Zilele acestea a trebuit să ne luăm rămas bun pentru planul acesta fizic de la cel care a fost unul dintre cei mai fideli colaboratori în mișcarea noastră spirituală, pe care în anii războiului l-aţi putut vedea în cercul nostru aproape în fiecare săptămână: iubitul nostru prieten Herman Joachim. Apropiindu-ne, cu acea atitudine interioară ce rezultă din ceea ce căutăm drept cunoştinţe spiritual-ştiinţifice, de evenimentul morţii oamenilor apropiaţi nouă, găsim noi înşine ceva din ceea ce trebuie să ne devină propriu în privinţa poziţiei noastre, a raportului nostru cu lumea spirituală. Într-un asemenea caz noi privim, pe de o parte, înapoi la ceea ce a fost pentru noi cel plecat dincolo, în răstimpul care ne-a fost îngăduit să-l trăim alături de el, întrucât ne-a fost îngăduit să fim tovarășul lui de străduință; dar noi privim totodată în față, în lumea care a preluat sufletul care a fost unit cu noi şi care urmează să rămână unit cu noi, pentru că ne leagă împreună corzi care sunt de natură spirituală şi nu se pot desface prin evenimentul fizic al morţii.
Herman Joachim, acest nume este în acest caz ceva care, ca un far călăuzitor luminând până departe, a mers înaintea personalității pierdută pentru noi pe planul fizic, un nume strâns legat de dezvoltarea artistică a secolului XIX, un nume legat de cel mai frumos tip de principii estetice în concepţia muzicală, şi nu este nevoie ca eu să expun aici ce înseamnă pentru evoluţia spirituală a timpurilor recente numele de Joachim. Dar dacă cel care a plecat acum de la noi, de pe planul fizic, în lumea spirituală, ar păşi în mijlocul nostru cu toate însuşirile sale frumoasele, mari, incomparabile, şi cu un nume complet necunoscut: cei care au avut norocul să-l cunoască şi să-şi unească propriile lor strădanii cu ale lui, l-ar fi socotit ca făcând parte din cele mai valoroase personalităţi din viaţa lor de aici de pe Pământ, numai prin ceea ce ar izvorî din forţa propriei sale valori, din amploarea și strălucirea propriului său sufletul. Dar tocmai în ceea ce a fost acest suflet pentru celelalte suflete în plan pur omenesc, a continuat să acţioneze în acest suflet, ceea ce a acţionat într-un mod atât de măreţ ca element spiritual pur artistic pornind de la tată. Am putea spune că în orice manifestare spirituală, în orice revelare a gândurilor lui Herman Joachim, a fost pe de o parte acest element artistic, care pe de altă parte a fost întărit şi purtat de cea mai intensă spiritualitate a voirii, simţirii şi strădaniei după cunoaşterea spirituală. La fel cum marile intenţii ale tatălui prevalează aici în sânge la acest om, tot aşa era ceva în atmosfera lui spirituală, care a fost frumos inițiat prin faptul că Herman Grimm – acest eminent, acest reprezentant inegalabil al vieţii spirituale din Europa Centrală – şi-a ţinut mâinile binecuvântător peste Herman Joachim la botez, deoarece el a fost naşul de botez al lui Herman Joachim. Şi de când am ştiut aceasta, mi-a fost un gând drag, după cum veţi înţelege din unele lucruri pe care le-am spus în acest cerc tocmai despre ceea ce porneşte de la personalitatea lui Herman Grimm în spiritualitatea mai recentă. Atunci când a murit un prieten drag lui Herman Grimm, Herman Grimm a scris nişte cuvinte frumoase; atunci când a murit acea individualitate cu totul unică Walter Robert Tornow, Herman Grimm a scris: „El se retrage din societatea celor vii [Nota 1]; el va fi primit în societatea celor morţi. Este ca şi cum ar trebui să-i învăţăm şi pe aceşti morţi, cine intră în rândurile lor”. Iar faptul că la o astfel de despărţire ai sentimentul că trebuie să-i înveţi şi pe morţi cine intră în rândurile lor, era avut în vedere de Herman Grimm nu numai faţă de acela pentru care scria aceste rânduri, ci el îl avea în vedere ca sentiment existent în general în sufletul omenesc, atunci când cineva care ne este apropiat trece din lumea fizică în lumea spirituală. Atunci privim înapoi la experiențele semnificative ce ne-a fost îngăduit să le trăim cu cei plecați, şi considerăm aceasta ca pe o deschidere prin care putem privi într-o fiinţă infinită; căci orice individualitate sufletească omenească este o fiinţă infinită, şi ceea ce ne-a fost îngăduit să trăim împreună cu ea este întotdeauna ca şi cum am privi printr-o fereastră într-un ţinut nelimitat. Dar există în viaţa omenească anume momente, când mai multe au luat parte la această viaţă omenească, în care apoi îţi este îngăduit să arunci priviri mai adânci în individualitatea omenească. Atunci este întotdeauna ca şi când tocmai în asemenea clipe în care ne este îngăduit să aruncăm priviri în sufletele omeneşti, s-ar face accesibil cu o putere cu totul deosebită tot ceea ce este taină a lumii spirituale. În reprezentări cuprinzătoare, care se îmbibă cu sentimentul nostru, ni se revelează atunci multe din ceea ce trăieşte şi în viaţa omenească obişnuită ca măreţ, puternic, tinzând spre spiritual.
O asemenea clipă îmi este îngăduit acum să o pomenesc, pentru că o simt ca semnificativă, dar în mod obiectiv, în privinţa fiinţei celui plecat dintre noi. Pe când într-un moment important cu ani în urmă la Köln, el era unit cu noi spiritual-ştiinţific, am putut vedea într-o convorbire cu el, după ce făcusem cunoştinţă personală nu de multă vreme, cum îşi unise acest om interiorul cel mai profund al sufletului său cu ceea ce străbate Cosmosul ca fiinţă şi urzire spirituală, cum găsise el, dacă îmi este îngăduit să spun aşa, marea racordare a responsabilității sufletului omenesc faţă de puterile divin-spirituale care sunt conectate la înţelepciunea cârmuirii lumii, şi cu care omul individual se găsește pus față în față în momente deosebit de însemnate atunci când îşi pune întrebarea: Cum te încadrezi tu în ceea ce ţi se pune dinaintea ochiului sufletesc drept cârmuire spirituală a lumilor? Cum îţi este îngăduit să gândeşti din conştienţa ta de sine, ştiind că tu însuți eşti o verigă responsabilă în lanţul spiritualităţii lumii? – Aceasta mi-a relevat atunci sufletul lui Herman Joachim, faptul că el a putut simţi, trăi şi recunoaşte simțind, cu toată profunzimea, cu toată – dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie – temeinicia sufletescului său, o asemenea clipă ca fiind reprezentanta legăturii omului cu spiritualitatea lumii.
Apoi el a pătimit multe. Greu a apăsat asupra lui timpul atunci când a izbucnit acea fatalitate de nenumit de care suferim cu toţii (Primul Război Mondial – n.tr.), după ce a trăit ani mulţi în Franţa, la Paris, unde a găsit-o pe iubita lui consoartă. El a trebuit să se întoarcă din datorie – dar în acelaşi timp privind, bineînțeles, această datorie ca unită lăuntric cu fiinţa sa – înapoi la vechea sa meserie de ofiţer german. El şi-a îndeplinit profesiunea în locuri importante, nu numai cu un sincer simț al datoriei, ci cu cunoștință a lucrurilor, plină de devotament, astfel încât el a putut acţiona în cadrul acestei profesiuni în mod uman în sensul cel mai înalt și adevărat, în cel mai profund sens umanitar; mulţi dintre aceia care au beneficiat de această acţiune prietenoasă, vor păstra cea mai recunoscătoare amintire. Eu însumi mă gândesc adesea la acele discuţii pe care le-am putut avea cu Herman Joachim în aceşti trei ani de jale şi suferinţă omenească, în care el mi s-a dezvăluit a fi un om capabil să urmărească cu o înţelegere cuprinzătoare evenimentele timpului, un om aflat departe de a se lăsa tulburat în pivniţa acestei înţelegeri de vreun gând de ură sau iubire dintr-o direcţie sau alta, în care gândurile de ură sau iubire ar fi putut prejudicia judecata obiectivă cu privire la evenimentele timpului, om care de asemenea, în ciuda faptului că prin această pricepere plină de înţelegere a timpului nostru el nu și-a putut ascunde povara ce ne apăsa, el a purtat cu putere în pieptul său, pornind din adâncurile esenţei spirituale a Universului, speranţele şi încrederea ieşirii din această situaţie.
Herman Joachim făcea parte dintre aceia care pe de o parte asimilează în ei înșiși ştiinţa spirituală așa cum trebuie, într-un mod pe deplin obiectiv, plin de înţelegere, dar care pe de altă parte prin această înţelegere raţională nu se lasă dus de adânca cufundare spirituală, de adânca cuprindere spirituală, de faptul de a fi dăruit nemijlocit spiritului, astfel încât această cuprindere spirituală, acest a fi dăruit nemijlocit spiritului, este foarte departe de a ademeni vreodată un astfel de suflet spre ceea ce poate fi cel mai periculos pentru noi: spre fantastic, spre exaltare. Un asemenea fantastic, o asemenea exaltare provin, la urma urmelor, numai dintr-un anumit egoism voluptuos. Cu mistica egoistă, acest suflet nu avea nimic de a face. În schimb, cu atât mai mult avea de a face cu marile idealuri spirituale, cu marile idei eficiente ale ştiinţei spirituale.
Herman Joachim era preocupat în fiecare clipă de ce s-ar putea face pentru a aduce direct în viaţă, în locul în care se afla el, idealurile spiritual-ştiinţifice. El, care era membru al francmasoneriei, care aruncase priviri adânci în esenţa francmasoneriei, dar şi în esenţa legăturilor francmasonice, îşi propusese marea idee de a atinge cu adevărat ceea ce poate fi atins printr-o pătrundere spirituală a formalismului francmasonic cu esenţa spirituală a ştiinţei spirituale. Tot ceea ce a acumulat francmasoneria de-a lungul secolelor drept cunoaştere profundă, dar devenită formală, aş spune, cunoaştere cristalizată, i s-a dezvăluit lui Herman Joachim până la un anumit grad, prin înalta sa poziţie în cadrul francmasoneriei. Dar el a găsit tocmai în acest loc în care se situa, posibilitatea să gândească în contextul uman corect cele aflate, şi să pătrundă ceea ce totuși poate veni numai din forţa ştiinţei spirituale, cu cele aduse din vechime care trebuiau însuflețite din nou de el. Şi dacă ştii cum a lucrat Herman Joachim în această direcţie, în ultimii ani în acest timp greu, dacă cunoşti întru câtva seriozitatea activității sale şi demnitatea gândirii sale în această direcţie, ca şi forţa voinței sale şi amploarea muncii sale în acest domeniu, atunci ştii ce a pierdut planul fizic prin pierderea lui. Eu nu pot altfel decât să mă gândesc mereu, cu un asemenea prilej şi cu altele asemănătoare, cum un american, considerat printre oamenii spirituali ai timpului nostru, a consemnat maxima: Nici un om nu este de neînlocuit; dacă cineva se retrage, imediat vine altcineva pe postul său. Este de la sine înţeles că un asemenea americanism nu poate fi rostit decât din cea mai profundă necunoaştere a vieţii reale. Căci adevărul spune exact contrariul. Şi adevărul cumpănit față de realitatea pe care o am eu acum în vedere, ne spune şi mai mult: În realitate, nici un om nu poate fi înlocuit în privinţa a tot ce a fost el în viaţă. Şi exact atunci când vedem pe exemplele proeminente, ca în acest caz, atunci suntem adânc pătrunşi de acest adevăr; căci tocmai în cazul nostru, în cazul lui Herman Joachim, suntem direcționați așa drept înspre karma vieţii omeneşti. Şi această înţelegere a karmei vieţii omeneşti, înţelegerea karmică a marilor probleme de destin, este singura care ne permite să ne descurcăm, atunci când vedem petrecându-se în faţa ochiului nostru sufletesc o astfel de trecere, la o vârstă relativ tânără a omului, şi plecând dintr-o astfel de muncă de o viață, serioasă și necesară.
Dar şi altceva a trebuit să-mi spun adesea zilele acestea, la despărţirea de acest prieten preţios, după ce am văzut zi de zi sufletul trecând treptat din acele regiuni unde a avut de înfăptuit așa lucruri importante, în celelalte regiuni, unde va trebui să-l căutăm prin forța spiritului nostru, dar din care el ne va fi ajutor, fortifiant şi întăritor. A trebuit să gândesc: Toate ideile îndrăznețe, toată vigoarea spirituală a ideilor jinduite de om privind necesitatea karmică, ni se prezintă dinaintea sufletului, atunci când trăim experiența unei asemenea morți. Trebuie adesea să spunem atunci lucruri care nu pot fi spuse decât în cadrul Mişcării noastre spirituale, dar în cadrul Mişcării noastre spirituale atunci și sufletul omenesc dă marea forţă care trece dincolo de moarte şi viaţă, care le cuprinde pe amândouă.
Viu stă în faţa mea sufletul lui Herman Joachim. Viu îl vedeam încadrat într-o sarcină spirituală, asumată în cea mai deplină libertate. Viu îl vedeam implicându-se în însușirea acestei sarcini. Apoi, moartea acestui suflet mi-a apărut ca fiind ceva pe care el l-a preluat de bunăvoie, pentru că el poate prelua sarcini dintr-o altă lume, într-un mod şi mai intens, mai puternic, mai adecvat necesităţii. Şi aproape că în privința unor astfel de evenimente se poate vorbi tot ca despre o datorie, despre necesitatea fiecărei morţi în momente foarte precise. Știu, nu pentru toţi oamenii poate fi aceasta o consolare, un gând susţinător, cel pe care îl exprim astfel. Dar ştiu de asemenea că în ziua de azi deja există suflete care se pot ridica la acest gând, în fața a ceea ce persistă în vremea noastră, spre profunda noastră durere, spre adânca noastră suferinţă; persistă prin faptul că vedem cât de greu devine în cadrul lumii fizice, în cadrul curenţilor materialişti, în care trăim incorporaţi în trup fizic, să rezolvăm marile sarcini necesare. De aici poate fi deja un gând care pas cu pas, din durere, din suferință, ne poate deveni drag: că cineva a ales poate să moară pe planul fizic, pentru a putea îndeplini cu atât mai puternic sarcina sa. Cumpănim apoi acest gând cu durerea pe care va trebui să o resimtă şi prin care trebuie să treacă de acum încolo iubita noastră prietenă, soţia lui Herman Joachim, cumpănim acest gând cu propria noastră durere în privinţa iubitului nostru prieten, şi încercăm să ne înnobilăm durerea prin aceea că o asezăm alături de un mare gând, pe care tocmai l-am rostit; gând care, ce-i drept, nu caută să atenueze, nici să paralizeze durerea, gând care poate însă radia în această durere, ca ceva care luminează din Soarele cunoaşterii omeneşti şi ne învaţă să pătrundem necesităţile omeneşti şi necesităţile de destin. Într-un astfel de context un asemenea eveniment devine în acelaşi timp ceva care ne poate aduce în raportul corect cu lumea spirituală.
Dacă prin astfel de gânduri ne fortificăm în privinţa înclinațiilor pe care vrem să le dezvoltăm: înclinaţiile forţelor noastre sufleteşti înspre locurile de ședere actuale şi viitoare ale sufletului scump nouă, atunci nu vom putea niciodată pierde acest suflet, atunci vom fi conectați activ cu el. Şi dacă vom cuprinde întreaga putere a acestui gând: un om care a putut iubi ceea ce se află în jurul său ca puţini alţii, care şi-a acceptat moartea dintr-o necesitate de fier – atunci acesta va fi un gând demn de viziunea noastră asupra lumii. Dacă-l onorăm astfel pe iubitul nostru prieten, rămânem uniţi în acest fel cu el. Cea care, ca tovarăşă a sa de viaţă, a rămas aici pe planul fizic, va ști de la noi că noi vom fi împreună cu ea, uniţi în gânduri faţă de dragul nostru prieten, că vrem să îi rămânem prieteni, apropiaţi.
Iubiţii mei prieteni, de fapt, moartea lui Herman Joachim s-a alăturat multor pierderi pe care le-am avut în cadrul societăţii noastre în aceste vremuri grele. Despre una dintre cele mai grele pierderi încă nu am vorbit până acum, pentru că eu însumi sunt prea puternic implicat în ea şi am pierdut mult prea mult pentru ca această legare prin elementul personal cu cea pierdută să-mi permită să ating unele aspecte ale acestei pierderi.
Un mare număr dintre dumneavoastră cred că îşi vor aminti cu drag de fidela noastră colaboratoare, de iubita noastră colaboratoare, de sora doamnei Dr. Steiner, Olga von Sivers, pe care am pierdut-o pentru planul fizic tot în ultimele luni. Desigur că în aparenţa ei exterioară ea nu a fost o personalitate care să se fi putut revela în acţiuni directe, palpabile, ci o personalitate care a fost întru totul modestie. Dar, iubiţii mei prieteni, dacă fac abstracţie de ceea ce pentru mine însumi şi doamna Dr. Steiner este o pierdere dureroasă, de neînlocuit, dacă fac abstracţie să descriu aceasta, îmi este îngăduit să indic tocmai în acest caz că: Olga von Sivers făcea parte dintre acei colaboratori ai noştri care se străduiau spiritual, care a primit de la început cu cel mai cald suflet tocmai ceea ce este nervul cel mai lăuntric al ştiinţei noastre spirituale orientate antroposofic. Această ştiinţă orientată antroposofic a fost asimilată de ea cu cea mai profundă înţelegere şi prin unirea cea mai profundă a sufletului. Şi Olga de Sivers a fost în aşa fel structurată, încât atunci când asimila aşa ceva, asimila cu întreaga ei fiinţă. Şi ea a fost un om întreg. Acest lucru a fost ştiut de aceia care erau uniţi cu ea. Ea era la fel de puternică în respingerea a tot ceea ce desfigurează acum progresul omenirii în mod mistic-teosofic, ceea ce aduce viaţa spirituală pe tot felul de căi greşite. Ea era puternică în forţa de a face deosebirea între ceea ce, aparţinând timpului nostru, vrea să se încadreze în progresul omenirii, vrea să acţioneze pentru acesta, şi ceea ce, provenind din oarece alte impulsuri şi temeiuri se prezintă acum ca teosofie şi altele asemănătoare, ca tot felul de strădanii mistice. În privinţa modului în care lua chiar de la început acel adevăr înspre care noi tindem, Olga von Sivers poate fi socotită printre acei membri care se străduiesc în modul cel mai exemplar. De asemenea, ea nu avea nici cea mai mică predispoziţie în fiinţa ei, de a-şi neglija în cea mai mică măsură sarcinile vieții ei, ale vieţii exterioare, ale vieţii cotidiene nemijlocite, care adesea pentru ea erau sarcini grele ale acestei vieţi de zi cu zi, și de asemenea nici ca prin încadrarea ei deplină, completă, în Mişcarea noastră spirituală, să se sustragă fie şi în cea mai mică măsură acestor sarcini. Şi îmi este îngăduit să spun că ceea ce ea, cu deplină înţelegere de la început, a asimilat în întreg sufletul ei drept conţinut al Mişcării noastre, a transferat altora. Acolo unde îi era îngăduit să transfere învăţătura noastră asupra altora, ea se supunea acestei sarcini tot într-un mod cu adevărat exemplar, în aşa fel încât ştia să pătrundă forţa ideilor prin bunăvoinţa imensă, plină de iubire a naturii sale, pentru a acţiona prin aceste două aspecte asupra omenirii: forţa ideilor – şi modul deosebit, determinat de personalitatea sa, de a transfera ideile.
Aşa a continuat ea chiar şi atunci când o separau de noi acele graniţe care se înalţă în ziua de azi atât de cumplit între cei ce adesea din punct de vedere uman țin unii de alții în mod intim. Aceste graniţe nu au împiedicat-o să acţioneze pentru cauza noastră şi în acel teritoriu care acum în Europa Centrală este socotit ca teritoriu inamic. Experiențe grele stăteau în faţa sufletului ei, toată groaza acestui război înfiorător, în care ea a dezvoltat o activitate cu adevărat umanitară până în ultimele ei săptămâni de boală, negândindu-se niciodată la sine, acţionând întotdeauna pentru aceia care i-au fost încredinţaţi din evenimentele cumplite ale acestui război, dezvoltând o activitate samariteană în cel mai nobil sens, pătrunzând acest serviciu samarinean cu ceea ce îi străbătea întreaga simţire şi năzuire pornind din Mişcarea noastră spirituală. Deşi îmi este apropiată, îmi este îngăduit să comunic, cu sufletul mişcat, tocmai această latură a fiinţei sale, al acestui membru plin de dăruire şi gata de jertfă, care a fost Olga de Sivers chiar de la începuturile acestei Mişcări. Era un gând drag pentru doamna Dr. Steiner şi pentru mine, ca atunci când vor veni alte timpuri decât tristul nostru prezent, să putem avea din nou această personalitate şi în apropierea noastră spaţială. Dar şi aici, o necesitate de fier a decis altfel.
Şi în acest caz, moartea este ceva care se încadrează în viaţa noastră, atunci când încercăm să înţelegem spiritual această viaţă, clarificând şi iluminând această viaţă. Sigur, sunt multe de obiectat împotriva unor lucruri care domnesc în societatea noastră, lucruri pe care tocmai societatea noastră le dă la iveală. Dar avem şi astfel de lucruri de consemnat, avem înaintea sufletelor noastre astfel de lucruri de trăit, care constituie ceva superior, extrem de frumos, de semnificativ, în special din forţa care pătrunde prin Mişcarea antroposofică, se află în preajma noastră. În ziua de azi îmi este îngăduit să vorbesc despre astfel de exemple. Şi unii dintre dumneavoastră îşi vor aminti bine şi de un membru care, ce-i drept, nu aparţinea ramurii noastre, dar la care totuși mă gândesc acum, întrucât a apărut adesea și în această ramură în cercul surorilor sale, cunoscută de mulţi aici, Johanna Arnold a noastră, care de puţină vreme a trecut de pe planul fizic în lumea spirituală. Sora ei, care a fost un membru la fel de devotat, fidel al Mişcării noastre, a precedat-o cu doi ani.
Zilele acestea, la pregătirea unei broşuri împotriva unui atacator ostil Mişcării noastre, profesorul Max Dessoir, a trebuit să trec cu ochii mereu prin pasajul în care se afirma că eu nu am nicio legătură cu ştiinţa, şi chiar marea masă a adepţilor mei ar renunţa complet la orice activitate de gândire proprie. Or o personalitate ca Johanna Arnold este cea mai vie dovadă a câtă minciună se află în astfel de afirmații ale unui profesor ignorant. Măreţia care s-a aflat în modul trecerii în lumea spirituală la Johanna Arnold, dar şi în măreţia interioară a întregului ei devotament sufletesc faţă de ştiinţa spirituală, sunt într-adevăr dovezi vii ale felului cum această ştiinţă spirituală este primită de oamenii cei mai valoroşi. Viaţa Johannei Arnold a fost una dintre acelea care îl supun pe om la probe, dar care de asemenea fortifică şi oţeleşte omul. A fost totodată o viaţă care revelează un suflet mare. Nu numai pentru că în timpul apartenenţei ei la Mişcarea antroposofică ea a fost un sprijin puternic pentru ramura ei şi pentru cercurile învecinate, nu numai pentru că a acţionat atât de frumos în regiunea Rinului, a acţionat frumos în legătură cu alte personalităţi – din rândul cărora a fost smulsă de curând, pentru regiunea spirituală, și doamna Maud Künstler, cea de neuitat, cea atât de strâns unită cu Mişcarea noastră – nu numai că Johanna Arnol a acţionat în felul ei începând de la colaborarea ei cu Mişcarea antroposofică, ci ea, în cadrul acestei Mişcări, a revelat un suflet puternic în el însuși. Şapte ani avea când cu o nobilă jertfire şi curaj a salvat viaţa surorii ei mai mari, care era gata să se înece; şapte ani avea. O parte din viață și-a petrecut-o în Anglia, iar modul în care a acţionat viaţa asupra ei arată că viaţa a fost atât un mare învăţător şi fortificator al sufletului ei, dar şi ca revelator a tot ceea ce viaţa poate fortifica, astfel încât ea revelează după ce spiritual-divin duce dorul sufletul. Johanna Arnold prin sufletul ei mare, puternic, a devenit binefăcătoare în mediul înconjurător ei, pentru antroposofii cărora le-a fost conducător; ea ne-a fost un prieten iubit, pentru că noi am putut vedea ce forţă puternică a fost ancorată prin ea în cadrul Mişcării noastre. Pentru a înţelege sensul acestui timp, pentru a înţelege ceea ce se petrece de fapt acum cu omenirea, de câte ori nu mi-a pus în ultimii ani, de când a început acest timp îngrozitor, tocmai Johanna Arnold această importantă întrebare. Ea era necontenit preocupată de ideea: Ce vrea, de fapt, acest timp cu încercări îngrozitoare cu neamul omenesc, şi ce putem face noi, fiecare în parte, pentru a trece în mod corect prin acest timp de încercări? Nici un eveniment cotidian în legătură cu marea mişcare a timpului nu a trecut neobservat de sufletul Johannei Arnold. Dar ea a putut și să le încadreze pe toate în marile contexte, şi ea ştia şi să aducă totul în corelaţie cu mersul spiritual al evoluţiei omenirii în general. Fichte, Schelling, Hegel, Robert Hamerling au constituit studiul ei puternic și serios, căreia i se dăruia pentru a descifra tainele existenţei omeneşti. Oh, trăiesc totuşi multe în cadrul Mişcării noastre, de care ne dăm seama cu o asemenea ocazie, multe care adâncesc viaţa omenească, acţiunea omenească, evoluţia omenească. Şi dacă este cineva dovada vie că este o minciună frivolă faptul că în cadrul Mişcării noastre se renunţă la propria activitate de gândire: Johanna Arnold este o asemenea dovadă vie şi ea tocmai prin forţa sa, dăruirea sa, prin fidelitatea sa faţă de Mişcarea spiritual-ştiinţifică, şi de asemenea prin voinţa sa în muncă ştiinţifică serioasă, în a pătrunde printr-o activitate serioasă de gândire în tainele omenirii, rămâne un model pentru aceia care au cunoscut-o. Eu sunt personal recunoscător tuturor acelora care au exprimat aceasta într-un mod atât de frumos la întoarcerea prietenei noastre în patria spirituală. Şi sora care este astăzi împreună cu noi şi le-a văzut plecând pe cele două surori într-un răstimp atât de scurt, poate lua cu sine această conştienţă că noi, uniţi cu ea în gânduri, vrem să rămânem fideli faţă de cea care a plecat de lângă ea, din lumea fizică trecând în lumea spirituală, şi pe care noi nu vrem numai să o păstrăm în amintire, ci cu care vrem să menţinem un contact viu.
Iubiţii mei prieteni, și astfel de consideraţii care se leagă nemijlocit de ceea ce ne afectează foarte dureros, fac parte din întregul – îmi este îngăduit să spun aşa, înlăturând întreg pedantismul din acest cuvânt – studiului nostru viu. Vedem chiar acum în prezent murind de asemenea unele lucruri despre care nu ştim în același fel că pot afla o înviere spirituală, aşa cum spunem despre sufletul omenesc. Vedem murind atâtea speranţe, atâtea aşteptări. Probabil că acum putem chiar spune: de ce-şi fac oamenii, dacă privim mai clar în mersul evoluţiei omenirii, speranţe nejustificate, aşteptări nejustificate? Dar speranţele şi aşteptările sunt forţe, sunt forţe active. Trebuie să ni le facem. Nu este așa, că întrucât ne temem cumva că ele nu se împlinesc, avem dreptul să ne abținem; ci trebuie să ni le facem pentru că atunci când le nutrim, indiferent că se împlinesc au nu, ele acţionează ca forţe; pentru că din ele ceva va ieși. Dar noi trebuie să ne descurcăm şi dacă uneori nu se iese nimic din ele. Tare îți dorești să-ţi faci speranţe în privinţa unor oameni, când ei încep și numai dintr-o direcţie oarecare, să manifeste căldură pentru o înţelegere a lumii spirituale. Ți le şi faci. Cu toate acestea, în vremea noastră materialistă astfel de speranţe se spulberă, şi în ultimele consideraţii v-am descris care sunt motivele mai profunde pentru care se risipesc aceste speranţe.
Aici trebuie să ne fie mereu clar: oricât de mare ar fi astăzi în lumea fizică, în unele domenii, ceea ce se numeşte curaj omenesc, în domeniul spiritual găsim totuşi foarte rar curaj omenesc. De aceea, exemplele pe care le-am putut expune astăzi sunt de-a dreptul exemplare, ar trebui să devină modele şi în privinţa aspectelor exterioare ale Societăţii noastre şi ale Mişcării noastre spirituale. Mulți oameni în ziua de azi au, aş spune, o lumină asupra acestui lucru: cu materialismul nu mai merge. Dar la pătrunderea în ceea ce trebuie pătruns, dacă e ca omenirea să fie condusă la salvare în loc să fie condusă la nenorocire în evoluţia culturii, la pătrunderea în ştiinţa spirituală concretă, adevărată, acestui fapt i se opune ceea ce eu am numit adesea comoditatea sufletească interioară a oamenilor. Uneori oamenii sunt neobişnuit de aproape de a intra pe poartă, în ştiinţa spirituală, dar practic comoditatea lor este cea care îi împiedică să-şi facă sufletul atât de maleabil, de plastic, de plin de conţinut, încât să poată cuprinde ideile lumii spirituale care sunt explicate, adevăratele conţinuturi ale lumii spirituale. Visarea la general în unitatea mistică a lumii, declamarea generală: Ştiinţa singură nu face nimic, trebuie să vină credinţa – este o atitudine care poate fi întâlnită la mulţi în ziua de azi. Însă curajul de a pătrunde cu adevărat în concretul consideraţiilor şi descrierilor a ceea ce este lumea spirituală din spatele lumii noastre sensibile, acest curaj lipseşte de multe ori.
V-am povestit în iarna trecută [Nota 2] despre Hermann Bahr, cât de aproape era acest om de pătrunderea în lumea spirituală după ultimele sale cărţi «Expresionismul» şi romanul său «Înălţarea la cer». V-am vorbit atunci şi despre cărţile lui Hermann Bahr. Nu poate fi negat că în ciuda multelor sale oscilaţii, în ciuda multelor sale schimbări în viaţă, omul în cele din urmă a găsit strădania către spirit. Dar foarte ciudată este totuşi o lucrare pe care tocmai mi-a trimis-o, ca pe cea mai recentă a sa, şi care se cheamă: «Raţiune şi ştiinţă», ediţie separată din «Cultura», anuar al Societăţii austriece Leo, 1917, editura Tyrolia, Innsbruck. Ea porneşte de la ideea cum a ajuns omenirea contemporană ca, dintr-o mai veche strădanie de cunoaştere, să clădească mai mult doar pe raţiune, să caute prin raţiune divin-spiritualul, să caute prin raţiune coerenţa Universului. Și Hermann Bahr porneşte de la întrebarea: Pentru ce este această raţiune, de unde a venit această strădanie raţională, numită Iluminism în secolul XVIII, şi pe care secolul XIX a răspândit-o în multe cazuri. Chiar la începutul scrierii sale, el spune:
„Înainte de război, Occidentul îşi făcea iluzia că popoarele sale ar avea lucruri în comun. Exista cosmopolis-ul, împărăția bunilor europeni, lumea strălucitoare a milionarilor, a diletanţilor şi a esteţilor, a existenţei apatrizilor în vagoanele de dormit, pe coastele mărilor albastre şi în marile hoteluri, a hoinarilor dezrădăcinaţi ai lumii. Exista mândra republică a spiritelor în ştiinţă şi artă. Exista dreptul internațional. Exista umanitatea. Existau internaţionale ale muncii, comerţului, banilor, gândurilor, gusturilor, moralei, capriciilor. Existau scopuri, ţeluri, ale tuturor popoarelor Occidentului în comun. Ba chiar credeau că la aceste scopuri comune au și un mijloc comun: raţiunea omenească. Prin ea, sperau ei, va deveni omenirea cândva capabilă treptat, prin forţe reunite, de întregul Adevăr, care probabil omului individual îi rămâne inaccesibil. Toate aceste lucruri comune ne-au fost răpite de război. Ele au dispărut.”
Așa îşi pune Hermann Bahr această problemă, şi el aduce deja sufletul nostru de acum laolaltă cu aspirația raţională unilaterală a omului. El ne aduce aminte un fapt interesant legat de Goethe care este cu adevărat interesant. Anume Goethe contemplă în Boemia un munte curios configurat, Kammerbühl [Nota 3], şi prin această contemplare lui i-a rezultat faptul că acest munte trebuie să fie, prin modul în care a luat naştere, de natură vulcanică. Goethe avea credinţa fermă că muntele trebuia să fi luat naştere prin vechi forţe vulcanice. Dar au existat alţii, care nu erau de aceeaşi părere, ci presupuneau că muntele ar fi de natură neptunică, ar fi datorită forţelor de sedimentare și împins în înălţime prin puterea apei. Goethe credea asta, că muntele ar fi de natură vulcanică; dar el nu-i putea convinge pe ceilalţi, care erau de altă părere, de corectitudinea presupunerii sale. El simţea că era un anumit impuls interior, care îi spunea: muntele mi se prezintă ca fiind vulcanic; pe când ceilalţi spuneau: muntele ni se prezintă, conform naturii lui, sedimentar. Şi de aici, Hermann Bahr îşi spune: vedem aşadar, din aceasta, că pe oameni îi mână cu totul alte impulsuri în formularea judecăţilor lor, impulsuri ce se află dincolo de raţiune. Dar nu toţi oamenii sunt Goethe, este el de părere; dar cu toţii pot deveni, dacă ei cred că îşi urmează raţiunea determinați de impulsurile lor. O vreme trecută, Evul Mediu – aşa spune el în continuare – i-a determinat pe oameni să creadă că din credinţă pot ajunge la gânduri asupra Universului. Dar acum, credinţa a devenit frazeologie; ea mai hotărăşte cel mult în viaţa dată la o parte de ştiinţă. Aici acţionează impulsurile oamenilor. Dar ce impulsuri acţionează printre oamenii actuali? Hermann Bahr enumără câteva dintre aceste impulsuri, care îl aduc pe om la a-l face să creadă că el îşi urmează doar raţiunea; dar în realitate el îşi urmează impulsurile, emoţiile, ş.a.m.d. Americanii, de exemplu, voiau un anumit impuls puternic. Pe acesta ei l-au numit pragmatism. Ei voiau ceea ce este util: renumitul pragmatism al lui William James [Nota 4]. Dar ce a ieșit, după părerea lui Hermann Bahr, din acest impuls fundamentul înspre utilitate? „Dar în omul occidental mai existau doar două impulsuri”, este el de părere, şi atrage atenţia cum în Evul Mediu ştiinţa era „slujnica” teologiei. Şi într-o vreme, oamenii nu mai pridideau în citarea acestei afirmaţii: Ştiinţa este slujnica teologiei. Totuşi, Hermann Bahr este de părere că dacă ne uităm la cultura perioadei contemporane, adevărata raţiune, ce-i drept, nu este slujnica teologiei, dar se pare că a devenit slujnica setei noastre de câştig. Şi el îşi pune întrebări şi mai profunde. Omul individual, spune el, nu poate exista de unul singur, el trebuie să se afle într-o comunitate. O astfel de comunitate este pentru omul individual statul în care se încadrează el. Dar Hermann Bahr trebuie să pună şi întrebarea: Oare nu sunt iarși afectele cele care guvernează statele individuale? – Şi apoi el încearcă să lege sufletul omenesc individual de ceva spiritual. El încearcă să facă mai întâi legătura cu Goethe şi Kant, şi apoi cu următoarele gânduri. El îşi spune: vedem în viaţa noastră inferioară actuală acţionând impulsuri interioare, care aduc de fapt raţiunea acolo unde vor ele; dar aceasta nu ne spune că ceva este adevărat sau neadevărat pentru că noi l-am dovedit sau combătut prin raţiune, ci pentru că noi vrem așa din impulsuri interioare, aşa cum Goethe voia să vadă muntele Kammerbühl ca fiind de natură vulcanică, în timp ce adversarii săi voiau să-l vadă ca fiind de natură sedimentară. Trebuie să fie alte impulsuri, spunea Hermann Bahr în continuare, care să nu provină numai din natura omenească inferioară. Aici el găseşte geniul. Ceea ce face un om din geniu, este tot un impuls, dar nu unul inferior. Este ceva care acţionează în om, care are ceva cosmic. Aşa este el de părere. Dar acum el aproape că despică firul în patru, scormonind în dicționarul lui Grimm, pentru a ajunge în spatele semnificaţiei cuvântului geniu. Ce-i drept, el îşi clarifică ce înseamnă acest cuvânt la Goethe, ce înseamnă el la Schiller, la romantici ş.a.m.d., dar totuși să foloseşti aşa oricând cuvântul geniu, practic nu merge. Căci dacă am considera cuvântul geniu pentru cel mai înalt impuls al ştiinţei, atunci sigur ar spune toţi profesorii că ei sunt genii – şi ar trebui să venerăm atâtea genii! Firește, Hermann Bahr nu vrea aceasta. De aceea el caută o cale de ieşire în altă parte, şi iată că o găseşte: Goethe totuși n-a greșit deloc că a atribuit geniul doar unor oameni. Şi pentru că nu poate fi atribuit decât anumitor oameni, el nu poate fi considerat impuls al acţiunii ştiinţifice. Pe scurt, el ajunge să presimtă o legătură interioară a sufletului omenesc cu lumea spirituală. Şi el găseşte aici legătura. „Mă puteți tăia în bucăţi, dar eu nu vă pot clarifica legătura logică dintre ideea lui Goethe despre geniu şi cântecul bisericesc «Veni, Creator Spiritus», ceea ce intră în sufletul omenesc atunci când este intonat acest cântec bisericesc; o legătură care este precis mare şi puternică, şi este reală, dar cum se leagă aceasta de gândul despre geniu al lui Goethe nu ştiu, şi nici nu pot să-i dau de capăt.”
Dar Hermann Bahr vrea un lucru: să-şi limpezească sieşi faptul că raţiunea, simpla strădanie raţională nu poate conduce la adevăr. Hermann Bahr vrea să spună „Nu” celor cărora Iluminismul le-a spus „Da”. Iluminismul voia să aducă în lume ceva care să dea explicaţii în privinţa a ceea ce vedem şi percepem. La aceasta trebuie înălţată raţiunea. Dar pentru că acum, este Hermann Bahr de părere, raţiunea a devenit slujitoarea meseriilor exterioare şi a tehnicii, el vrea să o detroneze și să o lase condusă de impulsurile care îi stau înaintea ochilor. Şi aceste impulsuri ne arată cum un om care a ajuns până la poarta ştiinţei spirituale se opreşte totuși, şi este prea comod să abordeze concret această ştiinţă spirituală. El este de părere că raţiunea singură nu atinge nimic, că trebuie să se adauge credinţa şi să conducă totul. De la Dumnezeu însuşi trebuie să ne vină impulsurile, aşadar nu din natura omenească inferioară, şi prin credinţă trebuie să intre ele în suflet şi să-i ghideze pe oameni. Ştiinţa trebuie ghidată de credinţă, raţiunea singură nu poate atinge nimic în ştiinţă.
Hermann Bahr îşi dă multă osteneală să creeze la această idee puncte de legătură. El îl indică, de exemplu, în mod interesant, pe Friedrich Heinrich Jakobi [Nota 5], care a exprimat cândva, într-un frumos schimb de scrisori, ideea că pentru Adevăr există pretutindeni în natura omenească locuri elastice. Este o idee foarte frumoasă a lui Jakobi. Eu am exprimat-o cândva altfel: Luaţi Filosofia libertăţii; acolo aveţi ceva care, ca întreg, este un organism, unde un gând creşte din altul; dacă ajungem undeva, la locurile elastice, gândirea merge de la sine mai departe; acolo simţim domnia spiritului în propriul suflet. Asupra acestui lucru atrage atenţia Jakobi, şi aceasta indică şi Hermann Bahr, anume că în sufletul omenesc trăieşte ceva, acţionează în el ca ceva spiritual. Remarcabil este faptul că Hermann Bahr vrea să găsească în om oarecum omul superior, care este omul dumnezeiesc, prin aceea că el conduce înapoi raţiunea la credinţă, prin aceea că el nu consideră valabile impulsurile care au valabilitate în ştiinţa actuală. Dar el nu găseşte un impuls care trăieşte în omenirea actuală, sau cel puţin care poate trăi. Acesta este Impulsul lui Christos! Este remarcabil: într-un singur loc din lucrarea sa – căci celelalte două locuri unde mai apare, sunt absolut lipsite de importanţă – el indică spre Christos, şi acel loc nu este de la Hermann Bahr, ci de la Pascal [Nota 6]. Este acea afirmaţie a lui Pascal că noi oamenii ne cunoaştem pe noi înşine numai prin Iisus Christos, că noi putem cunoaşte viaţa, moartea, numai prin Iisus Christos, şi că noi nu ştim nimic numai prin noi înşine, nici despre viaţa noastră şi nici despre moartea noastră, nici despre Dumnezeu şi nici despre noi înşine. – Aici aveţi un impuls la Pascal, care acţionează din interior, care nu provine de la omul însuşi: Impulsul lui Christos, care însă este în lume abia de la Misteriul de pe Golgota. Trebuie să ai totodată simţ istoric, dacă vrei să-l indici. Aşadar nici Hermann Bahr nu ajunge mai departe decât Harnack şi ceilalţi; el ajunge până la un Dumnezeu general, care vorbeşte prin natură, dar nu şi la o concepție vie a lui Christos. Aici aveţi din nou un exemplu al faptului că oamenii vor să tindă spre Adevăr, dar că ei nu Îl găsesc tocmai pe Christos, şi nici măcar nu remarcă aceasta. Hermann Bahr se străduieşte să arate cum principiul năzuinței străbate evoluţia lumii. El spune câteva cuvinte frumoase despre cultura greacă, despre cultura romană, chiar și despre Mahomed. Este omis doar Misteriul de pe Golgota! Vorbind despre creştinism, el o face iarăși acolo unde vorbeşte despre Sf. Augustin. Şi chiar dacă omul vorbeşte atât de mult despre raţiune şi cele asemănătoare, nu-L găseşte pe Christos, ci găseşte doar un Dumnezeu general. Dar Christos este Dumnezeul care a coborât din înălţimile cosmice în viaţa pământească şi trăieşte la fel de adevărat în noi precum trăiește nemijlocit în noi Sinea noastră superioară. Prin ceea ce are în vedere Pascal, dobândim cunoaşterea lumii, a vieţii, ca şi a morţii, a lui Dumnezeu şi a noastră înşine, prin aceea că ne lăsăm pătrunşi de Christos. Însă pentru a ne da seama de aceasta, este necesară ştiinţa spirituală. Altfel nu se poate. Şi calea într-acolo a configurat-o deja Goethe. Dar ce spune Hermann Bahr, străduindu-se să justifice tot felul de expresii ale lui Goethe, prin aceasta vrând să elucideze faptul că interiorul său a fost condus în ultima vreme la credinţă? El spune: „Cred că nu trebuie să confirm mai întâi că eu sunt adeptul doctrinei Vaticanului, şi nu al părerilor lui Goethe şi Kant!” – Confluența cu ceea ce are puterea exterioară şi se remarcă în prezentul nostru că vrea să dezvolte din nou puterea. Oamenii nu vor să vadă, nu vor să audă, ei lasă să treacă pe lângă ei ceea ce le-ar explica semnele timpului. În orice caz Hermann Bahr ştie în felul său să interpreteze mai bine semnele timpului. El ştie că în timpul nostru unele semne vorbesc pentru a spune: Cred că nu trebuie să confirm mai întâi că eu sunt adeptul doctrinei Vaticanului, şi nu al părerilor lui Goethe şi Kant! Acesta este de-a dreptul un exemplu pentru această situație, când comoditatea îl opreşte pe om. Eu ţin la Hermann Bahr, am spus deja acest lucru; nu vreau să spun nimic împotriva lui, ci doar să discutăm ce anume acţionează în mod caracteristic la el ca personalitate dotată, semnificativă în timpul nostru.
Raţiunea: este uşor să o învinuieşti! Se pot spune multe împotriva ei, se poate spune că ea nu găseşte Adevărul. Cu toate acestea, doar acuzarea raţiunea înseamnă exact că nu se pătrunde suficient de adânc în lucruri. Dacă s-ar cerceta mai adânc s-ar şti că numai acea folosire a raţiunii care este pătrunsă de Ahriman abate de la realitate, la fel cum și acea folosire a credinţei care este pătrunsă de Lucifer poate abate de la realitate. Credinţa poate fi îmbibată de Lucifer, raţiunea de Ahriman. Dar nici credinţa şi nici raţiunea nu conduc în sine la neadevăr sau greşeală; căci, ele sunt dacă vrem să vorbim în sens religios, daruri divine ale omului. Dacă ele sunt conduse pe căi corecte, atunci duc la Adevăr, şi nu la eroare şi neadevăr. Şi o înţelegere mai profundă ar fi aceea de a recunoaşte cum se strecoară Ahriman în raţiune și produce ceea ce este rătăcirea raţiunii. Pentru aceasta, însă, trebuie iarăși să pătrundem în lumea spirituală concretă, şi nu ne este îngăduit să fim prea comozi ca să preluăm reprezentările individuale ce redau lumea spirituală. Dacă vrem să ne extindem în abstracţii oribile, spunem vorbe de ocară în privinţa raţiunii şi nu ştim că în evoluţia concretă din cea de-a cincia perioadă de cultură postatlanteană raţiunea trebuie să aducă Eul în sufletul conştienţei. Oamenii vorbesc ca orbii despre culori. Dar atunci când vorbeşti în ziua de azi din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, atunci trebuie să susţii – chiar dacă diverşi ignoranţi sau oricare alți oameni ne reproşează tot felul de contradicţii –, după cum am expus deja, ceea ce rezultă atunci când spiritul însuşi caută în spirit. Avem o responsabilitate personală faţă de spirit. Şi tocmai aceasta – precum am putut evidenţia astăzi pe exemple particulare – este de simţit ca ceva măreţ la om: să simţi responsabilitatea în spirit pentru tot ceea ce faci, dar şi pentru ceea ce simţi şi gândeşti. Dar dacă ne legăm de ceva devenit istoric, fără căutarea care să ne privească personal în cele necesare omenirii, atunci probabil că putem să şi spunem: „Pe cine îl interesează pe ce cale m-a condus Dumnezeu,” – anume aşa spune Hermann Bahr – „aceluia îi indic lucrările mele «Inventariere» şi «Expresionism», dar să se ferească, ceea ce trebuie să-l rog şi pe cititorul acestui articol, să generalizeze cumva experienţele mele personale, care mie mi-au ajutat, dar care nu au deloc pretenţia să poată ajuta, de aceea, şi pe alţii”. Aşadar, dacă accepți tot ceea ce Vaticanul decide a fi valabil, atunci nu mai este nevoie să fii responsabil pentru ceea ce te privește personal. Căci s-ar putea spune la fel de bine: „Aşadar dacă cititorul se izbeşte aici de vreun gând care se depărtează de acesată idee de bază, eu îi atrag atenția în mod expres să nu atribuie intenţiei mele ceea ce s-ar datora numai neglijenţei, sau ambiguităţii unei formulări nefericit alese, întru totul împotriva voinţei mele şi spre durerea mea”.
Este totuşi bine atunci când cineva face deschis, onest o astfel de mărturisire. El exprimă prin acesta o confesiune care este depărtată la maxim posibil de ştiinţa spirituală orientată antroposofic. Dar el exprimă şi ceea ce este condiţie fundamentală într-un anumit cerc spiritual care astăzi vrea să devină din nou puternic: Ceea ce îmi place mie ca individ, ceea ce cred eu ca individ, ceea ce afirm eu, remarc din capul locului că acestea nu o privesc pe lume; pentru lume consider determinant ceea ce Vaticanul porunceşte lumii să creadă și să mărturisească; aici îmi amestec şi eu vocea, dar vreau să o las să se afirme numai atât cât o lasă Vaticanul!
Nu ştiu în ce grad va mai fi potrivit timpului depunerea unei astfel de mărturii. Dar faptul că ştiinţa spirituală trebuie să se bazeze pe temeiul de a cerceta ea însăși şi de a susține cu responsabilitate deplină cele cercetate, aceasta este sigur. Oricât de multe deziluzii ar avea această știinţa spirituală, oricât de multe încrederi sfărâmate, trebuie totuşi să vorbim despre ele, şi chiar și atunci când sunt speranţe care s-ar fi putut îndrepta înspre ceva mai bun, cum este cazul lui Hermann Bahr.
