Azi, mâine și poimâine voi ține trei conferințe ce se leagă între ele – azi voi face unele observații care pot servi ca bază pentru anumite perspective în relația omului cu întregul Univers și mai ales cu viața.
Dacă observăm cum se prezintă sufletul uman în evoluția sa aici, în viața lui în cadrul trupului fizic între naștere și moarte, ne poate deveni evident și faptul că pentru a împlini această viață pământeană dintre naștere și moarte, sufletul trebuie să-și însușească două proprietăți; s-ar putea spune, două complexe de forțe. Am atras atenția de mai multe ori asupra acestor aspecte.
Ceea ce trebuie să fie însușit, pe de o parte, este memoria. Gândiți-vă la situația în care memoria nu ar face parte dintre proprietățile noastre pământești! Este suficient să reflectați numai o dată cât de diferită ar fi viața noastră sufletească dacă nu am fi apți să privim retrospectiv la zilele noastre trecute și să putem scoate din profunzimi întru câtva nedeterminate, ceea ce am trăit de la un anumit moment ulterior nașterii noastre. Legătura dintre trăiri este chiar necesară pentru ca să putem dispune în mod corespunzător de o conștiență a Eului nostru. Am spus de mai multe ori aceste lucruri. Dar cu toții știți că această memorie apare într-un anumit moment al vieții terestre și că mai înainte nu a existat, astfel încât trăirile noastre anterioare momentului până la care ne amintim, cad în uitare. Putem spune, așadar: De la un anumit moment al trăirii noastre terestre, fizice, relația dintre viața noastră sufletească și viața trupului devine de așa natură încât din punctul de vedere al memoriei, al amintirii, putem avea prezente în noi trăirile noastre, într-o măsură mai mare sau mai mică.
Această memorie se poate dezvolta numai sub influența vieții noastre terestre și face parte dintre datoriile vieții noastre terestre, ca noi să ne dezvoltăm memoria. În răstimpul îndelungatei noastre evoluții, ca oameni lunari, nu am avut-o în felul acesta. Abia prin încorporarea ființei noastre în organismul terestru cu forțele sale preluate din regnul mineral, se poate dezvolta memoria. Memoria este, în esență, în dezvoltarea sa, un rezultat al interacțiunii ființei sufletului uman cu viața terestră fizică. În lumea spirituală, memoria este necesară așa cum o dezvoltăm în prezent, deci abia odată cu perioada Pământ. Până la această perioadă ea nu era necesară, pentru că în forța acelei clarvederi cu caracter de vis care îi era proprie omului în perioada lunară el avea altceva care putea ține întru câtva locul pe care îl ocupă memoria actuală. Dacă de câte ori trăiți un anumit lucru, trăirea ar fi înscrisă într-un loc care să vă rămână accesibil, la fel și trăirea următoare etc., ați putea mereu să vă îndreptați privirea spre locul unde este înscrisă trăirea respectivă. Ați putea privi în afară, pentru că trăirea ar fi înscrisă în lumea exterioară. Și aceasta era realitatea modului de trăire pe care l-a parcurs omul încă din timpul vechii lumi lunare. Ceea ce a fost trăit prin conștiența de vis, acea veche conștiență clarvizionară asemănătoare visului, a fost gravat întru câtva într-o substanțialitate eterică fină. Tot ceea ce mai trăia încă omul în așa fel încât îl prelua în conștiența clarvăzătoare cu caracter de vis, a fost înscris în substanța lumii. Și acea activitate a sufletului uman care ar putea fi comparată cu memoria actuală, era astfel încât privirea clarvăzătoare asemănătoare visului putea fi îndreptată oarecum spre ceea ce era înscris în substanța universală eterică fină. Așa cum în prezent vedem obiectele lumii exterioare, așa vedea omul lunar trăirile proprii. Era suficient să privim în jurul nostru, căutând modul în care am trăit în substanța lumii și găseam înscris în substanța universală ceea ce a fost obiect al conștienței vechi imaginative având caracter de vis.
Era așadar, o cu totul altfel de coexistență cu lumea decât cea actuală. Este suficient să vă reprezentați că tot ceea la dumneavoastră devine gând ar trage după sine ca un fel de coadă de cometă, astfel încât ar putea fi regândit de dumneavoastră și atunci ați avea transpus în gândirea actuală ceea ce a existat efectiv în timpul vechii conștiențe asemănătoare visului. Această stare a trebuit să înceteze, pentru că omul trebuie să devină individual, să fie o individualitate. Acest lucru este însă posibil numai dacă ceea ce trăiește el în sufletul său, rămâne bunul său, dacă nu se înscrie nemijlocit în substanța universală, ci numai în individualitatea sa eterică, în substanțialitatea sa eterică. Cât timp trăiește omul pe Pământ, când își dezvoltă conștiența de veghe, trupul său eteric este antrenat într-o mișcare corelată care-și are limitele în forma trupului fizic. Ea nu poate să depășească granițele pielii. Astfel, în timpul întregii sale vieți dintre naștere și moarte, substanțialitatea eterică fină, în care se mișcă în mod corelat gândurile sale, reprezentările, trăirile afective și cele voliționale, rămâne ca înfășurată în cadrul trupului fizic. Iar când trupul fizic este depus prin moarte, atunci toate acestea se desfășoară, și se comunică substanțialității universale, astfel încât după moarte începem să privim înapoi la ceea ce a fost gravat în individualitatea noastră eterică ce se dizolvă – după moarte – în substanțialitatea universală.
Așa cum se întâmplă cu memoria, care se dezvoltă prin forța rezistenței trupului fizic, se întâmplă și cu ceea ce este important pentru viața noastră terestră pentru ca noi să ne însușim ceea ce este corect în cadrul acesteia.
Ceea ce trebuie să ne mai însușim, pe lângă memorie, în timpul vieții noastre pământești, sunt obiceiurile. Și obiceiurile, așa cum le avem în timpul vieții pământești, nu le-am avut în același fel în timpul vieții lunare. Atunci nu aveam aptitudinea de a ne însuși nici memoria în forma ei pământeană actuală, nici obiceiurile. Dacă urmăriți evoluția omului începând cu copilăria sa, veți constata cum se formează obiceiurile abia treptat, prin faptul că anumite acțiuni sunt mereu repetate. Prin faptul că în timpul educării primim indicații, acțiunile intră în obișnuință. Iar noi le executăm mai mult sufletește mecanic după ce a trebuit mai întâi să ni le însușim.
Dezvoltarea obiceiurilor în mod corect în perioada Pământ, este necesară tocmai dezvoltării Eului. Oare ce aveam în locul obiceiurilor în timpul în care eram ființe ale vechii lumi lunare? Ori de câte ori aveam de îndeplinit ceva, când trebuia să se întâmple ceva prin noi, aveam influența nemijlocită a unei entități oarecare aparținând lumilor spirituale superioare. Atitudinea noastră față de ceea ce aveam de făcut era dirijată prin impulsuri care ne erau trimise de către ființele lumilor superioare. Nu aveam nevoie de obiceiuri, căci ceea ce trebuia să facem o făceau prin noi ființele lumii superioare. Eram membrul organismului integral al ierarhiilor, mult mai mult decât se întâmplă aceasta acum, în perioada Pământ.
Noi nu am fi putut dezvolta niciodată forța libertății dacă am fi rămas în situația ca pentru fiecare detaliu al acțiunilor noastre să trebuiască să intre în acțiune impulsuri venite de la entități spirituale superioare. Numai datorită faptului că suntem eliberați întru câtva din sfera ființelor lumilor spirituale și ajungem în situația de a transforma noi înșine acțiunile repetate în obiceiuri, numai datorită acestui fapt este depusă în noi predispoziția necesară libertății. Într-adevăr, de însușirea a ceea ce este un obicei se leagă în mod intim atingerea posibilității libertății pentru om.
Când pătrundem prin naștere în viață fizică, noi venim dintr-o lume pe care a trebuit s-o parcurgem înainte de a coborî prin naștere în existența terestră, și în care ne mai găsim chiar și în perioada Pământ întru câtva într-o situație asemănătoare cu cea din perioada lunară, când eram sub influența puternică a impulsurilor spirituale, acolo sus, în lumea spirituală. Acolo există întotdeauna entități spirituale superioare care ne îndrumă spre ceea ce avem de făcut pentru a ne pregăti existența noastră terestră, pentru a ne pregăti existența terestră din lumea spirituală, astfel încât ea să se poată desfășura potrivit karmei. Odată cu pătrunderea în trupul fizic, noi suntem smulși din această lume în care nu există obișnuințe, ci numai impulsuri continui venind de la entități spirituale superioare. Într-o anumită măsură, atunci când intrăm în existența fizică, noi avem încă un ecou al acestei situații în care ne-am aflat în lumea spirituală. Acest ecou se exprimă în aceea că fiind copii, până pe la cel de al șaptelea an, ne orientăm mai puțin după obișnuințe, și ne aflăm mai mult sub influența imitației. Noi imităm ceea ce se face în jurul nostru și imităm lucrurile făcute de alții. Aceasta este un ecou a ceea ce era necesar pentru noi în lumea spirituală. În lumea spirituală era necesar să obținem pentru fiecare activitate impulsul corespunzător. Din această cauză, atunci când suntem copii ne dăruim mai întâi impulsurilor nemijlocite, imităm. Abia în decursul timpului apare aptitudinea de a trăi unele lucruri conform obișnuinței, independența, activitatea independentă în cadrul vieții noastre sufletești.
Memoria și ceea ce ține de obișnuință sunt componente importante ale vieții noastre sufletești, sunt importante și într-o oarecare măsură metamorfoze, transformări ale unor fapte de o cu totul altă natură din lumea spirituală. Memoria este o transformare a producerii de urme durabile ale trăirilor noastre imaginative de vis; obișnuința ia naștere prin ruperea sinelui de impulsurile venite de la entitățile spirituale superioare.
Când examinăm lucruri cum sunt cele analizate acum, prin meditarea asupra lor, obținem anumite noțiuni care ne sunt necesare despre calitatea de o cu totul altă natură a lumii care se află dincolo de prag față de lumea care se află dincoace de prag. Căci trebuie mereu repetat: dincolo de prag toate lucrurile sunt altfel. Chiar dacă ne străduim să caracterizăm lumea spirituală printr-o anumită utilizare a cuvintelor care se folosesc pentru lumea fizică trebuie totuși să ne fie mereu clară problema că noi nu obținem reprezentări adecvate, corecte privitoare la lumea spirituală decât prin aceea că ne străduim să ne formăm treptat altfel reprezentările legate de lumea spirituală, decât reprezentările privitoare la lumea fizică.
În același timp, printr-o observare ca aceea expusă mai înainte, obținem o pătrundere în importanța și esențialitatea existenței noastre fizice. Este o absurditate să se creadă că existența pământeană fizică ar fi ceva pe care omul să-l poată desconsidera. Eu am mai atras atenția asupra acestei erori din diferite puncte de vedere. Existența fizică își are și ea sarcina sa în evoluția generală a omenirii, ca toate celelalte faze ale evoluției omenești. Faptul că avem o dată cu evoluția noastră sufletească și un trup fizic, și că prin acest trup fizic parcurgem anumite evenimente pământești sub influența memoriei și a obișnuințelor, ne dă cuceriri de durată, veșnice. Noi ne însușim aceste cuceriri treptat, prin viețile pământene repetate. Din această cauză trebuie să revenim mereu atunci când trăim viața noastră dintre moarte și o nouă naștere, într-o oarecare măsură la ceea ce era obișnuit pe Vechea Lună, trebuie să lepădăm într-o oarecare măsură forța de memorizare – ceea ce facem imediat după moarte – și să predăm substanțialității universale ceea ce am gravat numai în noi înșine în timpul vieții pământești. Și trebuie să ne dăruim din nou impulsurilor venite de la entitățile spirituale superioare, pentru ca apoi, în viața pământeană să transformăm aceste capacități de a urma impulsurilor entităților spirituale superioare, în obiceiuri.
Dar am ajuns la un punct în care pot să vă atrag atenția asupra unui fapt care nu poate fi suficient subliniat, deși l-am mai spus și altă dată, pentru că este extrem de important. Memoria și ceea ce corespunde obișnuinței ni le însușim în timpul vieții terestre. Să luăm în considerare mai întâi memoria. Când examinăm memoria așa cum am făcut-o, ea ne apare ca o cucerire potrivită existenței terestre. Doar dumneavoastră știți și că omul, oricât de slab ar fi din punctul de vedere al memoriei sale, va dezvolta întotdeauna forța memoriei. Să ne imaginăm că pentru dezvoltarea memoriei nu s-ar întâmpla nimic altceva decât ceea ce este normal să se întâmple, așa cum trebuie să se dezvolte ea prin influența organismului terestru impregnat cu componentele minerale; atunci am dezvolta această memorie altfel decât o dezvoltăm de fapt, în mod obișnuit. Altfel noi facem mult mai mult și dumneavoastră știți că facem mult mai mult. Poate că s-ar putea spune mai bine că se face mult mai mult cu noi pentru dezvoltarea acestei memorii. Noi învățăm pe dinafară. De la un moment dat al copilăriei noastre suntem obligați să învățăm pe dinafară, să memorăm. Există însă o diferență, dacă ne însușim memoria direct, așa cum vine de la sine, sau dacă suntem obligați să facem mai mult decât vine de la sine. Dacă citim în mod repetat o poezie, sau când aceasta ne este repetată adeseori, până la urmă o reținem. Dar educația noastră actuală nu se mulțumește cu aceasta, ci suntem obligați să memorăm poezia. Suntem chiar pedepsiți dacă nu am memorat-o, când ni s-a cerut aceasta. Așa stau lucrurile mai ales în ciclul evoluției actuale a omenirii.
Vă rog, să nu mă înțelegeți acum greșit! Nimeni să nu spună că azi am tunat și am fulgerat împotriva memorizării, spunând că ea ar trebui să fie desființată. Eu nu spun asta! Vremurile noastre sunt de așa natură încât anumite lucruri trebuie memorizate, pentru că ciclul nostru de evoluție reprezintă un mod foarte precis de formare a memoriei noastre.
Dar ce se întâmplă cu sufletul nostru când prin memorizare ajutăm obținerea de substanță a memoriei? În acest caz se apelează la Lucifer. Și este corectă forța lui Lucifer la care se face apel pentru a ajuta în acest fel memoria. Subliniez încă o dată: Nu spuneți acum: O, de Lucifer trebuie să ne ferim! Așadar, să desființăm orice fel de învățare pe din afară pentru copii noștri! – Acesta este modul rău de gândire pe care și-l însușesc unii, care cred mereu că trebuie să ne ferim de Lucifer și de Ahriman pentru ca ei să nu ajungă la noi. – Ei vin tocmai atunci la noi, când ne ferim! Trebuie ținut cont de forțele luciferice și cele ahrimanice în evoluția universală. Ei trebuie să fie încorporați evoluției universale, și este vorba numai de faptul ca acest lucru să se întâmple într-un mod corect.
Să examinăm cazul special: De ce trebuie să se facă apel la o forță luciferică în acest fel în cazul memorizării? În timpurile vechi, dar nu chiar atât de îndepărtate ale evoluției omenirii, memoria avea o cu totul altă putere decât cea actuală, într-un mod care nu mai este acum cunoscut omenirii actuale. Ne trebuie un timp relativ lung pentru a ne însuși o producție poetică mai lungă. Grecii antici nu aveau nevoie de atâta timp. Un număr mare de greci cunoștea cânturile lui Homer de la un capăt la altul. Dar ei nu memorizau așa cum învățăm în prezent pe din afară. Forța memorizării în acel timp era altfel constituită. Ce s-a întâmplat de fapt, atunci, în a patra epocă de cultură postatlanteeană? A avut loc într-o oarecare măsură o repetare a ceea ce se întâmplase într-o măsură mai mare în perioada atlanteeană, și pe care l-am prezentat în expunerile referitoare la evoluția atlanteeană. Ceea ce încă mai trecuse din perioada lunară ca forță capabilă să tragă după sine ca o coadă de cometă trăirile imaginative cu caracter de vis, acea forță a trecut întru câtva de la o formă exterioară, aflată în interacțiune cu lumea, la o formă interioară. Prin această trecere în interior, la omul atlanteean s-a dezvoltat ca memorie o primă aprindere în legătură cu ceva ce lumea i-a dat atunci ca de la sine. Iar în timpul perioadei atlanteene, omul într-adevăr nu trebuia să facă eforturi prea mari pentru dezvoltarea memoriei, căci era o revărsare spre interiorul omului a ceea ce exista ca forță în relațiile exterioare cu lumea. Și acest lucru s-a repetat în cea de a patra epocă de cultură postatlanteeană. Era întru câtva o repetare în interior, a ceea ce mai înainte se desfășura în interacțiunea cu lumea, fără ca omul să facă ceva pentru aceasta.
Intrând în cea de a cincea epocă postatlanteeană, omul trebuia să facă tot mai multe eforturi pentru a-și însuși forța memoriei. Pentru ca aceasta să contribuie la individualizarea și la libertatea sa, ceea ce venea ca de la sine în timpul perioadei atlanteene și ca repetare în cea de a patra epocă postatlanteeană, trebuie să fie acum însușit prin efort propriu, întotdeauna când trebuie să fie însușit mai târziu ceea ce corespunde, de fapt, unei forțe anterioare, când așadar, se vine în ajutorul memoriei cu forțe care anterior fuseseră forțe naturale, avem de-a face cu o acțiune luciferică. Prin faptul că în prezent introducem în mod artificial ceea ce în timpul vechilor greci era ceva natural, însușirea de la sine înțeleasă a memoriei devine ceva luciferic. Întrucât însă lăsați acest luciferic să ajungă înaintea sufletului dumneavoastră, simțiți rolul pe care îl are Lucifer în evoluția omenirii. Trebuie să-l simțiți când lucrurile sunt înțelese în acest fel. Lui îi mai erau puse niște granițe în epoca greco-latină. Pe atunci el era încă la locul său. Acum, el nu mai este în același fel la locul său. Acum, pentru ca omul să poată dezvolta mai departe memoria, trebuie să facă un legământ cu el. Pentru memoria sa omul trebuie să realizeze printr-o activitate proprie ceea ce se întâmpla în vremea greco-latină fără contribuția lui.
Dar prin aceasta, ceea ce se întâmpla cu el în vremea greco-romanilor, devine în prezent, o faptă luciferică.
Dar în clipa în care apare o activitate luciferică, intră în acțiune întru câtva și cealaltă parte a balanței: cea ahrimanică. Și în timp ce, pe de o parte memorăm, adică îl chemăm în ajutor pe Lucifer pentru ceea ce corespunde memoriei, omenirea a dezvoltat tot mai mult cealaltă parte, sprijinirea ahrimanică a memoriei, scrierea, notarea prin scris. Căci m-am referit de mai multe ori la sentimentul corect avut încă de oamenii Evului Mediu, și anume, faptul că ei resimțeau mai ales arta tipăririi ca pe o „artă neagră” (magie neagră, n. tr.)
Dar toată această preocupare de a veni în ajutorul memoriei din afară este ceva ahrimanic. Repet, nu spun că este corect să eviți tot ce este ahrimanic, cu toate că tocmai în acest domeniu, în cadrul cercului nostru se face prea mult apel la Ahriman. El este chiar mult prea iubit!
Dar tocmai aceasta este sarcina omului, ca el să dezvolte starea de echilibru, să nu creadă că i-ar putea ocoli pur și simplu pe Lucifer și pe Ahriman! Sarcina sa este de a-și mărturisi cu forță și îndrăzneală că cele două feluri de ființe sunt necesare evoluției Universului și că el trebuie să folosească în evoluția sa, pentru activitatea sa proprie, forțele care vin dinspre Lucifer și dinspre Ahriman, dar că el trebuie să stabilească echilibrul între Lucifer și Ahriman în cele mai diferite domenii. Ahriman și Lucifer trebuie să-și țină balanța, iar noi trebuie să ne organizăm activitatea astfel încât ei să-și poată ține balanța. Din acest motiv, elementul luciferic și cel ahrimanic au trebuit să intervină și în cursul evoluției terestre (perioada Pământului actual). Din ultimele expuneri pe care le-am făcut, știm că ceea ce se află la începutul Vechiului Testament trebuie privit ca un simbol important al intervenției luciferice, acolo unde intervenția forțelor luciferice în evoluția terestră se face pe cale ocolită, prin femeie, și unde pe calea ocolită a femeii este ispitit bărbatul. În această povestire ne este simbolizată în Biblie intervenția elementului luciferic pe care noi o situăm în perioada lemuriană.
Apoi a urmat, în timpul perioadei atlanteene, intervenția elementului ahrimanic în evoluția Pământului. Așa cum cunoașterea umană a avut nevoie să ajungă în cea de a patra epocă postatlanteeană până la înțelegerea biblică a simbolului luciferic, tot așa a fost necesară cea de a cincea epocă postatlanteeană pentru a aduce înaintea sufletului uman simbolul întru câtva opus – am menționat acest lucru mai înainte – într-un mod încă insuficient, dar destul de precis direcționat. Figura lui Faust îl are alături pe Ahriman, așa cum Eva îl are pe Lucifer; așa cum Lucifer se adresează nemijlocit femeii, tot așa și Ahriman se adresează bărbatului. Și așa cum bărbatul, Adam, este ispitit pe calea ocolită a Evei, tot așa și femeia, Gretchen, este mințită pe calea ocolită a bărbatului, prin Faust. Căci la baza ispitirii lui Gretchen se află situația de a fi mințit, pentru că în joc se află Ahriman pe care prin comparație cu spiritul ispititor Lucifer îl putem desemna ca spiritul minciunii. Aceasta este una dintre denumirile pe care le putem folosi: Lucifer ispititorul, Ahriman mincinosul.
Există multe lucruri în lume al căror scop este acela de a-l feri pe om de ispitirea luciferică. Există reguli, îndrumări, impulsuri morale, care sunt descrise pentru a-l apăra pe om de ispitirile luciferice, există organizări în cadrul evoluției omului, etc. Se poate spune că în prezent este mai puțin realizat încă ceea ce îl poate feri pe om în modul corect de căderea în puterea ahrimanică, de căderea în ipocrizie, în minciună.
Tot ce este luciferic în om, are de-a face cu pasionalul, cu emoționalul. Dimpotrivă, tot ce se pune în valoare ca fiind ahrimanic în cadrul evoluției umane, are de-a face cu neadevărul, cu caracterul mincinos. Iar în vremea noastră este necesar ca omul să fie înarmat nu numai împotriva atacurilor luciferice, ci ca el să înceapă să se înarmeze și împotriva atacurilor ahrimanice.
Acest lucru este conținut în poemul lui Faust, ca impulsuri privind modul cum omul poate cădea până în greșita înțelegere a cuvintelor, în cursa lui Ahriman. Felul în care Faust a trecut prin diferite pericole ahrimanice este frumos prezentat de Goethe în scrierea sa Faust. De fapt, Lucifer și Ahriman sunt amestecați laolaltă, dar din motivele enunțate azi și chiar mai înainte, Goethe l-a ales pe drept cuvânt, pentru scrierea sa Faust, pe Ahriman și nu pe Lucifer. În ceea ce aflați în partea întâi și în cea de a doua, există deja mult ahrimanic până la punctul în care efectul este declanșat de înțelegerea greșită a cuvintelor. La sfârșitul părții a doua, Faust crede că se vorbește de săparea unui canal; în fapt este vorba de un mormânt! Canal – un mormânt! (În limba germană confuzia este mare, datorită asemănării dintre cuvintele Graben = canal, șanț și Grab = mormânt – n.tr.) Până în înțelegerea greșită a cuvintelor răsună impulsul lui Ahriman. Acest lucru l-a făcut Goethe într-un mod foarte subtil; pretutindeni unde are de-a face în scrierea sa Faust, cu impulsuri propriu-zis ahrimanice, el întrețese în mod clar, deși mai mult instinctiv decât conștient, neadevărul, ceea ce în viață este incorect. Este deosebit de important să se recunoască acest lucru.
Așa cum memoria și obiceiurile sunt transformări ale unor moduri de activitate în lumea spirituală, tot așa ceea ce ne-am însușit în continuare în vederea lumii spirituale sunt la rândul lor transformări ale celor pe care ni le însușim aici, în lumea fizică, și le imprimăm lumii exterioare. Să examinăm un lucru care apare întru câtva mai întâi în lumea fizică. Memoria și obiceiul le-am caracterizat ca fiind produse de transformare, metamorfoze ale unor trăiri spirituale dintr-un timp trecut. Dar ceea ce apare mai întâi în lumea fizică, este relația dintre reprezentarea noastră și obiectele exterioare. Obiectele sunt în jurul nostru. În reprezentările noastre noi creăm copii. Și concordanța dintre imaginile-copii pe care ni le facem în reprezentările noastre și obiecte, noi o numim adevărul fizic, adevărul planului fizic. Nu este adevărat în plan fizic, ceva pe care îl exprimăm ca reprezentare în așa fel încât nu își are modelul său corect în planul fizic. Când vorbim despre un adevăr fizic, aceasta constă întru totul în aceea că ceea ce ne reprezentăm corespunde unei realități a planului fizic. Pentru ca o astfel de raportare la adevăr să se poată produce, este necesar în primul rând ca noi să trăim într-un trup fizic și prin acesta să privim obiectele exterioare. Ar fi o absurditate să se creadă că o asemenea raportare la adevăr ar fi putut avea loc deja pe Vechea Lună. Aceasta este o cucerire din cursul vieții pământene. Și prin faptul că ne însușim un trup terestru fizic, se produce pentru prima oară concordanța dintre reprezentări și obiectele exterioare. Odată cu aceasta însă îi este trasat lui Ahriman câmpul de acțiune. Cum îi este trasat acesta?
Tocmai în legătură cu cele spuse acum, puteți simți natura interacțiunilor dintre lumea fizică și cea spirituală. Ahriman își are sarcina sa bună în lumea spirituală și trebuie să trimită niște influențe și în lumea fizică. Dar lui nu-i este îngăduit să intre în lumea fizică! Căci lui trebuie să-i fie sustras domeniul care determină ca reprezentările pe care ni le însușim în trupul fizic să concorde cu obiectele exterioare. Dacă el aduce în viața Pământului activități pe care le mai avea pentru perioada lunară, el dereglează concordanța dintre reprezentările noastre și obiectele exterioare. Atunci el trebuie – vorbind simbolic – să-și ia mâinile de pe felul în care omul face ca reprezentările lui să fie corespunzătoare obiectelor sau faptelor exterioare. Dar Ahriman nu face acest lucru, în adevăr nu-l face! Căci dacă l-ar face, dacă și-ar lua mâinile, atunci în lume nu s-ar minți!
Nu știu dacă este nevoie să se dovedească faptul că totuși în lume se minte. Că în lume se minte, este o dovadă a faptului că Ahriman este activ în lumea fizică într-un mod care nu i-ar reveni lui! Această activitate a lui Ahriman în lumea fizică face parte dintre lucrurile pe care omul trebuie să le depășească. Ați putea spune cu ușurință: Există multe lucruri frumoase în lume, dar unele sunt totuși cârpăceală; un Dumnezeu desăvârșit ar fi putut crea oameni în așa fel încât ei să nici nu decadă până acolo încât să mintă. Acest Dumnezeu i-ar fi spus lui Ahriman: Nu ai ce căuta în lumea fizică! – Dar acest Dumnezeu nu a putut să-l țină departe pe Ahriman de această lume fizică, așadar, acest Dumnezeu nu este totuși perfect! Așa s-ar putea spune. – Și nu există numai Ahriman care se simte chiar bine prin faptul că recunoaște răul de pe Pământ în sensul în care l-am auzit azi, ci și filozofi care ajung la pesimism din cauza însușirilor rele ale oamenilor. Au existat în secolul al XIX-lea filozofi pesimiști, ba există chiar filozof care nu reprezintă numai un pesimism, ci un „mizerabilism”. Și aceasta este o concepție despre lume care există! Julius Bahnsen [Nota 41] nu reprezintă numai un pesimism, ci chiar un „mizerabilism”.
Pentru ce i-a fost lăsat lui Ahriman accesul liber la lumea fizică? Eu v-am arătat cu ajutorul unui exemplu, într-una din ultimele discuții că i s-a deschis o poartă largă. Vă amintiți că am discutat despre un procedeu care s-a desfășurat întocmai cum vi l-am descris: nu observatori obișnuiți, ci treizeci de studenți în drept – așadar, oameni care trebuiau să se pregătească să judece mai târziu acțiuni omenești – au privit la acest procedeu, care a fost bine stabilit, pentru care se cunoșteau toate detaliile a ceea ce se întâmplă. Dacă acum, după acest procedeu, cei treizeci sunt întrebați și douăzeci și șase dintre ei îl descriu greșit și nici ceilalți patru nu îl descriu decât aproximativ corect, atunci vedeți din această relatare ce înrudire există între reprezentarea umană și faptul fizic exterior. Treizeci de oameni pot privi un eveniment care se desfășoară conform unui plan așa cum a fost stipulat mai înainte și douăzeci și șase dintre aceștia îl descriu total greșit! Aici îl vedeți pe Ahriman în activitatea sa! Îl vedeți cum se află aici! Dar dacă nu ar fi el aici? Am fi desigur mielușei într-o anumită privință, căci am avea în noi impulsul să nu formăm niciodată altceva ca reprezentare decât ceea ce avem ca fapt înaintea noastră și nu am lăsa să treacă în vorbirea noastră întotdeauna decât ceea ce am observat ca fapt. Dar ar trebui s-o facem! Am fi obligați s-o facem și nu ar putea fi niciodată altfel, și nu am putea fi niciodată ființe libere. Pentru a spune adevărul ca ființe libere, trebuie să avem capacitatea de a minți, trebuie să ne însușim forța de a învinge întru câtva de fiecare dată pe Ahriman în noi. El trebuie să fie aici, pentru a ne „excita și a acționa” și „pentru a crea ca diavol”. Acum simțiți cum trebuie să fie el aici, Ahriman, și cum ceea ce este greșit constă în aceea că îl urmăm atât de nemijlocit și nu-l privim ca fiind cel care excită și acționează și creează ca diavol și care trebuie învins. Fuga despre care vorbesc unii, faptul de a spune cu fața lungă: Oare aceasta nu este ceva ahrimanic? Nu trebuie să accept aceasta! – așa cum se crede în numeroase cazuri, nu înseamnă nimic altceva decât o întoarcere comodă spre Lucifer în nelibertate.
A învăța să cunoaștem unde se află impulsurile care trebuie învinse, aceasta este problema. Noi avem nevoie pe de o parte, de Ahriman, pe de altă parte, de Lucifer pentru a realiza echilibrul între ei.
Am vrut să avansez azi drept considerare prealabilă, aceste aspecte, pentru că ele trebuie să fie puse la baza anumitor perspective care trebuie să ni să deschidă mâine și poimâine într-o abordare a lumii și a vieții de pe pozițiile științei spiritului.
