V-am vorbit despre cele trei întâlniri pe care le are sufletul omului în cursul vieții dintre naștere și moarte, și care-l pun în legătură încă în timpul acestei vieți cu lumile spirituale. Vom reveni azi asupra acestui subiect pe care l-am atins ultima oară în mod episodic, întru câtva printr-o abordare din exterior. Azi îl vom pune în discuție într-un mod mai detaliat.
Am observat că omul, în perioadele când parcurge alternativ stările de somn și veghe, are o întâlnire, de regulă la mijlocul stării de somn. Spun, de regulă, pentru că aceasta trebuie să fie starea de somn, care este starea normală pentru noapte. Așadar, între somn și trezire, omul are, de regulă, întâlnire cu acea lume care este înrudită cu sinea noastră spirituală, cu acea lume în care transpunem entități din ierarhia îngerilor. Noi ajungem, așadar, aici de fiecare dată când mergem la culcare, trecând prin lumea în care sălășluiesc aceste ființe, prin acea lume care este cea mai apropiată – în sus – lumii noastre fizice, și împrospătăm, întărim întru câtva întreaga noastră ființă spirituală prin această întâlnire. Pentru că așa stau lucrurile, pentru că în starea de somn, așadar, avem de-a face cu o întâlnire a omului cu lumea spirituală, niciodată o explicație materialistă a stării de somn așa cum încearcă s-o dea știința exterioară nu va putea fi în vreun fel satisfăcătoare. Multe lucruri care se întâmplă în organismul uman pot fi explicate prin modificările pe care le parcurge corpul de la trezire până la adormire și atunci va exista dorința de a explica adormirea prin aceste transformări, dar mereu va rămâne ceva nesatisfăcător, pentru că în somn este vorba de o întâlnire, așadar, de o relație a omului cu lumea spirituală. Tocmai când observăm starea de somn putem vedea cum omul, când nu caută nici o relație în conștiența lui cu lumea spirituală, ajunge la noțiuni semiadevărate, la acele noțiuni semiadevărate care – pentru că noțiunile, reprezentările se transformă în viață – falsifică viața și atrag după sine în adevăr, în final, și marile catastrofe ale vieții.
Noțiuni semiadevărate! Ele sunt chiar mai rele decât noțiunile complet greșite în anumită privință, pentru că oamenii care își formează noțiuni semiadevărate, reprezentări semiadevărate, insistă asupra acestora, deoarece le pot dovedi; pentru că sunt semiadevărate ele se lasă dovedite. Nici o respingere a lor nu le va aduce înțelegere întrucât noțiunile sunt pe jumătate adevărate. Asemenea noțiuni falsifică cu adevărat viața încă mai mult decât cele cu totul false, întrucât acestora li se poate recunoaște imediat falsitatea. O asemenea reprezentare semiadevărată este cea care în prezent a fost parțial abandonată de știința exterioară, dar parțial, sau chiar în mare parte, mai este reprezentată chiar de această știință exterioară. Este reprezentarea asupra căreia am mai atras atenția. Noi dormim pentru că suntem obosiți. Putem spune că acesta este un semiadevăr și este sprijinit de o observație și ea semiadevărată la care se referă oamenii: că activitatea zilei obosește corpul și că din această cauză, pentru că suntem obosiți, ar trebui să dormim. Am mai arătat că prin această definiție a somnului nu s-ar putea explica niciodată de ce unii rentieri, care nu au lucrat niciodată, în situațiile cele mai incitante care vin din lumea exterioară adorm imediat când aud anumite lucruri. Desigur, nu se va putea dovedi că sunt obosiți; faptul că ei trebuie neapărat să doarmă pentru că sunt trudiți este o observație falsă, semiadevărată. Noi oamenii observăm lucrurile în asemenea cazuri numai pe jumătate, atunci când credem că suntem constrânși de oboseală să dormim. Și se vede în ce constă imperfecțiunea abia atunci când lucrul observat numai dintr-o direcție este comparat cu ceea ce poate fi observat din cealaltă direcție, întâlnind jumătatea complementară. Veți vedea imediat ce vreau să spun.
Somnul și veghea sunt în viața fiecăruia ceva ce alternează ritmic. Numai că omul este o ființă predispusă libertății, din care cauză el poate interveni și în ritmul somnului și al stării de veghe – aici mai mult datorită relațiilor conjuncturale decât a ceea ce se numește libertate, dar aceste relații conjuncturale sunt chiar baza libertății –, poate interveni în mersul evenimentelor și uneori intervine chiar cu plăcere în ritmul somnului și al stării de veghe. Un alt ritm pe care l-am combinat cu somnul și veghea, chiar dacă în conștiența obișnuită el este de obicei combinat în mod greșit, este acela care se produce în cadrul evolutiei sezoniere: trecerea de la vară la iarnă, când de cele mai multe ori lăsăm neobservată perioada dintre anotimpuri. Nimănui nu-i va trece prin minte să spună: În timpul verii, Pământul se străduiește și dezvoltă acele forțe care fac ca plantele să crească, forțe care conduc și la alte fenomene; acum el obosește și trebuie să aibă loc un repaus de iarnă. Oricine va respinge o astfel de reprezentare ca fiind absurdă: faptul că intrăm în iarnă nu are nici o legătură cu efortul de peste vară al Pământului, ci această intrare are loc pentru că Soarele se află în alt raport spațial cu petecul de Pământ unde se instalează iarna: Atunci totul va fi dedus din aspecte exterioare, în cazul somnului și al veghei, totul din oboseală, din interior. Numai că ambele sunt la fel de greșit înțelese, sau s-ar putea spune una este la fel de semiadevărată ca cealaltă. Căci ritmul somnului și al veghei este asemănător cu cel dintre iarnă și vară. Este tot atât de puțin adevărat că noi dormim numai pentru că suntem obosiți cum este și faptul că iarna vine pentru că în timpul verii Pământul s-a sleit de efortul depus în timpul verii; ambele se bazează pe acțiunea independentă a unui ritm care ia naștere din anumite relații. Ritmul somn-veghe ia naștere pentru că sufletul uman are nevoie de el, pentru că are mereu nevoie de întâlnirea cu lumea spirituală. Și dacă am spune că vrem să dormim și din acestă cauză ne simțim obosiți, sau dacă am spune că pătrundem în stadiul în care avem nevoie de o anumită parte a ritmului, de starea de somn, și din această cauză simțim oboseala, am declara ceva mai corect decât: Pentru că suntem obosiți, trebuie să dormim.
Lucrul ne va deveni și mai clar dacă întrebăm pur și simplu: Oare ce face sufletul când dormim? Pentru a da răspunsul la această întrebare știința actuală lipsită de spiritualitate nu are înțelegere, și nici posibilitatea de a o face corect. În perioada de veghe noi ne bucurăm de lumea exterioară. În starea de veghe savurăm lumea exterioară, căci savuratul este prezent în întreaga noastră viață. Noi nu savurăm lumea exterioară numai când simțim o mâncare bună în cerul gurii, când folosim cuvântul „a savura”, ci în tot cursul stării noastre de veghe savurăm lumea exterioară, și toată viața este în același timp savurare. Când în lume este multă neplăcere și aparent nu există savurare, aceasta este numai o iluzie despre care vom vorbi în contexte ulterioare, de care ne vom ocupa în conferințele viitoare. În stare de veghe savurăm lumea exterioară, în somn ne savurăm pe noi înșine. Așa cum atunci când suntem cu sufletul nostru în corp savurăm prin corpul nostru lumea exterioară, tot astfel, când suntem cu sufletul nostru în afara corpului savurăm propriul nostru corp; căci în timpul vieții dintre naștere și moarte, atunci când suntem cu sufletul nostru în afara corpului, suntem totuși legați de corp. În aceasta constă de fapt starea de somn, starea obișnuită de somn, în faptul că ne adâncim în corpul nostru, că ne savurăm corpul. Noi savurăm din afară corpul nostru. Iar visele, visele obișnuite, haotice le va interpreta corect cel care-și spune că sunt oglindiri ale acelei savurări a corpului pe care o are omul când se află în somnul fără vise.
Această explicație a somnului se apropie deja mai mult de nevoia de somn despre care am vorbit în cazul rentierului. Căci noi nu-l vom crede chiar atât de ușor că el este obosit, dar vom spune că își iubește mult corpul, că el vrea mai degrabă să-l savureze pe acesta decât ceea ce-i oferă lumea exterioară. În general, el se iubește atât de mult și se savurează cu atâta plăcere, el se savurează poate mult mai mult decât, să nu spunem o conferință pe care o ascultă de rușine, ci să spunem o bucată muzicală mai bună, mai grea, la care adoarme imediat atunci când trebuie s-o asculte. Somnul este savurare de sine. Dar, deoarece în timpul somnului, al somnului normal, avem întâlnirea cu lumea spirituală, acest somn nu va fi numai o simplă autosavurare, ci și autoînțelegere; până la un anumit grad, înțelegere de sine, cuprindere de sine. În această privință, formării noastre spirituale îi este necesar ca oamenii să învețe să înțeleagă că în somnul normal ei se cufundă în spirit și că la trezire se ridică din spirit la suprafață, să învețe să aibă venerație pentru această întâlnire cu spiritul.
Pentru a nu fi incompleți, aș vrea să revin încă o dată la așa-numita enigmă a oboselii. Căci aici conștiența comună se va încurca cel mai ușor. Ea va spune: Totuși noi aflăm că suntem obosiți și o dată cu oboseala survine și nevoia de a dormi. – Aici este în adevăr un punct unde trebuie făcută neapărat o distincție. Noi obosim în adevăr în cursul muncii zilnice, iar în timp ce dormim suntem în stare să eliminăm oboseala. Așadar, această parte a problemei este adevărată: prin somn suntem în situația de a elimina oboseala. Dar somnul nu constă în aceea că ar fi efectul oboselii, ci constă în aceea că ne autosavurăm. Și în această autosavurare omul obține forțele prin care îndepărtează oboseala care s-a instalat. Așadar, în această privință problema este adevărată: somnul poate elimina oboseala. De aici nu rezultă însă că orice somn elimină oboseala; adevărat este că orice somn este o autosavurare, dar nu este adevărat că orice somn elimină oboseala. Căci cel care doarme în mod inutil, care adoarme cu orice prilej și doarme în mod inutil, acela poate realiza un somn care nu înlătură nici o oboseală, în care nu există decât autosavurare. Printr-un astfel de somn respectiva persoană se va strădui să elimine și oboseala – pentru că există obiceiul de a elimina oboseala prin somn, din cadrul vieții normale. Dacă însă oboseala nu este prezentă, așa cum este cazul rentierului care adoarme la concert, el se va agita numai în jurul corpului său, așa cum face atunci când vrea să elimine oboseala. Însă, întrucât oboseala nu este prezentă, el se va agita în mod inutil, iar urmarea va fi aceea că el pregătește tot felul de urmări, ca stări derivate, în propriul său corp. Din această cauză astfel de rentieri sunt chinuiți de tot felul de lucruri care sunt reunite sub numele de neurastenie sau cu alte denumiri date acestora.
Prin legătura cu știința spiritului se poate gândi o stare a omului în care el este conștient: Tu trăiești într-un ritm care alternativ te aduce în stare de a fi în lumea fizică și în lumea spirituală. În lumea fizică ai întâlnirea cu natura exterioară fizică; în lumea spirituală ai întâlnirea cu ființele care trăiesc în lumea spirituală.
Noi vom înțelege în întregime situația, dacă vom aprofunda întreaga entitate umană dintr-un anumit punct de vedere. Pentru știința exterioară numită biologie omul este luat în considerare ca unitate, și este împărțit în mod simplist în cap, torace și abdomen cu membrele aferente. În timpurile din vechime în care se mai dispunea de o știință atavică, de această împărțire se legau mai multe reprezentări. Marele Platon, filosoful grec, atribuie capului înțelepciunea [Nota 23], toracelui ceea ce ține de curaj în om, părții inferioare, abdomenului, impulsurile inferioare ale naturii umane. Iar ceea ce i se atribuie pieptului (toracelui) poate fi înobilat când înțelepciunea se unește cu ceea ce ține de curaj, care este legat de torace, transformându-l în curaj înțeIept, în activitate înțeleaptă. Iar ceea ce trebuie considerat ca aparținând segmentului inferior al omului, ceea ce ține de abdomen, când este luminat de înțelepciune, Platon numește chibzuința, prudența. Așadar, vedem deja cum sufletul este împărțit și raportat la diferitele părți corporale. În prezent, când avem la dispoziție știința spiritului, care încă nu era accesibilă în același mod pentru Platon, putem vorbi cu o precizie mult mai mare despre aceste lucruri.
În timp ce vorbim despre omul integral, noi vorbim mai întâi, dacă începem de sus, în cvadripartiția sa, despre eul său. Tot ceea ce omul numește din punct de vedere spiritual-sufletesc ca fiind al său acționează în existența sa fizică dintre naștere și moarte prin uneltele corpului său fizic. În legătură cu fiecare parte constitutivă a omului ne putem întreba: Prin ce părți ale corporalității fizice acționează mădularul respectiv? Și aici ni se arată, în cazul unei observări spirituale pătrunzătoare, că ceea ce noi numim eul omului, așa cum omul este între naștere și moarte, este corporal efectiv legat – oricât ar suna de grotesc, adevărurile sunt de obicei deosebite de ceea ce-și reprezintă conștiența comună – de ceea ce numim abdomenul inferior. Căci, așa cum am spus adeseori, acest eu este față de natura umană sugarul. Corpul fizic și-a primit planul structural încă din perioada vechiului Saturn, corpul eteric în perioada vechiului Soare, corpul astral în perioada vechii Luni, eul abia în perioada Pământ. Este cel mai tânăr dintre mădularele entității umane. Abia în perioada viitoare, a lui Vulcan, se va afla pe treapta pe care este acum, în perioada Pământ, corpul fizic. Eul este legat de corporalitatea cea mai joasă a omuiui, și această corporalitate, cea mai joasă, doarme, de fapt, neîntrerupt. Ea nu este organizată în așa fel încât să poarte în sus, în conștiență, ceea ce se petrece în ea. Ceea ce se întâmplă în corporalitatea inferioară a omului este supus somnului chiar și în timpul stării de veghe. Eul nostru, ca atare, ajunge tot atât de puțin în adevărul său, în entitatea sa adevărată la conștiență cât ajung și procesele digestiei la conștiență. Ceea ce ajunge ca eu în conștiență este reprezentarea reflexă, reprezentarea oglindită, care este aruncată în capul nostru. Noi nu vedem sau nu conștientizăm, de fapt, niciodată, nici în somn, când suntem în mod normal cu totul inconștienți, nici în stare de veghe, căci eul doarme și în timpul stării de veghe. Adevăratul eu nu pătrunde în conștiență, ci numai noțiunea, reprezentarea eului este oglindită în sus, reflectată în sus. Dimpotrivă, de la adormire până la trezire, acest eu ajunge la sine însuși, numai că omul în timpul somnului profund normal nu va ști nimic despre acest lucru, pentru că el este încă inconștient, în perioada Pământ, în timpul acestui somn profund. Așadar, eul este legat de corporalitatea cea mai joasă a omului, și anume, în timpul zilei, în timpul stării de veghe din timpul zilei, dinăuntru, iar în timpul somnului, din afară.
Să trecem acum la cel de-al doilea mădular al naturii umane, la cel pe care-l denumim corpul astral, pe care îl vom găsi, referitor la uneltele prin care acționează, legat, dintr-un anumit punct de vedere, de partea toracică a omului. În fond, referitor la ceea ce se întâmplă în acest corp astral și acționează prin torace putem numai să visăm. Ca oameni ai Pământului putem să percepem ceva despre eu numai dormind, adică nu putem percepe nimic în mod conștient. Despre cum acționează corpul astral în noi nu putem decât să visăm. Din această cauză noi visăm continuu despre sentimentele noastre, despre ceea ce trăieste în noi ca sentimente. Acestea duc în noi o existență asemănătoare visului. Astfel, eul omului se află în afara domeniului pe care-l cuprindem noi oamenii cu conștiența noastră obișnuită senzorială, căci eul doarme continuu. Corpul astral se află și el într-o anumită privință în afara a ceea ce cuprindem cu ajutorul conștienței noastre senzoriale, căci el poate numai visa. În fond, noi ne aflăm cu amândouă permanent, fie că suntem treji sau adormiți, în lumea spirituală, cu adevărat înăuntrul lumii spirituale.
Ceea ce numim corp eteric este legat în corporalitatea sa de cap. Și aceasta este ceea ce datorită organizării speciale a capului poate fi permanent treaz în noi, respectiv poate veghea permanent în noi, când este în corpul nostru, adică atunci când este legat de corporalitatea capului nostru. Astfel încât putem spune: eul este legat de cele mai de jos mădulare ale corpului nostru, corpul astral cu toracele nostru. Inima, despre ale cărei procese nu avem o conștiență deplină, ci numai o conștiență de vis, bate, pulsează sub influența corpului nostru astral. Când capul gândește, el gândește sub influența corpului eteric. Și apoi putem deosebi întregul nostru corp fizic, recapitularea întregului; acesta își are legătura sa cu întreaga lume exterioară.
Acum vedeți un context uimitor: eul este legat de mădularele cele mai de jos, corpul astral de partea inimii, corpul eteric de partea capului, corpul fizic de întreaga lume exterioară, de ambianță. Întregul nostru corp fizic se află în timpul stării noastre de veghe în relație cu mediul exterior, cu ambianța. La fel cum întregul trup este în relație cu ambianța, corpul nostru eteric cu capul nostru, corpul astral cu inima etc. Dar din cele spuse veți recunoaște cum conexiunile în care trăieste omul sunt foarte tainice. În realitate, lucrurile stau exact invers fată de ceea ce se crede în conștiența comună. Tocmai mădularele cele mai de jos ale naturii umane sunt formațiuni încă nedesăvârșite ale ființei umane; din această cauză ele corespund și ca mădulare corporale la ceea ce am numit a fi sugarul, adică eul.
Există nenumărate taine în ceea ce am spus, taine ale vieții umane. Înainte de orice, dacă pătrundeți în toată această problemă veți înțelege cum este format omul întreg din spirit, dar pe diferite trepte. Capul omului este format din spirit, numai că are o treaptă de formare mai târzie decât pieptul, despre care putem spune că ar fi o metamorfoză pentru cap, așa cum frunza, în sensul învățăturii despre metamorfoză a lui Goethe, este metamorfoză pentru floare. Dacă vom lua în considerare din acest punct de vedere ritmul dintre somn și veghe, vom putea spune: Eul este prezent în tipul stării de veghe în toate activitățile inferioare din corpul uman care culminează cu pregătirea sângelui. În timpul creșterii, eul se află, în starea de veghe, alături de aceste activități. Acestea sunt acele activități ale corpului care se află pe treapta cea mai de jos a spiritualității, căci orice lucru corporal este și spiritual: dar aspectul despre care vorbim acum se află pe cea mai de jos treaptă a spiritualității. Prin faptul că eul stă în starea de veghe pe cea mai de jos treaptă a spiritualității, el se află în timpul somnului – fiți atenii! – pe cea mai înaltă treaptă a spiritualității. Reflectați la următorul lucru: când privim capul, așa cum îl purtăm ca oameni în partea superioară, el revelează, cu privire la formarea sa exterioară, spiritualul. Capul este în cea mai mare măsură imagine a spiritului, revelație a spiritului; spiritul a intrat în cea mai mare măsură în materie. Prin aceasta însă el a lăsat cel mai puțin din el în spiritul însuși. În timp ce omul a consumat atâta lucrare pentru a revela corporalitatea spiritualizată, în spirit a rămas foarte puțin. În timp ce în mădularele inferioare ale corporalității umane este spiritualizat la minimum ceea ce s-a format în exterior, a fost prelucrat la un nivel spiritual minim, în ceea ce privește aceste mădulare inferioare a rămas în spiritual un maximum de spiritualitate. Capului îi corespunde un minimum de spiritualitate, pentru că are inclus în sine cel mai mult spirit; abdomenului îi corespunde cel mai mult spirit, pentru că în sine el conține cel mai puțin spirit. Dar în acest maximum de spiritualitate care nu trăiește în corporalitate trăiește eul în timpul somnului.
Gânditi-vă la acest echilibru minunat: în timp ce omul are o natură inferioară cu privire la corporalitatea sa, iar eul se cufundă în această natură inferioară la trezire, această natură inferioară este inferioară numai pentru că spiritul a lucrat cel mai puțin, pentru că el a rezervat atât de mult în domeniul spiritual. Dar în ceea ce el a păstrat, aici se află eul în timpul somnului. Așadar, eul este deja reunit în timpul somnului cu ceea ce în prezent omul va forma abia într-un viitor mai îndepărtat, în ceea ce el va dezvolta în viitor, va desfășura în viitor, și care azi nu se găsește decât puțin format, ca o aluzie, foarte puțin format în corporalitatea omului. Dacă din această cauză eul devine conștient de starea în care se află în timpul somnului, dacă devine cu adevărat conștient de această stare, el poate spune: În timpul somnului eu mă aflu în ceea ce este cel mai sfânt plan structural uman al meu. Și în timp ce ies din somn, în timp ce mă trezesc, eu ies din lumea planului meu structural cel mai sfânt, trecând în ceea ce este numai o slabă aluzie la acest plan structural.
Da, astfel de lucruri trebuie să se cuibărească prin știința spiritului în sentimentul nostru, în senzațiile noastre. Atunci însăși viața noastră va fi spiritualizată de un abur de vrajă al sfințeniei. Și atunci vom lega o noțiune pozitivă precisă de ceea ce este numit har al spiritului, al Sfântului Duh. Atunci vom lega de această existență integrală a omului, care se desfășoară în ritmul dintre somn și veghe, reprezentarea: Îți este îngăduit să participi la lumea spirituală, îți este îngăduit să te afli în ea. – Și dacă am simțit o dată în mod corect această noțiune, această reprezentare: Îți este îngăduit să fii înăuntrul lumii spirituale, ești binecuvântat, în timp ce ești pătruns de lumea spirituală, care nu-ți este accesibilă prin conștiența pământeană obișnuită, dacă am pătruns o dată corect acest lucru, atunci am și învățat să ne ridicăm privirea la spiritul care ni se revelează printre rândurile vieții și care aici ni se revelează la fel cum prin ochii noștri externi, prin urechile noastre, exterior, ni se revelează natura exterioară. Dar era materialistă a îndepărtat omul, în conștiența sa, de grația spiritului de a fi iradiat și pătruns în existența sa integrală. Faptul că aceasta ar putea fi recucerită este de o deosebită importanță, căci, mai mult decât se crede, partea mai profundă a sufletului simte materialismul general al acestui timp, numai că, de regulă, sufletul uman este mult prea slab pentru a aduce în sine până la stadiul de senzație acele reprezentări care pot conduce dincolo de materialism. O astfel de reprezentare ar fi însă cea despre sfințenia somnului. O dată înțeleasă sfințenia somnului, vom atribui acțiunii spiritului din timpul somnului și tot ceea ce ne revine în starea de veghe ca gânduri, reprezentări care nu ne leagă de materie. Atunci, întru câtva, nu vom vedea ceea ce numai în starea de veghe este important pentru noi oamenii, ceea ce ne leagă de materie – aceasta ar echivala cu a considera că numai perioada de iarnă este importantă pentru Pământ – ci vom vedea întregul. Pentru Pământ, vedem întregul dacă luăm în considerare iarna în legătură cu vara; pentru om, vedem întregul dacă luăm în considerare ziua, adică legătura cu materia, în conexiune cu somnul, adică legătura cu spiritul.
La o observare superficială se poate spune: Așadar, omul în stare de veghe este legat de materie, deci nu poate ști nimic despre spirit; dar el știe totuși ceva despre spirit, atunci când este treaz! Este adevărat că omul are o memorie care nu acționează numai în conștiență, ci și în subconștient. Dacă nu am avea memorie nu ne-ar ajuta somnul în nici un fel. Vă rog să rețineți, este foarte important, nu ne-ar ajuta somnul. Atunci, fără discuție, am fi purtați spre credința care afirmă: Nu există nimic altceva decât existența materială. Numai prin faptul că în subconștient păstrăm memoria, chiar dacă nu știm nimic în conștientul superior despre ceea ce facem în timpul somnului, chiar și numai prin acest fapt nu gândim în mod exclusiv în mod materialist. Dacă omul are reprezentări spirituale în timpul zilei, aceasta se datorează faptului că memoria sa acționează. Căci așa cum este omul, pământean, în perioada actuală, el nu se întâlnește cu spiritul decât în timpul somnului.
Dacă ne-am putea dezvolta o conștiență atât de puternică despre ceea ce se întâmplă în timpul somnului așa cum o aveau oamenii din vechime, n-am ajunge să ne îndoim de spirit, ci ne-am aminti nu numai subconștient, ci și conștient despre ce am întâlnit în somn. Dacă omul ar trăi în mod conștient ce parcurge el în somn, ar fi tot atât de absurd să nege spiritul cum ar fi absurd pentru cel treaz să conteste existența meselor și a scaunelor. Este vorba, acum, ca omenirea să ajungă din nou la aprecierea cu adevărat corectă a întâlnirii cu spiritul în somn. Acest lucru ea îl poate face numai prin întărirea în acest scop a reprezentărilor din timpul zilei; iar aceasta se realizează prin adâncirea în știința spiritului care se ocupă de reprezentări obținute din lumea spirituală. Noi încordăm capul; aceasta înseamnă că încordăm corpul eteric din capul nostru pentru a ne reprezenta lucrări care nu au de-a face cu materialitatea exterioară, ci care au realitate în lumea spiritualului. În acest scop este necesar un efort mai mare decât cel depus pentru reprezentarea lucrurilor care-și au realitatea în lumea materială. Acesta este motivul adevărat pentru care oamenii nu pot pătrunde în știința spiritului. Ei inventează tot felul de pretexte împotriva științei spiritului. Ei spun că aceasta nu ar fi logică. Dacă li s-ar cere să demonstreze lipsa de logică ei s-ar poticni; căci lipsa de logică a științei spiritului nu poate fi demonstrată. Dar respingerea științei spiritului, nerecunoașterea acesteia, se bazează pe cu totul altceva, și anume – nu știu dacă atunci când se discută pur științific poți fi nepoliticos – pe lene sufletească. Chiar dacă unii savanți sunt cât se poate de harnici cu privire la toate reprezentările care se referă la materialitatea exterioară, în ceea ce privește forța care trebuie folosită pentru a înțelege spiritul ei sunt leneși. Faptul că nu recunosc știința spiritului se datorează refuzului de a folosi forța necesară pentru înțelegerea spiritului. Faptului că nu vor să obțină forța necesară înțelegerii spiritului i se datorează nerecunoașterea de către ei a științei spiritului. Căci pur și simplu este necesară mai multă forță pentru a gândi reprezetările științei spiritului decât cea necesară gândirii reprezentărilor legate de materie. Reprezentările obișnuite, legate de materie, se gândesc, de fapt, de la sine; reprezentările care nu sunt legate de materie trebuie gândite; pentru aceasta trebuie să-ți aduni puterile, să faci efort. Pe această timiditate față de efort se bazează aversiunea față de știința spiritului. Acest lucru trebuie reținut. Așadar, prin efortul făcut pentru a prelua reprezentări nelegate de materie, pentru a le gândi în esența lor, sufletul este adus la o astfel de mobilitate încât va ajunge treptat la dezvoltarea conștienței reale pentru ceea ce se întâmplă între adormire și trezire, și anume că atunci are loc o întâlnire cu spiritul. În orice caz, este necesară o nouă altfel de învățare cu privire la anumite reprezentări. Gândiți-vă cât de puțin sunt potriviți azi să dezvolte astfel de reprezentări chiar unii conducători ai vieții spirituale. Gândiți-vă, acum lucrurile au mai încetat întru câtva, dar majoritatea celor care au ajuns în prezent conducători au fost în timpul studenției atât de legați de viață, încât învățau să bea până când survenea starea de moțăială. Da, se dezvoltă o reprezentare, și cu aceasta o simțire, o sumă de sentimente privind afundarea în somn, care, oricum, nu sunt adecvate lămuririi întregii importanțe a somnului. Poți atunci să fii un mare învățat cu privire la tot ce este legat de materie, dar să obții o înțelegere a ceea ce se întâmplă cu omul între adormire și trezire nu este posibil în aceste condiții.
În timp ce oamenii se vor strădui, așadar, să gândească reprezentări care nu sunt legate de materie, ei vor dezvolta înțelegere pentru ceea ce am numit prima întâlnire, întâlnirea cu spiritul în timpul somnului. Această înțelegere însă nu trebuie să lumineze viața, s-o umple de căldură, într-un viitor prea îndepărtat, dacă este ca lumea să nu ajungă în decadență. Căci, dacă oamenii nu ajung la aceste reprezentări, cum și-ar putea procura alte reprezentări? Ei își pot procura reprezentări numai prin observarea condițiilor exterioare, prin observarea lumii exterioare. Reprezentările care au fost obținute numai prin observarea lumii exterioare fac ca interiorul, esența umană, ființa sufletească să fie leneșă. Ceea ce ar trebui să se manifeste în reprezentări spirituale rămâne lânced, neutilizat, se degradează. Care este urmarea acestui fapt? Urmarea este că omul devine orb în relația sa cu lumea, devine orb în plan spiritual. Prin faptul că îți dezvolți reprezentări, noțiuni numai sub influența condițiilor exterioare, sub influența impresiilor exterioare, devii orb în plan spiritual. Iar orbirea spirituală este ceea ce caracterizează epoca materialistă. În știință acest fapt este dăunător numai în anumită măsură, în viața practică însă daunele produse de această orbire cu privire la lumea adevărată sunt evidente. Cu cât coborâm mai mult în planul material cu atât lucrurile se corectează în epoca materialistă. Când construiești un pod, împrejurările te obligă să-ți creezi reprezentări corecte, să construiești corect, altminteri, la prima mașină care ar circula pe acesta podul s-ar prăbuși. Când e vorba de om, folosești mai ușor reprezentări greșite, căci nu se poate demonstra niciodată din ce cauză un om a murit sau s-a însănătoșit. În acest caz nu este nicidecum necesar să fie puse în joc reprezentări corecte. În plan spiritual însă, atunci când trebuie acționat în acest plan, lucrurile sunt mult mai grave. Din această cauză lucrurile stau deosebit de rău în ceea ce se numește de obicei științele practice, economia națională etc. În epoca materialistă, oamenii s-au obișnuit să se orienteze cu privire la științele economice după impresii, după reprezentări formate din lumea exterioară; prin aceasta noțiunile au devenit oarbe. Ce se dezvoltă ca economie națională sunt în general noțiuni devenite oarbe. Din această cauză, și această consecință trebuie să se producă cu necesitate, oamenii sunt trași, mânați numai de hățurile evenimentelor, ei se lasă în voia evenimentelor. Iar când intervin în evenimente, și atunci se orientează tot după acestea!
Acesta este un mod în care în lipsa asimilării științei spiritului se ajunge la noțiuni, și anume la noțiuni oarbe. Celălalt mod în care se poate ajunge la noțiuni este acela de a te lăsa stimulat la formarea de lor nu din afară, ci dinăuntru; aceasta înseamnă să lași să iasă întru câtva din suflet numai ceea ce trăiește în emoții, în pasiuni. În orice caz, prin aceasta nu se obțin noțiuni oarbe, ci ceea ce se poate numi noțiuni tulburi, reprezentări cu efect narcotic. Iar oamenii prezentului, care recunosc materialismul ca bază a gândirii, pendulează permanent între noțiuni oarbe și noțiuni-drog. Noțiuni oarbe, pentru că se lasă propriu-zis mânați de tot ce se întâmplă, iar când intervin, o fac în modul cel mai neîndemânatic! Noțiuni-drog care se lasă numai în voia sentimentelor sau pasiunilor și se plasează față de lume în așa fel încât, de fapt, nu înțeleg lucrurile, ci fie iubesc totul fie urăsc totul, judecă totul după simpatie și antipatie. Aceste situații sunt dominante mai ales în epoca materialistă. Căci numai prin faptul că omul, pe de o parte, își încordează sufletul pentru a ajunge la noțiuni spirituale și, pe de altă parte, își dezvoltă sentimentele în legătură cu marile probleme ale lumii el ajunge la noțiuni și reprezentări limpezi, clar orientate. Când ne ridicăm la ceea ce ne spune știința spiritului despre marile conexiuni ale Universului de care în prezent concepția materialistă despre lume râde, despre perioada Saturn, perioada Soare, perioada Luna, despre conexiunile noastre cu Cosmosul, când ne fecundăm simțirea morală în legătură cu aceste mari scopuri ale umanității, atunci ajungem, prin intermediul simplelor afecte care se manifestă ca simpatie și antipatie în legătură cu toate aspectele care ne înconjoară în lume, dincolo de acestea; dar numai prin ele.
Oricum, este necesar să se clarifice prin știința spiritului multe lucruri care se petrec în timpul nostru. Căci omul nu se lasă totuși rupt complet de lumea spirituală. De fapt, nu se lasă rupt decât în mod aparent. Am atras deja atenția asupra felului cum se lasă rupt. Dacă omul se încrede orbește în materie și în senzațiile produse de lumea exterioară, în el rămân totuși prezente forțele care sunt orientate spre spirit, numai că el folosește atunci spiritul într-o direcție greșită și se lasă pradă unei mari varietăți de iluzii. Din această cauză, oamenii cei mai practici, cei mai materialiști sunt dăruiți celor mai puternice iluzii. Vedem că unii oameni trec prin viață în timp ce neagă spiritul sub orice formă și râd teribil când câte unul vorbește despre faptul că cineva percepe spiritul. „Ah”, spun aceștia „ăla vede fantome!” și cu aceasta ei au emis o condamnare când pot spune despre cineva „Ah, ăla vede fantome!”, ei oricum nu văd, așa cum cred, fantome. Ei cred doar că nu au vedenii, căci văd continuu, cu adevărat continuu, fantome. Poți testa un om care este solid ancorat în concepția sa grosolană materialistă despre lume și poți vedea cum el este pradă celor mai grave iluzii cu privire la ce ar putea aduce ziua de mâine. Această dăruire de sine lumii iluziilor este numai un înlocuitor pentru faptul că neagă orice fel de spiritualitate. El trebuie să ajungă la iluzii în mod necesar. Numai că, așa cum am spus, iluziile nu se lasă ușor dovedite în diferite aspecte ale vieții, dar sunt prezente realmente pretutindeni. Dar oamenii sunt puternic înclinați să se dăruiască iluziilor. Poți auzi în orice clipă, de exemplu, că cineva spune: Să-mi bag banii în întreprinderea aia sau în cealaltă? Dar acolo se face bere. În așa ceva eu nu-mi investesc banii; la așa ceva nu particip. Și îi duce la bancă. Banca bagă banii, fără ca el s-o știe, într-o fabrică de bere. Din punct de vedere obiectiv nu este nici o diferență; dar el trăiește cu iluzia că nu-și dă banii pentru un lucru atât de vulgar.
Se poate spune că acest exemplu este tras de păr. Nu este nici o exagerare, este un lucru care domină întreaga viață. Oamenii nu sunt azi preocupați să învețe să cunoască viața cu adevărat, s-o înțeleagă. Aceasta are însă o mare importanță. Căci este deosebit de important să cunoști cu adevărat în ce realitate te afli, ceea ce nu este ușor în prezent, pentru că viața a devenit mai complicată; totuși lucrul asupra căruia am atras atenția este adevărat. Căci, vedeți dumneavoastră, în anumite situații o absurditate sare usor în ochi. Eu vreau să vă indic un lucru cu ajutorul unui exemplu, un caz adevărat. O dată a fost surprins un piroman în momentul când ieșea în goană din casa pe care tocmai o incendiase. Evenimentul se petrecuse în așa fel încât el abia a mai putut ieși în goană. A fost prins și tras la răspundere. Atunci a spus că făcuse un lucru foarte bun, că nu are nici o vină; casa ar fi ajuns oricum în flăcări din cauză că muncitorii care tocmai plecaseră au lăsat o făclie pe care o aprinseseră ca să vadă la ora înserării. Dacă acea flacără ar fi fost lăsată să ardă până la capăt, casa ar fi ajuns la starea de incendiu în timpul nopții. Așa că el aprinsese casa în timpul zilei. Casa ar fi ajuns în orice caz la incendiu; și el a făcut fapta numai pentru a crea posibilitatea de a se stinge rapid incendiul, ceea ce era posibil numai în cazul declanșării lui în timpul zilei; în timpul nopții, acest lucru ar fi fost complicat, ar fi ars toată casa, în timpul zilei focul s-ar putea stinge repede. Atunci a fost întrebat: Dar nu ați stins făclia? El a răspuns: Eu sunt un pedagog al omenirii. Dacă aș fi stins flacăra, muncitorii implicați ar fi în continuare neprevăzători, așa însă ei văd ce se întâmplă dacă uită să stingă focul.
Se râde de un astfel de exemplu numai pentru că nu se observă că în permanență se comit lucruri ca ceea ce a făcut omul care nu a stins făclia, ci a aprins casa; astfel de lucruri se comit în permanență, numai că nu se observă atunci când toată problema se referă la lumea spirituală și când cuiva i se tulbură sentimentele, pasiunile și i se oferă reprezentări amețitoare. Dacă înveți sufletul cu acea maleabilitate, cu acea elasticitate care este necesară pentru a cultiva reprezentări spirituale, se va modela și gândirea, în așa fel încât ea se va regăsi cu adevărat în cadrul existenței, se va adapta existenței. Dacă se evită acest lucru, gândirea nu se va adapta niciodată existenței, ci întru câtva gândirea nu va fi atinsă de existență, ci numai de suprafața acesteia. De aici vine faptul că în perioada materialistă oamenii se îndepărtează de orice legătură cu lumea spirituală. Așa cum se subminează viața corpului atunci când nu se doarme în mod corect, la fel se subminează viața sufletească dacă nu se veghează în mod corect. Și nu veghezi în mod corect dacă te dăruiești numai impresiilor exterioare, când trăiești fără o conștientizare a legăturii cu lumea spirituală. La fel cum cel care doarme își subminează în anumite situații sănătatea fizică prin faptul că se agită continuu, la fel își subminează sănătatea spirituală cel care în starea de veghe se dăruiește numai impresiilor exterioare, numai materiei fizice. Prin aceasta omul este însă împiedicat de a avea în mod corect acea primă întâlnire cu lumea spirituală despre care am vorbit. Din această cauză omul pierde însă posibilitatea de a mai fi legat de lumea spirituală în mod corect în timpul existenței lui fizice. Și prin aceasta se taie legătura cu acea lume în care ne aflăm în celălalt timp, când nu suntem încorporați în corpul fizic, legătura cu acea lume în care pătrundem când trecem prin poarta morții.
Și trebuie ca oamenii să obțină înțelegerea faptului că nu suntem aici numai pentru a participa la construirea Universului nostru fizic, ci pentru a obține înțelegerea faptului că în tot timpul existenței noastre fizice suntem legați cu întreaga lume. Cei care au trecut prin poarta morții vor să coacționeze la evoluția lumii fizice. Această coacționare este numai aparent fizică, căci orice lucru fizic este expresia spiritului. Perioada materialistă a înstrăinat pe oameni de lumea morților; știința spiritului trebuie să reîmprietenească oamenii cu lumea morților. Trebuie să vină din nou o vreme în care morții să nu fie în imposibilitatea de a-și face și aici lucrarea pentru spiritualizarea lumii fizice, prin aceea că ne înstrăinăm de ei. Căci mortul nu poate apuca cu mâinile lucrurile din lumea fizică și să efectueze nemijlocit muncă fizică. Aceasta ar fi o credință fără sens. Mortul poate acționa pe cale spirituală. Pentru aceasta are însă nevoie de uneltele pe care le are la dispoziție; el are nevoie de spiritualul care trăiește în lumea fizică. Noi nu suntem numai oameni, ci în același timp și unelte, uneltele spiritelor care au trecut prin poarta morții. Atât timp cât suntem încorporați în corpul fizic noi ne slujim de toc, de ciocan sau de secure; când nu mai suntem încorporați în corpul fizic, uneltele noastre sunt sufletele umane, ele însele. Aceasta se bazează pe modul de percepție specific morților, pe care vreau să-l mai menționez încă o dată aici. Să admitem că aveți în față ceva, un mic recipient cu sare. Acest lucru îl percepeti. Vedeți sarea ca mici grăunțe albe, ca praf alb. Faptul că vedeți sarea ca pe un praf alb depinde de ochiul dumneavoastră. Spiritul nu poate vedea sarea ca pe un praf alb; când puneți însă sarea pe limbă și simțiți gustul ei specific, pentru spirit apare posibilitatea percepției. Gustul dumneavoastră îl poate percepe orice spirit. Tot ceea ce se întâmplă în om prin lumea exterioară poate fi perceput de fiecare spirit și de sufletul uman care a trecut prin poarta morții. Așa cum natura ajunge sus, în noi, până la punctul unde simțim gustul și mirosim și vedem și auzim, așa ajunge și lumea morților jos, până la cele auzite, văzute, gustate etc. de noi. Ceea ce trăim în viața fizică este trăit împreună cu noi și de morți, este însă vorba de faptul că acestea nu aparțin numai lumii noastre, ci și lumii lor. Aparține apoi lumii lor faptul de a spiritualiza ceea ce primim din lumea exterioară, și anume cu reprezentări spirituale. Altfel, ceea ce noi viețuim numai ca acțiune a materiei va fi pentru mort ceva de neînțeles, ceva întunecat. Un suflet înstrăinat de spirit este pentru mort un suflet întunecat. Din această cauză, în perioada materialistă s-a produs o înstrăinare a morților față de viața noastră pământeană. Această înstrăinare trebuie eliminată. O conviețuire intimă a așa-numiților morți cu așa-numiții oameni vii trebuie să aibă loc. Acest lucru vâ deveni însă posibil numai dacă oamenii dezvoltă în suflet acele forțe care sunt spirituale, active, adică acele reprezentări, noțiuni, idei care corespund spiritualului. Prin strădania omului de a ajunge la spiritual în gânduri, el va și ajunge treptat cu adevărat la spiritual. Aceasta înseamnă că se aruncă o punte între lumea fizică și cea spirituală. Aceasta însă poate conduce din perioada materialismului în acea etapă în care oamenii nu vor mai sta din nou, în fața adevărului, nici orbi nici narcotizați, ci văzători și destinși. Văzători și destinși prin aceea că au devenit așa prin spirit și prin aceasta au ajuns la echilibrul corect între simpatie și antipatie prin acele senzații și sentimente care se referă la marile probleme ale lumii și cu privire la ceea ce vrea de la noi ambianta imediată.
De aceste lucruri vrem să legăm data viitoare și reprezentările pe care le obținem despre lumea spirituală și pe care le putem aprofunda încă și mai mult din acest punct de vedere.
