Ceea ce voi prezenta azi trebuie să fie o expunere modestă privind unele direcții filozofice de gândire apărute în ultima vreme. Mă voi lega de unele direcții de gândire foarte bine cunoscute aflate, să spunem, la suprafața vieții de gândire din ultima vreme. Mai târziu, în viitorul apropiat sau chiar foarte apropiat am putea să intrăm o dată în aspecte de detaliu sau configurații speciale ale gândurilor actuale. Aș vrea să caracterizez o anumită trăsătură de bază a unor direcții de gândire din ultimul timp. Această trăsătură de bază constă în aceea că întreaga direcție a anumitor curente de gândire ne arată pierderea unui sentiment de orientare spre adevăr, spre realitate, în măsura în care armonizarea cunoștințelor noastre cu datele obiective se poate numi „adevăr”. Se observă la anumite curente de gândire din ultima vreme, că gânditorii se orientează atât de greu atunci când trebuie să ia o hotărâre bazată pe motive teoretice ale cunoașterii, pe motive pe care vor să le valorifice filozofic sau științific. Este vorba de o hotărâre privind faptul că o judecată despre adevăr, despre o formă sau alta de adevăr, este corectă sau nu este corectă. Nu poți simți în gândire un principiu – sau exprimat mai științific, un criteriu care să reprezinte un impuls pentru a se pronunța în cazul anumitor judecăți dacă sunt judecăți adevărate, adică judecăți ce se pot raporta la adevăr. Anumite criterii mai vechi s-au pierdut. Și se poate observa foarte clar că în locul vechilor criterii, de fapt, nu apare nimic corect în ultimul timp.
În această privință, aș vrea să plec de la un gânditor care a decedat de puțin timp, care a pornit de la studii de fizică, abordând apoi un fel de filozofie inductivă și care a încercat să pună ceva în locul vechilor noțiuni de adevăr, pentru care s-a pierdut treptat sentimentul. Mă refer, pentru început, la Ernst Mach [Nota 22]. Ernst Mach – eu nu pot să prezint azi decât liniile de bază ale noțiunilor – este sceptic față de toate noțiunile pe care lea produs gândirea anterioară, gândirea până în ultima treime a secolului al XIX-lea. Această gândire, în timp ce avea o atitudine mai mult sau mai puțin critică față de aceste noțiuni, în timp ce le prelucra mai mult sau mai puțin, vorbea despre lume și despre om în așa fel încât se admitea că omul percepe lumea prin simțuri, prelucrează senzațiile simțurilor prin noțiuni și ajunge apoi la anumite reprezentări, la idei despre lume. Se presupune în acest context – așa cum am spus, nu pot să mă ocup azi de tot felul de alte aspecte teoretice de cunoaștere – că ceea ce este resimțit: culori, sunete, căldură, presiuni etc., provin de la ceva obiectiv care se găsește afară în spațiu, sau mai ales afară, în afara sufletului nostru, care fac o impresie asupra simțurilor, impresie care devine senzație senzorială, senzație care este din nou prelucrată mai departe. Iar agentul, ceea ce este de fapt activ în acest întreg proces de cunoaștere, care se află la rândul său la baza întregului proces vital, era considerat Eul omului, asupra căruia s-au făcut multe speculații, multe teoretizări, dar care era considerat într-o formă sau în alta în așa fel încât se spunea: Există ceva pe care suntem îndreptățiți să-l privim ca pe un fel de Eu, și care este activ, dând în ultimă instanță senzațiilor senzoriale forma de noțiuni, de idei.
Ernst Mach privește oarecum în jur, în lumea dată nouă și spune: Toate aceste noțiuni despre Eu, așadar despre subiectul cunoscător, despre subiectivitate, despre obiect, care se află la baza senzațiilor senzoriale, toate aceste noțiuni sunt, de fapt, nejustificate. El spune: Ce am, de fapt, ca dat? Ce există în lume? În fond, nu există decât senzații. Noi percepem culori, percepem sunete, percepem mirosuri etc., dar, în afara acestor senzații nu este dat nimic. Dacă facem un tur de orizont în lume, totul este oarecum senzație, și dincolo de senzații nu găsim nicăieri ceva obiectiv. Toată lumea din fața noastră se desface de fapt în senzații. Toate nu sunt decât senzații variate. Și dacă putem spune: Nu se află aici nimic în afară de senzații, nu putem să spunem: Aici înăuntru, în noi există un Eu special, ceva activ. Căci ce ne este dat nouă aici în suflet? Din nou, numai senzații. Dacă privim aici în noi, nu ne este dată decât o desfășurare de senzații; aceste senzații sunt parcă înșirate pe un fir: ieri am avut senzații, azi avem senzații, mâine vom avea senzații. Ele se articulează între ele ca verigile unui lanț. Dar pretutindeni numai senzații; nicăieri un Eu activ. Există numai aparența unui Eu, pentru că din lumea generală a senzațiilor este selecționat numai un grup de senzații, senzații care se grupează împreună. Aceste grupări noi le numim Eu, ele ne aparțin, ele fac parte din ceea ce am perceput ieri și alaltăieri și acum jumătate de an. Pentru că găsim o astfel de grupare de senzații legate laolaltă, noi le desemnăm prin cuvântul comun „eu”. – Așadar și Eul este suprimat, obiectul cunoașterii este suprimat și el, toate lucrurile despre care omul poate vorbi nu sunt decât o mare varietate de senzații. Așadar, dacă stăm mai întâi naiv în fața lumii și contemplăm adevărul, atunci este adevărată o infinită varietate de culori grupate diferit, de sunete grupate diferit, de senzații calorice grupate diferit, de senzații de presiune grupate diferit etc.; dar asta este tot.
Acuma vine la rând și știința. Știința găsește legi. Aceasta înseamnă că ea nu descrie pur și simplu: Eu văd aici cutare senzație, acolo o altă senzație etc., ci ea găsește legi, legile naturale. Ce nevoie are omul să elaboreze legi, dacă tot nu are altceva decât o varietate de senzații? Faptul de a privi pur și simplu la varietatea senzațiilor nu dă nici o judecată. Abia pe măsură ce ne urcăm la legi, ajungem la judecată. Ce vrem de fapt cu judecata în lumea senzației, care este totuși numai o multitudine haotică? Spre ce ne orientăm oare, în timp ce formulăm judecăți? Da, dacă nu există nimic decât senzații – totuși, spune Mach, nu se poate măsura o senzație pe baza alteia. Așadar, ce ne oferă un criteriu pentru a forma judecăți, a stabili legi, a ajunge la legi naturale? – aici Mach spune: numai economia gândirii conduce la aceasta. Când finalizăm anumite legi, atunci cu ajutorul acestor legi putem urmări anumite senzații, le putem parcă ține laolaltă în gândire. Și când simțim că putem menține reunite senzațiile într-un mod oarecare, că le putem măsura cu cât mai puțină gândire, că gândim cel mai economic, atunci acesta o numim o lege naturală. Vedem o piatră căzând la pământ. Avem de a face cu o sumă de senzații, aici una, colo alta etc. – numai senzații. Le reunim pe toate în legea gravitației. Dar legea gravitației mai departe nu este o realitate, căci realitate sunt numai senzațiile. Atunci, de ce mai și gândim și elaborăm legea gravitației? Pentru că ne este comodă; este economic pentru gândire să reunești un anumit grup de senzații cu ajutorul unei expresii scurte. În felul acesta obținem într-o anumită măsură o vedere sintetică despre lumea senzației. Și ceea ce am elaborat și ne-a dat cea mai comodă privire sintetică asupra unui grup oarecare de senzații, astfel încât putem folosi aceasta expresie, știind că dacă avem expresia și realizăm din nou anumite condiții, înseamnă că vor apărea din nou anumite senzații, având drept consecință apariția altora – aceasta are valoare de lege. Când reunesc senzațiile care sunt provocate de căderea unei pietre în legea gravitației, acest lucru este comod pentru mine, căci știu: dacă am această lege, atunci o piatră va cădea la pământ ca și o alta. Așadar, eu pot gândi dinspre trecut spre viitor. Este economie a gândirii. Legea economiei de gândire, legea celei mai mici măsuri de forțe, adică cuprinderea celui mai mare număr de senzații cu cea mai mică sumă de gânduri, aceasta este ceea ce pune Mach la baza întregii activități științifice.
Vedeți din cele arătate că prin acestea nu se ajunge la ceva adevărat. Căci faptul că se adună laolaltă grupări de senzații în modul cel mai comod, nu servește decât comodității proprii. Dar ceea ce se obține ca expresie prin principiul economiei gândirii, nu spune nimic despre ceea ce se află la baza senzațiilor. Există pe lume numai pentru că, în fond, găsim că este atât de comod; din această cauză noi reunim senzațiile într-un anumit mod. Vedeți așadar că aici este vorba despre un criteriu care în mod intenționat omite să ajungă la o obiectivitate oarecare, care nu urmărește alt scop decât de a servi capacității de orientare a omului prin senzație.
Un gânditor care și-a construit ideile pe un mod asemănător de reflecție este Richard Wahle [Nota 23]. Richard Wahle spune și el: Oamenii vorbesc despre faptul că una este cauză, cealaltă efect; aici ar trăi în interior un Eu, în exterior trăiesc obiecte. Dar toate acestea sunt absurdități – eu folosesc aproximativ cuvintele pe care le folosește și el –, în realitate nu există în lume nimic decât: aici vedem o apariție coloristică, aici un eveniment sonor; lumea este alcătuită, așa spune Wahle, numai din întâmplări. Dacă aceste întâmplări le numim senzație, așa cum face Mach, atunci mergem prea departe; căci în cuvântul „senzație” se află deja o trimitere tainică la faptul că aici se află cineva care simte. Dar de unde să știi că ceea ce apare ca întâmplare este o senzație? Aici există întâmplări. Aici afară există o întâmplare colorată, o întâmplare sonoră, o întâmplare de apăsare, o întâmplare calorică; aici înăuntru există o întâmplare dureroasă, o întâmplare bucuroasă, aici o întâmplare de sațietate, o întâmplare de foame, sau întâmplarea pe care și-o reprezintă cineva că există un Dumnezeu. Dar, de fapt, nu există nimic, decât că cineva își reprezintă: există un Dumnezeu. Așa cum cineva are o suferință, tot așa își închipuie și că există un Dumnezeu. Totul este numai întâmplare. De fapt, Wahle crede că trebuie să deosebim două feluri de întâmplări, cele primare și așa-numitele miniaturi, întâmplările primare sunt cele care apar cu precizia lor primordială, întâmplări colorate, întâmplări sonore, întâmplări de apăsare, întâmplări calorice, întâmplări dureroase, întâmplări bucuroase, întâmplări de foame, întâmplări de sațietate etc. Miniaturile sunt imagini ale fanteziei, intenții, pe scurt tot ce apare ca în estompări, ca imagini umbre ale întâmplărilor primare. Dar când se ia suma tuturor întâmplărilor primare și a întâmplărilor secundare, a așa-numitelor miniaturi, avem tot ce oferă lumea. Tot restul este adăugat ca poezie care învăluie realitatea, adăugat fără nici o justificare. Oamenii, crede Wahle, își spun: Acum trei ani aceste întâmplări au fost aici, apoi vin celelalte întâmplări și pentru că anumite întâmplări se succed în felul acesta, oamenii sunt orbiți și ei le cuprind laolaltă ca pe un Eu. Dar unde există un astfel de Eu? Nu există aici decât întâmplări care sunt înșirate, serii de întâmplări. Dar nicăieri nu există un Eu. Apoi vin oamenii și spun că ei ar fi găsit legi care leagă aceste întâmplări – legi naturale. Dar aceste legi nu fac nimic altceva decât că înșiră întâmplările într-o anumită succesiune. Dar este pur și simplu imposibil să decizi ceva privitor la motivul pentru care ele se înșiră în acest fel. Iar dacă oamenii numesc știință atunci când înșiră întâmplările într-o anumită ordine, această știință este un moft. Această știință, crede Wahle, nu este nici ceva valabil, nici ceva deosebit de elevat, ci arată numai că omul nu găsește, de fapt, posibilitatea de a stabili o relație cu întâmplările lui și atunci gândește ceva. Eul este invenția cea mai curioasă. Căci nicăieri în suma de întâmplări nu poate fi găsit cu adevărat ceva ca un Eu. Așa cum se succed întâmplările, trebuie să admiți că sunt în joc factori necunoscuți; căci se pare că întâmplările nu se succed la voia întâmplării. Dar ce fel de factori necunoscuți sunt în joc – folosesc aceleași cuvinte pe care le folosește și Wahle – nu se poate stabili, căci aceștia se sustrag complet puterii de judecată umană, despre aceasta nici nu se poate spune nimic. Tot ce poate ști omul este faptul că există întâmplări, și că acestea sunt dirijate de factori complet necunoscuți. În acest sens bâjbâie fizica, fiziologia, biologia, sociologia. Dar nu este decât o bâjbâială, așa că se poate trăi cu întâmplările. Aceasta nu conduce niciodată la a ști ceva despre factorii necunoscuți care sunt în joc. Din această cauză, orice părere despre posibilitatea de a ajunge la o filozofie, care ar conține ceva despre motivele pentru care întâmplările apar într-un fel sau altul, este o nebunie umană căreia omenirea i s-a dăruit un anumit timp și la care este timpul să se renunțe. – Una dintre cărțile cele mai importante ale lui Wahle se numește: «Întregul filozofiei și sfârșitul acesteia. Legatele ei testamentare pentru teologie, fiziologie, estetică și pedagogie de stat». Pentru a preda la cursuri acest sfârșit al filozofiei, pentru a propovădui că filozofia este o nebunie, Richard Wahle a devenit profesor de filozofie!
Vedem că, înainte de orice, astfel de raționamente au la bază o incapacitate totală față de criteriile adevărului. Nu mai simți nici un fel de impuls de a aduce o decizie în cunoaștere. Ceea ce se află la bază ar putea fi caracterizat aproximativ în felul următor. Imaginați-vă că cineva ar avea o carte și că a citit mult timp din aceasta; el o citește și o recitește și trăiește cu părerea că a primit prin această carte comunicări cu privire la anumite informații pe care le cuprinde cartea. Dar acum el gândește: Da, acum am această carte în față, și întotdeauna mi-am închipuit că prin ea am obținut unele comunicări privitor la anumite chestiuni; dar dacă mă uit bine la această carte, mereu văd pe paginile ei numai litere, litere, litere. Deci eu am fost un prost crezând că din această carte pot obține informații despre tot felul de lucruri, care nici nu există în carte, căci ea nu cuprinde decât litere peste tot. Am trăit mereu în nebunia de a lăsa aceste litere să acționeze asupra mea, în așa fel încât ele să-mi dea ceva; dar aici nu sunt decât litere, succesiuni de litere. Deci trebuie totuși să mă eliberez de iluzia absurdă că aceste litere descriu ceva, că ele s-ar putea raporta unele la altele într-un fel oarecare, că s-ar putea grupa în cuvinte importante sau ceva asemănător. – Este într-adevăr o imagine care poate fi folosită pentru modul de gândire care se află la baza acestei non-filozofii, acestei nefilozofii. Căci marea sa descoperire constă în faptul că el spune: Până acum oamenii au crezut că ar vedea niște întâmplări; dar ei interpretează întâmplările naturii, ei citesc parcă natura. Oamenii au fost ca niște neghiobi nebuni! Există întâmplări care nu au legătură între ele și cel mult mai intră în joc unii factori necunoscuți, poate acel ceva necunoscut care grupează literele într-un mod atât de ciudat.
Lipsește așadar cufundarea în impulsul de a lua o decizie cu privire la valoarea de adevăr a unei judecăți, care se obține tocmai având la bază lumea. Cunoașterea umană a ajuns neputincioasă cu privire la criteriul adevărului. În timpurile mai vechi se credea că omul ar avea în sine ceva ca o capacitate de a ajunge la adevăr prin trăirea interioară a ceea ce se află în judecată. Acest lucru nu a putut fi menținut. Și așa se filozofează în jurul unei astfel de direcții. – Eu am vrut să clarific prin aceste două exemple pierderea criteriului adevărului, acest a-nu-te-mai-simți-cuprins în producerea adevărului.
În mod foarte organizat, vedem această pierdere a unui criteriu al adevărului în stil vechi, la acea direcție de gândire a prezentului denumită în prezent pragmatism. Poate nu cel mai important, dar totuși cel mai cunoscut reprezentant al pragmatismului este William James [Nota 24]. Dacă vrem să ne limpezim pe scurt principiului pragmatismului, așa cum a apărut în ultima vreme, atunci îl putem caracteriza aproximativ și în modul următor.
Oamenii rostesc judecăți prin care ei vor să spună ceva despre adevăr. Numai că omul nu are posibilitatea de a realiza ceva care l-ar putea aduce în situația de a rosti o judecată adevărată cu privire la adevăr. În om nu există ceva care să decidă, să decidă pentru sine: acest lucru este adevărat, acesta este greșit. – Așadar te simți neputincios în a găsi un criteriu primordial, de sine stătător, care să permită diagnosticul de adevărat sau fals. Cu toate acestea, omul se simte constrâns să emită judecăți, prin faptul că trăiește în realitate. Iar științele sunt pline de judecăți. Dacă acum privim la întregul cuprins al științelor cu toate judecățile lor – afirmă ele ceva, despre orice, care să fie adevărat sau greșit într-un sens mai înalt, în sensul părerilor filozofice de școală mai vechi? Nu! Acesta este, în special în sensul exemplului lui William James, un mod de gândire imposibil, faptul de a te întreba dacă ceva poate fi în sine adevărat sau greșit. Se emit judecăți. Dacă emiți anumite judecăți, atunci poți trăi cu aceste judecăți. Ele se dovedesc a fi utile și aplicabile în viață ca fiind stimulatoare pentru viață. Dacă ai rosti alte judecăți, în curând nu te-ai mai putea descurca cu viața, nu ai mai putea înainta în viață. Ele ar deveni inutilizabile, dăunătoare vieții. Chiar și pentru cele mai grosiere judecăți este valabil acest lucru. Nici nu se poate spune în mod rațional că mâine Soarele va răsări; căci nu există nici un criteriu al adevărului. – Dar cândva noi am formulat judecata: Soarele răsare în fiecare dimineață. – Dacă ar veni cineva și ar spune: Numai timp de două treimi din lună răsare Soarele, iar în ultima treime aceasta nu se mai întâmplă – cu această judecată el nu ar putea să înainteze în viață, căci ar fi mereu negată în ultima treime din lună. Judecata pe care ne-o facem este utilă. Dar despre adevărat sau greșit nu poate fi vorba în alt sens, decât în acela că o judecată ne conduce prin lume și că o altă judecată care este opusă primei, dăunează vieții. Nu există un criteriu care să fie în sine un criteriu pentru adevărat sau greșit, ci pe cele care sunt stimulatoare pentru viață le numim adevărate, iar ceea ce este păgubitor pentru viață numim greșit. – Aici, așadar, totul este trimis în practica vieții, care trebuie să hotărască asupra faptului de a rosti o sentință sau nu. Și toate impulsurile, despre care credeam mai înainte că le avem, nu vor fi lăsate să fie puse în valoare.
Un astfel de mod de gândire nu este produsul întâmplător al unui singur om sau al unei școli. Ci particularitatea acestor direcții de gândire, așa cum le-am expus azi, este că ele se extind peste toată cultura gânditoare, că apar ici și colo, ca și cum ar fi independente între ele, pentru că omenirea prezentului este organizată pentru a intra în astfel de direcții de gândire. Avem la îndemână, de exemplu, următorul fenomen interesant. În timpul în care în America, Peirce [Nota 25] scria în anii șaptezeci, prima carte despre «Filozofia pragmatică» care apoi a fost tot mai mult dezvoltată la William James, în Anglia la Schiller [Nota 26] și la alții, așadar, în timp ce Peirce publica prima sa elaborare a filozofiei pragmatice aflată în această direcție de gândire, un gânditor scria în Germania a sa «Filozofia lui ca și cum». Aceasta este așadar o apariție paralelă. Vaihinger [Nota 27] se numește cel care a scris atunci «Filozofia lui ca și cum». Ce vrea aceasta „filozofie a lui ca și cum”? Ea are ca punct de plecare gândul că omul este, de fapt, incapabil să formeze în sensul vechi, idei sau noțiuni adevărate sau greșite, dar totuși formează idei și noțiuni, așa, de exemplu, – să luăm o noțiune bine cunoscută – pe cea a atomului. Atomul este desigur o noțiune total absurdă. Căci atomul este înzestrat de gândirea umană cu tot felul de calități care ar trebui să fie concepute de către simțuri, dacă ar exista cu adevărat. Cu toate acestea, senzațiile senzoriale sunt concepute ca acțiuni ale activității atomilor. Așadar este o noțiune plină de contradicții, o noțiune pentru ceva imposibil de găsit. Așa cum spune Vaihinger, o ficțiune. Noi ne creăm numeroase astfel de ficțiuni și, luate în fond, toate noțiunile noastre superioare, pe care ni le formăm dincolo de adevăr, sunt astfel de ficțiuni. Întrucât nu există un criteriu pentru adevărat și greșit, ca om rațional al prezentului trebuie să fim conștienți că avem de a face cu ficțiuni. Și trebuie să ne creăm ficțiuni în mod deplin conștient. Trebuie să ne fie clar că atomul este pură ficțiune, că atomul nu poate exista. Dar fenomenele lumii sunt considerate ca și cum lumea ar fi dominată de mișcările sau de viața atomilor (ca și cum), și din această cauză este util să ne formăm aceste ficțiuni. Stabilind astfel de ficțiuni se ajunge la o anumită conexiune a fenomenelor. Un Eu este o ficțiune, dar această ficțiune trebuie s-o formăm. Căci dacă se observă anumite fenomene care apar în mod asociat, ca și cum în ele ar acționa un Eu, despre care se știe precis că este numai o ficțiune, ele se observă mai comod decât dacă nu le-am contempla sub ficțiunea Eului. Și în felul acesta, trăim, de fapt, exclusiv prin ficțiuni. Nu există o filozofie a adevărului, ci o „filozofie a lui ca și cum”. Lumea ne flutură năluciri ca și cum ficțiunile pe care le avem ar exista cu adevărat.
În totul, în structură, dar și în diferitele expuneri, filozofia pragmatismului este foarte asemănătoare „filozofiei ca și cum”. Am spus că în același timp în care Pierce și-a scris «Filozofia pragmatică», în anii șaptezeci, Vaihinger a scris «Filozofia lui ca și cum». Dar așa cum erau oameni atunci, în anii șaptezeci, ei mai aveau atâtea rudimente ale vechii credințe în faptul că ar mai putea exista un criteriu obiectiv al adevărului și că științele nu ar putea consta numai din ficțiuni, încât ar fi fost un lucru îndoielnic publicarea chiar în anii șaptezeci a acestei «Filozofii a lui ca și cum», atunci când ai fi vrut să devii profesor de filozofie. Atunci încă nu se putea. Așadar Vaihinger a căutat o altă cale. El a lăsat la început «Filozofia lui ca și cum» să zacă în sertar, preda așa cum este necesar azi, nu-i așa, preda în mod obișnuit, iar atunci când a sosit momentul, când și-a putut cere pensionarea, atunci s-a pensionat și a publicat «Filozofia lui ca și cum», care a apărut deja în mai multe ediții. – Eu povestesc numai; nici nu judec, nici nu condamn, nu critic, ci povestesc numai.
Vedem astfel cum există o anumită tendință de a desființa vechile criterii ale adevărului și, în fond, de a nu pune viața în serviciul adevărului, de a face din viață o modelare a adevărului, așa cum se credea mai înainte, ci de a măsura adevărul cu viața. Ficțiuni – despre ele se știe că nu conțin în sensul vechi, ceea ce se numea adevăr; dar aceste ficțiuni sunt totuși practice. De aici și definițiile «Filozofiei lui ca și cum»: Adevărul este modul cel mai comod de eroare, căci de fapt nu există decât eroare; dar există erori mai incomode și erori mai comode, iar pe cele comode le numim adevăruri; dar în această privință trebuie să ne lămurim odată.
În gândirea mai nouă există, așadar, un impuls care conduce cu adevărat la a nu mai avea o înțelegere a noțiunii adevărului în sensul teoretic vechi al cunoașterii. Ne întrebăm: De ce se leagă aceasta? Evident, ar trebui să vă povestesc multe, dacă ar trebui să vă descriu în toată amploarea ceea ce se leagă de aceasta. Din multitudinea faptelor să evidențiem mai întâi unul singur, și anume acela că în ultimul timp omului i s-a oferit o bogăție infinită de material de cunoaștere empirică, și că oamenii au devenit tot mai incapabili în gândirea lor, incapabili pentru că nu mai puteau stăpâni, reuni cu ajutorul gândirii materialul infinit de bogat al percepțiilor empirice, al cunoștințelor empirice.
Apoi, un alt motiv este faptul că în decursul timpului oamenii s-au obișnuit prea mult cu gândirea abstractă. În timpurile mai vechi nu se gândea atât de mult. Se încerca ancorarea gândirii în lumea exterioară, în experiența acumulată. Exista sentimentul că într-o oarecare măsură nu se putea înainta cu gândirea pură, că această gândire ar trebui să se sprijine pe ceva. Apoi însă oamenii au învățat, în urma multei gândiri practicate, să gândească abstract, și au îndrăgit într-o oarecare măsură gândirea abstractă, obișnuindu-se cu ea. La aceasta s-au adăugat unele rele ale timpului, înainte de toate părerea că, de fapt, fiecare ar trebui să gândească sau să cerceteze ceva important, dacă vrea să devină conferențiar universitar, și ceva colosal dacă vrea să ajungă profesor! Așa s-a născut un fel de hipertrofie a gândirii. În consecință, s-a dezlănțuit gândirea și s-a ajuns la formațiuni ale gândirii care sunt în calitate de formațiuni de gânduri, lăuntric logice. Vreau să vă prezint o astfel de formațiune de gânduri care este, lăuntric, perfect logică.
Imaginați-vă că aici ar exista un munte: pe acest munte (A) se produce o împușcătură, după un anumit timp, să spunem două minute, se produc două împușcături, apoi după un timp, după alte două minute, trei împușcături.
Aici în dreapta (B) se află cineva care ascultă. Nu vreau să spun că el este împușcat, dar el ascultă. Astfel, el va auzi: o împușcătură, după un anumit timp două împușcături, după un anumit timp trei împușcături. Acum să admitem însă că lucrurile nu ar sta așa, că aici s-ar împușca pur și simplu, mai întâi o împușcătură, două, trei, iar aici cineva aude: una, două, trei împușcături, ci că un om (C) s-ar deplasa cu o anumită viteză de la acest munte (stânga) la acest munte (dreapta), ar zbura mai departe și că viteza deplasării sale ar fi extrem de mare, dumneavoastră știți din fizica elementară, că sunetul are nevoie de un anumit timp pentru a ajunge de aici până aici (vezi desenul). Așadar când se împușcă aici (A), și aici (B) ascultă acel om, el aude sunetul; după un anumit timp aude prima împușcătură, după două minute următoarele două împușcături și după alte două minute trei împușcături. Dar să admitem că omul (C) se deplasează cu o viteză mai mare decât sunetul. Acum el stă aici. El se mișcă deja de aici spre munte cu o viteză mai mare decât aceea a sunetului. Pornesc, prima, apoi cele două și în final cele trei împușcături și el ajunge, după ce s-au tras cele trei împușcături la muntele A, zboară în continuare cu aceeași viteză, survolează cele trei împușcături, adică sunetul, în timp ce continuă să zboară repede; el înaintează mai repede. Sunetul celor trei împușcături a ajuns după un anumit timp aici (D).
El zboară acum după cele trei împușcături, le aude în timp ce le depășește; apoi ajunge după cele două sunete care fuseseră ale împușcăturilor trase mai înainte; și el aude cele două împușcături; apoi continuă să zboară, ajunge în urma primei împușcături și aude prima împușcătură. Așadar un om care zboară mai repede decât sunetul, aude inversat: trei împușcături, două împușcături, o împușcătură. Așadar dacă te comporți față de viteza sunetului ca un om obișnuit pe Pământul obișnuit în condițiile obișnuite, atunci auzi pe rând o împușcătură, apoi două, apoi trei împușcături. Dacă nu te comporți ca un om obișnuit pe Pământul obișnuit, ci dacă ești o ființă care zboară mai repede decât sunetul, auzi aceeași situație în mod inversat: trei împușcături, două împușcături, o împușcătură. Trebuie numai să exerciți mica dibăcie de a zbura în urma sunetului înaintând însă mai repede decât acesta, în aceeași direcție.
Acum, acest lucru este fără îndoială cât se poate de logic, căci nu se poate aduce nici cea mai mică obiecție împotriva logicii faptului. Diferitele apariții ale științei mai noi au condus acum la faptul că ceea ce eu v-am expus adineauri asupra acestui zbor-după-sunet și auzire-inversată să alcătuiască introducerea la nenumărate expuneri. Mereu se încep conferințe ținute în diferite ocazii, cu astfel de exemple. Căci prin ele se arată că perceperea lucrurilor nu depinde, de fapt, decât de poziția în care te afli în viață. Numai datorită modului nostru lent de deplasare în raport cu sunetul, nu auzim împușcăturile în sens invers, ci le auzim așa cum auzim acum. Nu pot expune aici tot ce se leagă de acestea, însă am vrut să vă prezint acest parcurs de gândire, căci el constituie oarecum pentru mulți baza unei teorii mult răspândite în ziua de azi, și având implicații adânci, așa-numita teorie a relativității.
V-am expus numai partea cea mai greoaie. Vedeți însă că în ceea ce am expus, totul este logic, totul foarte, foarte logic. Există în prezent însă tot felul de judecăți – în literatura filozofică chiar colcăie judecățile bazate pe aceleași premise ale gândirii. Gândirea este, ca să spunem așa, smulsă de realitate. Omul gândește numai anumite condiții luate izolat și își formează cu ele gândirea.
Este greu de ripostat în vreun fel acestor gânduri, pentru că se așteaptă o ripostă logică. Dar o ripostă logică nu poate să existe. Din acest motiv, în ultima mea carte «Despre enigma omului» am introdus în baza unor elaborări de gânduri mai vechi, conceptul conform căruia un adevăr poate fi înțeles prin aceea că nu formezi numai o noțiune logică, o idee logică, ci o noțiune conformă cu adevărul, o idee conformă cu adevărul. Acum, dacă aș vrea să vă arăt că de fapt întreaga teorie a relativității este logică, și anume minunat de logică – doar că ea nu este conformă cu adevărul –, ar necesita expuneri foarte ample. Astfel încât se poate spune: Conceptul dezvoltat aici referitor la una, două, trei împușcături este întrutotul logic; dar cel care gândește conform cu adevărul nu o dezvoltă. Ea nu poate fi respinsă, ci poate fi numai ignorată! Cel care însă și-a însușit criteriul conform adevărului, lasă la o parte astfel de concepte. Fenomenele empirice care se caută a fi înțelese cu această teorie a relativității – de către Lorentz [Nota 28], Einstein [Nota 29] ș.a.m.d. –, trebuie înțelese într-un mod cu totul diferit decât prin succesiunea de gânduri prin care le-au gândit Einstein, Lorentz și ceilalți.
Ceea ce v-am expus aici nu este, pe de altă parte, decât un curent în curentul gândirii mai noi care înaintează în prezent. Bineînțeles, că în această gândire a timpurilor noi se amestecă permanent ceva rămas din trecut. Dar ultimele consecințe, consecințele radicale a ceea ce se află la baza aproape oricărei gândiri mai noi, sunt ceea ce v-am expus azi. Acum avem în fața noastră o anumită curiozitate. Pentru că s-a pierdut un criteriu străvechi sau, să spunem, sentimentul unui criteriu al adevărului și al neadevărului, se ajunge prin emanciparea în abstracțiune, la formarea de concepte care de fapt sunt inatacabile în sine pentru că sunt logice, care într-un anumit sens sunt conforme cu realitatea, dar care rămân totuși numai concepte formale, într-o anumită măsură concepte care plutesc la suprafața adevărului și nu se afundă în impulsurile propriu-zise ale adevărului.
Un exemplu de teorie care rămâne la suprafață, care nu vrea să se cufunde în adevăr, este următoarea. Gândiți-vă: În realitatea umană se disting regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal și regnul uman. Oamenii trăiesc apoi în comun în ordinea socială, s-ar putea spune în ordinea sociologică și s-ar putea găsi poate și ordine superiore acesteia. Nu are importanță. Pe când, la mijlocul celui de al XIX-lea secol exista o noțiune materialistă a realității, această stratificare se prezenta foarte simplu. În fapt, se lua numai regnul fizic mineral și se spunea: Plantele sunt obiecte numai ceva mai complicat structurate din aceleași componente de bază, din care este alcătuit și regnul mineral; încă și mai complicat sunt ordonate componentele de bază în regnul animal; și mai complicate sunt ele în regnul uman, etc. În orice caz, când se urcă ceva mai sus, în ordinea socială, aici nu se mai puteau găsi, de exemplu, mișcări mai complicate ale atomilor. Regnului mineral îi corespund anumite forme de mișcări ale atomilor – așa își imaginau anumiți oameni –, acestea devin mai complicate în regnul vegetal, aici se poate renunța, atomul nu este văzut; regnului animal îi corespund forme de mișcarea mai complicate, și încă și mai complicate se găsesc în regnul uman. Așa sunt construite toate lucrurile. Oricum, când se intră în ordinea socială, aici lucrurile nu mai merg atât de bine cu atomul, aici nu pot fi găsite mișcări atomice.
Un gânditor din ultima treime a secolului al XIX-lea a dus la capăt capodopera de a raporta și sociologia la noțiuni biologice. El a tratat formațiunile sociale, familiile, ca pe celule, care, nu-i așa, se grupează în comunități mai mari – ce știu eu – comunități de sector, acestea sunt începuturi de țesuturi. Apoi lucrurile merg mai departe – statele sunt deja organe întregi – și așa mai departe. Respectivul se numea Schäffle [Nota 30], cel care a modelat aceste organisme sociale ca gânduri. Schäffle a scris apoi o carte: «Lipsa de perspectivă a social-democrației» și s-a bazat și în acest caz pe această teorie biologic-sociologică. Scriitorul vienez Hermann Bahr [Nota 31], care era pe atunci încă un student foarte tânăr, dar un om foarte înzestrat, a scris o lucrare împotriva cărții lui Schäffle «Lipsa de perspectivă a social-democrației» și și-a intitulat lucrarea: «Lipsa de înțelegere a Domnului Schäffle». Este o carte excelent scrisă, dar care a fost uitată.
Așadar, așa cum am spus, vechea noțiune materialistă de adevăr a gândit formațiuni tot mai complicate, ca de exemplu: În cristale, atomii se mișcă într-o anumită formă rigidă, în regnul vegetal într-o formă mai labilă, căutând punctul de echilibru, etc. Pe scurt au fost gândite cele mai diferite teorii, dar întotdeauna se urmărea deducerea uneia din cealaltă. După ce materialismul a perseverat suficient timp, se mai putea gândi la cât de puțin fertilă și la cât de puțin rezista unui examen mai precis această idee materialistă a adevărului. Și astfel se putea forma ideea: Desigur, mai întâi există regnul mineral, apoi apare și regnul vegetal. În plantă este încorporată substanța minerală, chiar și legile minerale; sărurile pe care le conțin aceste substanțe funcționează după legile lor fiziologic-chimice. Așadar în regnul vegetal ar fi conținut regnul mineral. Dar niciodată nu poate lua naștere regnul vegetal din regnul mineral. Pentru această trebuie să intervină și ceva creator. Așadar când trecem de la regnul mineral la cel vegetal se adaugă ceva care este creator în regnul mineral. Apoi survine încă ceva creator în regnul vegetal, care își însușește regnul mineral. Apoi intervine din nou un al treilea proces creator, prin care ia naștere regnul animal. Acest regn își însușește la rândul lui regnurile inferioare. Survine un al patrulea proces creator, care își însușește regnurile inferioare în regnul uman. Apoi, în ordinea sociologică un nou proces creator își însușește toate celelalte regnuri. O ierarhie a actului creator! – Bineînțeles că nu se poate obiecta nimic împotriva logicii acestui gând. Gândul este corect ca gând. În orice caz, va trebui să gândiți altfel acest lucru dacă vă amintiți noțiunile științei spiritului, despre care azi nu vrem să vorbim. Dar toată contemplarea rămâne împotmolită în abstract; nu se ajunge la o reprezentare concretă. Desigur, se aduc și unele detalii; dar când gândești astfel nu dispui decât de noțiunea abstractă a actului creator. Toată gândirea este fixată în abstracțiuni. Este totuși o încercare de a învinge oarecum materialismul simplu prin formalismul unei gândiri clare. Se ajunge la ceva superior, dar totuși numai prin noțiuni abstracte.
În filozofia lui Boutroux [Nota 32] avem de-a face cu o încercare de a depăși materialismul prin gândirea formală care rezultă dintr-o contemplare fără prejudecăți a ierarhiei regnurilor naturale. Această noțiune a actului creator ascendent este căutată plecând de la ierarhia științelor. Cu acest prilej ies la iveală unele consecințe interesante. Dar totul rămâne împotmolit în abstract. Acest lucru poate fi ușor dovedit dacă analizăm detaliile filozofiei lui Boutroux. Voi începe prin a prezenta numai direcțiile de gândire; restul îl voi face poate altă dată. Aici avem de a face cu încercarea de a cuprinde adevărul într-o oarecare măsură printr-o observare superficială a adevărului. Dar adevărul nu poate fi cuprins. De fapt, nu se dorește o filozofie ca aceea a „lui ca și cum”, nu se vrea fundamentarea unui pragmatism pur și simplu, nu se dorește oprirea la o juxtapunere de întâmplări fără esență, dar nu se ajunge la o concretizare prin care ar fi cu adevărat citită într-o oarecare măsură lumea exterioară pentru a recunoaște ce se află dincolo, așa cum recunoști la citirea unei cărți ce se află dincolo de litere, ci se ajunge numai la unele abstracțiuni care trebuie să indice că ceva trăiește în ierarhia regnurilor adevărate. În timp ce în celelalte direcții de gândire pe care le-am expus s-a pierdut criteriul adevărului sub aspectul cunoașterii teoretice, aici se pierde forța de înțelegere prin pătrunderea corectă a adevărului. Nu mai ai capacitatea de a te cufunda în interiorul impulsului adevărului. Este un fel de smântânire.
Aceasta ne conduce la o altă trăsătură de bază a vieții moderne. Spuneam că această gândire s-a emancipat într-un anumit sens de adevăr, se desfășoară emancipată față de adevăr, în abstracțiuni. Ați putut percepe prin studierea diferitelor direcții de gândire ale vremurilor mai noi, cum s-a pierdut pe această cale impulsul de cufundare în adevăr. Oamenii au devenit în ce în ce mai neputincioși să înțeleagă adevărata formă a adevărului. Un exemplu clasic rezultă din urmărirea evoluției gândirii de la Maine de Biran [Nota 33] până la Henri Bergson [Nota 34]. În timp ce la începutul secolului al XIX-lea, Biran mai are o direcție de gândire care se poate cufunda în noțiuni psihologice importante, în însuși adevărul entității umane, Bergson o ia pe o cale care este cu totul caracteristică pentru tendința gândirii timpurilor mai apropiate de noi. Pe de o parte, Bergson observă că gândirea abstractă obișnuită și mai ales întreaga gândire științifică, așa cum este aplicată și așa cum se depozitează ea în rezultatele științifice, nu pot pătrunde în fond, într-o realitate, ci se rămâne cu ele întotdeauna numai oarecum la suprafața adevărului, nu se ajunge la cufundarea în viața nemijlocită a adevărului. Din această cauză, el vrea să înțeleagă acest adevăr într-o trăire interioară într-un fel de intuiție prin opoziție cu elaborarea de planuri exterioare ale adevărului; eu nu pot caracteriza acum decât în trăsături generale gândirea sa. Și atunci el ajunge la o concepție particulară în privința teoriei cunoașterii și a psihologiei. Aceasta culminează prin afirmația că în concepția materialistă se crede că memoria și formațiunile superioare ale vieții sufletești ar fi legate de forme sau mișcări complicate, forme ale creierului. Dar creierul nu există pentru a modela asemenea formațiuni complicate, ci ceea ce este sufletesc și care nu poate fi înțeles prin gândire abstractă, ci prin trăire interioară, prin intuiție, acționează, iar realitățile pe care le stabilește cu adevărul, acelea se exprimă în senzațiile umane, în sentimente și în modelarea practică a vieții, în mișcarea pe care noi o comunicăm întru câtva trupului. Dar totul se epuizează în formațiunile creierului, în ceea ce este efect în senzație și efect în stimularea vieții, în modelarea vieții. Dimpotrivă, memoria nu ar căpăta existență datorită faptului că ar exista formațiuni ale creierului, ci aceasta ar acționa printr-o intensitate independentă de creier.
Este o încercare de a depăși noțiunea materialistă a cunoașterii, o încercare originală prin faptul că pretinde să aducă la zi contrariul adevărului. Căci tocmai pentru a dezvolta memoria trebuie să existe structura de sprijin a trupului fizic și a creierului fizic și a întregului sistem fizic. Niciodată în plan sufletesc nu s-ar putea constata o memorie, dacă sufletescul nu s-ar dezvolta până la trupul fizic și nu ar stabili în trupul fizic condițiile necesare însușirii puterii, capacității de a memora. Așadar aici se formează o teorie, care din impulsul de a învinge materialismul, ajunge la inversarea a ceea ce este corect. În timp ce corect este să se spună: Pentru că facultăților pe care și le însușește sufletul uman le aparține și memoria, iar memoria urmează să fie integrată apoi sufletului cu ajutorul trupului fizic – la Bergson tocmai fizicul este conceput ca fiind neparticipant la dezvoltarea memoriei. Eu nu expun aceste lucruri pentru a spune cumva ceva special din punct de vedere istoric despre filozofia bergsoniană, ci numai pentru a caracteriza această apariție originală, și anume că gândirea timpului recent conduce pe o cale cu totul logică la găsirea inversului a ceea ce este corect.
Putem astfel pleca de la filozofii orientate mai mult sau mai puțin spre aspectul teoretic al cunoașterii, care vorbesc despre neputința existentă față de un criteriu al adevărului și al neadevărului și ajungem la filozofii care se străduiesc să găsească adevărul, dar care, pentru că îl caută din interiorul neputinței față de adevăr, ajung la ceea ce este inversarea acestuia, la ceea ce este neadevăr, astfel încât în prezent există chiar o anumită tendință interioară a gândirii spre neadevăr, spre ceea ce este greșit. Aceasta se leagă de faptul că în realitate, prin obișnuirea cu facultatea de abstractizare, cu tendința de abstractizare, lumea s-a îndepărtat de adevăr. Lumea se îndepărtează de adevăr și nu mai găsește drumul înapoi. Puteți citi mai multe detalii în cartea mea Enigmele filozofiei. Nu mai regăsești calea spre adevăr atunci când te-ai îndepărtat de el prin abstractizări. Dar, în alt sens, în oameni trăiește din nou un anumit dor de a înțelege spiritualul. Dar există încă o neputință de a ajunge la acest spiritual. Adeseori poate fi semnificativ pentru aceasta, chiar important, felul cum poate fi văzută acum, în prezent, această căutare a adevărului spiritului din interiorul neputinței absolute. Am putut urmări un exemplu în care adevărul este căutat și este găsit neadevărul prin emanciparea gândirii de realitate.
Un exemplu caracteristic al căutării spiritului fără cea mai mică aptitudine de a înțelege nici măcar un singur vârfuleț al acestuia, găsiți în filozofia lui Eucken [Nota 35]. Eucken vorbește numai despre spirit, adică în cuvinte relativ goale de conținut, căci el nu spune niciodată nimic despre acesta. Pentru că vorbele sale sunt total neputincioase de a ajunge la spiritul adevărat, aceasta este cauza pentru care Eucken vorbește mereu despre spirit. El a scris deja nenumărate cărți. Citirea acestor cărți este o adevărată tortură, căci în toate găsești același lucruri. Mereu se află în ele faptul că trebuie să găsești această înțelegere de sine a gândirii-existente-în-sine, care se cuprinde în sine făcând abstracție de un sprijin exterior și de o rezistență exterioară care se vede în ea însăși, care se deplasează înainte prin ea însăși, care prin această înaintare pătrunde în ea însăși și se remodelează din sine însăși. Puteți asculta o prelegere a lui Eucken, sau citi o carte despre filozofia grecească, veți găsi descrisă evoluția filozofiei grecești în așa fel încât mai întâi această gândire încearcă puțin să se cuprindă pe sine, dar încă nu poate face acest lucru. Puteți auzi despre Paracelsus [Nota 36], cum aici interiorul se cuprinde treptat; despre apariția creștinismului se poate citi o carte – peste tot același, același lucru! Și atât de infinit de importantă este această filozofie pentru ipocrizia modernă, care se bucură atât de mult să audă vorbindu-se despre spirit, făcându-se teoretizări asupra spiritului, când nici nu există nici o necesitate de a ști ceva despre spirit, când nu există nevoia de a pătrunde în spirit. Din această cauză, mulți numesc filozofia lui Eucken renașterea idealismului, revenirea vieții spirituale, un ferment cultural, reîmprospătarea vieții spirituale a prezentului în curs de epuizare și de pieire. Iar cel care are o simțire pentru ce pulsează și trebuie să pulseze într-o filozofie, acela îl citește pe Eucken, îl aude pe Eucken și are sentimentul viu ca și cum s-ar trage de chică în sus, ridicându-se tot mai sus! Căci în aceasta constă logica ireproșabilă a filozofiei lui Eucken. Eu am căutat să prezint lucrurile cât se poate de obiectiv în cartea mea Enigmele filozofiei. Ceea ce am spus acum, poate să-și spună fiecare el însuși, pentru că nu este necesar să critici imediat, ci trebuie mai întâi să te familiarizezi cu noțiunile care există.
Vedem astfel cum anumite curente de gândire apar în prezent tocmai din neputința față de adevăr și cum din această neputință față de adevăr se formează sisteme filozofice. Dacă nu-ți faci grijă pentru această viață, ei da, atunci gândești că, de fapt, nu este prea grav. Și totuși este grav. Și uneori trebuie să te preocupe ceea ce trăiește și acționează în viața gândirii actuale, pentru că prin aceasta poți obține un sentiment al căii prin care poate fi depășit ceea ce trăiește în prezent.
Eu v-am prezentat numai unele dintre curentele de gândire care joacă un rol important pe diferite tărâmuri ale vieții în unele țări unde există preocupări pentru gânduri, unde sunt aduse la lumină concepții filozofice despre lume și unde ele sunt predate. În prezent, lucrurile stau astfel încât treptat s-a dezvoltat cu adevărat până în ultimii ani o structură comună a tendințelor de gândire. Am făcut referire la acest lucru prin aceea că v-am arăta cât de independent au apărut una de alta pragmatismul și «Filozofia lui ca și cum».
Dar gânditorii au și preluat diferite lucruri unii de la alții. Ei s-au aflat continuu într-o interrelație activă. Vaihinger este total independent de Peirce; ei au ajuns cu totul independent la aceste direcții de viață, unul în America, celălalt, aici în Germania. Dar și altfel găsim în numeroase cazuri asemănări între o personalitate aparținând unei comunități culturale și o personalitate aparținând altei comunități culturale; și obținem o imagine a ceea ce există cu adevărat în viața spirituală prin faptul că pătrundem în amănuntele acestor lucruri și le studiem. Și în această privință se fac, în prezent, multe speculații, se gândește, se scrie, se studiază enorm, dar nu se ține seama de aspectele cele mai simple. Se acordă prea puțină atenție anumitor legături pentru că, în prezent, nu s-a păstrat simțul adevărului. Acest simț al adevărului trebuie să fie deja dezvoltat. Permiteți-mi să adaug celor spuse azi: Acest simț al adevărului nu poți decât să ți-l elaborezi.
Dacă-mi este îngăduit să amintesc aici ceva personal: A fost o preocupare constantă a mea să dezvolt simțul adevărului – chiar și în toate aspectele științei exterioare –, și, într-un anumit sens, un anumit fler pentru adevăr. Aceasta nu constă în faptul că poți judeca o realitate, ci în a găsi și căile de a măsura adevărul cu ajutorul realității și de a-l compara cu realitatea. Dumneavoastră știți poate că la Nietzsche [Nota 37] apare învățătura despre așa-numita veșnică renaștere, despre revenirea aceluiași lucru. Această învățătură spune: Așa cum stăm așezați aici împreună, am mai stat așezați de nenumărate ori și vom mai sta așezați împreună. – Nu este o învățătură a reincarnării, ci o învățătură a reîntoarcerii aceluiași lucru. Eu nu vreau să critic acum această învățătură a reîntoarcerii; nu despre asta este vorba acum. Această teorie a revenirii rezultă dintr-o reprezentare foarte precisă privind o primă modelare a lumii, din reprezentări imposibile pe care Nietzsche și le-a format despre o primă modelare a lumii.
Mă aflam odată cu mai mulți savanți la Arhiva-Nietzsche unde se discuta despre revenirea aceluiași lucru. Unii se interesau de modul în care Nietzsche a putut ajunge la o astfel de idee. Acum, gândiți-vă ce ocazii frumoase sunt acestea! Cine cunoaște împrejurările, știe ce ocazii frumoase există pentru scrierea cât mai multor disertații și cărți despre felul în care Nietzsche a ajuns la ideea primordială a teoriei revenirii aceluiași lucru. Aici se pot emite, desigur, cele mai îndrăznețe ipoteze, și poți găsi multe lucruri, când cauți pur și simplu. Eu am spus atunci, după ce discuția se desfășurase o bună bucată de vreme: Foarte adeseori, Nietzsche a ajuns la o idee – eu încercam, așadar, să-l înțeleg în ideea sa conform cu realitatea –, a ajuns, așadar, la o idee prin aceea că a gândit ideea opusă unei idei găsită la un altul. După cunoștințele mele, ideea opusă, [Nota 38] și anume, că din cauza unei configurații deosebite a începutului Pământului, nu poate exista nici o revenire a aceluiași lucru – apare la Dühring [Nota 39] un alt filozof. Și potrivit informațiilor mele, Nietzsche l-a citit pe Dühring. Acum, cel mai simplu și mai adevărat, era să mergem în biblioteca lui Nietzsche care a fost păstrată, să scoatem lucrările lui Dühring în care se vorbește despre această idee opusă, și să căutăm. Zis și făcut. Ne-am dus în biblioteca sa, am căutat, am deschis la locul respectiv – eu îl cunoșteam precis –, și acolo se găsește o subliniere puternică făcută de mâna lui Nietzsche la acest pasaj, și unele cuvinte semnificative. În astfel de locuri unde el vroia să găsească idei opuse, el scria – acum nu-mi amintesc precis ce scrisese în acel loc – ceva de genul „măgar”, „absurd”, „non-sens”. Un astfel de cuvânt caracteristic se afla în acea margine de pagină. Așadar el a citit, a însemnat, a gândit ideea opusă «Teoriei revenirii aceluiași lucru» și din spiritul său a țâșnit ideea opusă! Este vorba de a căuta la locul potrivit. Căci Nietzsche avea cu adevărat tendința de a forma ideea contrară anumitor idei.
Este o caracteristică a creșterii neputinței criteriului modern al adevărului – v-am prezentat celelalte rezultate ale creșterii neputinței –, acesta este și el o expresie a neputinței: pentru că nu ești în stare să ajungi la un criteriu al adevărului, formezi contraadevărul la adevăruri care existau deja, contrajudecăți la judecăți care existau deja. – Astfel de lucruri nu trebuie însă generalizate. Dacă s-ar dori formarea din nou a judecății abstracte, cum că Nietzsche și-ar fi obținut întreaga sa filozofie numai pe această cale, aceasta ar fi desigur o absurditate; căci din când în când el era cu totul pozitiv, adică el elabora pur și simplu anumite idei pe care le dezvolta perfect în spiritul său. Astfel, de exemplu, întreaga învățătură a cărții «Dincolo de bine și de rău», așa cum o întâlnim la Nietzsche este perfect demonstrabilă în toate detaliile ei. Pe de altă parte, este suficient să mergi în biblioteca lui Nietzsche și să iei cartea privitoare la morală a lui Guyau [Nota 40]. Citiți acele pasaje subliniate pe margine și le găsiți sub forma abstractă în «Dincolo de bine și de rău»! «Dincolo de bine și de rău» este cuprinsă în întregime în expunerile lui Guyau despre morală. Astfel de legături trebuie luate în seamă în timpurile mai noi. Dacă ele sunt neglijate, se ajunge la imagini cu totul greșite cu privire la ceea ce au fost diferiții gânditori.
Am vrut să vă prezint azi unele puncte de vedere ale vieții gândirii actuale. M-am rezumat la lucruri dintre cele mai cunoscute și la aspectele cele mai superficiale. Dacă împrejurările o vor permite, vom putea să abordăm într-un timp cât mai apropiat unele detalii din acest domeniu.
