Aș vrea să pornesc de la observațiile făcute ultima oară privind faptul că memoria, așa cum se prezintă ea în perioada Pământului actual, este un fel de metamorfoză a altor activități sufletești pe care omul le-a avut mai demult, în perioada Vechii Lumi. Spuneam că în acel timp al clarvederii imaginative asemănătoare visului, omul nu avea nevoie de o memorie cum e cea actuală. El nu avea nevoie de această pentru că trăgea după sine ca pe un fel de coadă de cometă, gravat în mod obiectiv, ceea ce trăise în imaginațiunile sale asemănătoare visului. Această trăire a prezenței celor viețuite astfel, s-a pierdut pentru perioada Pământului actual. Acum se adaugă ceva care trebuie de asemenea reținut pentru deplina înțelegere a acestui fapt: trăirea conștienței încorporată în acest fel în substanțialitatea obiectivă a Universului poate exista numai dacă a fost într-un anumit sens pre-trăită, dacă nu este trăită numai atunci când omul o trăiește, ci dacă a fost trăită într-un anumit sens mai înainte. Din aceasta vedeți că toate trăirile conștienței umane lunare mai aparțineau categoriei trăirilor ulterioare a ceea ce gândiseră în prealabil ființele ierarhiilor superioare. Ființele ierarhiilor superioare au gândit pentru oameni în prealabil ceea ce oamenii lunari au visat ulterior. Oamenii gândesc ulterior, dacă vrem să numim această gândire, ceea ce, de fapt, înțelegem ca trăire de conștiență imaginativă asemănătoare visului.
În perioada Pământul actual apare o altă stare. Omul nu continuă să trăiască în așa fel încât el să gândească încă odată ceea ce fusese mai înainte gândit și care să-i rămână vizibil în continuare. Acum el gândește iar lucrul gândit numai în el însuși este păstrat prin forța de rezistență a trupului său fizic. Acesta este îngropat în substanțialitatea eterică proprie și este predat abia după moartea sa substanțialității universale generale. Atunci putem privi retrospectiv așa cum mai înainte putea fi privit retrospectiv la tot ce fusese trăit în mod conștient, adică trăit în starea de conștiență; putem privi retrospectiv timpul petrecut între moarte și o nouă naștere. Ceea ce trăiește omul, așadar, ceea ce își încorporează mai întâi în trupul său eteric și pe care îl duce apoi, în timpul în care trece în moarte în substanțialitatea universală generală, este determinat a fi treptat transformat prin aceea că trece prin vieți pământene repetate prin întreaga existență pământeană. Căci reflectați puțin la toate cele la care gândește omul! Oare nu ar fi cel mai groaznic gând pe care-l puteți concepe, dacă ar trebui să vă spuneți că toate gândurile oamenilor sunt îngropate obiectiv în materia universală și așadar, ar fi aici pe vecie? Acest lucru s-ar întâmpla însă dacă omul nu ar fi în situația ca prin viețile pământene repetate să poată îmbunătăți din nou acele gânduri care nu trebuie să rămână, fie să le corecteze, fie să le desființeze, fie să le înlocuiască cu altele, etc. Acesta este un lucru pe care-l înfăptuiește evoluția prin diferitele vieți pământene: ca omul să ajungă în situația de a îmbunătăți cu adevărat ceea ce îngroapă el la fiecare moarte în substanțialitatea universală, și ca el să poată să se străduiască ca în adevăr din el însuși, după ce va fi trecut prin ultima încarnare terestră, să nu fi fost lăsat substanțialității universale decât ceea ce poate cu adevărat să rămână.
Vedeți, așadar, aici un alt proces decât cel care a avut loc pentru conștiența lunară imaginativă cu caracter de vis. Pentru acela gândurile erau pre-gândite de ființe ale ierarhiilor superioare, parțial chiar și de entitățile elementale; după aceea ele erau regândite de oamenii epocii lunare. În felul acesta ele devin atât de vizibile încât rămân vizibile. Ceea ce a fost regândit astfel, rămâne vizibil. În cursul evoluției normale a perioadei terestre lucrurile stau astfel încât mai întâi, ceea ce omul gândește – sunt cuprinse aici și ceea ce gândind simte și gândind vrea – se încorporează în propriul său trup eteric, în substanțialitatea eterică proprie. Și abia după ce a trecut prin poarta morții se comunică această substanțialitate substanțialității eterice universale, așa încât ar rămâne așa, dacă omul nu ar îmbunătăți-o în cursul încarnărilor viitoare, în măsura în care are nevoie să fie îmbunătățită.
Pentru viața sufletească normală a evoluției terestre acest lucru este valabil în întregime, așadar, pentru acea viață sufletească pe care o dezvoltăm în starea de veghe obișnuită dintre naștere și moarte, dar nu și pentru acea stare de conștiență pe care o dezvoltăm ca aparținând acestei conștiențe de veghe, anume cea dintre moarte și o nouă naștere. Ceea ce trebuie însă să pătrundă acum ca știință a spiritului în conștiența omenirii și de ce trebuie să fie așa, în ce măsură este ea o necesitate primordială, despre aceasta am vorbit adeseori. Ceea ce trebuie să pătrundă acum ca știință a spiritului pe care această omenire o poate atinge cu adevărat ca scop pământesc, își mai are originea și în alte izvoare decât conștiența de veghe obișnuită. Această știință a spiritului trebuie să se nască în însăși existența terestră. Căci am subliniat adeseori că ea nu ar putea fi dezvoltată în viața dintre moarte și o nouă naștere și că ceea ce este dezvoltat aici în timpul vieții terestre drept cunoaștere spirituală poate fi dezvoltat numai aici și acționează afară în lume, acolo unde se află morții între moarte și o nouă naștere.
Știința spiritului este așadar ceva ce nu se dezvoltă prin conștiența de veghe obișnuită, și care nici nu este introdusă în lume nemijlocit așa cum apare și care să poată fie adusă în această lume prin naștere, ci ea trebuie să fie dezvoltată printr-o altfel de concepție. Am caracterizat ieri și azi două feluri de vieți ale conștienței: viața conștienței lunare, care a avut felul de memorie pe care l-am descris și viața conștienței pământene – noi o numim conștiența obiectivă – care are o memorie pe care de asemenea am caracterizat-o.
Acea conștiență prin care se obține în mod originar conținutul științei spiritului, este de o natură specială. Ea poate fi înțeleasă întotdeauna cu ajutorul rațiunii umane sănătoase obișnuite, în care se poate trăi și fără a privi în lumea spirituală; dar pentru a obține,oarecum a o extrage,este necesară o astfel de conștiență. Dar acest mod de conștiență specială conferă totodată, atunci când ai înțelegere pentru ea, posibilitatea de a putea modela mai cu seamă existența terestră viitoare așa cum trebuie să fie ea modelată dacă e ca omenirea să nu degenereze în decadență. Trebuie să fie dezvoltată o înțelegere pentru aflarea în lumea noastră fizică a adevărurilor științei spirituale din lumea spirituală, dacă e ca omenirea să nu ajungă în starea de decadență la ale cărei porți ea se află deja în mod foarte vizibil.
Față de adevărurile științei spiritului trebuie dobândite anumite sentimente, dacă e ca aceasta să-și împlinească sarcina în viitorul omenirii. Și aceste sentimente se fundamentează tocmai într-un mod de la sine înțeles pe drumul pe care-l parcurg aceste adevăruri ale științei spirituale din lumea spirituală în lumea fizică. Acest mod al memoriei ce acționează în mod natural, care caracterizează conștiența noastră obișnuită de veghe, încetează într-un numit sens din nou, în fața fundamentării în lumea spirituală. Memoria este ceva care într-un anumit sens este depășit pentru acea conștiență care trebuie să cerceteze tainele de dincolo de prag. Însă atunci trebuie să apară ceva nou. Este de la sine înțeles că ceea ce a fost trăit în conștiență nu este trecător. Dar acest nou apare prin aceea că – vă rog să rețineți bine acest lucru! – o frază, un conținut care caracterizează ceva spiritual în sensul științei spiritului, așadar care are un conținut spiritual real, nu rămâne în trupul eteric numai până la moarte, ci iese în mod nemijlocit din conștiență și pătrunde în lumea spiritual-eterică. Așadar o frază adevărată care atinge ceva spiritual real, pătrunde în materia eterică. În conștiența lunară conținutul devine vizibil pentru că el a fost deja gândit. Prin aceea că omul lunar și-l reprezenta, numai conținutul gândit mai înainte într-un anumit mod devenea vizibil. În conștiența terestră obișnuită trează, afirmația se integrează mai întâi în trupul eteric propriu, rămâne legată de om până când omul o poate corecta. În acest caz, așadar, ceea ce a fost gândit rău se îmbunătățește în cursul karmei. O afirmație ce atinge cu adevărat spiritualul pătrunde în substanța eterică generală. Acest lucru trebuie să vină, trebuie să se dezvolte în acest fel. Căci procesul evoluției lumii are nevoie pur și simplu de ceea ce poate fi introdus în lume prin conținutul științei spiritului.
Veți spune poate – poate că dumneavoastră nu o spuneți, dar cineva ar putea-o spune: Atunci, mai bine las la o parte ceea ce este știința spiritului; căci atunci nu trebuie să mă tem că ceea ce gândesc eu va fi integrat nemijlocit în substanțialitatea eterică! – Acest lucru l-ați fi putut spune cel mult în epoca culturii greco-latine, în prezent deja nu o mai puteți spune. Căci indicația de mai sus cum că omul poate corecta ceea ce este înscris în el, este corectă în ceea ce privește un anumit conținut. Dar încetează de a mai deveni corectă pentru tot ce v-am caracterizat ieri ca venind de la Lucifer și Ahriman. Iar acestea vor fi depășite în viitor numai prin faptul că se stabilește echilibrul între ele, așa cum am spus. Oamenii produc din ei înșiși, și începând tot din cea de a cincea epocă, numai lucruri care pot fi corectate. Dar dacă oamenii nu învață să fie vigilenți față de influența lui Lucifer și a lui Ahriman, atunci ei încorporează totuși în substanțialitatea eterică a Universului ceea ce gândesc, ceea ce împlinesc, sub influența lui Lucifer și a lui Ahriman, în sensul amintit. Acestea vor fi introduse așa cum sunt încorporate numai rezultatele științei spiritului.
Aceasta este, așadar, deosebirea mai subtilă: Ceea ce încorporăm noi înșine numai în noi, ceea ce este încorporat în substanțialitatea universală generală prin conținutul științei spirituale; și ceea ce se încorporează în substanțialitatea universală generală datorită acționărilor lui Lucifer ca ispititor și ale lui Ahriman ca spirit al minciunii.
Bineînțeles că nu are nici o valoare ceea ce se afirmă în fraze ca: ar trebui să te ferești să nu cumva să cazi pradă lui Ahriman, sau pradă lui Lucifer. Cu toate acestea, după ce am înțeles mai întâi necesitatea și apoi sarcina științei spiritului, trebuie să apară în fața sufletului cu toată forța, întrebarea: Despre ce este vorba, așadar, pentru cel ce poate străvedea ce este necesar pentru omenire, când ne referim la conținuturile științei spiritului? Este vorba despre a ști că noi trecem, că pregătim deja acea epocă a lumii, în care este introdusă în substanțialitatea universală generală nu ceea ce a fost pre-gândit pentru noi, ci ceea ce gândim noi înșine. Și dacă luăm în considerare acest lucru, din acest adevăr va izvorî responsabilitatea pentru tot ce realizăm în lumea gândirii noastre, sentimentul responsabilității pentru ceea ce gândim. Omul este foarte aproape de a crede că gândurile nu ar avea o importanță obiectivă – și după cum am spus, acest lucru era valabil cu un timp în urmă. În vremurile noastre începe să fie chiar foarte puternic faptul că o minciună reală, un neadevăr real, în sensul caracterizat ieri, este preluat de Ahriman și încorporat în substanțialitatea generală a lumii. De aici rezultă însă felul în care oamenii vor trebui să se obișnuiască, treptat, să ia atitudine față de gândire.
Dacă nu-ți găsești locul în situația caracterizată, atunci poți deveni temător. Dacă însă chibzuiești toate în liniște, obiectiv și relaxat, atunci nu trebuie să devii temător; ai putea să nu devii temător chiar și numai spunându-ți: Da, atunci trebuie să am un sentiment al datoriei formidabil față de tot ce gândesc. – Pentru perioada următoare, pentru multe milenii este important ca noi să ne însușim, în calitate de oameni, sentimentul responsabilității pentru un gând pe care-l concepem. Și se poate înțelege conceperea unui gând în așa fel încât gândul să fie atât de cuprinzător, încât să îl traducem în vorbire, și eventual îl facem apt pentru comunicare. Atât timp cât nu l-am formulat astfel încât să poată sluji comunicării, gândul nu a atins încă stadiul în care Ahriman să poată face mare lucru cu eh Dacă însă am adus gândul atât de departe încât l-am făcut apt pentru comunicare, cu alte cuvinte, suntem gata să comunicăm gândul în vremea care vine, atunci Ahriman devine atent pentru a-l folosi și a-l introduce în substanțialitatea generală universală. Legat de acest lucru trebuie să fie atenția acordată faptului de a avea în final gânduri corect formulate, față de care să ne putem lua răspunderea de a face din gândire o căutare. Ca oameni încă mai avem prea puternic dezvoltată conștiența că putem formula orice gând imediat – aceasta este o moștenire a celei de a patra epoci postatlanteene și a ceea ce nu s-a dezvoltat încă în cea de a cincea epocă postatlanteeană. Gândirea nu ne este dată pentru a finisa imediat gândul! Ea ne este dată mult mai mult pentru căutare, pentru a merge pe urmele faptelor, pentru a le reuni și a le orienta în toate sensurile. Așa cum este omul de azi, el formează de preferință repede un gând, pe care îl aduce tot atât de repede pe buze sau îl notează pe hârtie. Dar gândirea nu ne este dată pentru a forma în grabă gândul, ci pentru a căuta, pentru a privi gândirea ca operațiune, ca fiind ceva care rămâne mult timp în această activitate de formare. Iar gândirea formulată ar trebui să fie întru câtva suspendată până când poți să răspunzi în fața ta că ai răsucit și întors în toate felurile un fapt, astfel încât el să nu mai fie un fapt față de care douăzeci și șase de oameni emit păreri greșite și numai patru spun ceva aproximativ corect. Căci treizeci de oameni au asistat la acel fapt!
Extraordinar de multe vor depinde de faptul ca un număr de oameni să înțeleagă tocmai acest fapt cerut cu necesitate, pe care l-am caracterizat acum. Căci nici nu se poate gândi până la capăt în prezent cât se păcătuiește împotriva maximei:
a folosi gândirea pentru căutare și a suspenda cât de mult gândul final. Din această cauză lumea noastră este împânzită de țesături de minciuni, din această cauză minciuna devine din ce în ce mai mult un obicei. Dar în timp ce aderarea la minciună, tendința la minciună cuprinde omenirea noastră, aceasta ajunge la starea de decadență și are loc o pendulare continuă între Ahriman și Lucifer. Pe de o parte se spun lucruri neadevărate, fie direct din rea-voință, fie din superficialitate, și spunând „rea-voință, superficialitate” am indicat deja faptul că Lucifer este legat de spiritul minciunii. Lucifer este legat de spiritul minciunii, dar atunci el poate interveni foarte bine, căci minciuna produce la rândul ei pasiune. Iar noi pierdem puterea de a menține echilibrul între ceea ce simțim, vrem și ceea ce gândim. Va fi foarte necesar ca oamenii să aducă din subconștient în conștient cât de răspândită este în prezent tendința opusă a ceea ce se impune aici ca o necesitate pentru viitor: responsabilitatea severă față de ce se formulează ca adevăr. Vedem cum mai ales în ultimii ani aceasta dispare într-un mod înfricoșător. Important este însă că trebuie să i se dea atenție. Căci oamenii nu știu în conștiența lor superioară, cât de puternică este tendința de a spune neadevărul.
Într-adevăr, ceva devine adevărat abia după ce l-ai întors pe toate părțile, dacă l-ai așezat întru câtva bine pe toate părțile, și dacă l-ai luminat din diferite direcții; când ai suspendat cu adevărat sentința finală un timp cât se poate de
lung. Nu poate fi adevăr, o părere rostită în pripă, o concepție rostită în pripă, comunicarea grăbită a unui fapt. Acestea pot acționa în așa fel încât omenirea să decadă din ce în ce mai mult. Se pot face chiar experimente în această direcție. Sigur că oamenii nu mint în general atât de categoric, de direct.
Desigur că unii o fac; dar ceea ce este mai rău este mințirea inconștientă sau subconștientă dintr-o ispitire luciferică, astfel încât se spune o jumătate, un sfert, o optime sau chiar o a nouăzeci și opta sutime dintr-un adevăr, dar prin dinamică, cele două sutimi restante împing totul în rău.
La acestea trebuie luate în considerație și faptul că în prezent, la oameni există o tendință extrem de puternică de a caracteriza imediat totul, de a ști totul, de a nu reflecta la nimic, de a nu folosi gândirea pentru căutare, ci de a formula totul imediat. Și într-adevăr, este normal ca oamenilor să le sară în ochi că, în prezent, se minte atât de mult; nu trebuie un talent special pentru a observa aceasta, chiar în prezent. Dar și în această privință trebuie să fie clar că atunci când cineva rostește sentința generală: în prezent se minte mult, – el ar trebui să meargă deja pe o cale a gândirii, pentru a lumina la rândul lui din toate direcțiile adevărul că astăzi se minte mult. Altfel, un adevăr poate să fie întors în opusul său, datorită faptului că el este formulat prea repede și nu în modul cel mai corect. Astfel am citit zilele trecute un articol despre marile minciuni [Nota 42] care se propagă în prezent. Nu este necesar mult talent pentru a caracteriza toate minciunile care plutesc acum în aer, dar eu nu găsesc nimic mai mincinos decât acest articol! Acest articol este în întregime un sos de minciuni, un singur sos de minciuni este răspândit peste tot acest articol, în ciuda faptului că ceea ce se spune este, într-un anumit fel, adevărat. Prin aceasta nu vreau să spun nimic despre acest articol, dar este vorba ca să apară în omenire cu adevărat conștiența: este indispensabil să ne cufundăm în lucruri, trebuie să le luminăm din toate direcțiile, nu trebuie să se ajungă la formulări prea rapide.
Pentru lumea spirituală, din ceea ce trăim aici în lumea fizică, avem nevoie în mod preferențial de acest fel de a ne simți în fața adevărului. De acest lucru avem nevoie pentru lumea spirituală, care vrea înțelegerea corectă, adevărată pentru impulsurile științei spiritului; de aceasta însă avem nevoie deja pentru lumea în care trăim după ce am trecut prin poarta morții. Trebuie ținut seama de faptul că avem nevoie de această mentalitate față de adevăr, pentru că altfel nu avem posibilitatea de a dezvolta înțelegere pentru ambianța din timpul dintre moarte și o nouă naștere. Acest mod de a simți responsabilitate față de adevăr ne este necesar pentru a găsi înțelegerea a ceea ce avem de împlinit mai ales în lumea spirituală.
Într-o anumită privință, atitudinea omului față de adevăr trebuie să se schimbe în evoluția viitoare a omenirii prin știința spiritului și în multe privințe ceea ce ne apare în perioada actuală ne arată în mod înfricoșător calea descendentă în locul a ceea ce trebuie să căutăm drept cale ascendentă. Căci în timp ce trebuie parcurs ceea ce a mai rămas de parcurs din perioada Pământ, perioadele Jupiter, Venus și Vulcan, mai trebuie încorporate în substanțialitatea generală universală multe lucruri produse de noi înșine prin viața noastră sufletească. Acesta este un lucru pe care îl am de spus în legătură cu metamorfoza memoriei.
Acum aș vrea să spun unele lucruri și despre metamorfoza obișnuințelor. Dacă privim înapoi din ce s-a dezvoltat ceea ce este în prezent obișnuință și cum era aceasta la omul lunar, putem spune: era în așa fel încât omul își primea impulsurile de la entitățile spirituale ale ierarhiilor superioare. El încă nu dezvolta obiceiul. Faptul că omul are obiceiuri este un principiu terestru, este o realitate a perioadei Pământ. Acum însă trebuie, pentru că am depășit jumătatea perioadei Pământ, să fie pregătit ceea ce este necesar pentru continuarea evoluției. Prin obiceiuri, noi ne smulgem de entitățile care-și trimit impulsurile din lumea spirituală. Dar tot prin obiceiuri, libertatea noastră primește o bază.
Noi trebuie să intrăm însă într-o altfel de relație cu ființele ierarhiilor superioare. Noi eram încă dependenți de ele în mod inconștient sau subconștient în cursul perioadei lunare și încă și în primul răstimp al perioadei Pământ, fără a face ceva pentru acest lucru. Entitățile spirituale ale ierarhiilor superioare, și chiar și unele ființe elementale, își trimiteau în interiorul conștienței noastre impulsurile lor. Acum noi ne eliberăm de acestea. Ca un fel de rămășiță a acestora a rămas imitația din primii ani ai copilăriei. Dar noi trebuie să evoluăm din nou dincolo de această trăire-în-obicei, dincolo de ceea ce nu este numai obicei în raporturile vieții exterioare, ci și în privința comportamentului nostru moral – vă fac trimitere la capitolul din cartea mea «Filozofia libertății» cu privire la tactul moral – așadar, dincolo de tot ceea ce ne însușim ca obicei și prin care ne creăm o bază pentru libertatea noastră. Să recunoaștem corect ceea ce dezvoltăm în viața de obiceiuri! Lucrurile stau așa: în noi există un rest al relației cu entitățile spirituale ale ierarhiilor superioare, pe care nu-l întrevedem în întregime în conștiența de veghe terestră obișnuită. Vreau să spun: aici este o lume necunoscută. Din această lume necunoscută noi pătrundem prin poarta simțurilor în lumea în care trăim. Dar obârșia noastră se află în lumea de dincolo de simțuri, în lumea care se află dincolo de vălul lumii simțurilor, pe care o dezvăluim din nou prin știința ocultă. Dar noi purtăm în noi un rest al acelei lumi. Numai că el nu ne este clar în timpul conștienței terestre de veghe.
Noi am trăit în lumea spirituală, dincolo, până la sfârșitul perioadei lunare și încă și în perioada Pământ, împreună cu ființele ierarhiilor superioare. Noi am ieșit de acolo prin poarta simțurilor. Dar noi nu am pierdut tot ce s-a dezvoltat în sufletul nostru ca sentiment al apartenenței la lumea ființelor ierarhiilor spirituale. Noi purtăm cu noi un rest subconștient. Pe lângă multe alte lucruri, acest rest subconștient este și baza conștiinței noastre. Conștiința poate fi privită și din acest punct de vedere. Conștiința este în întregime o moștenire a lumii spirituale. Numai treptat, în timp ce învățăm să înțelegem lumea, în timp ce vom ști să o concepem din nou în mod spiritual, ne vor deveni accesibile o sumă de principii morale, care se vor comporta ca forță luminătoare pentru ceea ce vine ca morală instinctivă din conștiința noastră. O morală din ce în ce mai luminoasă va apărea – bineînțeles, dacă omenirea o va căuta!
Pentru că lucrurile stau astfel, noi mai vorbim încă în prezent de idealuri abstracte: de marele idealuri abstracte ale adevărului, ale frumosului, ale binelui. Dar vă amintiți că am expus acum opt zile cum ceea ce aici, în lumea fizică există ca adevăr, frumos, bine, ca idealuri abstracte, corespunde unor entități în lumea spirituală. Sufletul uman se va dezvolta din nou spre aceste entități ale ierarhiilor superioare și nu numai spre idealurile abstracte de frumos, adevăr și bine, în timp ce în prezent urmărim întru câtva prin acțiunile noastre idealuri abstracte. Dacă ne ridicăm deja spre idealism, trebuie să ne orientăm dezvoltarea în așa fel încât să recunoaștem din nou legătura noastră cu o lume spirituală vie din care trebuie să curgă impulsurile pentru ceea ce se întâmplă aici în lumea fizică. Știința spiritului va trebui să se manifeste în așa fel încât omul să primească prin ea impulsuri pentru ceea ce urmează să se întâmple în lumea fizică. Și aș vrea să spun că lucrurile sunt evidente – înțeleg aceasta în sens simbolic –, spiritual desigur, ele sunt evidente!
Luați ceea ce se spune în prezent în cultura materialistă actuală a celei de a cincea epoci postatlanteene, despre viitorul omenirii, despre ceea ce trebuie să facă omul! Desigur multe lucruri sunt frumoase. Nu vreau câtuși de puțin să critic ceea se spune. Dar este totuși numai o căutare de abstracțiuni! Idealurile morale, idealurile naționale economice, tot felul de alte idealuri sunt abstracțiuni. Comparați toate abstracțiunile care sunt oferite pentru ceea ce trebuie să existe aici ca impuls uman spre viitor, cu ceea ce este viu și poate fi cunoscut din știința spirituală în legătură cu ceea ce trebuie să se întâmple în lume! Luați ceea ce se poate înțelege prin faptul că se știe: în această privință se va intra în relație cu îngerii, ceea ce va permite să se realizeze o anumită sarcină, ceea ce va modela lumea într-un anumit fel etc. Încercați să reuniți ceea ce găsiți în diferitele cicluri de conferințe despre felul în care se va dezvolta omenirea în viitor, ce va face ea pozitiv. Comparați aceasta cu idealurile morale abstracte și veți avea deosebirea dintre viu și ceea ce nu este decât mort, abstract. Dar se va avea nevoie de acest viu, de conștiența că lumea nu se află pur și simplu în fața noastră astfel: minerale, plante, animale și omul, iar omul își făurește tot felul de idealuri după care se orientează, numai abstracțiuni, după care trebuie să se formeze lumea. Nu, ci totul urcă asemănător unui lanț viu articulat: minerale, plante, animale, om, înger, arhanghel etc.! Și din acest context viu curge din nou viul care trebuie să se infiltreze în evoluția omenirii. Înainte ca oamenii să se desfășoare deplin prin știința spirituală spre o cunoaștere a acestui fapt, vor exista mereu numai idealuri abstracte, gânduri – ca și cum gândurile ar avea ceva creator dacă ele nu sunt gândurile îngerilor, arhanghelilor etc.! Ceea ce va veni este această însușire a conștienței aflării omului într-o legătură vie cu un sens al lumii și un scop al lumii. Adevărul va deveni mai moral pentru că va fi resimțită o responsabilitate morală față de adevăr. Iar moralitatea va deveni tot mai mult o cunoaștere plină de înțelepciune, pentru că se va ști căror ființe le slujim atunci când îndeplinim o anumită acțiune.
În esență, ceea ce am spus acum este totodată conceperea corectă a principiului christic pentru timpul nostru. Ceea ce s-a extras din principiul christic până în vremurile noastre nu a putut să se opună ca timpul nostru să decadă în diferite feluri și el va decădea în continuare. Dar, așa cum am spus în repetate rânduri, Christos nu a venit să spună: Eu sunt numai acum aici, scrieți repede câte ceva din ceea ce știți să spuneți despre mine, și în asta să creadă apoi omenirea până la sfârșitul zilelor Pământului! – Faptul că lucrurile ar sta astfel este predat numai de teologia mioapă, limitată a prezentului. Ceea ce predă ea, poate fi cuprins în mare parte în niște cuvinte ca și cum pe acestea le-ar fi rostit Christos: Eu am făcut câte ceva, notați repede și niciodată să nu mai adauge nimeni ceva la ceea ce ați scris, și acestea trebuie apoi să fie predate până la sfârșitul zilelor Pământului.
La baza acestei afirmații se află neadevărul, care este atât de neadevărată încât nici nu-ți vine să-l exprimi până la capăt. Vreau să spun că aceia care acționează continuu după el, nici măcar nu-l rostesc. Neadevăr se află la baza acestui impuls, conform căruia se acționează. Căci Christos a spus: „Eu sunt cu voi până la sfârșitul zilelor Pământului” [Nota 43], ceea ce înseamnă că revelația sa va putea fi primită mereu! La începutul creștinismului acesta a fost conținutul Evangheliilor; în prezent este conținutul științei spiritului, cel care vine din izvoare.
Aceia care au scris ceea ce putea fi scris atunci, nu au spus: Noi scriem și nu mai este de scris nimic altceva, în afară de ce am scris noi –, ci ei au spus: Dacă s-ar dori să se scrie tot ceea ce poate fi spus despre Christos [Nota 44], atunci lumea nu ar putea cuprinde toate cărțile pe această temă.
Într-un anumit sens, tocmai ceea ce pulsează prin știința spirituală, va aduce la lumină un nerv al înțelegerii lui Christos, pe care nu-l poate dezvălui nimic altceva în prezent. În adevăr, este necesar în prezent să se atragă atenția asupra atitudinii pe care trebuie să o aibă omul față de propriile sale gânduri și față de impulsurile pe care le așează la baza acțiunilor sale. Despre aceste lucruri se scriu infinit de multe, sau cel puțin s-a scris infinit de mult, dar în cea mai mare parte fără o bază, pentru că în prezent oamenii vor să urmeze întru totul cealaltă cale. Ei vor să termine repede cu gânditul și să nu facă din gândire o cale spre un scop în a cărui posesie nu te crezi a fi decât după ce ai mers mult, mult timp. Și atunci, când ai obținut o relație cu adevărul, abia atunci mai vine totuși vremea în care știi: chiar și după ce ai întors un lucru pe toate fețele, poate să ia naștere o formulare cu totul corectă, dar nici atunci nu trebuie să te oprești de a-l privi și din alte perspective, să-l contempli sub alte aspecte.
Acest lucru trebuie să-l pună știința spiritului ca cerință foarte severă în fața sufletului nostru. Și, de fapt, pentru a se naște o conștiență privind această sarcină a științei spiritului, există această clădire în măsura în care ea este terminată. Și ea trebuie să existe pentru a forma un punct de ieșire, un mic punct, slab, de pornire pentru ca ceea ce s-a spus să poată pătrundă în inimile și în sufletele oamenilor. Pentru aceasta este necesar să se întâmple tot ce se poate întâmpla, căci multe se opun în prezent acestui mers.
