya-Maria, așa cum picăturile de sânge al lui Uranos cădeau în mare, care și ea este maya, unde s-a născut apoi mai întâi în lumină, într-o lumină frumoasă, ceea ce trebuie să fie zorii dimineții pentru domnia veșnică a binelui și pentru cunoașterea binelui și a binelui-adevăr, a spiritualului așa cum înțelegea Schiller atunci când a scris cuvintele: [Nota 21]
Numai prin zorii dimineții frumosului
Pătrunzi în ținutul cunoașterii –
Prin aceasta el înțelegea în principal cunoașterea morală. Vedeți cât de multe sarcini care nu sunt pur teoretice, sunt sarcinile vieții ce revin științei spiritului. Nu este nici o mirare că în prezent știința spiritului este în mare măsură greșit înțeleasă de cei care nu vor adevărul. Acest fapt trebuie să fie admis deja ca un fenomen însoțitor.
O poziție particulară față de adevăr a pus stăpânire pe mulți oameni în vremurile noastre materialiste. Și dacă ar trebui să vă povestesc despre scrisorile pe care le primesc aș putea multiplica de pe acum exemplele din sectorul în care se dezvoltă chiar adversitatea față de adevăr. Nu vreau să menționez marea absurditate care mi-a fost scrisă chiar într-o scrisoare primită ieri. Da, dragi prieteni, aceasta este ceva la care nu trebuie numai să reflectăm puțin, ci pe care trebuie să-l și simțim: faptul că nu este chiar atât de simplu că în timpul nostru există necesitatea de a aduce printre oameni știința spiritului într-un fel potrivit timpului nostru, și că în acest proces există riscul de a expune unui număr de oameni – unui număr cu adevărat nu mic – acele adevăruri care ating zonele cele mai sfinte și elevate, dar și pe cele mai profunde, sufletești și ale inimii. Trebuie exprimate aceste adevăruri în ciuda pericolelor ce se leagă de aceasta. Gândiți-vă la timpurile trecute, când în public nu erau puțini cei care ulterior au devenit dușmani înverșunați ai adevărului și au falsificat cele auzite! Oricum, acest lucru este ceva ce ar trebui să fie resimțit, dacă societatea ca atare mai vrea încă să fie luată în serios: faptul că ești nevoit să vorbești în fața unor mulțimi care sunt presupuse că ascultă ca prieteni, așa cum ascultați dumneavoastră azi; căci în trecut unii au ascultat astfel, iar apoi au falsificat adevărul și chiar au folosit ceea ce auziseră aici pentru a persecuta adevărul, pentru a se arăta ca dușmani. Dacă trebuie să iei mereu în calcul – uneori chiar cu ochii deschiși – că cel care ascultă lucrurile se va întoarce în viitor împotrivă așa cum s-au întors unii, atunci însăși acționarea în cadrul științei spiritului își primește coloritul său aparte pentru cunoștințele sufletești.
Să nu luăm prea ușor astfel de lucruri. Să încercăm să ne actualizăm mersul adevărului prin ordinea universală, prin evoluția omului și tot ce se leagă de acest mers al adevărului! – Astăzi nu vreau să mai spun nimic despre acestea. Dar am atins astăzi un domeniu pe care îl putem lumina numai din sfera vieții, care se asociază foarte strâns cu ceea ce reunește înțelegerea nemijlocită a lumii spirituale cu viața. Și cu astfel de prilejuri trebuie să fie atinse întotdeauna și trăirile care însoțesc în prezent reprezentarea adevărului. Și sper că mai există unii care știu din ce motive am uneori de spus ceva amar despre modul de comportare față de adevăr și că acuzațiile ce mi se aduc în acest sens nu sunt chiar adevărate. Căci, deși poate în alte împrejurări s-ar putea numi chiar nerozie: Lipsa de logică, foarte îndrăgită în prezent, – nu în serviciul adevărului, ci în serviciul minciunii – este bine ilustrată prin următoarea anecdotă pe care vreau s-o povestesc în încheiere:
Cândva un om îi luase altuia o mică posesiune, și după ce a luat-o, cel care o stăpânise înainte nu o mai avea în același fel. Ceea ce mai înainte el dobândise prin muncă, trebuia acum să redobândească din nou. A fost făcută o judecată. Era de față și cel căruia i se luase bunul și cel care îi luase bunul. Fiecare își avea avocatul său. Avocații însă nu există pentru a reprezenta întotdeauna adevărul necondiționat, adevărul absolut, ci pentru a spune ceea ce-l favorizează pe cel pe care-l reprezintă. Mai întâi a vorbit avocatul acuzator care trebuia să-l reprezinte pe cel căruia i se luase ceva. La început completul de judecată a fost oarecum luminat. Apoi însă, a vorbit avocatul celui care luase bunul și a spus: Ați auzit domnilor judecători, clientul meu a recunoscut că a făcut tot ceea ce a făcut. L-ați întrebat pe clientul meu: Te consideri vinovat sau nevinovat de faptul de a fi luat? Atunci clientul meu a spus: De luat am luat totul, dar vinovat nu mă simt. Și clientul meu are perfectă dreptate. El recunoaște: de luat a luat totul; dar nu este nevoie ca el să se simtă vinovat, vinovat nu-l puteți găsi, domnilor judecători. Căci dacă vreți să constatați o vină, trebuie să mergeți înapoi în toate sensurile până la origine. Domnilor judecători, gândiți-vă, omul acesta a devenit un hoț. Niciodată nu ar fi devenit hoț, dacă omul căruia i-a luat lucrurile, nu le-ar fi avut! Proprietarul a greșit! Căci dacă acel om nu ar fi avut lucrurile, acesta nu ar fi putut deveni niciodată hoț! El este de fapt vinovatul! Faptul că acesta a trebuit să vadă că acela are aceste lucruri, asta l-a tentat să le ia. – Și atâta i-a convins avocatul pe judecători încât curtea a spus: Da, până acum s-a crezut întotdeauna că hoțul este vinovat; dar când cred că vinovat este cel care a luat lucrurile toți se înșelă, căci dacă ajungi până la cauza propriu-zisă, atunci vinovat este cel care a avut lucrurile, cel căruia i-au aparținut.
Ceea ce v-am povestit este un lucru total lipsit de sens și oricine o poate recunoaște. Dar când această logică este folosită azi în viață, când ceea ce va fi adus în lume ca știință a spiritului își va produce efectele și se produc efecte prin aceea că se deformează faptele, și se pretinde că aceasta se întâmplă prin aceea că se vede în știința spiritului adevărul, se aplică aceeași logică cu cea pe care o folosește cel ce spune că este vinovat cel căruia i se ia ceva, căci l-a tentat pe celălalt care a furat. Această logică trăiește în prezent și vă rog să observați viața, căci veți găsi această logică.
După alte câteva lucruri, mi s-a atribuit din nou ieri, așa cum am spus, tot ce face și drege știința spiritului în lume, face și drege pentru că cineva minte afară, pentru că cineva face cutare sau cutare lucru. Este aceeași logică ca cea care se dezvoltă când se spune: Nu cel care ia, ci cel căruia i se ia are vina propriu-zisă, căci el este cel care a creat cauza primordială pentru această faptă.
