Ultima oară am indicat cum omul, aşa cum trăieşte el ca om pământean, practic s-a abătut de la, aş spune, poziţia sa cosmică corespunzătoare cursului normal al evoluţiei. Faptul că aşa stau lucrurile ne este suficient de cunoscut, şi el este exprimat simbolic, imaginativ, în diversele religii, în simbolul dominant al căderii în păcat sau ceva asemănător. Pentru noi, considerând lucrurile spiritual-ştiinţific, aceasta este legată de faptul că la baza naturii propriu-zise a omului, ca oameni pământeni, dacă putem spune aşa, sunt înfăptuiri respiratorii. De aceea am indicat ultima oară că, de fapt, ritmul respirator poate fi privit în sensul că în timpul traiectului său pământean, omul era destinat să aibă cea mai importantă experiență a sa – şi cu aceasta, totodată, experiența cunoaşterii – în ritmul respirator. Am indicat mai înainte şi am repetat succint ultima oară, că tocmai ritmul respirator se află într-o minunată armonie cu întregul Cosmos. Am indicat cum numărul zilelor unei vieţi obişnuite a unui om este egal cu numărul respiraţiilor dintr-o zi, și am indicat de asemenea şi alte raporturi numerice, care pot arăta întru câtva acordul armonios al procesului nostru respirator microcosmic cu marile procese cosmice în care este încadrată viaţa noastră.
Se poate arăta nu numai prin rezultatele vizibile spiritual-ştiinţific, ci chiar și în mod exterior cum în ritmul respirator omenesc este ceva prin care omul este mai mult decât prin orice altceva un microcosmos, o mică lume. Exact în respiraţie imită omul procesele marelui Univers, ca şi ceea ce intenţionează acest mare Univers cu noi. Şi este întru totul adevărat: La procesele care prezintă diferenţe mici, diferenţele nu sunt observate foarte precis, nu sunt individualizate; dar în realitate nu există doi oameni la care procesul respirator să se desfăşoare cu totul la fel. Toţi oamenii sunt diferiţi în privinţa procesului lor respirator, pentru că fiecare om este o coardă altfel acordată a Universului. Dar ceea ce se desfăşoară în ritmul respirator rămâne inconştient pentru om în actuala sa stare pământească; sau cel puţin devine conştient numai în stări anormale, şi atunci ia cele mai diverse forme de manifestări psihopatologice. Conştienţa noastră obişnuită, așa cum știm, se desfăşoară oarecum deasupra procesului respirator; ea este mai mult înălțată afară din macrocosmos. Dacă noi în locul procesului nostru cerebral, am avea procesul respirator pentru procesul nostru de cunoaştere, atunci în procesul nostru de cunoaştere ne-am încadra cu totul altfel în Univers. Faptul că procesul nostru de cunoaştere este legat de creier, ne presează, ne stoarce oarecum în afara contextului în care ne-am situa în mod normal în macrocosmos. Faptul că misterul respirator pentru om este de acest gen, după cum am menţionat deja, a fost indicat de documentele religioase prin aceea că, de exemplu Vechiul Testament spune: Acea ființă divin-spirituală care are de a face cu conducerea, cu îndrumarea oamenilor, i-a insuflat omului suflarea, şi el a devenit un suflet viu. Această afirmație din Vechiul Testament este, în sensul clarvederii vechi, atavice, întru totul redarea unei realităţi. Prin faptul că acum nu procesul nostru respirator constituie baza corporală a cunoaşterii noastre, ci procesul nostru cerebral, prin aceasta era omul, în privinţa intelectului său, cu totul altfel încadrat în Univers în toate timpurile care au precedat Misteriul de pe Golgota, decât este el încadrat după ce a avut loc Misteriul de pe Golgota. Aş spune: pe lângă celelalte porţi care ni s-au deschis deja înspre cunoaşterea Misteriului de pe Golgota, urmează să mai considerăm astăzi încă o alta.
Putem spune: De fapt, procesul de cunoaştere al omului, întreaga poziție a omului în lume nu este cea care îi era destinată înaintea influenţei luciferice. Căci lui îi fusese destinat un proces de cunoaştere care era bazat pe ritmul respirator. Prin aceasta s-a dezvoltat – luăm acum lucrurile pur corporal, dar corporalul are aici o însemnătate mai profundă – la omul de dinaintea Misteriului de pe Golgota, oarecum în loc de cunoaşterea legată de piept şi respiraţie, cunoașterea legată mai sus în organismul său, de cap şi de simţuri.
Considerând lucrurile aşa, din punct de vedere exterior, ştiinţele naturii exterioare nu vor vedea şi recunoaşte prea ușor deosebirea dintre omul de dinainte de Misteriul de pe Golgota şi cel de după el. Dar această deosebire, chiar dacă ea poate fi recunoscută numai cu mijloace mai subtile, este extraordinar de mare.
În timpul de dinaintea Misteriului de pe Golgota omul era, fără îndoială, în relație cu ființele spirituale ale Universului, cu entitățile ierarhiilor superioare. Dar cum? Dintre entitățile ierarhiilor superioare, noi îi distingem în primul rând, în imediata vecinătate a regnului oamenilor, pe Îngeri, Arhangheli, ş.a.m.d. Deci primele entități pe care le admirăm când ne ridicăm privirea în lumea spirituală, sunt Îngerii. Noi, ca oameni, suntem în relație cu Îngerii, şi Îngerii la rândul lor simt relația lor cu noi, oamenii. Nici pentru ei nu este indiferent ce relație au cu oamenii. Şi deosebirea dintre omul de dinainte de Misteriul de pe Golgota şi cel de după, putem să ne-o aducem înaintea sufletului, tocmai luând în vedere legătura omului cu entitatea Îngerului.
Este cu totul remarcabil faptul că înainte de Misteriul de pe Golgota exista o relație intimă între Îngeri în întreaga lor acivitate, în întreaga lor entitate, şi intelectul omenesc. S-ar putea spune literal: reședința principală a Îngerilor era pentru oamenii de dinaintea Misteriului de pe Golgota intelectul omenesc. Oamenii habar nu aveau că Îngerii locuiau în intelectul lor; dar consecinţa faptului că ei locuiau acolo, era că oamenii aveau, ce-i drept, de o tărie în descreștere, dar avea totuşi o clarvedere atavică, imaginativă. Ceea ce tocmai am spus, că Îngerii locuiau în intelectul oamenilor înainte de Misteriul de pe Golgota, era valabil pentru viaţa omului dintre naştere şi moarte. Alta era situaţia în viaţa omului dintre moarte şi o nouă naştere. Atunci, Îngerii, de asemenea şi acel Înger individual, Înger personal care era repartizat unui om, locuiau în amintirile senzațiilor, impresiilor senzoriale; ei locuiau în imaginile a ceea ce îl înconjurase senzorial pe om pe Pământ. De aceea exista la omul de dinaintea Misteriului de pe Golgota în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere, o cunoaştere vie a proceselor de pe Pământ. Oarecum s-ar putea spune: Îngerii purtau în sus, la oameni, ceea ce se petrecea pe Pământ. Oamenii de dinaintea Misteriului de pe Golgota dezvoltau o cunoaştere de-a dreptul intuitivă, clară a ceea ce se întâmpla pe Pământ.
Astfel vedem legătura dintre Înger şi fiinţa omenească în timpul de dinaintea Misteriului de pe Golgota. După Misteriul de pe Golgota situaţia a fost altfel; altfel, înțelegând, firește, acest altfel ca fiind în dezvoltare. Cum este însă acum la noi, la oamenii de după Misteriul de pe Golgota? Cum este acum relația omului cu ființele ierarhiei Îngerilor?
La noi este aşa acum, că Îngerii locuiesc – ce-i drept, inconştient pentru noi – în percepţiile noastre senzoriale în viaţa dintre naştere şi moarte. Da, atunci când ne deschidem ochii şi privim afară, în lumea care ne înconjoară şi acţionează asupra simţurilor noastre, noi nu ştim deloc că în timp ce raza Soarelui pătrunde în ochii noştri şi face lucrurile să devină vizibile, pe raza Soarelui este de găsit locul unde domiciliază Îngerul nostru. Dar aşa este: În vibrațiile sunetului, în radiaţiile luminii şi culorilor, în celelalte percepţii senzoriale trăieşte ființa Îngerului. Numai că în timp ce omul trebuie să transforme percepțiile senzoriale în reprezentări, Îngerul nu penetrează în domeniul reprezentărilor, și omul nu știe că este înconjurat de ființa îngerului. În general, în conferinţele de ştiinţă spirituală spunem adesea că nu trebuie să ne imaginăm lumea spirituală într-un castel în nori, ci că trebuie să ne reprezentăm că lumea spirituală ne înconjură peste tot. Ea ne înconjoară realmente peste tot. Putem indica chiar concret cum ne înconjoară. – Aici avem cazul cu Îngerii. Totuşi, în intelectul nostru nu ajunge în viaţa dintre naştere şi moarte conştienţa despre Înger. În schimb însă, omul actual dezvoltă o conştienţă puternică despre legătura sa cu entitatea Îngerului în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere; căci atunci Îngerii locuiesc oarecum în intelectul său.
Ceea ce tocmai am explicat acum are o consecinţă importantă pentru viaţa omenească. Să considerăm încă o dată omul de dinaintea Misteriului de pe Golgota; în intelectul său locuiau Îngerii, în special Îngerul său. Prin aceasta, viaţa sa senzorială era în mod deosebit accesibilă puterilor luciferice. Întreaga viaţă a conştienţei omului în vremurile vechi era de fapt accesibilă puterilor luciferice. Lucrurile s-au schimbat începând de la Misteriul de pe Golgota. În intelectul nostru nu pătrund, cum am descris, entităţile din ierarhia Îngerilor care merg pe vibrațiile luminii şi ale culorilor, pe aripile vibrațiilor sunetelor ş.a.m.d. Prin aceasta, în răstimpul dintre naştere şi moarte suntem împânziţi în intelectul nostru de atacurile puterilor ahrimanice. În timp ce, din acest punct de vedere, înaintea Misteriului de pe Golgota omul se vedea esenţialmente expus atacurilor lui Lucifer, după Misteriul de pe Golgota intelectul său este expus în mod deosebit influenţei puterilor ahrimanice. Acestea se străduiesc mai presus de toate să zdrobească în om conştienţa legăturii sale cu lumea spirituală. Toate înclinaţiile pe care le dezvoltă omul spre materialism, pe care le dezvoltă în gândurile sale, vin în această relație directă cu intelectul, de la atacurile puterilor ahrimanice. Şi dacă tendinţele materialiste ale timpului – suficient descrise în aceste consideraţii – au supremaţia în ziua de azi, nu ne este îngăduit să uităm că aceste tendinţe materialiste ale timpului se trag din confuziile pe care se străduieşte Ahriman să le producă în intelectul omenesc.
Lucrurile despre care vorbesc eu acum, ce sunt ele? Am spus mai devreme: procesul respirator este subconştient. Dar ceea ce am acum în vedere, această legătură a omului cu entitatea Îngerului, nu este nici ea în conştient; ea se află deasupra conştientului. Ceea ce se desfăşoară în respiraţia noastră se află dedesubtul conştientului nostru; ceea ce se desfăşoară în noi prin această colaborare a lumilor spirituale, colaborarea celei mai apropiate trepte a lumilor spirituale în modul pe care l-am descris eu acum, este supraconştient. În acest proces supraconştient acţionează și lucrează forţa care prin Misteriul de pe Golgota a intrat în lume, așa cum cum înainte de Misteriul de pe Golgota a acţionat în om forţa lui Jehova. Dacă ne adâncim în spiritul – dar chiar în spiritul – unei lucrări, cum este de exemplu Cartea lui Iov, şi ne dăm seama acolo cum ar trebui înfățișată domnia forţei lui Iehova în evoluţia omenirii – care iese la iveală deosebit de intens exact în Cartea lui Iov –, atunci dobândim o reprezentare a modului în care a acţionat această forţă a lui Iehova care, după cum am spus, a dat omului viaţa prin procesul respirator. Ea a acţionat în procesul ereditar, a acţionat în acesta aşa cum am descris, până la cea de-a treia şi cea de-a patra verigă în jos. Dacă vrem să avem ceva analog pentru timpul de după Misteriul de pe Golgota, atunci trebuie să luăm puterea lui Christos. Aşa cum forţa lui Iehova îşi are legătura sa cu procesul respirator omenesc, tot aşa are forța lui Christos, şi de fapt întregul Misteriu de pe Golgota, o legătură cu ceea ce tocmai am descris drept un proces supraconştient.
Dacă vrem să avem oarecum o definiţie a lucrurilor pe care le-am discutat în privința respiraţiei, am putea spune: procesul respirator a fost dezbrăcat de conştienţă pentru omul pământean; conştienţa s-a stins pentru omul pământean prin influenţa luciferică. În schimb urmează să i se dea posibilitatea unei trăiri în supraconştient, în acel supraconştient pe care tocmai l-am indicat: faptul de a fi împreună cu entităţile Îngerilor prin activitatea senzorială sau intelect. Oarecum ca o compensare pentru ceea ce i-a fost luat omului, adică procesul cognitiv al respiraţiei, urmează să i se dea procesul cognitiv al supraconştientului prin impulsul Misteriului de pe Golgota. Naturi religioase puternice ale Orientului au vrut în ţinuturile lor, înaintea Misteriului de pe Golgota, să introducă conştienţa în respiraţie. Acest lucru nu se mai poate face în ziua de azi, căci ar fi extrem de nefast. Dar tot ce găsim în scrierile orientale din timpurile vechi, privind efectuarea de exerciţii de respiraţie avea drept scop ca procesul respirator să fie iradiat de conştienţă. Dar pentru anumite lucruri mai înalte, conştienţa omului pământean este totuşi condamnată la neputinţă, şi dacă în ziua de azi se mai imită anumite practici ale timpurilor vechi, oamenii o fac pentru că nu sunt conștienți că prin Lucifer omului i-a fost luat toată iradierea cu cunoaştere a procesului respirator. În schimb însă, de la Misteriul de pe Golgota încoace, omul trebuie să obțină tot mai mult procesul supraconştient al legăturii cu lumea spirituală. Dacă ar fi să cunoaştem respirând, dacă am avea procesul de cunoaştere în respiraţie, atunci la fiecare inspiraţie am deveni tot mai conştienţi că nu inspirăm aer, ci că luăm înăuntru în noi forţa lui Iahve; şi la fiecare expiraţie am şti că îl expirăm pe Iahve. În mod asemănător, omul trebuie să devină conştient că entităţile ierarhiei Îngerilor oarecum coboară la el și se înalță de la el în mod ritmic, că oarecum lumea spirituală tălăzuiește în sus și în jos. Aceasta se poate întâmpla numai dacă impulsul Misteriului de pe Golgota poate avea tot mai mult impact în oameni.
Adesea trebuie să foloseşti cuvinte ciudate, dacă vrei să caracterizezi așa cum trebuie ceea ce stă la baza lucrurilor din lume. Dacă de teamă am vrea să dăm înapoi de la folosirea cuvântului potrivit la locul potrivit, nu am putea ajunge la cunoaşterea adevărului. Prin Lucifer a intervenit ceea ce am descris ca tocire în privința respiraţiei. Desigur este exprimat în imagini, dar putem simţi obiectele radiind în reprezentare, dacă interpretăm corect imaginea. Ea înseamnă: Iahve voia să trăiască conştient în fiecare respiraţie ce pătrundea în trupul omenesc, şi el voia să se retragă conştient pentru oameni, la fiecare expiraţie. Aceasta a mers. Dar Lucifer a devenit adversarul său. Iar conştienţa care se află în forţa lui Jahve a fost eliminată din conştienţa omenească. Şi acum vine acel cuvânt greu, la care nu trebuie să nu avem curajul să-l rostim, dacă vrem să caracterizăm lucrurile în sensul unei adevărate cunoaşteri. Iahve a trebuit să-i uite pe oameni, în măsura în care ei trăiesc pe Pământ; căci în conştienţa pe care o au ei, el nu putea răzbate înăuntru. Şi s-a petrecut într-adevăr aşa ceva, că treptat entitatea care se afla la baza forţei lui Iahve, şi până sus în lumea spirituală, entităţile spirituale i-au uitat pe oameni, aşa cum uităm noi ceva din sufletele noastre. Ei i-au uitat, i-au pierdut din conştienţă pe oameni! Prin Misteriul de pe Golgota conştienţa a fost reaprinsă. Şi dacă pentru oamenii începând din timpurile vechi până la Misteriul de pe Golgota trebuie rostită tragica afirmaţie: Şi zeii i-au uitat pe oameni, – pentru timpul de după Misteriul de pe Golgota trebuie spus: Şi zeii vor, puțin câte puțin, să-şi amintească iarăși de oameni. – Ei vor să pătrundă puțin câte puțin cu forţele lor exact în cele la care altfel omul pământesc nu ar cuprinde cu gândirea spiritualul, ele vor să pătrundă de asemenea pentru omul pământesc în înţelepciunea cerebrală, în viaţa omenească de reprezentare, care este legată de sistemul nervos. Cerul vrea să contemple Pământul, și fereastra de care are el nevoie pentru a contempla de sus ceea ce se află jos, s-a creat prin spărtura produsă atunci când entitatea Christos a intrat în personalitatea Iisus la Botezul făcut de Ioan în Iordan. Şi cuvintele [Nota 1]: „Acesta este Fiul meu, mult-iubit, astăzi L-am zămislit”, indică faptul că ceea ce se află sus va contempla din nou ceea ce se află jos, că ceea ce se află sus poate să se reverse – dar acum nu odată cu răsuflarea respiraţiei, ci odată cu gândurile şi reprezentările –, în şi din ceea ce se află jos. În această privinţă, în esență, timpul care s-a scurs de la Misteriul de pe Golgota până acum, a fost un fel de pregătire, iar noi suntem acum la răscrucea unde trebuie să vină altceva decât a fost până aici în modul de acţiune al Misteriului de pe Golgota. Aceasta este important, să fim conştienţi exact de acest lucru.
Pregătire a fost ceea ce a fost până acum. Căci până acum cel mult câteva individualități de excepție s-au putut apropia prin ştiinţa spirituală de Misteriul de pe Golgota. Însă acum trebuie să înceapă timpul în care pentru o mai mare parte a omenirii va fi să se pătrundă înțelesul Misteriului de pe Golgota prin ştiinţa spirituală. De ce?
De acest Misteriu de pe Golgota şi de înţelegerea lui sunt legate multe taine. Cât de des nu vin oamenii şi întreabă: Cum îmi găsesc eu relația mea cu Christos? – Este în mod sigur o întrebare justificată. Dar tot așa este clar pentru acela care este iniţiat în aceste lucruri, că la această întrebare nu se poate răspunde aşa, pur şi simplu. Aş vrea să spun în această privinţă ceva ca o comparaţie: Noi vedem lucrurile cu ochii, dar ochii nu îi vedem. Pentru ca ochii să poată vedea, ei nu se pot vedea pe sine; ei văd doar imagini oglindite şi nu pe ei înşişi. Acel lucru care vede, prin care vedem, nu se poate vedea pe sine însuşi. În timpul de după Misteriul de pe Golgota omul trebuie să vadă lumile spirituale prin Impulsul lui Christos, aşa cum vedem culorile de afară, ş.a.m.d., prin ochi. Dar aşa cum nu vedem ochiul însuşi, nu vedem nici Impulsul lui Christos, pentru că noi vedem prin el lumea spirituală.
De aceasta este legat faptul că Misteriul de pe Golgota este învăluit în taină, chiar şi din punct de vedere istoric este învăluit în taină. Trebuia ca acel eveniment istoric să devină pentru lumea ulterioară Misteriu de pe Golgota, unul care să nu poată fi găsit prin mijloace istorice. Să căuți viaţa lui Christos în istorie aşa cum cauți un alt eveniment istoric, este exact la fel ca şi cum ai încerca să determini ochiul să se vadă pe sine însuşi. Este în esența Misteriului de pe Golgota faptul că Iisus Christos nu poate fi găsit ca Socrate, Platon sau o altă personalitate istorică, prin documente cum sunt documentelele istorice. Este în esența Misteriului de pe Golgota faptul că însemnările referitoare la el nu sunt istorice, ci sunt însemnările unor oameni inspiraţi, însemnări despre care prin mijloace istorice întotdeauna se poate aduce dovada că ele nu sunt documente istorice propriu-zise. Am deveni bolnavi spiritual în evoluţia omenirii, în clipa în care Misteriul de pe Golgota ar putea fi înșirat în şirul evenimentelor istorice obişnuite. Nu l-am vedea nici chiar atunci în mod corect, dar într-un fel l-am percepe istoric aşa cu ne percepem ochiul dacă l-am rănit. Ochiul sănătos vede lucrurile, nu se vede pe sine însuşi. Dacă ochiul are o aşchie în el, care a rămas acolo, atunci vede un spaţiu negru în faţa sa şi începe să se perceapă pe sine însuşi; dar aceasta este o percepţie maladivă. Tot aşa ar interveni o percepere maladivă a Misteriului de pe Golgota, dacă omul nu ar avea în acest Misteriu de pe Golgota ceva care nu poate fi perceput; acel ceva prin care percepem este conexat cu taina de pe Golgota. Şi este remarcabil că: Această situaţie particulară a fost adusă pentru om abia prin intervenția Misteriului de pe Golgota. În clarvederea atavică, atâta timp cât Christos era sus, în lumea spirituală, atât timp cât el nu a coborât, oamenii au ştiut: El este acolo, el va veni. De aceea găsim în mod remarcabil o conştienţă despre Christos care va veni, o conștiență din experienţa proprie, directă, cum este orice altă experiență în profeţie. Oamenii au putut şti despre Christos atâta timp cât el – exprimat paradoxal – încă nu a venit. Dar în clipa în care a venit, ei nu au mai putut şti despre el în acelaşi mod. Aşa cum trăim ochiul atunci când vedem, tot aşa, în timpul de după Misteriul de pe Golgota, Evenimentul-Christos trebuie să fie trăit nemijlocit şi nu să fie cunoscut istoric.
Este interesant să examinăm cândva şi Evangheliile în privinţa modului cum consideră ele lucrurile pe care eu le explic acum din ştiinţa spirituală. Despre aceasta altă dată.
Astfel, a fost necesar ca dezvoltarea creştină, care voia să cuprindă în sine creştinismul, în primul rând să se organizeze în consecință, să pună credinţa în locul cunoaşterii, contemplării trăite, şi să ceară faptul că oamenii nu ar trebui să pretindă cunoștințe asupra Misteriului de pe Golgota, ci ar trebui să aibă experiențe interioare prin credință. Dar acum să ne gândim: în viaţa noastră de reprezentări – căci şi reprezentările născute din credință se află aici ca reprezentări – urmează să lumineze Misteriul de pe Golgota. Aici se intâlnește cu toate atacurile lui Ahriman. Intelectul nostru este câmpul de luptă pe care se confruntă impulsul lui Christos cu impulsurile ahrimanice, iar evoluţia, evoluţia pur exterioară a omului pământean va decurge în aşa fel că Ahriman nu va fi mereu așa legat. Cei o mie de ani se vor scurge, şi omul trebuie să aibă altceva decât forţa naivă cu care şi-a ridicat până acum impulsul lui Christos în conştienţa sa, să spunem: în conştienţa sa pământească. Omul trebuie să aibă altceva. Ce este acest altceva?
Acest altceva este ştiinţa spirituală, prin care omul urmează să-şi însuşească spiritual ceea ce noi numim impulsul lui Christos, pentru ca el să găsească în sine forţa puternică de a proteja, în conştienţa sa impulsul lui Christos de atacurile ahrimanice. Căci ce se străduieşte Ahriman să facă? Firește, acum, odată ce impulsul lui Christos este în lume, el nu îl poate înlătura. El nu este atât de puternic. Căci Christos este intrat în lume prin trupul lui Iisus din Nazaret. Ahriman nu îl poate înlătura; dar ceea ce poate face el, este să transforme reprezentările omeneşti în intelect în aşa fel încât ele să nu trăiască experiența impulsului lui Christos, ci a unei măşti privind impulsului lui Christos, adică oamenii să-şi întocmească reprezentări false despre Christos. Oamenii sunt supuşi pericolului că ei într-adevăr vorbesc despre Christos, dar își concep acea imagine despre el, pe care le-o pregăteşte Ahriman în intelectul lor. Cine poate examina adevărata configurare a dezvoltării culturii spirituale omeneşti, nu va găsi întotdeauna înfăţişări adevărate acolo unde înfăţişările lui Christos sunt preluate în imagini în conştienţa omenească, ci găseşte în ziua de azi în reprezentările omeneşti imaginile lui Christos deformate de Ahriman. Ceea ce unul sau altul dintre adepţii lui Christos numesc Christos, nu este întotdeauna Christos. Şi pentru ca Ahriman să-şi atingă scopul, el întunecă, încâlcește în multe privinţe intelectul omenesc. El îl încâlcește şi în acele locuri din care oamenii adesea capătă sfat. Acolo se pot face apoi experienţe foarte ciudate. Faceţi experienţele care sunt de făcut, de exemplu atunci când întrebaţi un teolog catolic despre opinia sa reală în privința fecioarei Maria. Sigur, majoritatea nu vor şti mai mult decât ceea ce le-a fost băgat în cap; dar nu despre aceasta este vorba. Există însă câțiva care şi-au însuşit cunoştinţe teologice deasupra celor băgate cu pâlnia în cap. La aceştia se va găsi un acord ciudat între imaginea femeii pământene Maria şi imaginea cosmică a bisericii cereşti, căci pentru adevăratul teolog catolic, Fecioara Maria este una cu femeia din simbolul Apocalipsei, care are Luna sub picioare, Soarele pe piept şi deasupra capului cele 7 stele. Însemnătatea cosmică nu poate fi gândită fără a-i da expresie într-o realitate terestră. Eu aş putea să vă aduc din literatura catolică lucrări care dovedesc faptul că acum teologii catolici încă mai scriu: Fecioara Maria este asemănătoare femeii solare, care are Luna sub picioare şi stelele deasupra capului. – Aşadar acolo mai există întru totul legătura pământescului cu spiritualul, cu spiritualul-cosmic. Dar tot mai mult dispare cosmicul prin puterea lui Ahriman. Şi cum mai dispare el din reprezentările despre Christos! Cât de puţin există în ziua de azi înclinația de a-l recunoaşte pe Christos ca marele spirit cosmic, care a coborât din înălţimile cosmice în trupul pământesc al omului Iisus din Nazaret, pentru a locui înăuntrul lui! Privind recunoaşterea acestui lucru există o contra-înclinație la mulţi oameni în ziua de azi, care cred că este chiar foarte creştinesc să aduci cât mai puţin cosmic în conceptul de Christos. Acest lucru ar fi fost imposibil pentru un teolog al secolului XIV. Că istoria nu prezintă acest aspect, este numai din cauză că istoria însăşi este în multe privinţe o falsificare.
Întreg interesul lui Ahriman este îndreptat înspre a-i abate pe oameni de la spiritual şi de a-i îndrepta spre material, care, ce-i drept, este tot un spiritual, dar unul ascuns în Pământ. Şi Ahriman are nevoie de tot felul de şiretlicuri şi viclenii pentru a înlătura oamenilor posibilitatea să aducă ceva cosmic în personalitatea lui Christos. În ziua de azi se poate găsi chiar – în special în lucrările social-democrate nu este rar acest lucru – o imagine a lui Christos ciudată, ahrimanică, care este dezbrăcată de tot spiritualul-suprapământesc, astfel încât să fie doar pur pământesc, asta ca să nu mai vorbim despre pictori, care au făcut tot posibilul să expedieze cosmicul din înfăţişarea lui Christos. Am văzut cu mulţi ani în urmă aici, în Berlin, o expoziţie cu chipuri ale lui Christos, unul lângă altul. Mai am şi astăzi catalogul în care mi-am notat observațiile mele: O imagine ahrimanică a lui Christos lângă alta! Şi cât de mulți apostoli ambulanți, care în ziua de azi vorbesc într-un mod sectant sau altul, oficial sau neoficial, despre Christos, nu ştiu că Ahriman le stă în ceafă şi îi ademenește să contureze imaginea lui despre impulsul lui Christos, şi nu ceea ce acţionează în însuşi impulsul lui Christos. Dar această imagine care acţionează în însuşi impulsul lui Christos nu poate fi expusă în sensul timpului nostru altfel decât prin mijloacele ştiinţei spirituale. Prin faptul că ştiinţa spirituală se ocupă de acele viziuni pe care le are omul când este în afara trupului său, ea are din nou posibilitatea să vadă imaginea lui Christos în adevărata sa înfăţişare. Atâta timp cât ne aflăm în trup, trebuie să ne spunem: Ce-i drept, ochiul poate vedea culoarea, dar nu se poate vedea pe sine însuşi. Dacă ieşiţi din trup, în contemplarea spirituală – dacă vă priviţi pe dumneavoastră înşivă, vedeţi ochiul –, vedeţi impulsul lui Christos prin Impulsul lui Christos. Deci ştiinţa spirituală poate restitui ceea ce nu poate da nicio istorie: o descriere a conceptului de Christos. Aşa cum ştiinţa spirituală îl poate aduce pe om să privească mai presus de vederea ochilor, tot aşa îl poate aduce ea să vorbească despre impulsul lui Christos, prin care se vede lumea spirituală. Prin acesta ajungem, ce-i drept, să putem dobândi reprezentări despre Impulsul lui Christos, dar cu toate acestea atacurile lui Ahriman nu sunt îndepărtate; pe ele trebuie să le înfruntăm cu mult mai multă cutezanță și curaj. Iar faptul că oamenii nu vor să ia în vedere conceptul de Christos prin ştiinţa spirituală, provine din faptul că ei au o frică subconştientă că de îndată ce Impulsul lui Christos este văzut prin ştiinţa spirituală, se izbeşte de opoziţia lui Ahriman. Cum iese la iveală acest lucru în timpul nostru?
El se va dezvălui încă în multe forme. În timpul nostru iese la iveală prin aceea că avem pe de o parte ştiinţele naturii ahrimanice şi istoria ahrimanică, cele care prezintă cursul dezvoltării culturale şi istoria în felul lor, şi că acestea, pe de altă parte, prin conceptele lor – însă acestea sunt acele concepte în care trebuie să acţioneze Ahriman, pentru că în noi acţionează tocmai Ahriman – exclud impulsul lui Christos. Se poate ca o filozofie – așa cum am menționat deja – să ajungă la un concept general de Dumnezeu, dar niciodată la un concept de Christos; acesta poate fi preluat, pentru că deja există, dar nu se poate ajunge la el. Nici măcar la un filosof ca Lotze [Nota 2] nu îl găsiţi. Iar lui Harnack [Nota 3] ar trebui să nici nu vorbească despre Christos, deoarece în gândirea sa conceptul de Christos nu apare deloc; el vorbeşte despre acesta numai pentru că îl găseşte în documente, în Biblie, ş.a.m.d. Şi în mod asemănător, nici alţi teologi nu ar trebui să vorbească despre Christos. De aceea, și ceea ce a descris Harnack drept Christos nu este dotat cu alte însuşiri decât cele ale Divinității generale, sau, dacă oscilează în cealaltă parte, îl găsim la el doar pe simplul om Iisus.
Ceea ce trebuie să asimilăm, dacă vrem să-l înţelegem pe Christos prin ştiinţa spirituală, este imaginea spiritual-ştiinţifică a lui Christos, cu deplina conştienţă că ştiinţa exterioară – nici ştiinţele naturii şi nici istoria – nu pot ajunge la conceptul de Christos, ci ele vor opune rezistenţă, rezistenţa faţă de conceptul de Christos, pe care o are în ziua de azi omul anticreștin, care, în contrast cu credinciosul, vrea să gândească numai în maniera ştiinţelor naturii sau istoriei. Şi trebuie să ne fie clar: aici trebuie să existe o rezistenţă interioară, pentru că aici conlucrează două lumi. Noi trebuie să ne implicăm curajoşi în acest conflict; căci el este conflictul care în teologia autentică este descris drept conflict dintre Christos şi Ahriman. O viziune vie asupra lumii trebuie să cuprindă în sine contradicţia; căci contradicţia trăieşte, de exemplu, în lupta dintre Christos şi Ahriman.
Eu am spus adesea: Lucifer acţionează ca tovarăş al lui Ahriman. Ei acţionează împreună. Ei au tot interesul să-l înșele pe om asupra faptului că el trebuie să aibă conflictul interior, şi ei au de aceea tot interesul să îndepărteze Împărăţia opusă lor. De aceea ei născocesc în sufletele oamenilor combinaţii de gânduri, de genul: La unison, în armonie cu infinitul [Nota 4]. De ce iau naștere asemenea imagini de reprezentare? Ele iau naștere pentru că oamenii sunt prea laşi în sufletele lor ca să înfrunte conflictul, şi vor să-i lase pe Lucifer-Ahriman să născocească o armonie cu infinitul. Este o căutare de satisfacţie în așa o viziune asupra lumii, care se exprimă în „În armonie cu infinitul”. Căutarea de satisfacţie într-o astfel de viziune asupra lumii este însă sinonim cu a se lega la ochi. În ziua de azi, omul se teme să se uite la multilateralitatea luptei din domeniul spiritual. Şi pentru că întotdeauna trebuie să apară forţe contrare atunci când nu se acordă atenţie la ceva care se află la locul său de drept, tot aşa apar firesc şi aici forţe contrare. Pentru că omul în ultimele secole s-a pregătit astfel încât se teme foarte mult de lupta interioară dintre puterile care trebuie să se lupte, această luptă în ziua de azi îi iese în faţa ochilor exteriori într-un mod înspăimântător. O astfel de consecinţă trebuia să intervină cu aceeaşi necesitate cu care a intervenit alungarea din Rai după ispitirea luciferică. Peste tot, în toate domeniile vedem cum omul actual este foarte înclinat să-şi creeze numai o linişte aparentă, căci ea are o însemnătate numai între naştere şi moarte. Prin aceasta, el gâtuiește prima parte a contradicţiei. Desigur că aceasta este întotdeauna acea parte care vine din Impulsul lui Christos. Contradicţia firească poate găsi ostilitate tocmai în felul acesta. Şi dacă dumneavoastră găsiţi în ziua de azi variatele prezentări de doi bani ale aşa-numitelor contradicţii din lucrările mele, descrise din aşa multe părţi, aveţi acum și posibilitatea să vi le luminați într-un mod mai profund asupra lucrurilor şi să vedeţi în acestea impulsul ahrimanic.
Oamenii nu vor să facă față printr-o confruntare reală cu acele forţe cărora trebuie să le facă față; ei vor să expulzeze conflictul din lume. Prin aceasta iau naștere tot felul de lucruri. Atunci când se expulzează un astfel de conflict din lume, el trebuie să iasă la iveală într-un alt mod. Ceea ce se pregătește de aceia care vor să expulzeze conflictul din lume nu este bun. Este aproape aşa cum este – faptul de a fi activ în domeniul spiritual-ştiinţific îţi oferă mereu ocazia de a face astfel de experienţe – când vin iar şi iar oameni care pun din cea mai adâncă nevoie întrebarea: De ce este Răul, de ce este durerea în lume? – Astfel de întrebări sunt mai uşor de pus decât se crede; căci oamenii pun adesea această întrebare pentru a înţelege cum se leagă cu Dumnezeul bun faptul că el permite Răul în lume. Ceea ce se poate face pentru a răspunde la astfel de întrebări este să le atragi atenţia oamenilor că în orice caz nu pot nega faptul că Binele din lume, ceea ce este admirabil, plin de înţelepciune, este dumnezeiesc. Dacă vor să justifice bunătatea lui Dumnezeu, ei se situează deja pe terenul de a atribui ceea ce este plin de înţelepciune bunului Dumnezeu. Dar de ce admite El Răul? Eu nu pot decât să spun mereu: Începeţi imaginându-vă o durere infimă: vă zgâriaţi şi datorită acestui fapt resimţiţi o durere. Orice durere are la bază faptul că ceva este supus distrugerii. Numai că nu este întotdeauna transparent în ce mod ia naştere durerea, dar aşa stau lucrurile. Dar acum să ne imaginăm că nu ne-am tăia cu cuţitul, ci că am avea undeva un loc deosebit de sensibil şi raze de Soare foarte fierbinţi ar cădea pe el. Astfel, în locul în care încă nu este o bășică, dar începe să se formeze una, se produce o modificare a ţesutului şi acolo s-ar putea remarca o durere. În cazul în care căldura solară ar acţiona mai puternic, într-un loc cu sensibilitate mai mare, s-ar putea produce o leziune mai mare. Şi acum reprezentaţi-vă următoarele: într-un loc al capului nostru erau cu eoni în urmă, două locuri de o sensibilitate deosebită faţă de razele Soarelui. Să vadă nu putea omul pe atunci, dar în acele două locuri razele Soarelui trebuiau, de fiecare dată când răsărea Soarele, să îi producă durere. Întrucât ţesutul i-a fost vătămat şi durerea trebuia să apară. Acest proces a trebuit să se desfăşoare de-a lungul unor mari intervale temporale şi vindecarea a constat în faptul că în acele locuri, prin vindecare, au luat naştere ochii. Pe baza rănirii au luat naștere ochii. Şi pe cât este de adevărat că ochii ne înfățișează frumuseţea lumii de culori, tot atât este de adevărat că ochii au apărut numai pe baza rănirii de către căldura solară a unor locuri deosebit de sensibile la lumină.
Nu există nimic care s-a născut întru fericire, întru bucurie, întru mântuire, fără aceea că s-a putut naște pe baza durerii. Iar a nu voi să ai durerea, conflictul, înseamnă să nu vrei să ai frumosul, măreţia, ceea ce aduce fericire, binele. Aici intrăm într-un domeniu unde nu mai putem gândi aşa cum dorim, ci unde suntem supuşi la ceea ce în misterii a fost numit necesitate de fier. Pe cât este de adevărat că în lume există o mare armonie, pe atât este de adevărat că această armonie actuală a trebuit să ia naştere pe baza durerii, pe atât este de adevărat că la Impulsul lui Christos nu se poate ajunge dintr-o voluptate sufletească lipsită de durere, aşa cum vor oamenii să simtă în complexul de reprezentări de „În armonie cu infinitul”. La Impulsul lui Christos putem ajunge numai expunându-ne curajoşi conflictului, care se desfăşoară pe terenul intelectului nostru sau al conştienţei noastre în general, între Impulsul lui Christos şi impulsurile ahrimanice, deasupra cărora nu ne este îngăduit să ne ridicăm cu uşurinţă, și spunând: Dacă nu avem armonie suntem nemulțumiţi, trebuie să ne dezvoltăm noi înşine încolo departe, mai sus de acest conflict, înspre dobândirea Impulsului lui Christos. Acest lucru apare în mod foarte concret în diferitele domenii. Dacă omul vrea să înţeleagă lumea în mod natural-ştiinţific şi în felul acesta nu poate găsi Impulsul lui Christos, şi dacă el pe de altă parte învaţă să înţeleagă lumea în mod spiritual-ştiinţific şi în felul acesta poate găsi Impusul lui Christos, lui trebuie să-i fie clar: este contradictoriu, dar exact în contradicția lor se acordă una cu alta. Ştiinţele naturii şi ştiinţa spirituală nu trebuie să fie una, aşa cum cred mulţi, acolo unde se pune problema numai de ştiinţa naturii sau numai de ştiinţa spirituală. Ele nici nu trebuie să fie aşa încât să poată fi puse una peste cealaltă; ci ele trebuie, dacă vrem să le suprapunem, să fie aşa ca urechea stângă şi cea dreaptă, care nici ele nu pot fi aduse la suprapunere completă. Nu aceasta este important, dacă două lucruri pot fi aduse în acord, ci felul în care se acordă.
